PERCEPTIA SPATIULUI, TIMPULUI SI MISCARII

PERCEPTIA SPATIULUI, TIMPULUI SI MISCARII

Toate obiectele materiale din jur exista in spatiu si in timp; tuturor le este proprie miscarea, transformarea si devenirea.

Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea atat a caracteristicilor spatio-temporare, cat si a celor de miscare.

Raportarea constienta la realitate reclama intotdeauna incadrarea in spatiu si timp a obiectelor si fenomenelor, indicarea traiectorii generale a miscarii si devenirii lor. Un rol important in realizarea acestui proces il joaca perceptia.

Perceptia spatiului

Caracteristica fundamentala a spatiului sensibil o reprezinta intinderea, dimensionalitatea. Distingem astfel un spatiu bidimensional care circumscrie contururile suprafetelor si un spatiu tridimensional care circumscrie volumele.

Perceptia spatiului bidimensional

Perceptia spatiului bidimensional are la baza diferentierea si aprecierea raporturilor dintre verticalitate si orizontalitate, dintre lungime si inaltime sau latime. Principalele caracteristici care alcatuiesc continutul imaginii perceptive a spatiului bidimensional sunt: forma, marimea, pozitiile reciproce ale obiectelor si distantele.

Forma se percepe ca o structura relativ stabila, invarianta care confera individualitate specifica obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.

Cand obiectele sunt percepute de la distanta, imaginea formei rezulta din integrarea informatiei vizuale si chinestezice.

Cand obiectele sunt percepute prin pipait, fara participarea vazului, rolul predominant revine informatiei tactile si chinestezice; cand obiectele sunt percepute atat vizual cat si tactil vor fi corelate informatiile vizuale, chinestezice si tactile.

Observam ca miscarile si informatia chinestezica sunt indispensabile in elaborarea imaginii formei. Un rol esential revine miscarilor mainii si globilor oculari. In perceptia pe cale tactil-chinestezica a obiectului, prima insusire ce se urmareste a se identifica este cea a formei. Prin experiente speciale s-a demonstrat ca excluderea miscarii active de explorare-palpare determina serioase denaturari ale imaginii tactile a formei, ducand la recunoasteri false. Si atunci cand forma obiectului este perceputa vizual au loc miscari specifice ale globilor oculari care contribuie direct la constituirea imaginii. Este evident ca afectiuni cerebrale care deregleaza coordonarea miscarilor oculare genereaza serioase tulburari ale perceptiei formei obiectului. S-a demonstrat ca nu toate punctele conturului obiectului participa in mod egal la constituirea imaginii perceptive a formei. Importanta cea mai mare revine punctelor care marcheaza varful unghiurilor, curburilor si limitele laturilor. In perceptia formei este puternic exprimata proprietatea constantei. Schimband pozitia obiectului sau marimea lui, noi continuam sa-i recunoastem si sa-i identificam corect forma. Acest fapt este posibil datorita influentei corectoare pe care o exercita experienta anterioara asupra semnalelor actuale.

Identificarea formei este un proces informational complex. Ea reclama o corelare dinamica a fluxului informational actual ca un model relativ generalizat pastrat in tezaurul memoriei.

Modelul respectiv functioneaza ca un etalon care exprima un invariant de configuratie propriu unei clase mai mult sau mai putin intinse de cazuri individuale. De o parte si de alta se situeaza zona de compatibilitate. Daca imaginea actuala intra in aceasta zona, ea este integrata prin etalonul dat; daca iese in afara limitelor ei pentru a fi integrata reclama fie reactualizarea altui model, fie formarea unui model neuronal nou si fixarea lui in memorie ca reprezentant al unui nou prototip sau al unei noi clase de obiecte.

Perceptia marimii

Perceptia marimii se realizeaza in diverse situatii; in contact direct cu obiectul, pe cale vizuala (la distanta mica, medie sau mare de obiect). Ea reclama corelarea informatiei tactile si chinestezice, a celei vizuale si chinestezice sau a celei vizuale, chinestezice si tactile. Miscarea reprezinta veriga functionala care efectueaza masura dimensiunilor liniare ale obiectului. Si in perceptia vizuala a marimii se manifesta legea constant semnalele retiniene sunt supuse corectiei la nivel cortical, din partea modelelor informationale stocate in memorie. Constanta marimii se mentine pana la o distanta de circa 50 m. Dincolo de aceasta limita, marimea obiectului perceput se micsoreaza proportional cu patratul distantei. Perceptia marimii se perfectioneaza in contextul sarcinilor care reclama comparari, precum si operatiile de evaluare si estimare de tip conceptual.

In final se poate ajunge la o concordanta foarte inalta intre datele experientei subiective furnizate de perceptia directa a marimii si datele experientei zise fizice, furnizate de instrunentele obiective de masura. Oricat de mult am exersa perceptia marimii, nu reusim sa o aducem la nivel ideal de perfectiune si exactitate. In afara ei apar denaturari de tipul supraestimarilor sau subestimarilor, denumite iluzii de marime. In sfera perceptiei vizuale prin centrarea preferentiala a privirii asupra unor dimensiuni ia nastere fenomenul de camp ce duce la supraestimarea elementelor asupra carora ne fixam. Cum campul vizual si simetria spatiala a corpului sunt organizate pe coordonate verticala-orizontala, in perceptia marimii apare fenomenul de supraestimare a dimensiunilor verticale.

De asemenea, segmentele circumscrise in unghiuri care se deschid spre interior, sunt subestimate, in timp ce segmentele circumscrise in unghiuri care se deschid spre exterior sunt supraestimate (iluzia optico-geometrica, Muller-Layer). Alt gen de iluzie este determinat de fenomenul contrastului; un obiect mic inserat printre altele mai mari va aparea in perceptie ca fiind mai mic si invers. Doua persoane - una inalta si alta scunda, privite alaturi vor fi percepute prima ca fiind si mai inalta, iar cea de-a doua ca fiind si mai scunda decat in realitate. In privinta culorii, acelasi obiect colorat inchis va parea mai mic, iar cel colorat deschis va parea mai mare.

Perceptia raporturilor spatiale

Perceptia raporturilor spatiale consta in diferentierea si aprecierea apropierii sau indepartarii obiectelor unele de altele, a caracteristicilor pozitiei lor. Informatia despre raporturile spatiale are o importanta desebita in dirijarea si coordonarea miscarilor obiectuale si locomotorii.

Perceptia distantei

Perceptia distantei se realizeaza prin interactiunea vazului si chinesteziei. Marimea obiectelor actioneaza ca semnal al distantei lor fata de noi. Exista tendinta de supraestimare a distantelor populate de obicei si de subestimare a celor lipsite de obiecte.

Perceptia spatiului tridimensional

Perceptia spatiului tridimensional presupune desprinderea, alaturi de forma si marime, a volumului obiectelor. La baza ei sta interactiunea a doua fluxuri informationale: informatia tactil-chinestezica si cea vizual-chinestezica. In primul caz, rolul principal il joaca miscarile explorative ale mainii care fixeaza punctele de articulatii ale diferitelor fete si caracteristicile conturului. In cazul al doilea, cel mai important este mecanismul binocular (stereoscopic). Fiecare ochi inregistreaza un obiect din alt unghi. Ca urmare, vor lua nastere doua imagini retiniene relativ distincte. Prin suprapunere ele vor coinide partial. Daca cele doua imagini ar coincide integral, obiectul ar fi perceput plat, lipsit de cea de-a treia dimensiune; daca ele ar fi complet disparate obiectul ar fi perceput dedublat (vedere dubla).

Miscarea de acomodare si convergenta asigura plasarea obiectului in limitele zonei vizibilitatii optime.

Globii oculari efectueaza miscari specifice de inspectie prin care se extrage informatia despre raporturile de forma si marime dintre diferitele parti componente ale obiectului. Aceasta informatie integrata si decodata la nivel cortical alcatuieste continutul imaginii tridimensionalitatii obiectului. Rolul esential in diferentierea si identificarea volumului sau celei de-a treia dimensiune revine zonelor asociate ale analizatorului tactil-chinestezic si vizual-chinestezic.

Tridimensionalitatea fiind o caracteristica de tip relational, nu poate fi codificata decat configurational, prin intermediul unor mozaicuri neuronale rezultate din intersectia unor straturi orizontale si a unor coloane. Acest mecanism de codificare se formeaza in ontogeneza, in cursul primului an de viata, ceea ce inseamna ca perceptia volumului este o functie secundara, dobandita. Initial, ea se structureaza in analizatorul tactil-chinestezic si apoi mai tarziu in centrul analizatorului optico-chinestezic. Perceptia spatiului indeplineste o functie reglatoare exceptionala. Ea sta la baza caracterului adaptativ al tuturor comportamentelor noastre in raport cu obiectele externe:comportamentul locomotor, sistemul miscarilor obiectulale ,sistemul miscarilor constructive ,sistemul miscarilor grafice .

Perceptia spatiala este o latura importanta a inteligentei generale si o componenta esentiala a structurii psihologice a unor aptitudini speciale: aptitudinea pentru desen si modelaj, aptitudinea tehnica, aptitudinea matematica.

Perceptia timpului

Ca mod de existenta a materiei si miscarii timpul este un continuum infinit. Pentru a opera cu el in planul cunoasterii si activitatii practice noi il supunem segmentarii transformandu-l in serii discontinui alcatuite din durate pline si intervale vide in care nu se intampla nimic. In perceptie, putem surprinde doar segmentul prezentului, luat ,de asemenea ca succesiune de durate pline si intervale vide.

Perceptia propriu-zisa nu se realizeaza decat in raport cu duratele si intervalele scurte pana la 3-5 minute. Dincolo de aceasta limita, nu mai avem de-aface cu perceptia timpului, ci cu evaluarea lui mentala, prin mijlocirea experientei anterioare si a sistemului unitatilor de masura: secunda, minutul, ora, ziua, saptanana, luna, anul.

Perceptia si aprecierea timpului sunt puternic influentate de trairea emotionala si de saturatia in continut a duratelor. Evaluarea duratelor si intervalelor care nu se asociaza cu o traire emotionala este mai exacta decat cea in care intervine o asemenea traire. Pe fondul unei trairi emotionale pozitive, timpul este subestimat. O traire emotionala negativa duce la supraestimarea timpului. Duratele in care desfasuram o activitate sunt subestimate , iar cele de asteptare sarace in evenimente, sunt supraestimate.

Existenta acestor oscilatii subiective in evaluarea timpului a dus la delimitarea timpului real si a celui psihologic. Acesta din urma nu este decat o aproximare a celui real. Folosirea unitatilor de masura si a datelor comparative ne permite insa corectarea erorilor perceptive si sporirea gradului de obiectivitate a evaluarilor. Mecanismele perceptiei si evaluarii timpului au o alcatuire extrem de complexa si eterogena, dupa cum complexa este si esmnificatia factorului timp in viata si activitatea umana. Intreaga noastra organizare are integrata in sine coordonata temporara: toate procesele si activitatile noastre au o desfasurare seriala orientata, exprimandu-se obiectiv ca functie de timp.

Masurarea, cuantificarea si controlul variabilei timp se impune ca o necesitate obiectiva a reglarii la mai multe niveluri: biologic, fiziologic, psihologic, social. Corespunzator vor exista si mecanisme diferite de percepere si apreciere. Astfel, distingem asa numitul mecanism al ceasornicelor biologice, care functioneaza de la nivelul codului genetic (controlul bazal piramidal asupra bioritmurilor si proceselor metabolice) pana la nivelul sistemului supraordonat al organismului (ciclurile biologice globale, hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediaza formarea mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. In cadrul acestor mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv, urmand in ordine analizatorul vibratil, chinestezic si vizual. Prin intermediul mecanismelor primare si secundare, se structureaza mecanismele tertiare bazate pe asimilarea si transformarea in structuri operationale interne a sistemului unitatii de masura a timpului si a codului semnificatiilor alfabetului temporar.

Prin interactiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formeaza asa numitul orizont temporar al personalitatii umane care structureaza intr-un mod specific dinamica activitatii si comportamentului. Acest orizont se compune din trei segmente principale: prezent, trecut si viitor. In plan subiectiv, trecerile de la unul la altul se realizeaza cu usurinta ele fiind reversibile. Ponderea pe care un segment sau altul o ocupa in planul trairii constientizate depinde de incarcatura in evenimente si de varsta. La adult, intinderea cea mai mare revine prezentului, la batrani intinderea cea mai mare revine trecutului, la adolescenti ponderea cea mai mare o are viitorul.

Perceptia miscarii

La baza perceptiei miscarii sta inregistrarea modificarilor succesive ale pozitiei obiectului dat fata de punctul initial si fata de reperele din jur. Aceste modificari sunt inregistrate prin miscarile de intoarcere a capului ca semnale ale aparatului vestibular, si de miscarile de urmarire ale globilor oculari care asigura instalarea obiectului in zona vederii centrale. Semnalele care iau nastere in acest mod furnizeaza principala informatie despre miscare. Noi nu percepem miscarea propriu-zisa ci obiectele in miscare. Distingem directia de depalsare a obiectului si viteza.

Exactitatea aprecierii depinde de distanta la care ne aflam de obiect si de prezenta sau absenta unor repere in spatiul in care are loc deplasarea. Astfel miscarea va fi perceputa mai adecvat in cazul in care obiectul care se misca se afla mai aproape de noi, iar spatiul din jur este marcat cu diferite puncte de reper.

De asemenea miscarea pe orizontala- la suprafata solului se percepe mai corect decat cea pe verticala sau decat cea orizontala care se desfasoara la inaltime. Aprecierea directiei este mai exacta decat aprecierea vitezei.

Erorile cele mai mari se inregistreaza in estimarea vitezelor foarte mici si foarte mari. Impersia miscarii se poate provoca si prin prezenta unor imagini in sine statice. Daca acestea se succed cu o viteza mai mare decat valoarea pragului de fuziune optica (1/16 s) in locul unor secvente statice vom percepe un tablou dinamic, in miscare.