Tipuri de costuri de productie si modalitati de determinare a lor

Tipuri de costuri de productie si modalitati de determinare a lor

Costul ocupa un loc important in sistemul conceptelor economice, independent de structurile economico-sociale sau de nivelul de dezvoltare al tarii respective, exprimand esenta intregului sistem de raporturi, de legaturi, pe linie de  productie si circulatie ce se stabilesc intre agentii economici, intre intreprinzatori, intre producatori si consumatori.

Activitatea productiva da nastere in mod inevitabil unor consumuri de resurse umane, materiale si banesti. Aceste consumuri de forta de munca, de materiale, energie, apa, amortizari localizate in timp si spatiu pe obiecte ale productiei materiale genereaza cheltuieli care imbraca forma costului produsului.

Costul reprezinta deci expresia baneasca a tuturor cheltuielilor de mijloace de productie si forta de munca pe care unitatile economice le efectueaza prin alocarea si consumarea de fonduri sau de capital, pentru producerea si eventual vanzarea bunurilor respective. ^[1]

Categoria economica de cost fiind direct legata de productia materiala a bunurilor, are un rol extrem de important in cadrul economiei de piata, atat din punctul de vedere al continutului si anume consumul de forta de munca si mijloace de productie cat si sub aspectul formei banesti pe care o imbraca (insusi costul).

Totodata, cunoasterea continutului economic si a modului de formare a costului este de o importanta semnificativa pentru producator pentru ca ele stau la baza determinarii volumului de productie in conditiile unui buget dat, dandu-i posibilitatea combinarii factorilor de productie in scopul optimizarii activitatii.

Presupunem o intreprindere care utilizeaza doi factori variabili, A si B, si mai multi factori ficsi pentru fabricarea produsului X. Notam cu p_a pretul unitar al factorului A, de exemplu pretul unei ore de munca a unui muncitor, si cu p_b pretul unitar al factorului B, de exemplu pretul unei tone de materii prime. Prin conventie, aceste preturi sunt date si sunt considerate constante.

Daca a este cantitatea utilizata din factorul A (numarul de ore de munca), b este cantitatea utilizata din factorul B (numarul de tone de materii prime) si k costul factorilor ficsi (masini, cladiri), costul de productie total, C, poate fi definit ca suma a costului lui A, , costului lui B,, si costurilor fixe, conform egalitatii urmatoare:

ce reprezinta echivalentul egalitatii bugetare a consumatorului si in care C_o este un parametru.

O parte din suma C_o este ofertanta costurilor fixe k. Cu restul, , intreprinzatorul poate procura pe pietele factorilor diferite combinatii ale lui A si B, egalitatea costului devenind:

.

Daca intreprinzatorul decide utilizarea tuturor disponibilitatilor pentru a cumpara factorul A renuntarii la factorul B, egalitatea costului se scrie:

si cantitatea obtinuta de A va fi:

Daca intreprinzatorul decide, din contra, sa renunte la A si sa utilizeze toate disponibilitatile pentru a cumpara factorul B, cantitatea obtinuta va fi egala cu:

Aceste decizii extreme pot fi transpuse grafic (fig. 1): vom trasa doua axe de coordonate si vom trece pe abscisa valorile lui a si pe ordonata valorile lui b. Ipoteza de a cumpara factorul A singur corespunde punctului de pe abscisa si este dat de valoarea lui a in egalitatea : si pe ordonata este zero. Presupunem a₁ acest punct.

Ipoteza inversa corespunde punctului de pe ordonata dat de valoarea lui b in egalitatea:

si pe abscisa este zero.

Presupunem b₁ acest punct.

Unind punctele a₁ si b₁ obtinem un segment de dreapta, respectiv o izocuanta asemanatoare liniei pretului consumatorului. Aceasta linie este locul geometric al tuturor combinatiilor factorilor A si B pe care producatorul este in masura sa le faca pentru un cost total dat.

Cum linia pretului consumatorului, respectiv izocuanta producatorului, are o panta negativa si egala cu raportul preturilor celor doi factori p_a si p_b, putem scrie:

sau

Cheltuielilor totale a fiecaruia le corespunde o izocuanta a costului crescatoare; aceasta linie se departeaza de originea celor doua axe: cheltuielilor totale C₁, C₂, C₃, unde C₁<C₂<C₃ le corespund liniile b₁a₁, b₂a₂, b₃a₃.

Costul si pretul au aceeasi natura economica, ambele exprima consumul de munca sociala. Costul este unul din elementele de baza ale pretului unitar al produsului, pret care este mai mare decat costul, cuprinzand in plus si venitul net.

Excedentul peste costul de productie este cunoscut si sub denumirea de profit, in conditiile economiei de piata, maximizarea acestui excedent al pretului de vanzare peste costul de productie reprezentand scopul principal al producatorilor, acestia urmarind totodata ca acest pret de vanzare individual sa fie mai mic decat cel al pietei.

Asadar, costul ca element structural fundamental al pretului de oferta trebuie sa fie cat mai redus pentru a rezulta astfel un profit ridicat.

Elaborarea de catre intreprindere a programului propriu de productie si desfacere depinde nu numai de conjunctura economica ci in aceeasi masura de concurenta si de preturile de vanzare ale produselor realizate de acea intreprindere. De asemenea se va avea in vedere si posibilitatea aparitiei unei intreprinderi concurente sau a unui produs inlocuitor.

Stabilirea pretului de vanzare influenteaza intreaga politica de desfacere a societatii, necesita un studiu foarte minutios al costului de productie si ca urmare vom analiza tipurile de costuri de productie si modalitatile de determinare a lor.

Astfel cheltuielile intreprinderii pot fi clasificate in^[2]:

- cheltuieli fixe ce reprezinta acele cheltuieli independente de volumul de activitate realizat si care constituie costurile fixe;

- cheltuieli variabile care sunt strans legate de volumul productiei obtinute si care constituie costurile variabile.

Costurile fixe acopera totalitatea acelor cheltuieli ale intreprinderii ce nu pot fi legate direct de aprovizionarea, producerea sau vanzarea unui produs. In aceasta categorie sunt cuprinse in general chiriile, amortizarile, primele de asigurare, cheltuielile ocazionate de conducerea intreprinderii, de serviciile administrative, contabile.

Caracterul fix al acestor cheltuieli este insa limitat in timp si spatiu. Sub influenta unor factori interni sau externi cheltuielile fixe evolueaza in trepte (pe nivele sau paliere): spre exemplu progresul tehnic, conjunctura economica sau dezvoltarea intreprinderii determina adaptarea acestuia la noile conditii, ceea ce se reflecta in noi paliere de costuri fixe. In concluzie, caracterul fix al acestor cheltuieli nu poate fi asigurat decat pentru perioade de timp relativ scurte si pentru un volum de productie determinat.

Costurile variabile acopera totalitatea acelor cheltuieli ale intreprinderii care sunt direct legate de aprovizionarea, producerea sau vanzarea unui bun sau produs. Acestea se refera la costul de cumparare al materiilor prime sau a produselor destinate vanzarii, la costurile directe de productie (mana de lucru productiva, forta motrice) si la costurile directe de desfacere (comisioane, cheltuieli de desfacere, etc.)

In principiu, costurile variabile evolueaza proportional cu volumul activitatii intreprinderii. In realitate aceasta variatie proportionala este adeseori modificata de factori cum sunt:

- economisirea unor  sume banesti ca urmare a unor aprovizionari cu materii prime sau materiale in cantitati superioare si la preturi mici;

- imbunatatirea organizarii productiei;

- sporirea cheltuielilor cu salariile personalului ca urmare a introducerii de ore suplimentare de munca.

Pe de alta parte, practica demonstreaza ca, costurile variabile evolueaza direct proportional cu activitatea in perioadele de crestere economica; acest lucru nu se intampla intotdeauna la fel si in perioadele de criza.

In acest sens, este de remarcat faptul ca indeosebi costurile directe cu personalul sporesc odata cu cresterea activitatii, dar nu se pot diminua in aceeasi proportie in caz de recesiune (salarii minime garantate, concedieri colective).

Diferenta dintre costurile fixe si cele variabile prezinta o deosebita importanta in definirea politicii intreprinderii in materie de preturi.

Costul de revenire unitar global reprezinta suma tuturor cheltuielilor intreprinderii atat fixe cat si variabile, calculata pentru fiecare tip de produs. In cazul intreprinderii ce fabrica un singur tip de produs acesta se determina prin impartirea totalului cheltuielilor unei perioade date la numarul de produse fabricate pe durata acelei perioade.

Aceasta metoda presupune o alegere intemeiata a perioadei de referinta, astfel incat cheltuielile repartizate pe produs sa aiba un caracter regulat si normal. Prin luarea acestei masuri de precautie, calculul costului de revenire unitar global pe produs poate fi efectuat pentru diferite cantitati ipotetice de produse ce urmeaza a fi realizate. Astfel, costurile variabile pe unitatea de produs vor prezenta un caracter stabil, in timp ce costurile fixe pe unitate vor fi mai reduse pe masura sporirii cantitatilor ipotetice de produse fabricate sau vandute, respectiv mai ridicate in situatia inversa.

Se spune ca atunci cand productia inregistreaza o crestere, costurile sunt mai bine 'absorbite', respectiv mai putin absorbite in cazul unei diminuari a productiei. Deci, pentru acelasi nivel al costurilor fixe, costul de revenire unitar global evolueaza invers proportional cu variatia cantitatilor de produse fabricate sau vandute.

Utilizarea in practica economica a costului de revenire unitar global prezinta unele inconveniente pentru intreprindere. Astfel pentru mai multe perioade de activitate egale cantitatile de produse obtinute pot varia determinand costuri unitare usor diferite de la o perioada la alta. Ori, politica vanzarilor nu poate fi fundamentata pe o notiune supusa la variatii de acest gen.

De asemenea, in ceea ce priveste evaluarea stocurilor, riscul de supraevaluare trebuie evitat prin recurgerea eventuala la provizioane.

Pentru a se elimina variatia costului de revenire unitar global, din acesta poate fi dedusa o parte constanta de costuri fixe. Aceasta este obtinuta prin divizarea costurilor fixe totale printr-un numar constant de unitati de produs, ce corespunde unui nivel de activitate considerat 'normal' si fixat in prealabil. In acest caz, se constata la sfarsitul fiecarei perioade care a fost nivelul productiei si se compara cu nivelul considerat normal. Daca nivelul efectiv este inferior celui normal, atunci costul unitar fixat nu permite absorbirea tuturor costurilor fixe.

Costurile fixe neabsorbite vor figura ca pierdere si reprezinta costul productiei nerealizate. Dimpotriva, daca productia obtinuta a fost superioara celei programate, costul unitar va absorbi mai multe costuri fixe decat exista in realitate. Costurile fixe astfel supraabsorbite vor figura ca profit si reprezinta castigul realizat printr-o productie superioara celei considerate normale.

Acest sistem care permite deducerea din costul de revenire unitar al unei parti de costuri fixe independenta de variatia nivelului de productie efectiva se numeste 'imputare rationala'.

Costurile fixe sunt normate in raport cu nivelul de productie considerat normal adica se considera pierdere partea de costuri fixe ce nu au fost absorbite ca urmare a unei activitati inferioare celei normale.

Notiunea de 'ecart de activitate' da teoriei costului de revenire unitar global intreaga ei semnificatie. Totodata, aceasta metoda presupune o determinare cat mai precisa a programului de productie pentru o activitate normala, o diferenta prea mare intre activitatea normala si cea reala riscand sa denatureze stabilirea costurilor ca urmare a unei deduceri prea ridicate de costuri fixe neabsorbite sau supraabsorbite.

Consecintele unei astfel de erori pot fi grave intrucat politica de desfaceri a intreprinderii poate fi afectata de la inceput. Astfel de produse al caror cost de revenire ar incorpora o parte prea mare de costuri fixe ar putea fi puse in vanzare la un cost prea ridicat pentru care nu ar fi cumparator. Invers, produse al caror cost de revenire ar incorpora o parte prea mica de costuri fixe ar putea fi puse in vanzare la un cost redus la care s-ar vinde, dar in pierdere.

Pe de alta parte, am presupus o intreprindere a carei activitate s-ar limita la fabricarea unui singur produs; costurile fixe care ar fi incorporate acestui produs s-ar referi exclusiv la acest produs deoarece n-ar putea fi incorporate nici unui alt produs.

Deci, alegerea si aplicarea notiunii de activitate normala si a modului de repartizare a costurilor fixe au o importanta deosebita, fara acestea costul de revenire unitar global risca sa nu mai aiba semnificatia sa de element determinant al pretului de vanzare. Studierea direct costing-ului arata cum alegerea unei modalitati de repartizare nepotrivita a costurilor fixe poate duce la grave erori de evaluare. Cu toate acestea, metoda costului de revenire unitar global, atunci cand este corect aplicata, este utila alegerii strategiilor pe termen lung privind vanzarile.

Costul de revenire unitar global, nefacand nici o discriminare intre diferitele tipuri de cheltuieli include, pentru fiecare produs, totalitatea cheltuielilor intreprinderii si permite in consecinta determinarea costurilor complete de productie. Intr-adevar, o intreprindere nu ar putea supravietui daca nu si-ar acoperi in totalitate cheltuielile fixe si variabile cu suma totala rezultata din vanzari.

Desi costul de revenire unitar global constituie un element de baza al strategiilor pe termen lung, aparitia neincetat crescatoare a concurentei pe diferite piete, obliga intreprinderile sa practice din ce in ce mai des preturi diferentiate si prin urmare, sa se consacre unor studii de rentabilitate, pe termen scurt.

Costul marginal sau costul aditional cuprinde toate cheltuielile suplimentare rezultate ca urmare a variatiei volumului productiei.

Daca profitul potential este superior costului marginal inseamna ca dezvoltarea productiei este oportuna si rentabila.

Costul marginal ca si direct costing permite stabilirea unor preturi diferentiate si determinarea limitelor in care aceste preturi sunt avantajoase pentru intreprindere, el deosebindu-se totusi de costul variabil (teoria direct costing-ului) prin faptul ca priveste ansamblul cheltuielilor (fixe si variabile) ca fiind aditionale.