Conceptul de sine

Conceptul de sine

Orice definitie a conceptului de sine apeleaza implicit sau explicit la schemele cognitive si la procesul atribuirii. Modul in care se autopercepe un individ, cum isi organizeaza informatiile stocate in memorie despre propria persoana, atribuindu-si anumite trasaturi este sinele.

Sinele in scheme cognitive Dupa o teorie a lui Markus (1977) sinele se formeaza prin asocierea unor retele de informatie despre noi insine. Markus a diferentiat cateva modele de sine in asocierea acestor retele. Avem astfel, indivizi:

a) Schematici. Acestia sunt preocupati de cateva aspecte particular referitoare la ei insisi provenite din anumite scheme. Ei isi vor reprezenta sinele dupa acestea. Un exemplu in acest sens este autoreprezentarea data de schemele insusite din tipurile zodiacale.

Stereotipurile de gen au condus insa totdeauna la constructia sinelui, prin scheme stereotipic masculine sau scheme stereotipic feminine. Asumarea masculinitatii sau feminitatii are o importanta covarsitoare pentru modul in care acesti indivizi se percep ei insisi.

b) Aschematici. Sunt opusul celor dintai - fara un set sudat de scheme legate de masculinitate sau feminitate, cei efectiv neutri fata de apartenenta lor la gen.

c) Androgini. Setul lor de autoreprezentari este corelat cu schemele legate de masculinitate sau feminitate dar combina insusiri intelese ca atribuiri specifice unui gen sau altul.

Preluind aceste teorii, Breckler et al. (1991) le-au ilustrat sub forma unor retele compuse din noduri adecvate contextului. In unele imprejurari, afirma acestia, individul are scheme foarte clare despre sine si relatia sa cu o anumita atitudine, comportament, norma, valoare etc, in altele nu. Toate acestea depind de o axa valorica proprie dar si de intamplare, eveniment, moment de viata, context socio-politic etc. In aceeasi comunitate, spre exemplu, unii apreciaza deosebit pescuitul, in schemele despre sine incluzand si aceasta placere iar altii deloc.

Numarul schemelor de sine este relativ mare. Linville (1987) considera aspectul benefic prin functionarea lor asemanatoare unui tampon de protectie a sinelui prin aceea ca limiteaza lezarea persoanei de catre evenimentele de viata negative. Daca individul primeste o lovitura puternica prin esecul intr-un domeniu valorizant pentru sinele sau, se va concentra pe alte scheme.

Schemele de sine si aspiratiile. In acest raport, Higgins (1987) a sustinut existenta simultana a trei tipuri de scheme despre sine:

a)     sinele actual - autoreprezentarea a ceea ce suntem in prezent;

b)     sinele ideal - autoreprezentarea lui cum am vrea sa fim;

c)     sinele dezirabil - autoreprezentarea a cum credem ca ar trebui sa fim.

Esecul in rezolvarea prapastiei dintre sinele actual si sinele ideal produce dezamagire, iar cel dintre sinele actual si sinele dezirabil cauzeaza anxietate. Discrepantele dintre cele trei tipuri de sine pot fi grave, producand perturbari psihice de la scaderea stimei de sine la psihoze si nevroze. Discrepantele dintre acestea pot fi reduse prin cultivarea motivatiei pentru schimbare.

O viziune umanista asupra sinelui propune Rogers (1951, 1961) considerandu-l dependent de conditiile de valoare interiorizate. Conceptul de sine al unei persoane ia nastere din interactiunile cu alti oameni si ar fi necesar ca individul sa primeasca de la ceilalti o recompensa pozitiva neconditionata. Daca o primeste, sinele ideal si sinele actual sunt mai apropiate. Daca nu, apare si se dezvolta teama de a nu primi aprobarea celorlalti cu rezultatul unei aprecieri de sine scazute. Exemplificand-i teoria, reamintim exemplul schemelor pe care sunt construite povestile: cei buni inving si isi primesc rasplata, cei rai sunt pierduti sau pedepsiti. In viata de toate zilele, daca individul care mizeaza si actioneaza pe schemele valorizate pozitiv si nu este recompensat se produc efecte negative in planul autoreprezentarii.

In aceasta valoare umanista asupra sinelui, Rogers a oferit terapia centrata pe client in practicile psihoterapeutice. In acest caz, clientii se exploreaza pe sine fara ca terapeutul sa le ghideze gandirea sau comportamentele dupa modele prestabilite.

Sinele si atribuirea. Bem (1967, 1972) a emis o teorie a autoperceptiei care postuleaza ca nu exista diferente esentiale intre judecatile provenind din autoatribuire si atribuirile de caracter pe care le facem la adresa personalitatii altora.

Inferentele pe care le facem cu referire la locusul intern al unei cauze in atribuirea unor trasaturi de caracter ca si cauza a unor comportamente sunt valabile si in autorepreznetarea sinelui. Spre exemplu, deprinderea de a face sport e corelata cu cauza unor trasaturi de caracter precum tenacitatea si in conceptia despre sinele propriu si despre sinele celoralti.

Teoria lui Bem are implicatii foarte puternice pentru motivatie. Putem desfasura o activitate la presiunile exterioare ale celorlalti sau pentru ca ne place. In ultimul caz motivatia creste, in primul este redusa. Teama de concediere si amenintarile nu cresc performantele in munca, dupa cum nici nici primele si recompensele numeroase nu-i impulsioneaza mai tare pe angajati.  

Relatiile dintre conceptul de sine si procesele de atribuire sunt, dupa cum se vede, extrem de complexe. Astfel, Condry (1977) a demonstrat ca primirea unei recompense exterioare pentru o activitate care in trecut a fost efectuata cu succes tocmai datorita placerii de a munci, scade performantele viitoare. Fenomenul acesta a primit denumirea de efect de suprajustificare.

Conform teoriei autoatribuirii emisa de Weiner (1979, 1985 1986) succesul sau esecul unei sarcini este corelat cu cauzele si consecintele atribuirilor facute. Factorii care pot favoriza performantele sunt:

Locusul cauzei (intern daca individul atribuie esecul sau la un examen nepregatirii corespunzatoare sau extern daca individul considera ca a esuat din cauza exigentei exagerate a profesorului)

Stabilitatea cauzei ( daca individul atribuie pierderii examenului din cauza unei indispozitii fiziologice - o cauza temporara; sau din cauza neputintei de a controla situatia - o cauza foarte stabila)

Controlabilitatea (daca individul a pierdut examenul deoarece nu s-a prezentat la timp din cauza unui accident in trafic - acesta nu putea fi controlat; dar daca a intarziat pentru ca nu si-a programat bine timpul pentru a-si face toaleta - aceasta situatie era sub puterea controlului sau)

Aparuta in anii 60, sintagma "locus of control" este definita ca "termen general in psihologia sociala, utilizat pentru a arata sursa perceputa a controlului asupra comportamentului individual" (Reber, 1985, p.407). Notiunea de control se refera, dupa cum am vazut din exemplele si teoriile anterioare la perceptia sursei (interne sau externe) de penalizare sau de recompensare a comportamentului. Primul instrument mai raspandit de evaluare a controlului se leaga de numele lui J. Rotter (1966). Daca efectul unei actiuni este perceput de subiect - precizeaza autorul -, ca efect al sansei (destinului), sau controlul altora mai puternici, ori ca este prea complexa pentru a putea fi predictibila, rezulta credinta in controlul extern. Daca individul percepe efectul evenimentului ca asociat unui comportament sau caracteristici proprii, rezulta credinta in controlul intern.

In predictia si explicarea comportamentelor, Rotter acorda un loc insemnat nu doar factorilor externi ci si variabilelor interne, in conjunctia cu situatiile din mediu. Instrumentul de evaluare propus discerne intre "externalitate" (E) si "internalitate" (I). In primul caz, sursa controlului (intaririi) conduitei este proiectata din afara: in intamplare, sansa, destin, in imprejurarile obiective, in altii mai puternici, toate acestea putand fi insotite de o simptomatologie depresiva (Beauvois, Dubois, 1998). Din cercetarile lui Rotter (1966) in domeniu a rezultat si teoria stilului atributional conform careia anumiti indivizi atribuie predilect actiunilor un locus extern de control,iar altii un locus intern al controlului.

Pe urmele lui Rotter s-au elaborat numeroase variante ale instrumentului de evaluare a controlului si s-au publicat numeroase studii (pana in 1975 aparusera circa 600). Astfel, prin experiente de laborator, Seligman (1975) a propus un model al "neajutorarii invatate (dobandite)". Autorul postuleaza si ca simptomele depresive sunt consecinta neajutorarii dobandite, individul percepand recompensele si pedepsele ca necontrolabile. O situatie aflata dincolo de control induce depresia si un coping slab. Alte cercetari au aratat covarianta intre perceptia incontrolabilitatii si autoblamare.

In cazul "internalitatii", sursa controlului conduitei si efectelor sale este perceputa ca interioara: efort propriu, mobilizare energetica, insusiri proprii de vointa, aptitudini, deprinderi etc.

Ca actor social, individul si microgrupurile din care face parte sunt implementate in macrostructura sociala. Acestea ii imprumuta norme, valori, scheme de gandire si comportamentale, vectori de dezvoltare pe termen mai lung. Schimbarile la nivel societal se rasfrang in palierele inferioare, inclusiv la cel al nisei proprii de dezvoltare (zona spatio-temporala peste care se suprapune biografia unei persoane). Nisa personala, la randul ei, este marcata de caracteristicile comunitatii de apartenenta mai largi (popor, grup de varsta, profesional etc.). Daca grupul social din care face parte individul nu-si poate schimba locul, nu se poate suprima pe sine, individul in schimb poate trece dintr-un mediu in altul, poate chiar modela ambianta sociala. Pe langa elementele de predeterminare, de dependenta, traseul individual, chiar si intr-un regim totalitar, comporta grade de libertate. Transformand mediul, individul se transforma implicit si pe sine.

Se evidentiaza, astfel, doua tipuri de control: controlul primar si cel secundar. Controlul primar vizeaza schimbarea mediului, in timp ce controlul secundar are ca tinta autoschimbarea pentru a obtine gradul necesar de adecvare individ-mediu (Dubois, 1985).

Stima de sine. Valoarea pe care ne-o autoatribuim este o expresie a sinelui. Pot fi decelate doua expresii (momente) in formarea ei tinand seama de faptul ca:

a)     Imaginea de sine este factuala - un individ se apreciaza ca fiind gras, destept sau harnic pe baza unor fapte, date, comparatii;

b)     Acestea sunt interpretate - daca ti se pare dezgustator a fi gras sau inutil a fi destept sau harnic, imaginea de sine este scazuta.

Coopersmith (1968) a efectuat experimente asupra stimei de sine pe un grup de baieti americani cu varste cuprinse intre 10-11 ani. Si-a construit experimentele pe baza: propriei evaluari a baietilor; rapoartele profesorilor asupra lor; teste psihologice. In final, a distins trei grupuri dupa scalarea stimei de sine in inalta, medie si scazuta. A constatat urmatoarele diferente intre cele trei grupuri:

Grupul de baieti cu stima de sine scazuta prezenta ca si caracteristici generale faptul ca parintii lor erau putin preocupati de ei si prezentau nivele de aspiratii reduse pentru viitorul lor. In copilarie, baietii fusesera bolnaviciosi. Baietii nu-si faceau "visuri mari" de viata, nici nu aspirau la succes.

Grupul cu stima de sine medie era compus din baieti optimisti care acceptau critici din partea altora. Spre deosebire de cei din grupul cu stima de sine inalta, erau conventionali, prezentand tendinta conformismului si ralierii la opiniile majoritatii sau liderilor.

Cei cu apreciere de sine inalta erau activi, se exprimau cu usurinta, obtineau si erau increzatori in succes. Parintii erau, in general, preocupati de ei, restrictivi si cu reguli clare pentru programul lor.

Coopersmith a ajuns la concluzia ca sursele unei stime de sine inalte sunt complexe, dependente de stilurile parentale si de fixarea timpurie a unor obiective de viata. Este important in constructia stimei de sine ca indivizii sa fie respectati inca de la varsta primei copilarii, sa aiba valori bine definite si sa fie orientati spre rezolvarea problemelor.

Sinele si mediul cultural. O teorie interesanta asupra dependentei sinelui de cultura comunitatii individului a formulat Hsu (1985). Modelul sau este reprezentat sub forma unor cercuri concentrice reprezentand multistratificarea sinelui functie de apartenenta la grup. Dinspre centru inspre exterior, Hsu identifica urmatoarele nivele de profunzime:

a) Psihicul inconstient (in acceptiunea lui Freud);

b) Constientul freudian;

c) Constientul neexprimabil;

d) Constientul exprimabil;

e) Societate intima si cultura;

f) Societate operativa si cultura;

g) Societate de ansamblu si cultura;

h) Lumea exterioara.

Nivelul reprezentat de societate intima si cultura este foarte rezistent la schimbare sustine Hsu. Avem aici cazul diferentelor intre indivizii formati in cultura hindusa, spre exemplu, comparativ cu cei ce s-au nascut si au fost educati in cultura musulmana, spre exemplu.

Teoria identitatii sociale. Postulata de Taifel si Turner (1986) sustine, in esenta, ca grupurile carora le apartinem sunt parte integranta a conceptului nostru de sine.

Categoriile sociale - profesiile, natiunile, religiile etc - asigura membrilor acestor comunitati o identitate sociala. In perceptia sociala aceasta indeplineste urmatoarele functii:

a) defineste si evalueaza. A fi profesor, spre exemplu, inseamna a preda o anume disciplina intr-o anume institutie, a indruma si evalua elevii sau studentii in invatarea ei.

b) prescrie comportamentul adecvat. "A fi profesor" presupune calitati si comportamente prescrise in legi, coduri si regulamente dar si recomandari si opinii de nivelul simtului comun.

Hayes (1993) a descris unele concepte despre sine, marcate puternic de contextul socio-cultural al individului. Un african dintr-o comunitate tribala tinde sa-si identifice sinele cu comunitatea sa, cu riturile si totemurile acesteia; un european tinde sa controleze natura si se sa ocupe pozitii bune in competitiile profesionale. Bharati (1985) a studiat sinele hindus a carui forma ideala rezida in identificarea - prin meditatie si autodisciplina - cu Budha. In cultura japoneza descrisa de Devos (1985) sinele se afla in interactiune intima cu relatiile sociale. Daca facem rau, efectul va fi o karma (soarta) negativa. In educatia japoneza, copiilor li se inculca responsabilitatea efectelor actiunilor lor asupra lor. Si in felul acesta dobandesc constiinta apartenentei si valorilor grupului.

TEORIA lui ash - perceptia persoanelor + aisani - p. 70-72

Teoria disonantei cognitive este una de referinta in psihologia sociala. In elaborarea ei, Festinger (1957) a inceput prin a defini cognitiile in termeni de cunostinte, opinii, sau convingeri asupra mediului, a propriei persoane sau a propriului comportament ce trebuie analizate cu ajutorul implicatiei psihologice(apud Joule, 1989, p. 195). Aceasta implicatie nu traduce o relatie logica, ci trimite la ideea unei legaturi optime intre doua cognitii luate separat, prezenta uneia implicand intr-un fel prezenta celeilalte. Ea permite definirea a trei tipuri de relatii: de consonanta, de disonanta si de neutralitate. Pentru Festinger, disonanta este o stare capabila sa-l motiveze pe individ in schimbarea universului cognitiv. "Existenta disonantei este psihologic inconfortabila; din aceasta cauza ea va motiva persoana in incercarea de a reduce disonanta pentru a atinge consonanta, explica Festinger. Tot incercand sa reduca disonanta prezenta, persoana va evita in mod activ situatiile si informatia care ar putea sa o amplifice" (apud. Clemence, 1996, p. 95).

Nu sunt mentinute doua cognitii disonante in acelasi univers cognitiv. Individul va incerca sa reduca dezacordul lor, modificand una dintre cognitii in sensul unei mai bune potriviri cu cealalta. Forta dinamicii cognitive pentru reducerea disonantei depinde de cantitatea globala de disonanta: cu cat disonanta este mai mare, cu atat efortul reducerii va fi mai mare. Festinger specifica patru surse principale de disonanta:

a)     logica (incongruenta intre doua ganduri sau doua credinte);

b)     culturala (incongruenta intre un comportament si o norma);

c)     raportul dintre specific si general (incongruenta intre o opinie sau un comportament particular si o serie de comportamente sau opinii);

d)     raportul dintre experienta trecuta si cea prezenta (incongruenta intre o asteptare si un fapt).

Chestiunea operationalizarii amplitudinii disonantei cognitive se raporteaza la:

a)     suma cognitiilor;

b)     valoarea lor pentru subiect;

c)     numarul cognitiilor consonante si disonante prezente.

Rata disonantei, corespunzand presiunii de redus a fost formulata astfel:

importanta x numar de cognitii disonante

Rd (in raport cu non-Y) = -------- ----- ------ -------- ----- ------ ---

importanta x numar de cognitii consonante si disonante

Reducerea disonantei cognitive este relationata cu conceptele de schimbare si rezistenta la schimbare. Acestea se refera la starea de tensiune psihologica instalata la nivelul membrilor colectivitatii care a suportat transformarea mai mult sau mai putin brusca a unui sistem (schimbarea) aflat intr-o anume stare de echilibru. Anxietate, confuzie si nostalgie fata de trecut precum si elemente de constientizare a inadaptarii la prezent incearca astfel toti indivizii. Dizolvarea obisnuintelor domestice si a celorlalte schimbari de conduita vin in contradictie cu dorinta de permanenta si tendinta de conservare, cu o anumita rezistenta la schimbare (Maisonneuve, 1972).

In incercarea de determinare a rezistentei la schimbare si tipurilor de refuz din Romania post-comunista, Neculau (1997) a intreprins o cercetare pe baza de interviuri individuale si colective, cu diferite categorii de actori sociali, predominand cei din mediul academic iesean. Pe baza rezultatelor, a grupat gama refuzurilor in patru mari grupe:

a) refuz de mentinere a echilibrului, coerentei, statusului deja dobandit;

b) refuz motivat de competenta deja dobandita;

c) refuz din ignoranta datorita precaritatii cunostintelor profesionale si politice, lipsei de capital cultural;

d) refuz din conformism social manifestat prin dependenta fata de colectivitate, fata de superiori sau egali si motivat prin respectul fata de traditii, realizari, momente de succes in istoria personala sau colectiva.

Ce inseamna insa "a (se) schimba" ? Raspunsul actorilor social contine trimiteri la identitatea colectiva, construita in fiecare moment de catre individ. Identitatea colectiva trebuie gandita nu ca o reprezentare uniforma, ci ca o configuratie dominanta care rezulta din interactiunile membrilor comunitatii si care se mentine pe o anumita durata. In orice timp si loc, comunitatea este compusa din indivizi care ii apartin prin diverse reprezentari, cu simboluri si cu imagini mai mult sau mai putin decalate (Kozakai, 1997). Orice fenomen colectiv prezinta inertie la schimbare si miscarea sa nu este liniara. Identitatea colectiva fiind astfel descompusa, devine posibil sa ne inchipuim evolutia sa in cadrul influentei exersate intre indivizi (educatia fiind un proces important). Moscovici (1979) a demonstrat ca schimbarea sociala nu numai ca este posibila, ci chiar inevitabila datorita mai cu seama perturbarilor produse de actorii minoritari.