GANDIRE, ATRIBUIRE, MEMORIE SI REPREZENTARI SOCIALE

Psihologia sociala a cunoscut un reviriment datorita preocuparilor privind mecanismele psihologice prin care individul cunoaste si intelege mediul in care evolueaza. Momentul reprezinta o detasare de mecanicismul behaviorist, psihologia sociala propunandu-si sa studieze procesele socio-cognitive ale gandirii cotidianului.

I.        Campul cognitiei sociale

Campul cognitiei sociale se refera la procesele si mecanismele prin care individul isi construieste propria cunoastere asupra lumii sociale, asupra celorlalti semeni ai sai, a grupurilor si a lui insusi. Informatia este "tratata" prin procese psihice precum atentia, perceptia, selectia datelor, organizarea lor dar si prin mecanisme de integrare a informatiilor noi in structuri cognitive anterioare, rezultat al memorarii, amintirii, gandirii, deciziilor individului.

Campul cognitiei sociale este simultan proces si produs, realitate individuala si in acelasi timp sociala. Valoarea sa este universala. Indivizii din orice societate au recurs si recurg la aceleasi mecanisme in gandirea cotidiana. Campul cognitiei sociale prezinta aceleasi functii si tipuri de distorsiuni.

Sociabilitatea cognitiilor

Nu orice cognitie este sociala. Desi din extrapolarea notiunii reiese ca inclusiv prin recunoasterea unei senzatii si asocierea sa cu cuvantul ce-o denumeste avem de-a face cu o cognitie sociala. Acesta deoarece limba este o constructie si un dat social iar gandirea individuala nu poate exista in afara limbajului.

Determinarea sociabilitatii cognitiilor se face pe baza urmatoarelor criterii:

a)              Natura sociala a obiectului. Putem spune ca avem de-a face cu o cognitie sociala daca obiectul de referinta este el insusi social. Spre exemplu perceptia unei plante textile (bumbacul) este mai putin sociala decat o bucata de dantela care incorporeaza si semnificatii de prestigiu, o anumita stare sau ocazie sociala. Fiske si Taylor (1984) opineaza ca orice cognitie este sociala daca se refera la persoana, grup sau societate.

b)             Reactia sociala. Cognitia este sociala functie de efectul pe care-l produce intr-o interactiune.

c)              Functiile sociale. Cognitia este sociala daca indeplineste functii sociale.

d)             Co-extensivitatea. Daca o cognitie (opinie, credinta, judecata) este impartasita de mai multi indivizi aceasta-i confera calitatea de a fi sociala.

e)              Productia sociala. Este suficient, dupa afirmatia lui Moscovici (1986) ca la originea sa sa se afle un grup ca acea cognitie sa fie sociala.

II. Perceptia celorlalti

Majoritatea cognitiilor sociale din gandirea cotidiana sunt in legatura cu perceptia celorlalti. In aceasta abordarea socio-cognitiva, recurgem la scheme, scenarii, pattern-uri si stereotipuri in evaluarea celorlalti si in intercatiunile cu ei. Procesul producerii si functionalitatii acestora este rezumat in cele ce urmeaza:

1.Schemele sociale sunt constituite din structuri cognitive intelese ca ansambluri de informatii organizate si stocate in memorie despre atributele unui obiect social si relatiile intre ele (Fiske si Taylor, 1984).

Sa presupunem urmatoarea situatie comuna: intalnim pe cineva si dorim sa-l cunoastem deoarece ne pare inteligent, cult, cu spirit de aventura, interesat de politic. Toate aceste calitati pe care i le atribuim sunt elemente stocate separat in memorie. Prin intermediul acelei persoane se compun intr-o schema. De fiecare data cand vom reintalni acel individ, prezenta sa fizica (fizionomia, probabil) reactiveaza schema. Golurile de informatie despre acea persoana sunt umplute prin intermediul unor cunostinte anterioare sau al preconceptiilor referitoare la acel individ.

Gandirea noastra cotidiana manifesta un anumit simt al evaluarii persoanelor, situatiilor sau faptelor cu care venim in contact direct sau indirect. Faptul este posibil datorita constructiei si reactivarii unor scheme. In principiu acestea apar prin intermediul unui plan cognitiv care contine, in maniera esentiala, tot ceea ce se afla in lumea noastra si unde introducem reprezentarea noii informatii de care avem nevoie. Schema astfel stocata in memorie este activata printr-un indiciu particular.

Se disting mai multe tipuri de scheme:

a) schemele despre sine (corespund reprezentarilor pe care un individ le are despre propria-i persoana, calitatile, defectele, comportamentele si proiectele sale)

b) schemele despre persoana (spre exemplu un politician cunoscut de la televizor, un actor, un vecin etc). Formarea impresiei despre cineva comporta un tip particular de schema. Infatisarea fizica este prima ei sursa. Berry (1990) a apreciat ca informatiile initiale care ne fac sa recunoastem sau evaluam o persoana anume sunt despre rasa, genul si infatisarea sa exterioara.

c) schemele despre rol structureaza cunostintele despre posesorii unor roluri particulare, in mare parte provenite din experienta directa (schemele despre profesori, doctori, avocati);

d) schemele despre evenimente prezinta aspectul unor scenarii (mergem la cursuri, spre exemplu, urmand un scenariu prestabilit); in situatiile in care nu se respecta scenariile prestabilite, se poate produce dezorientare sau frustrare.

2. Prototipurile sunt seturi de imagini foarte dispersate si slab definite pe care le avem despre oamenii apartinand unor categorii particulare. Chaplin et al. (1988) au sustinut ca exista situatii cand prototipul este ideal sau probabil un membru extrem al unei categorii.

Spre exemplu, prototipul politicianului roman, la modul ideal, poate contine atributele induse de propaganda comunista reprezentarii "revolutionarului de profesie", apoi activistului de partid. La modul extrem este reprezentarea caricaturala a unui individ rapace, inzestrat exclusiv cu caracteristici negative.

Situatiile particulare ale cotidianului nu corespund, in general, prototipului nostru. Prototipul ramane o instanta construita la nivel mental iar situatiile practice sunt mai mult sau mai putin prototipice.

3. Modelele sunt instante specifice ale unei categorii cunoscute. Brewer (1988) a elaborat teoria conform careia cu cat ne obisnuim mai mult cu o categorie particulara de oameni, cu atat tindem sa ne modificam reprezentarea mentala a acelei categorii: dintr-o reprezentare initiala imprecisa, pe masura cunoasterii se transforma intr-o reprezentare mai precisa. Judd si Park (1988) au observat insa ca aceasta este valabil numai la membrii din interiorul grupurilor (in groups) in timp ce membrii din afara grupurilor (out groups) utilizeaza in continuare modele.

Intre scheme, prototipuri si modele sunt multe asemanari . Toate fac parte din retelele de reprezentari ale lumii sociale. Bazate pe memorie si pe experienta, aceste cognitii sociale ne abiliteaza sa reactionam la oameni si evenimente.

4. Stereotipurile sociale sunt retele de informatii si proceduri despre un anume grup. Termenul a fost lansat de Lippman (1922). In vreme ce schemele si modelele sunt mai degraba neutre, stereotipul social trimite la imagini mentale ce par a avea conotatii peiorative. Lippman considera, de asemenea, stereotipurile un mijloc prin care oamenii isi protejeaza pozitia in societate.

Un stereotip incorporeaza o gama de informatii. Fie ca acestea sunt considerate pozitive, fie negative, fie neutre, ele reflecta atitudini si judecati ale indivizilor. Spre exemplu stereotipul barbati, format prin opozitie cu stereotipul femei. Conform judecatilor stereotipe, barbatii sunt independenti, puternici, introvertiti iar femeile sunt calde, emotionale, comunicative. Realitatea nu este aceasta.

Procesul de formare si functiile stereotipurilor au retinut atentia a numerosi cercetatori. Hill et al. (1989) au demonstrat ca pot fi formate stereotipuri intr-un timp foarte scurt iar acestea pot avea o gama larga de efecte. Hogg si Vaughan (1995) au ajuns la urmatoarele concluzii:

a) oamenii sunt dispusi sa caracterizeze imediat mari grupuri umane cu atribute comune si generale;

a)     stereotipurile se modifica in timp;

b)     modificarea stereotipurilor se face, in general, ca raspuns la schimbari sociale, politice sau economice mai ample;

c)     stereotipurile sunt achizitionate la o varsta frageda, adeseori inainte ca individul sa aiba vreo cunostinta despre grupurile care sunt stereotipizate;

d)     stereotipurile devin mai prompte si mai ostile atunci cand intre grupuri apar tensiuni si conflicte sociale sau cand ar fi dificil de modificat;

e)     stereotipurile servesc formarii unui spirit anume al relatiilor intergrupale particulare astfel ca nu sunt neaparat imprecise si eronate.

Ca sa confere sens lumii, oamenii sunt ajutati de anumite teorii sociale implicite. Rezultat al socializarii din prima copilarie, precum si al experientei ulterioare, fiecare dintre noi ajunge la teoria implicita a personalitatii reprezentata de seturi de premise nepostulate (credinte) privind trasaturile de personalitate care se asociaza cu un comportament anume. De cele mai multe ori nu suntem constienti de acestea dar ele domina modul nostru de judecati despre ceilalti.

Asemanator elaboram teorii sociale implicite asupra unor fapte sociale, in general de tipul cauza-efect. Spre exemplu, disciplina redusa din scoli este considerata o cauza a delicventei sociale, iar agresivitatea efectul direct al somajului. Teoriile sociale implicite difera in cel putin doua moduri de teoriile stiintifice si anume:

a)     nu sunt enuntate si supuse unei cercetari minutioase ca si teoriile formale;

b)     in timp ce teoriile formale se bazeaza pe logica si sunt testate de cercetare, cele implicite se bazeaza pe observatia empirica.

Teoria constructului personal a fost elaborata de Kelly (1955) pe ideea ca fiecare individ dispune de un ghid pentru interpretarea lumii sale. Pentru el insusi este un "om de stiinta" care se straduieste sa inteleaga elementele si sa previzioneze cursul universului in care traieste. Din acest mod de functionare rezulta constructele personale definite ca seturi de premise care structureaza opiniile noastre despre lume. Pentru a demonstra si a ne demonstra ca modul in care vedem noi lumea este corect, recurgem la abordari fenomenologice.

Constructele personale au dimensiuni bipolare. Spre exemplu, disciplina ca expresie a personalitatii are la polul opus al perceptiei nepasarea, neatentia. Indivizii sunt, la randu-le, caracterizati bipolar printr-un cadru anume, impus asupra lor si alcatuit dintr-un sistem de constructe personale.

Fiecare decizie este influentata de sistemul propriu de constructe. Sa luam ca exemplu decizia cumpararii unei locuinte. Constructele utilizate de un individ pot fi: ieftina-scumpa, cartier select - cartier decent; etaj inferior - etaj superior. Iar ale altuia: centru-periferie; cu sau fara gradina; cu unul sau doua nivele etc.

Teoria lui Kelly a fost dezvoltat printr-o metoda de depistare a constructelor personale, utilizata in domenii precum marketingul comercial si politic, studiile electorale etc. Metoda e cunoscuta sub denumirea de Repertory Grid Tehnique. Urmand procedurile consacrate, un anume numar de oameni, evenimente sau obiecte aflate in investigatie sunt asamblate in grupuri de cate trei. Participantilor li se pun intrebari prin ce se aseamana doua din cele trei elemente ale grupului si prin ce difera. Pe baza raspunsurilor sunt extrase constructele (trasaturile pe baza carora doua dintre ele pot fi aceleasi) si contrariile lor.

III. Procesele de atribuire

Gandirea cotidiana presupune metoda observatiei empirice. Celor observate li se atribuie implicit explicatii cauzale. Spre exemplu daca un bloc se prabuseste, informatia sau perceptia evenimentului sunt insotite reflex de operatii de identificare a cauzelor. Constientizata, va fi motivata de intelegerea comportamentelor si evenimentelor pentru a le prevedea, eventual preintampina. Este important sa intelegem de ce oamenii se comporta intr-un anume fel si pentru a controla acel comportament, mai ales atunci cand in discutie se pun educatia formala si informala a copiilor si tinerilor. Acest rationament sta la baza proceselor de atribuire.

Initiatorul acestor studii a fost Heider (1958) care a postulat ca oamenii isi construiesc propriile explicatii despre cauzele comportamentului uman pe baza urmatoarelor principii:

Comportamentul uman este motivat; daca identificam motivele, putem previziona comportamentele;

Schemele cauzale domina gandirea indivizilor;

In procesul de determinare a cauzelor comportamentelor, facem reflex distinctii intre:

a) cauze interne - caracteristici de personalitate si abilitati innascute;

b) cauze externe - presiuni sociale sau circumstante ale mediului.

Modelul inferentelor corespondente. Jones si Davis (1965) au studiat modul in care un individ ajunge la cunoasterea caracteristicilor altuia. Au ajuns la concluzia - demonstrata experimental - ca, intelegand sa-l cunoasca pe celalalt, stabileste relatii cauza-efect intre anumite atribute personale si dispozitii stabile ale subiectului si comportamentul sau. Altfel spus, comportamentul la care suntem martori este considerat a fi efectul unei trasaturi dispozitionale corespondente. Spre exemplu, un individ este brutal intr-o imprejurare anume deoarece iritabilitatea ar fi una dintre trasaturile sale stabile. In asemenea cazuri, legatura dintre cauza si efect se face printr-o inferenta corespondenta intre dispozitii personale stabile si comportament.

Procesul inferentelor corespondente se declanseaza in urmatoarele conditii:

a) observatorul presupune ca subiectul este constient de actiunea sa si ca dispune de mijloacele ei implicite de producere (competenta, forta);

b)observatorul trebuie sa admite ca subiectul a actionat liber - fara presiuni exterioare (implicite sau explicite);

c) observatorul va atribui mai usor comportamentul unor dispozitii personale ale subiectului daca aceea este impotriva unor norme sociale dominante.

Modelul covariantei a fost propus de Kelley (1967, 1973), in centrul lui aflandu-se imaginea unui om rational, preocupat sa inteleaga lumea in care traieste. O paralela intre omul obisnuit si omul de stiinta nu i se pare autorului deloc fortata : amandoi recurg la acelasi tip de gandire. Oamenii, sustine Kelley, folosesc principiul covariantei pentru a stabili daca trebuie sa atribuie comportamentul pe care-l observa unor cauze interne (dispozitionale) sau unora externe (ambientale).

In modelul sau sunt continute trei tipuri de cauze:

a) indivizii;

b) entitatile din mediu (stimulii);

c) imprejurarile.

Atribuirile observatorului depind in final de urmatorii factori:

Consistenta (se refera la frecventa comportamentului observat la individul in cauza);

Distinctivitatea (cind, in circumstantele date, comportamentul observat este rar, rezulta o distinctivitate mare; daca este frecvent, distinctivitatea va fi redusa);

Consensul (daca acel comportament este unic, consensul ar fi minim).

Sa luam, spre exemplu, cazul studentului X care primeste o nota proasta la un examen anume. Urmand modelul covariantei lui Kelley, vom stabili:

1. daca studentul X inregistreaza rezultate nesatisfacatoare la disciplina respectiva (consistenta este slaba daca nota primita este o exceptie).

2. daca este frecvent pentru X sa primeasca note slabe si de la ceilalti profesori (distinctivitatea este mare in cazul raspunsului negativ);

3. daca la profesorul Y doar studentul X sau alti cativa putini studenti au obtinut aceasta contraperformanta (consensul este cu atat mai mare cu cat sunt mai multe note mici).

Consistenta Distinctivitate Consens Atribuire

redusa  cauta alta cauza

inalta inalta inalta locus extern al cauzei

inalta redusa redusa locus intern al cauzei

Modelul covariantei lui Kelley

Dupa Kelley, un subiect este in masura sa emita o judecata cauzala abia dupa ce a parcurs ciclul de analize si judecati mentionate.

Constient de limitele modelului sau, Kelley a propus un model si mai simplu, centrat pe schemele cauzale intelese ca reprezentari mentale, rezultate ale experientei stocate in memorie. In procesul formarii acestora, doi sau mai multi factori interactioneaza in raport cu un tip particular de efect. Rezulta astfel o schema cauzala necesar multipla pe care-o putem aplica in situatii diferite.

Modelul lui Kelley faciliteaza si principiul augmentatiei exprimat astfel: intr-o actiune unde se stie ca exista constrangeri, costuri, sacrificii sau riscuri implicate, acea actiune este atribuita in principal subiectului (cultul eroilor, spre exemplu, se bazeaza pe acest principiu).

Explicatii si extensii ale teoriei atribuirii au adus, printre altii, Schachter si Singer (1962). Acestia au demonstrat experimental existenta a doua componente ale emotiei:

Excitatia care produce anumite efecte fiziologice;

Componenta cognitiva care ne ajuta sa interpretam starile fiziologice pe fondul unor dispozitii de teama, manie etc.

Experimentatorii s-au folosit de doua grupuri. Componentilor primului grup li s-a injectat adrenalina, celuilalt grup o substanta placebo. Grupurile au fost apoi iarasi divizate in subgrupuri care au primit explicatii diferite despre efectele substantei administrate. Unora li s-au comunicat efectele corecte ale adrenalinei; altora ca vor avea o stare de paralizie si prurit; celor de-al treilea si al patrulea subgrup nu li s-au dat explicatii. Indivizii celui de-al patrulea subgrup fusesera injectati cu substanta placebo. Un asistent a incercat sa le induca stari de furie si euforie. Rezultatele au demonstrat ca grupul dezinformat si influentat a avut cele mai puternice trairi emotionale desi nu i se indusese adrenalina. Concluzia a fost ca in absenta unei cauze situationale, intra in scena o cauza dispozitionala indusa.

Aceste cercetari l-au determinat pe Valins (1966) sa testeze ceea ce se numeste paradigma dezatribuirii. Cand suntem intr-o stare de excitatie fiziologica care nu indica o cauza anume, vom cauta una, spune aceasta

Erorile de atribuire

Nu totdeauna judecatile noastre se fac pe baze rationale. Atribuirea este puternic marcata de explicatii ale comportamentului prin dispozitii si stari emotionale. Fiske si Taylor (1984) au denumit aceasta tendinta globala de a explica comportamentul in termeni dispozitionali ca eroare fundamentala de atribuire.

Deseori se aduc in discutie si dovezile transculturale pentru eroarea de atribuire. Se crede, spre exemplu, ca in aceeasi situatie data, intr-un fel anume se va comporta un ortodox, un budist sau un protestant.

Alte erori frecvente de atribuire sunt urmatoarele:

1. Efectul actor-observator. Atribuirea depinde de perspectiva din care este abordata. In conditii normale, avem tendinta sa acordam mai multa atentie situatiei decat noua insine. Cand suntem observati insa, ne focalizam pe propria persoana. Se remarca aici efectul actor-observator care distorsioneaza comportamentul observatului.

2. Efectul falsului consens. Ross et al. (1977) au demonstrat ca uneori consideram propriul nostru comportament ca fiind tipic. In acelasi set de circumstante sustinem ca toti s-ar comporta ca noi. Acesta este efectul falsului consens.

Intr-un experiment efectuat de Marks si Miller (1988) li s-a cerut unor studenti sa poarte o pancarta publicitara. Si cei care au acceptat-o si cei care au refuzat-o au motivat, in procent de 62%, respectiv 67%, ca toti ceilalti ar fi facut la fel. Autorii experimentului au explicat astfel comportamentul subiectilor:

a)              Consensul este marit artificial prin obiceiul oamenilor de a se asocia cu altii care au opinii similare;

b)             Opiniile noastre sunt atat de personale incat nu luam in calcul si alta alternativa;

c)              Exagerarea consensului ne justifica mentinerea opiniilor.

Factorii pe care cercetarea i-a eliminat si care par sa influenteze falsul consensul includ:

a) cat de importante sunt credintele subiectilor si cat de siguri sunt ei de ele;

b) amenintarea externa;

c) statutul de membru al unui grup minoritar;

d) intre cauza si efect se stabileste o relatie dupa schema "obtinem ceea ce meritam".

3. Ipoteza lumii juste a fost enuntata de Lerner (1966) astfel: exista o corespondenta intre ceea ce fac oamenii si ceea ce se intampla cu ei. Cu alte cuvinte, o sursa de eroare provine din credinta inradacinata conform careia lumea este, in esenta, un loc al dreptatii iar oamenii primesc ceea ce merita: cei buni triumfa iar cei rai sunt pedepsiti.

Folclorul popoarelor este alcatuit din basme, legende si povesti construite pe schema luptei dintre bine si rau. Personajele sunt pozitive si negative. Epica naratiunii se finalizeaza totdeauna cu victoria binelui.

4. Efectul de halo se manifesta prin tendinta de a atribui unei persoane trasaturi compatibile cu imaginea ei de ansamblu. Spre exemplu daca initial apreciem ca un individ este inteligent, vom fi tentati sa-i atribuim un intreg set de calitati pozitive (cultivat, generos, cinstit etc). Si invers.

5. Efectul negativitatii rezida in tendinta de a acorda mai multa importanta si atentie informatiilor si detaliilor negative despre o persoana decat celor pozitive.

6. Preferinta pentru informatia concreta se manifesta in tendinta concentrarii atentiei pe aspectele practice sau realiste comparativ cu informatiile formale, abstracte si generale. Ilustratiile, anecdotele, picanteriile au astfel mai mare putere decat lungile discursuri rationale.

7. Favoritismul in-group este tendinta de a privilegia membrii propriului grup, fie prin anumite acte preferentiale, fie prin evaluari pozitive.

8.Efectul de auto-complezenta prin care atribuim propriile succese unor cauze interne (spre exemplu: am reusit pentru ca am muncit sau/si pentru ca am fost cel mai bun) si esecurile unor cauze externe (spre exemplu: nu am reusit pentru ca societatea noastra, examinatorii etc nu recunosc meritele celor buni).

IV. Memoria sociala

Psihologia trateaza adesea memoria ca fiind o functie fundamentala a individului. In tratatele clasice, capitolul despre memorie il succeda frecvent pe cel despre perceptie. Aceasta demonstreaza o logica a functionarii spiritului pe care o regasim nu doar in psihologia clasica a secolului XX ci si in recentele dezvoltari ale stiintelor cognitive: individul isi percepe mediul; perceptiile si reactiile ar fi conservate (memorate) si ar constitui o baza pentru cunoasterea personala; rezulta o memorie individuala a obiectelor intalnite, a evenimentelor traite, a atitudinilor adoptate etc.

Apropierile dintre memoria individuala si cea colectiva, propuse de Halbwachs (1925), sunt de referinta in sensul ca ambele doua tipuri de memorie - si cea individuala si cea colectiva - se realizeaza prin cadre sociale comune. Amintirea individuala se sprijina pe cadrele memoriei colective, iar acestea din urma permit, la randul lor, o trecere in revista a trecutului pentru a-l acorda gandirii care domina prezentul social. Lui Halbwach (1877-1945) i se datoreaza "primul model teoretic al memoriei colective" (Le Paumier, Zavalloni, 1997). Numit "fondatorul psihologiei memoriei" (Namer, 1987), "initiatorul psihologiei colective" (Marcel si Mucchieli, 1999) sau "primul psihosociolog al memoriei" (Arraou, 1999), Halbwach are un variat parcurs disciplinar. Scrierile sale sunt particularizate de aceasta bogatie de abordari plurale, finalizate prin redactarea "Memoriei colective" (1950) care impreuna cu "Cadrele sociale ale memoriei" (1925) raman lucrari de referinta in abordarea psihosociologica a trecutului.

In definirea memoriei colective, Halbwachs reia teza lui Durkheim despre prioritatea sociologicului asupra psihologicului, al reprezentarii colective asupra reprezentarii individuale (Namer, 1986). In viziunea sa, nisele sociale sunt "instrumente" ale memoriei colectiva pentru "a recompune o imagine a trecutului care se acorda la fiecare epoca a istoriei cu curentele dominante ale societatii" (Halbwachs, 1925, p. 18). Lucrari ulterioare (Brown si Kulik, 1977; Schank si Abelson, 1977; Edwards si Middleton, 1986) au accentuat contextualizarea sociala a memoriei pana acolo incat separatia dimensiunilor individuale si colective ale memoriei ar putea deveni caduce (Hass si Jodelet, 1999). Se evidentiaza astfel ca o parte din memoria noastra individuala este construita de societate; exista, totodata, o parte a societatii care functioneaza ca o memorie (Namer, 1986).

Paradigme actuale In genere, este fapt recunoscut ca gandirea si memoria individuala sunt puternic influentate de mediul social in care traieste individul. Acest punct de vedere este acceptat si argumentat prin studii teoretice si/sau empirice atat de curentul cognitivist cat si de cel psihosocial european. Diferente intre cele doua perspective apar in momentul alegerii obiectului de referinta:

a)     din perspectiva cognitivista - individul si conduitele sale sub influenta grupului;

b)     din perspectiva psihosociala europeana - colectivitatea si procesele care au loc in interiorul acesteia ca entitate distincta.

Ambele viziuni contin referinte la contextul social global ca sursa de informatii si influente; dar accentele, modelarile teoretice si, de aici, formularile conceptuale, difera datorita centrarii pe unul sau altul dintre cele doua aspecte. Pentru curentul cognitivist, memoria, inclusiv cea referitoare la evenimentele sociale, este localizata la nivel individual, fiind componenta a cognitiei sociale. Pentru curentul psihosocial, memoria sociala este identificabila la nivelul colectivitatii (inteleasa ca grup social sau societate in general), ca o reprezentare comuna despre trecut cu referire la un anumit obiect al acestei reprezentari (un eveniment anume, un loc de comemorare, o traditie, o personalitate).

Amandoua perspectivele de analiza accepta ca intervin influente sociale pe parcursul dezvoltarii individuale prin limbajul comun utilizat (ca forma de socializare), prin normele implicite sau explicite promovate de familie sau grup, prin modelele culturale sau valorile furnizate de mediul social si asimilate pe parcursul dezvoltarii individuale. Influenta sociala (analizata de ambele curente, dar diferit operationalizata) este prezenta in totalitatea interactiunilor pe care le are individul cu ceilalti. Interactiunile sunt de factura diversa: de la receptarea informatiilor, schimbul de opinii sau perspective de interpretare pana la finalizarea unor concluzii, de cele mai multe ori influentate sau marcate de opinia dominanta a grupului.

In psihologia cognitivista exista numeroase studii care masoara impactul unor stimuli sociali asupra modului de codificare, mentinere si evocare al informatiilor la nivel individual. Memoria sociala este analizata in termeni de informatii despre lumea sociala achizitionate si engramate de catre individ, ignorandu-se influenta contextului social in care acesti indivizi evolueaza. In cognitia sociala nu se depaseste decat rareori nivelul de analiza individual (pe care este predominant centrata) pentru a analiza grupul in ansamblu. In schimb rezultatele studiilor cognitiviste realizate prin colectarea reactiilor sau opiniilor unui lot de indivizi sunt extrapolate la nivelul intregii populatii luate ca referinta. Astfel, cercetatorii cognitivisti sustin ca evalueaza impactul unor stimuli asupra individului prin masurarea diferentei intre reactiile subiectului (cognitive, emotionale sau comportamentale) inainte de introducerea stimulului si reactiile subiectului dupa introducerea acestui stimul. In felul acesta, istoria individului, influentele sociale anterioare momentului cercetarii sunt considerate izolate si nu intereseaza decat aceasta diferenta pentru a demonstra impactul unui stimul social la nivel individual. In cadrul paradigmei astfel definite, cercetarile cognitiviste sunt valide si aduc informatii importante privind reactiile individuale tipice in fata stimulilor sociali.

In cadrul celeilalte paradigme (psihosociologia europeana), pornind de la general spre particular, memoria sociala este vazuta ca fiind o creatie, la nivel colectiv, al unui context social, a unor "cadre sociale". Acestea creeaza repere istorice sau provoaca la rememorare, permitand astfel structurarea unor forme dominante de gandire colectiva si a unor variate note rememorative comune ale evenimentelor trecute.

De aceasta data accentul este deplasat pe contextul social global care modeleaza gandirea colectiva si care determina astfel semnificativ continuturile gandirii si memoriei individuale. Prin socializare, insertie sociala sau distribuirea unei identitati sociale, individul care cunoaste este supus unei diversitati de influente sociale (Neculau, 2003). Subiectul social nu primeste o informatie obiectiva, neutra, logica, tehnica, "rationala", ci atinsa de zvonuri, credinte, ideologii, practici magice furnizate de contextul social. Selectarea stimulilor, obiectivelor, evenimentelor cu care vine in contact il "ancoreaza ideologic". Gandirea sa marcata de asemenea influente devine adesea insuficienta si irationala, uneori aberanta, distorsionata, marcata de erori de apreciere.

O tema complementara raportului individual-colectiv in memorare este reprezentata de distinctia dintre rolurile jucate de memoria populara si cunoasterea comuna, aceasta din urma fiind legata de evenimentele istorice. Legatura dintre memorie si cunoastere se afla in centrul preocuparilor actuale ale psihologiei. De aici rezulta si existenta a doua tendinte reductioniste:

a) una asimiland memoria cunoasterii;

b) cealalta operand tocmai contrariul.

Insasi existenta acestor doua abordari opuse demonstreaza ca memoria si cunoasterea sunt strans legate in constiinta individuala si in cea colectiva. Rezulta de aici o confuzie obisnuita a notiunilor atunci cand le clasam in structurile memoriei sau in cele ale cunoasterii. Imaginile, reprezentarile, asocierile, procesele cognitive sunt variabile in functie de obiectul cercetarii.

Si din aceasta perspectiva memoria colectiva este inteleasa ca fiind o forma de manifestare a gandirii sociale si implicit a mentalului colectiv alaturi de cea a reprezentarilor sociale. In conceptia sustinatorilor acestei paradigme, grupurile sociale sau micro-colectivitatile sunt cele care creeaza o istorie comuna, comunica si transmit reprezentarile proprii, transforma reprezentarile publice (vehiculate predominant de mass-media) in reprezentari mentale colective si creeaza o reprezentare comuna despre trecut. Memoria sociala se construieste printr-o ancorare culturala, istorica si socio-politica (Neculau, 2003).

Raportul individual - colectiv din structurile si functiile memoriei poate fi analizat din diverse perspective care antreneaza si structurile inconstientului. Nivelurile evidentiate de Canadau (1998) sunt urmatoarele:

Protomemoria (memoria subterana aflata in raport cu inconstientul colectiv) compusa din: reunirea cunoasterii implicite cu ansamblul celor mai rezistente experiente impartasite de membrii unei comunitati; informatii inaccesibile care fac posibile automatismele comportamentale adaptative (reflexele conditionate sau rolurile asumate in plan social); urmele mnezice, amprentele si conditionarile constituite ale ethosului care nu mai gasesc calea constientizarii prin verbalizare.

Memoria propriu-zisa (memoria de nivel inalt sau constientizata) - o memorie de recunoastere care are ca si proces complementar uitarea. Prin intermediul ei sunt mobilizate, voit sau involuntar, amintirile proprii sau datorate achizitiilor culturale reunind elemente de cunoastere, credinte, trairi.

Metamemoria este reprezentarea pe care si-o face individul despre memoria sa. Presupune un dialog al subiectului cu trecutul dar si o constructie a identitatii.

Constructie, forme, semnificare Dupa o relativa perioada de uitare, memoria colectiva, pare sa fi invadat toate sferele scenei publice fiind omniprezenta si polivalenta. Termenul este deseori inlocuit cu diverse alte denumiri difuze si putin stabile: memorie sociala, partizana, istorica, simbolica, literara, exemplara, de masa etc. Sub oricare dintre denumirile date, nu acopera memorarea si resemnificarea trecutului care presupun o pluralitate de memorii colective. In situatia aceasta pare a se ajunge la o anomie a societatii globale in care exista o multitudine de memorii independente (Le Paumier, Zavalloni, 1997).

Desi interventia trecutului in gandirea sociala a fost luata in considerare in mod constant, prea putina atentie a fost acordata cazului in care trecutul insusi a fost tematizat in aceasta gandire. De fapt, raportul unui grup cu trecutul sau a fost imaginat fie plecand de la urmele, fie de la reminiscentele acestuia in prezent. Adica in maniera in care gandirea se constituie plecand de la ceva ce exista deja: cea pe care Moscovici (1976) o raporteaza in mod global la ancorare sau Jodelet (1992) o evoca in dinamica schimbarii atunci cand prezentul se ciocneste cu trecutul. Ceea ce caracterizeaza a priori memoria colectiva apartine lecturii trecutului insusi, "lectura" pusa in aplicare de un grup social.

Majoritatea studiilor actuale asupra memoriei colective se centreaza nu pe conceptul de memorie colectiva sau sociala ci pe anumite aspecte individuale, colective si sociale ale acesteia. Locuri centrale ocupa astfel modalitatile de memorare si amintire, precum si limbajul (Viaud,1997). Aparenta plasticitate a fenomenului ar putea fi chiar un indicator al eficientei sale sociale. Acesta si pentru ca polivalenta sa ii atesta capacitatea de a produce efecte si semnificatii.

Daca diversitatea formelor in care se prezinta memoria poate descuraja proiectul unei sistematizari a caracteristicilor sale, des utilizate par a fi conceptele de memoria originii si memoria exemplara.

Memoria originii este atasata diferitelor tentative ale unor grupuri pentru a-si atribui o geneza in constructia unei istorii a comunitatii. Altfel spus, trecutul este trait ca o conditie a existentei grupului. Aceasta forma a memoriei corespunde "citirii" trecutului intr-o indepartare variabila de prezent. Ea instaureaza insa o continuitate existentiala pentru grup astfel incat prezentul devine inteles doar in lumina trecutului dezvaluit, revelat. In felul acesta trecutul este valorizat, iar scoaterea sa din uitare se face printr-un act voluntar. Cazurile memoriei colective care ar putea sa se plaseze sub denumirea de memorie a originii pot fi reperate in cadrul istoriei locale, de la aparitia sau de la mentinerea voluntara a cutumelor si traditiilor, spre exemplu, dar si din participarea la memoria familiala studiata de Halbwachs (1925).

Sensul memoriei exemplare se articuleaza in jurul imperativului moral facand din amintire o necesitate. Originea ei este plasata intr-un eveniment traumatizant pentru existenta grupului, fixat, uneori, de jocul politicii. Trecutul subzista prin modul de impunere, altfel spus, el necesita un tratament, o reconstructie pentru a putea fi asimilat de catre grup in sine. Intemeiata pe exemplul pe care i-l ofera initial obiectul existentei sale, amintirea devine exemplara articulandu-se cu alte valori impartasite de alte grupuri sociale din cadrul umanitatii. Asupra sa se aplica imperativul "datoriei memoriei" (memoria evreilor asupra genocidului caruia i-au fost victime, spre exemplu, ori listele eroilor morti pentru patrie).

Nu pot fi stabilite corespondente univoce intre diferitele forme pe care memoria colectiva le poate lua si caracteristicile sale. O memorie familiala nu este prin esenta o memorie de origine, cu atat mai putin cu cat memoria exemplara nu ar putea contribui la fondarea memoriei unui grup.

Alte sintagme utilizate sunt memoria personala a evenimentelor sociale si memoria colectiva a evenimentelor sociale.

Teoreticienii lor (Neculau si Constantin, 2001) impun o distinctie: cea dintre macro-social (evenimente definite la nivel de colectivitate sau natiune, cum au fost cele legate de schimbarile din 1989 sau de "mineriadele" din 1990) si micro-social (evenimente definite la nivel de mico-colectivitate - cele referitoare la viata unui sat, a unui grup profesional, a unei familii; micile "evenimente" sociale ale vietii de zi cu zi). Informatiile din ambele sfere se refera la viata sociala. Primele apar ca accesibile sau impartasite de un numar mai mare de persoane, avand un caracter public, putem sa le numim evenimente publice; prin urmare avem de a face cu memoria evenimentelor publice. Cele din urma sunt accesibile unui grup restrans de persoane, unei micro-colectivitati, reflectand mai degraba o istorie a relatiilor interpersonale intr-un grup, familie etc. Putem sa le numim chiar evenimente colective iar amintirile lor - memoria evenimentelor colective.

Realizand aceste distinctii, definind termenii si descriind realitatea la care se raporteaza, se observa o destul de clara suprapunere intre memoria colectiva a evenimentelor sociale si memoria evenimentelor publice pe de o parte si memoria personala a evenimentelor sociale si memoria evenimentelor colective, pe de alta parte. Atunci cand utilizam termenul de memorie colectiva sau sociala putem sa ne referim nediscriminativ la toate aceste aspecte, sau putem sa nuantam analiza prin utilizarea uneia dintre ele.

Se subintelege din aceste si alte exemple ca memoria colectiva nu este ceva definitiv ci in continua schimbare si resemnificare. Se supune unor reguli de transformare, fiind simultan selectiva si culturala; incorporeaza experiente, ajungand sa fabrice noi coerente pe masura ce evenimentele se deruleaza, se stocheaza si se actualizeaza (Constantin, 2001). Asadar, procesul este istoric si social, cu rezultatul unei "constructii" din piese de origini diferite intr-o coerenta culturala.

Datele memoriei nu sunt fixate pentru totdeauna, memoria uzand de dublele sale "iesiri" - si pentru a uita, si pentru a aminti. Fiecare isi insuseste trecutul in functie de re-lecturile si insertiile sale. Viitorul nu reprezinta decat reflectarea manierei in care este tratat trecutul.

In cercetarile si studiile asupra memoriei intalnim si alte notiuni. Bartlett (1932) a utilizat notiunea de schema, in sensul de organizare activa a reactiilor sau a experientei trecute). Schemele servesc prezervarii culturii si ofera posibilitatea transformarii trecutului. In cele din urma, ele corespund unei reconstructii a trecutului (realizate, dupa Bartlett, prin procese ca "netezirea", "accentuarea", "asimilarea", "conventionalizarea"). Faptul presupune ca travaliul cognitiv de reconstructie se bazeaza pe concepte si imagini. In acest sens, preluand notiunea de "schema", Neisser (1968) ii alatura si sintagma de "sistem de reprezentare a experientei traite". Cu ajutorul lor, ulterior Neisser (1982) a introdus conceptul de memorie ecologica prin care relationeaza mediul exterior si evenimentele care se desfasoara in acesta. Rezulta scheme narative care includ istoria evenimentelor si memoria lor colectiva.

Functiile memoriei sociale. Prezentul si viitorul societatii decurg din esenta si caracteristicile trecutului. Aprecierea corecta a trecutului a fost si ramane o sarcina in planul transmiterii de catre generatiile anterioare a experientelor sociale pozitive si orientarilor valorice.

Memoria colectiva este proprie oricarei societati, manifestandu-se prin acumularea, pastrarea si transmiterea valorilor intelectuale si spirituale generatiilor viitoare. Memoria nu poate fi redusa la un sistem de fixare pasiva a faptelor si evenimentelor. Prin natura sa, memoria se realizeaza ca fiind sursa a capacitatilor vitale, conditia functionarii organismului social ca integritate. In final, proiecteaza perspectivele de viitor ale societatii si determina potentialul ei.

Prin corelatia indisolubila cu intreg ansamblul de proprietati ale personalitatii (trebuinte, motivatii, interese, deprinderi, atitudini etc.), memoria - atat la nivel individual cat si social -, indeplineste o functie orientativa. Evenimentele din viata personala si sociala stocate, recunoscute si reproduse sunt supuse unor selectii, modificari, restructurari si reorganizari in functie de multiplele componente ale structurii psihologice a personalitatii. Modul de existenta al individului nu necesita retinerea tuturor informatiilor receptionate, ci doar a acelora necesare pentru activitatea sa. Acestea sunt selectate, "cernute", "filtrate" prin prisma intereselor, nevoilor, dorintelor, aspiratiilor, scopurilor proprii (Parot, Richelle, 1992). Memoria pastreaza elementele mai importante care au conditionat solutionarea diverselor probleme, pe cele care au afectat prin continutul lor emotiv puternic (pozitiv sau negativ), elementele utilizate si exersate in activitate si, in final, pe cele care au dobandit o oarecare semnificatie personala.

Selectivitatea, fiind o caracteristica care vizeaza toate procesele memoriei, conditioneaza memorarea, pastrarea, reproducerea si uitarea anumitor detalii sau informatii stocate de psihicul uman. Fiind orientativa si selectiva, memoria colectiva permite individului sa codifice si sa stocheze evenimentele si informatiile cu semnificatie individuala si sociala, sa le uite pe cele nesemnificative si neimportante, sa reproduca evenimentele actualizate in legatura cu anumite "urme" formate si pastrate in memorie.

O sinteza a factorilor care determina sau modifica sensurile memoriei colective ia in calcul urmatoarele categorii:

1. Informatiile mass-media; rol determinant partajat cu factorul valori; optiuni politice. Accesul la informatii variate, prezentate de pe pozitii diferite reduce importanta acestui factor.

2. Valori, atitudini, optiuni politice - valori generale, atitudinea fata de democratie, simpatie politica. Oamenii filtreaza informatiile receptate, mai ales daca sunt prezentate de pe pozitii diferite.

3. Influente ale grupului (presiuni sociale, ideologice) - acestea determina cresterea sau diminuarea intensitatii unei opinii si nuantarea (in acelasi sens) a continutului memoriei sociale atasate, fara a produce schimbari radicale.

Studiul memoriei colective ne ajuta sa intelegem de ce aceleasi evenimente sunt reamintite si semnificate diferit, in anumite conditii istorice, provocand crize si conflicte ori dimpotriva, facilitand evitarea lor.

V. Reprezentarile sociale

Problematica reprezentarilor sociale (RS) a revenit in atentia cercetarii dupa o paranteza istorica de sase decenii. Cel care-a propus conceptul a fost intemeietorul sociologiei franceze E. Durkheim (1878), identificand aceste produse mentale sociale, care tin de studiul "ideatiei colective".

Angajamentul behaviorist al psihologiei primei jumatati a secolului XX a insemnat ignorarea programatica a continuturilor mentale, inclusiv a RS, care nu se pretau la o studiere cu mijloace precise. O optiune metodologica strict pozitivista a impins acest gen de preocupari intr-un con ca de umbra. In 1961, S. Moscovici prin teza sa de doctorat "La psychanalyse. Son image et son public" a relansat conceptul, propunand o ampla analiza pe tema penetrarii stiintei (respectiv psihanalizei) in societate prin intermediul RS. Ulterior, Chombart de Lauwe a creionat reprezentarea sociala a copilului, Mugny si Carugati s-au interesat de definitia sociala a inteligentei, Herzlich a cercetat perceptia sanatatii si a bolii, Milgram si Jodelet - reprezentarea Parisului in viziunea locuitorilor sai, Perez a conturat reprezentarile sociale in cazul grupurilor minoritare, Attali si colaboratorii sai au creionat reprezentarea zilei de duminica (zi de repaus, zi de munca la negru, zi de sarbatoare, ziua Domnului etc.), Palmonari si colaboratorii au studiat RS ale profesiunii de psiholog in Italia etc. Sfera cercetarilor RS se largeste necontenit. Teoriile lui Moscovici au castigat discipoli in lumea intreaga, un prestigios Laborator European de Psihologie Sociala (Paris), o retea de cercetare cu sediul la Roma si o conferinta internationala asupra RS ajunsa in 2010 la a X-a editie sunt cadrele a numeroase investigatii si studii.

Definitii. Daca realitatea RS este usor de realizat in raspantia psihologie-sociologie - observa Moscovici (1976) - conceptul nu este usor de definit. Toti autorii remarca insa transversalitatea si complexitatea conceptului pe care-l regasim si in istorie sau antropologie, studiat in raporturile cu ideologia, logica, fenomenele limbajului (Jodelet, 1995).

La modul general, RS pot fi definite ca imagini mentale ale realitatii sociale care intrunesc consensul unui grup. Individul traieste intr-o lume de obiecte, persoane, evenimente, idei etc. si imparte aceasta lume cu ceilalti semeni, se sprijina pe ei - uneori in convergenta, alteori in conflict - pentru a o intelege, a o organiza sau a o infrunta (Jodelet, 1997). Individul traieste intr-un "plin social" (Moscovici, 1976) care-i influenteaza esential memoria si gesturile cotidiene.

Ca modalitati de reflectare, de proiectie in mintea noastra a unor fenomene sau evenimente externe, RS nu raman un "dublet gratuit" al lumii obiective, un epifenomen, ci se rasfrang neincetat in perceptia, gandirea si in comportarea oamenilor, dobandind o valoare functionala. "Conceptul de RS - preciza Jodelet (1984) - desemneaza o forma de cunoastere specifica, o stiinta a simtului comun, al carui continut se manifesta prin operatii, procese generative si functionale marcate social. Ea desemneaza, in sens larg, o forma de gandire sociala" (p. 361). Dupa Moscovici (1976), RS este un sistem de notiuni, de valori si practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social. Este totodata un "corpus organizat de cunostinte" si una dintre activitatile prin care oamenii redau realitatea fizica si sociala inteligibila, se insereaza intr-un grup sau un raport cotidian de schimburi, eliberand puterea imaginatiei lor (1976, p.30). Impartasite de un grup mai larg, RS devin adevarate "idei-forta", punand stapanire pe mintea si conduita oamenilor, conturand un "univers consensual" cu tendinte de reificare de-a lungul vremii. Gratie acestui proces de ipostaziere, de reificare, reprezentarile sociale dobandesc acelasi grad de realitate ca si limbajul sau banii. Ca modalitate de integrare si functionare a limbii la nivel individual, limbajul opereaza cu un sistem de semne (cuvintele) care au o latura fizica (= succesiune de sunete/elemente grafice) si una semantica, informationala. In semn opereaza, devine decisiva semnificatia. Tot asa, banii reprezinta insemne pe metal sau pe bilete de hartie care au acoperire in aur in banci. Nimeni nu contesta realitatea lor, o realitate pe jumatate fizica, pe jumatate imaginara, cum se exprima Moscovici (1997).

In esenta, apreciaza Moscovici (1976), RS este semnul, dublura unui obiect sau unei valori si are o functie constitutiva a realitatii. Ele sunt, in fapt, singura realitate pe care o incercam si in care cei mai multi dintre noi se misca. Universul exterior si universul individului sau grupului nu sunt fundamental eterogene in campul realitatii RS.

Cine produce reprezentari sociale? RS constituie o "organizare psihologica", o forma de cunoastere specifica societatii, ireductibila la oricare alta. Elementul de noutate adus de cercetarile recente este acela de a vedea stiinta si ideologia ca doctrina sistematizata drept surse importante ale RS. Intr-o asemenea lumina se intreprinde astazi studiul genezei si modificarii simtului comun.

Simtul comun - subliniaza Moscovici (1997) - nu mai circula de jos in sus, ci de sus in jos: nu mai este punctul de plecare, ci punctul de sosire. Autorul a studiat "cum o teorie trece de la un nivel cognitiv la altul, devenind reprezentare sociala" (p. 65), cum se produce transferul de la un "univers cognitiv" restrans si specializat - cel al stiintei - la difuzarea in mase a informatiei, cu metamorfozele inerente acestui proces. RS desemneaza experiente, limbaje, conduite care provin din origini foarte diverse. Prin ele "necunoscutul penetreaza familiarul si familiarul patrunde in necunoscut "(1976, p.52). Ele se formeaza, in opinia aceluiasi autor, in doua moduri:

atasandu-le unui sistem de valori, de notiuni si de practici care dau individului mijloace de orientare in imediatul social si material;

propunandu-le membrilor unei comunitati cu titlul de mediatori pentru schimburile lor si coduri pentru a denumi si clasa, intr-o maniera clara, partile lumii lor, istoria lor individuala si colectiva.

Exista in fiecare un nucleu central, relativ stabil si un sistem periferic, configurat de modulatii locale, personale ale nodului central (Abric, 1997). Ele determina campul comunicarilor posibile, al ideilor prezente sau viziunilor impartasite in grupuri si regleaza, prin urmare, conduite dezirabile sau admise. Prin aceste trasaturi ce definesc creativitatea si specificitatea lor in viata colectiva, RS difera de alte notiuni psihologice sau sociologice cu care pot fi comparate (Moscovici, 1976).

In psihologia clasica, fenomenul RS este un proces de mediere intre concept si perceptie, produsul sau avand proprietati mixte. Cand vorbim obisnuit de perceptie sociala, aceasta nu se reduce la simpla lectura a faptului social brut, fiind, de regula, solidara cu o interpretare, un intreg demers de conceptualizare, care numeste, descifreaza scenariul evenimentelor. Se evidentiaza doua fatete ale reprezentarii colective:

una figurala;

alta semantica - notionala, avand de-a face cu o imbinare sui generis intre concept si icon sau schema figurativa.

Schematizata, aceasta realitate este prezentata astfel ( Moscovici, 1976):

figura

Reprezentarea sociala = ----- ----- -----

semnificatie

De exemplu psihanaliza, in reprezentare populara, se reduce la un nucleu figurativ comun proiectat spatial:

constient

refulare

complexe

inconstient

Cele doua paliere - constient/inconstient - sunt localizate in spatiu unul deasupra celuilalt. Palierul superior preseaza asupra celui inferior (refulare) iar aceasta "represiune" produce complexele. Interesanta este absenta - din acest nucleu figurativ - a libidoului, prezent in conceptia psihanalitica dar aflat social sub regim de "tabu".

Cum se "materializeaza" conceptele teoretice in RS? Procesul contine doua momente convergente, raspunde Moscovici.

Primul este cel al obiectificarii teoriei (respectiv conceptului), moment in care ea e schematizata. Etapa se realizeaza prin doua secvente:

a)     una care merge de la teorie la imaginea sa (noua teorie este confruntata cu sistemul de valori existent);

b)     cealalta care merge de la imagine la edificarea sociala a realitatii (cu consecinte mai complexe, devenind, in final, un sistem propriu de categorizare a persoanelor si comportamentelor).

Al doilea moment - ancorarea presupune insertia teoriei in ierarhia valorilor si printre operatiile sociale cotidiene. Ancorarea transforma stiinta sau ideologia in cadru de referinta si in retea de semnificatii. Intr-un timp (nu foarte scurt), desi elaborata intr-un cadru restrans de specialitate, noua doctrina se transforma intr-un " a sti" util tuturor.

Prin reprezentarea sociala astfel realizata, teoria se constituie intr-un mediator si un criteriu de relatii intre grupuri si valori comune. La acest nivel, insumeaza interpretarea relatiilor interpersonale si a conduitei membrilor grupului ce-o preiau. In final, RS este un sistem social de interpretare polivalent, mult mai general decat destinatia teoriei ce-a generat-o, partial automatizat si prin aceasta, parte integranta a comportamentului social, real si simbolic.

Difuziunea unei RS instituie, in general, o relatie de opozitie fata de o conceptie alternativa. Relatia de opozitie este impinsa la limita antagonismului in cazul ideologiei ce are prin definitie un caracter partizan si exprima interesele sau optiunile unui grup social.

S. Moscovici (1997), luand ca model difuziunea si receptarea sociala a psihanalizei, vorbeste de o evolutie in trei faze:

a) faza stiintifica a elaborarii intr-o teorie prin intermediul unor discipline stiintifice;

b) faza reprezentationala, in care teoria difuzeaza intr-o societate, iar imaginile, conceptele si vocabularul sunt reproiectate si adaptate;

c) faza ideologica, in care reprezentarea este apropiata de un partid, de o scoala de gandire sau de un organism de stat si este reconstruita logic pentru a fi impusa in numele stiintei (p. 65)..

Prin urmare, pentru a deveni parte a vietii cotidiene, teoriile stiintifice sau ideologice sufera transformari. Rolul acestora revine "savantilor amatori", "vulgarizatorilor stiintifici", "animatorilor culturali", cum ii numeste Moscovici (1961/76) pe reprezentantii stiintei, culturii si tehnicii din public si pentru public. Adesea, fara a sti, fara a dori, ei sunt un hiatus intre producatorii si consumatorii actului de creatie, participand la formarea RS. Consecinta a diviziunii intre "productia" si "consumul" actului cultural este multiplicarea acestor profesiuni din care in societatile contemporane se remarca profesia gazetarilor. Ei creeaza, dupa expresia aceluiasi psiholog, o adevarata "pedagogie a reprezentarilor sociale".

RS si propaganda. Intervine, asadar, la nivelul segmentului difuzarii un proces psihosociologic tot atat de dificil de definit ca ideologia sau reprezentarile sociale, si anume, propaganda. Fenomen care datorita imensitatii fortelor umane si disponibilitatilor economice mobilizate, a fost pe drept cuvant numit de Moscovici "una dintre obsesiile epocii noastre" (1976, p. 403). Nu intamplator, observa autorul, propaganda a aparut intr-o perioada de mari tulburari religioase, s-a perfectionat in timpul razboaielor si a dat contur publicitatii intr-o economie concurentiala. Cu toate acestea, o metaanaliza a studiilor despre propaganda, le-ar prezenta rezultatele ca nesemnificative.

In "Ce-i de facut?" (1917), Lenin a teoretizat propaganda ca mijloc :

a) de formare a unei viziuni asupra lumii;

b) de elaborarea unei constiinte a individualitatii grupului si integrarii lui in societate;

c) de actiune complementara altor forme de comunicare si interventie sociala.

RS devin instrument de actiune prin intermediul propagandei, fapt ce presupune centrarea demersului asupra proceselor psihologice ce intervin in acest fenomen, conditiilor obiective ce produc fenomenele de comunicare, identificarea elementelor lor de constanta si transformare, precum si altor elemente psihologice relationale. Propaganda incita la actiune, produce "atitudini", prin crearea sau modificarea reprezentarii realului, subliniaza Moscovici (1976, p. 454), reiterand observatiile lui Lenin. In timp ce alte forme de comunicare (informarea, spre exemplu) servesc doar la formarea de atitudini, propaganda conduce la ceea ce poate fi numit un raspuns-actiune. Procesele psihologice, cognitive sau afective, implicate in stabilirea unei conexiuni imediate intre stimuli si raspuns, trebuie sa conduca in acest caz la formarea unui stereotip. Conditia formarii sale este definirea situatiei de asa maniera incat sa nu permita decat doua solutii posibile. Dualitatea aceasta corespunde, in parte, naturii stereotipurilor care pun in joc doua raspunsuri: fie adeziunea fara rezerve a subiectului, fie refuzul total. Astfel propaganda societatilor totalitare creeaza stereotipuri de gandire si actiune.

Prin rolul sau - de vehicul si totodata componenta a reprezentarilor sociale - in opinia lui S. Moscovici (1976) propaganda contribuie la:

a) intarirea participarii sociale ( cu ajutorul ei se diferentiaza frontierele organizatiei sociale implicate iar conceptia membrilor grupului cu privire la o anumita chestiune dobandeste unitate);

b) producerea stereotipurilor;

c) indicarea conduitelor (actiunilor) adecvate.

Autorul evidentiaza, in context, doua functii importante ale propagandei:

functia ordonatoare ce se traduce prin afirmarea si prin incercarile de restabilire a identitatii grupului;

functia organizatoare ce implica o elaborare adecvata a continutului comunicarilor. Reprezentarea sociala devine astfel prin intermediul propagandei ceea ce-a fost numit "instrument de actiune".

Trecerea de la "reprezentarea-expresie" la "reprezentarea-instrument de actiune" se face prin procesele cognitive care au ca suport limbajul. Insusi procesul de ancorare al reprezentarii sociale este unul de elaborare al mediatorilor verbali fara de care reprezentarea nu se poate dezvolta, nici retine. In consecinta, studiul unei RS inseamna si analiza limbajului sau. In comunicare, limbajul are rolul de vehicul dar un vehicul cu legi specifice, studiate de lingvistica, stiinta mai avansata decat psihologia sociala, care din aceasta ratiune poate si lumineze unele dintre chestiunile psihosociologilor (Moscovici, 1976).