IDENTIFICAREA ca Proces psihologic

IDENTIFICAREA

Proces psihologic prin care un subiect asimileaza un aspect, o proprietate, un atribut al altuia si se transforma total sau partial in baza acestui model. Personalitatea se construieste si se diferentiaza printr-o serie de identificari.(1)

Identificarea are mai multe acceptiuni:

A. Identificarea unei persoane dintr-o serie (identificarea unui criminal), recunoasterea unui obiect care apartine unei clase de obiecte, identificarea numerica, recunoasterea unei clase de fapte si manifestari asimilabile unei alteia, etc., fiind valabila mai mult sub aspect cognitiv.

B. Actul prin care un individ devine identic cu un altul sau prin care doua fiinte devin identice in gandire, in gusturi, in atitudini, fapte, total sau partial.

In analiza visului, S. Freud uziteaza termenul pentru a sublinia o similitudine in care scenariul oniric este trait ca si cum ar fi petrecut in realitate. Aceste substitutii de imagini sau scenarii sunt explicate de S.Freud prin termenul de identificare. Asa cum subliniaza Lalande, aici identificarea nu are o valoare cognitiva. Aici avem un procedeu activ de inlocuire a unei identitati partiale sau latente printr-o identificare totala (traire globalizanta). Aceasta este acceptiunea de predilectie a utilizarii termenului in psihanaliza. Identificarea in acest sens permite fundamentarea continutului unor alte concepte psihologice intrate in limbajul curent: imitatie, simpatie, empatie (contagiunea mentala= proiectie).

M. Scheller si H.Wallon propun o distinctie intre:

- identificarea heteropatica si centripeta, in care subiectul identifica propria persoana ca si cum ar fi altul;

- identificarea idiopatica sau centrifuga, in care subiectul identifica alta persoana ca si cum ar fi el.

Aceste doua forme de identificare coexista, devin mai pregnante intr-o formula de identificare mai complexa, cum ar fi continutul subiectiv al notiunii de 'noi'.

Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, identificarea desemneaza un mecanism psihologic prin care se constituie subiectul uman in mod evolutiv. Aceasta evolutie este corelativa cu manifestarile structurale legate de dinamica complexului Oedip, in special in viziunea celei de-a doua topici, in care instantele se diferentiaza pornind de la Id (Sine), dar diferentiate si specializate prin identificari importante fata de acesta (Supraeul-instanta de judecare, acuzare; Eul-instanta de raportare la realitate).

S. Freud a formulat o generalizare legata de complexul Oedip, in care identificarile formeaza o structura complexa in masura in care tatal sau mama (parintele de sex opus) sunt de fiecare data obiect de dragoste si rivalitate. S.Freud a sustinut, mai mult sau mai putin fundamentat in raport cu realitatea, ca prezenta unei ambivalente fata de obiect este esentiala pentru constituirea tuturor identificarilor.

In 'Analiza Eului' (1921) distinge, finalmente, trei moduri de identificare:

a) identificare primara ca forma originara de legatura afectiva cu obiectul (identificarea preoedipiana);

b) ca substitut regresiv in alegerea unui obiect abandonat sau pierdut.

c) in absenta investirii de tip sexual a altuia (obiect), subiectul se poate identifica cu acesta in masura in care ambii au un element comun (de exemplu: dorinta de a fi iubiti). Daca in aceasta situatie se produce o deplasare, se va genera o identificare isterica.

In studiul hipnozei, al psihologiei grupurilor si al pasiunilor amoroase, se deceleaza opusul proceselor de identificare. Identificarea constituie imbogatirea prin obiect a instantelor personalitatii cu procesul invers in care obiectul este pus in locul unei instante (de exemplu: liderul se substituie Idealului Eului membrilor grupului). Aici exista si intre membrii grupului identificari, iar procesul presupune fenomene de identificare mai inalte: identificari centripete, centrifuge si reciproce.

In psihanaliza clasica, identificarea se distinge mai mult sau mai putin de termenii vecini cum ar fi: incorporarea, introiectia sau interiorizarea. Prin intermediul acestor notiuni, se pune problema modalitatilor psihologice in baza carora un subiect poate asimila pe altul si poate asimila subiectul.

Modul in care altul poate fi asimilat in subiect este tratat sub titlul de identificare proiectiva. Acest termen a fost introdus de Melanie Klein pentru a desemna un mecanism prin care se elaboreaza scenarii fantasmatice in care subiectul introduce propria personalitate in totalitate sau partial in interiorul unui subiect pentru a-l poseda, controla sau distruge. In cartea sa 'Psihanaliza copiilor'(1932), a introdus acest termen pentru a fundamenta prototipul unei relatii cu un obiect resimtit ca agresiv (neplacut). Mecanismul identificarii proiective apare ca o modalitate a proiectiei, avand sensul de a rejeta (respinge) in exterior ceea ce subiectul refuza in el insusi - proiectarea raului, si de a interioriza ceea ce ii este conform principiului placerii ('bon objet').

A. Freud (1936) a utilizat termenul de identificarea cu agresorul. Prin acesta este definit un mecanism de defensa a Eului: subiectul confruntat cu un pericol exterior ce-l angoaseaza (reprezentant al unei autoritati externe corespunzand Supraeului ca instanta a persoanei) se identifica cu agresorul sau prin imitatie fizica sau morala (adoptarea simbolurilor de putere pe care acesta il reprezinta). Dupa A. Freud, acest mecanism va fi prevalent in constituirea unui stadiu preliminar al Supraeului, agresiunea ramanand atunci dirijata in exterior si nefiind reintoarsa contra subiectului sub forma de autocritica. Plecand de la acest mecanism al identificarii cu agresorul, apar situatii si conduite variate: agresiunea fizica, critica, inversarea de rol, agresatul devenind agresor.

D. Lagache situeaza aceasta situatie de identificare cu agresorul la originea formarii Eului Ideal (de atotputernicie). Momentul debutului acestui mecanism, dupa R. Spitz, poate fi constatat in jurul varstei de 15 luni si se explica pe baza achizitiilor de model nonverbal si gestual. Din punct de vedere economic si pulsional, acesta ar avea un rol de reglaj de tip sado-masochist.

In cadrul investigatiei analitice, s-a pus in evidenta un proces in care subiectul face trecerea, intr-un mod fantasmatic, de la exterioritatea obiectului la interioritatea sa, mai bine zis a calitatilor si defectelor inerente obiectului. Acest proces a fost numit introiectie, fiind in raport direct cu identificarea si incorporarea (prototipul primar). Ferenczi a folosit si introdus acest termen prin simetrie antinomica cu cel de proiectie. A constatat in cadrul terapiei nevrozei o tocire a afectelor liber flotante pe intinsul cercului de interese al subiectului-si atunci se evidentiaza o diminuare a paletei scopurilor (nu mai avem lansarea si proiectia in afara), toate aceste fiind pricinuite-dupa Ferenczi-de o pasiune pentru transfer (fenomen complex). Ea se explica prin opozitia subiect-obiect corelativa cu opozitia placere-neplacere, dinamica Eu realist-Eu placere, cu finalitatea in asa-numitul Eu-placere purificat in care toate sursele de placere sunt introiectate si, in acelasi timp, sunt proiectate in afara toate ocaziile care produc neplacere.

Din cele relatate mai sus se releva ca aparatul psihic dispune de o dinamica specifica. Unele aspecte ale acestei dinamici sunt foarte importante pentru psihanalist, cum ar fi: mecanismul de defensa. Prin acesta, se definesc diverse tipuri de operatii in care se poate decela apararea-defensa. Mecanismele prevalente sunt diferite, depinzand de tipul (stilul) de anvizajare (manifestare) al lor, de etapa psihogenetica aflata in discutie, de gradul de elaborare al conflictului respectiv.

De regula, mecanismul de defensa este in legatura cu Eul mai mult sau mai putin organizat. De asemenea, termenul de mecanism ar defini ansamblul proceselor defensive caracteristice nevrozelor pentru a dezvalui destinul pulsional: refularea, replierea pe sine, ranversarea in contrariu, formatiunea reactionala, etc. Acestea sunt corelative cu diversele stadii de organizare libidinala. A. Freud, prin studii complementare, arata ca mecanismele defensive pot fi utilizate in legatura si cu alte aspecte, cum ar fi: fantazarea, activitatea intelectuala, pasivitatea, care nu sunt in legatura cu revendicari pulsionale, dar care pot suscita dezvoltarea angoasei sau anxietatii: emotiile, imprejurari conjuncturale negative, exigentele Supraeului.

Dupa A. Freud, mecanismele defensive ar fi: refularea, regresia, formatiunea reactionala, replierea pe sine, izolarea, anularea retroactiva, proiectia, introiectia, ranversarea in contrariu, sublimarea. Aceste proceduri sunt in legatura cu idealizarea si identificarea-in special cu cea a agresorului.

Cotele proiective definitorii de ordin functional ale Eului sunt prezentate de E. Erikson ca fiind incluse at@t n cadrul manifestarilor de identificare realizat prin dinamica orientarilor majore ale Eului c@t si n componenta rezultantei emergente a acestei dinamici numita de autor "identitatea egoului". Aceasta reprezinta "cel mai important mediator tradus n termeni psihosociali al adaptarii plenare. Si acest concept l-a facut pe autor celebru n literatura de specialitate" (R.B. Ewen, 1993, An Introduction to Theories of Personality). Expunem alaturat (dupa H. Ch. Turner - 1990) modalitatile constituirii progresive ale acestor manifestari de ordin proiectiv-simbolic deoarece asa cum afirma Don S.Browning "n realitate nu se vizeaza exclusiv raportarea dintre adulti ci dintre un adult si un copil, dintre o persoana care nt@lneste un alt copil din alta persoana". E. Erikson propune o harta care cuprinde n mod subtil complexitatea ciclurilor vietii umane care, prin identificare, edifica si realizeaza persoana. |n st@nga matricei sunt plasate "cele 8 etape ale vietii umane" n conformitate cu definirile uzitate curent si inspirate de literatura psiho-terapeutica freudiana (primele 5) la care autorul a mai adaugat nca 3 etape definite conform literaturii psihoterapeutice americane al carei promotor initial este Ed. Hartman cu "Egologia" sa. Pe diagonala avem dinamica dialectica, proiectiv-conflictuala a tendintelor implicate n activitatea de identificare din care rezulta ampla participare functional-formativa pentru persoana a manifestarilor proiective. Pe latura din dreapta avem efectele de produs ale acestor manifestari, exprim@nd rezutatele concretizate ca mediatori personali ale raportarilor unice originale ale subiectului la mediu, din a caror componente se constituie "identitatea egoului". Ele ncearca sa exprime sensul uneori misterios al evolutiei umane, si anume acela "de a gasi totdeauna cele mai bune structuri de activare si reglare mutuala" (Don S. Browning, op.cit. 1990). De aceea prezentarea raporturilor dintre Eu cu componentele sale proiective legate de dinamica relatiei constient-inconstient, la nivelul sistemului psihic uman si al sistemului de personalitate a reprezentat o permanenta a preocuparilor majore vizate de psihologia proiectiva. Ea rezulta din prezentarea matricii de realizare a identificarilor propusa de E. Erikson:

Melanie Klein descrie si defense primare: clivajul obiectului, identificarea proiectiva, negarea realitatii, controlul omnipotent al partenerului (objet), etc.

Exista si o folosire generalizata a notiunii de defensa in raport de functionarea predominanta a unor operatii specifice. De exemplu: rationalizarea care face sa intervina mecanisme intelectuale complexe, returnarea pe sine, care este o destinatie pulsionala si sistemele operationale defensive cum ar fi compulsiile, in care avem anularea retroactiva si cautarea unor cai de degajare specifice, cum ar fi sublimarea.

Mecanismele de degajare Notiune introdusa in 1943 de catre Edward Bibring si D. Lagache in legatura cu rezolvarea conflictelor defensive prezente in cadrul curei. D.Lagache opune mecanismele de degajare mecanismelor de aparare. Acestea din urma nu pot fi reduse ca o tensiune interna, conform principiului placerii. Primele solicita realizarea unor posibilitati suplimentare necesare pentru a invinge in cadrul conflictului defensiv. Trebuie deci luata in considerare augumentarea unei tensiuni.

Retinem: mecanismele defensive sunt de regula inconstiente, au dimensiuni tensionale legate de procesele primare si vizeaza realizarea identitatii de perceptie; mecanismele de degajare au scopul de-a realiza identitatea de gandire si permit ca progresiv subiectul sa se elibereze de repetitii sau compulsii si de identificarile alienante (narcisice, masohice, anxiogene).

Dupa D. Lagache modalitatile de degajare din cadrul curei ar fi:

I. Trecerea de la repetitie, compulsie, la rememorarea gandita si vorbita a lor.

II. Trecerea de la identificarea in care subiectul se confunda cu propriile trairi, la obiectivare prin care subiectul ia distanta in raport cu aceste trairi.

III. Trecerea de la disociatie la integrare.

IV. Detasarea de obiectele imaginare, completata prin schimbarea obiectelor.

V. Familiarizarea cu situatiile fobice care inlocuieste asteptarea anxioasa a situatiilor traumatice si fantasmatica.

VI. Substitutia controlului cu inhibitia stiintei sau experientei de-a se supune.

In aceste situatii, operatiile defensive nu se pot neutraliza decat prin operatii de degajare care le inlocuiesc.

Referinte bibliografice: