Individul psihopat: dereglarea functionala

INDIVIDUL PSIHOPAT: DEREGLAREA FUNCTIONALA

In Capitolul 1, am descris manifestarea comportamentala a psihopatiei dupa cum a fost detaliata in Psychopathy Checklist - Revised (PCL-R) (Hare, 1991). Scopul acestui capitol este de a evalua dereglarea functionala prezenta la indivizii psihopati; adica, dereglarea emotionala si cognitiva.

Este psihopatia o tulburare anxioasa?

A existat o aparenta enigma in ceea ce priveste intelegerea dezvoltarii comportamentului antisocial. Multi cercetatori au sugerat ca niveluri reduse de anxietate duc la dezvoltarea comportamentului antisocial/psihopatiei (Cleckley, 1976; Eysenck, 1964; Gray, 1987; Lykken, 1995; Patrick, 1994; Trasler, 1973). De exemplu, Cleckley nota: "In sinea sa [cel cu un comportament antisocial/psihopatul] pare aproape la fel de incapabil de anxietate ca si de remuscare profunda" (1976, p.340). Totusi, in contradictie evidenta cu aceasta parere, datele au indicat in mod repetat ca niveluri ridicate de comportament antisocial sunt asociate cu niveluri crescute de anxietate. Asadar, exista o corelatie pozitiva bine documentata intre anxietate si comportamentul antisocial la copii (Pine et al.,2000; Russo si Beidel, 1993; Zoccolillo, 1992) si la adulti (Robins et al., 1991). Cu alte cuvinte, niveluri mai ridicate de anxietate sunt asociate cu niveluri mai ridicate de comportament antisocial.

Vom demonstra ca aceasta enigma aparenta este legata de problema, ridicata in repetate randuri, de a accepta o explicatie unitara in cazul tuturor formelor de comportament antisocial. Exista comunicari conform carora ambele dimensiuni ale psihopatiei, atat cea referitoare la trasaturile nemilos si rece, cat si cea referitoare la trasaturile impulsiv si tulburarea de conduita sunt independente de nivelul de anxietate (Schmitt si Newman, 1999). Aceasta ar sugera ca nu exista nici o relatie intre anxietate si psihopatie. Totusi, acest studiu nu a examinat relatia dintre anxietate si trasaturile nemilos si rece ale psihopatiei independent de relatia dintre anxietate si comportamentul antisocial. Studiile care au inlaturat impactul relatiei dintre anxietate si comportamentul antisocial au gasit ca nivelul anxietatii este asociat invers proportional cu dimensiunea referitoare la trasaturile nemilos si rece ale psihopatiei. In aceleasi studii, inlaturarea impactului relatiei dintre anxietate si dimensiunea referitoare la trasaturile nemilos si rece releva faptul ca nivelul anxietatii este asociat direct proportional cu dimensiunea referitoare la trasaturile impulsiv si tulburarea de conduita (Frick et al.,1999; Patrick, 1994; Verona et al., 2001). Aceasta sugereaza puternic existenta cel putin a doua populatii cu risc de a dezvolta niveluri ridicate de comportament antisocial: una, indivizii cu psihopatie care prezinta anxietate redusa si o a doua populatie al carei comportament antisocial, dupa cum vom demonstra, este in relatie cauzala cu nivelele sale crescute de anxietate (vezi capitolele 7 si 8).

REZUMAT

Raspunsul indivizilor cu psihopatie la stimulii de amenintare

David Lykken a fost unul dintre primii teoreticieni care au asociat psihopatia cu o anxietate redusa (Lykken, 1957). Sugestia sa a fost ca individul psihopat "are o experienta atenuata, nu a tuturor starilor emotionale, ci in mod specific a anxietatii si fricii" (Lykken, 1995, p.118). El a aratat ca nivelul scazut al sentimentului de frica impiedica socializarea si da nastere la dezvoltarea psihopatiei.

Lykken a demonstrat existenta nivelului scazut al sentimentului de frica la indivizii cu psihopatie in 1957, utilizand doua teste diferite. Cu ajutorul primului test, el a examinat abilitatea indivizilor cu psihopatie de a arata conditionare aversiva. Conditionarea aversiva implica invatarea ca un eveniment neplacut (de exemplu, un zgomot puternic sau un soc electric) este asociat cu un eveniment banal. In studiul lui Lykken, evenimentul neplacut, stimulul neconditionat aversiv (unconditioned stimulus - US), era un soc electric dureros, dar fara efecte nocive. Cand participantii primesc socuri electrice, ei transpira. Acesta este raspunsul automat, neconditionat (unconditioned response - UR) la socul electric. Gradul in care participantii transpira poate fi masurat ca si gradul activitatii electrodermice; adica usurinta cu care pielea poate transmite curentul electric. In studiul lui Lykken, evenimentul banal, stimulul conditionat (conditioned stimulus - CS), era sunetul unei sonerii. Sunetul dura 5 secunde si, apoi, imediat dupa, participantul primea socul electric. Lykken a investigat daca datorita asocierii dintre CS (sunetul) si US (socul), participantul poate invata sa afiseze un raspuns conditionat (conditioned response - CR) la CS. In conformitate cu presupunerea ca indivizii cu psihopatie arata o conditionare aversiva dereglata, Lykken a gasit ca acesti indivizi au aratat un CR electrodermic substantial redus la sunet, fata de indivizii de comparatie (pentru rezultate similare, vezi si Flor et al.,2002; Hare si Quinn, 1971).

In cercetari similare s-a constatat ca indivizii cu psihopatie nu reusesc sa produca, sau produc intr-o masura redusa raspunsuri emotionale autonome la stimuli precum cel anterior, care induc teama. Imaginati-va, de exemplu, ca urmeaza sa primiti un soc electric, secundele se scurg pana la momentul in care veti simti durerea: 5, 4, 3, Nu incape nicio indoiala ca veti deveni din ce in ce mai ingrijorat cu cat durerea e mai aproape. Si daca vi s-ar masura raspunsul electrodermic, cu alte cuvinte cat de mult transpirati, s-ar vedea ca transpirati mai mult pe masura trecerii secundelor. Infractorii fara psihopatie prezinta si ei acest mod de raspuns emotional. Este cu totul remarcabil insa ca infractorii psihopati prezinta un raspuns emotional foarte redus in aceasta situatie; ei arata raspunsuri electrodermice mai reduse decat infractorii fara psihopatie si acestea au loc mult mai aproape de soc decat in cazul infractorilor fara psihopatie (Hare, 1965, 1982; Hare et al., 1978; Ogloff si Wong, 1990). Indivizii cu psihopatie arata reactii emotionale reduse (mai putina activitate electrodermica), in comparatie cu indivizii fara psihopatie si atunci cand sunt rugati sa-si imagineze experiente neplacute sau care genereaza teama (Patrick et al.,1994). Astfel, Patrick si colegii au rugat participantii sa-si imagineze situatii cum ar fi: "In timpul unui dus, singur fiind in casa, aud cum cineva forteaza usa si intru in panica". In timp ce indivizii de comparatie aratau puternice reactii fiziologice la evenimentele care inspira frica, indivizii cu psihopatie prezentau un raspuns extrem de redus la aceste evenimente.

Indivizii cu psihopatie prezinta un raspuns emotional redus la stimulii de amenintare si in situatiile care produc reflexe de tresarire. Aceste reflexe reprezinta reactia automata subita care apare atunci cand o persoana este expusa brusc la un stimul de amenintare bazal, cum ar fi un zgomot puternic sau un obiect care se apropie amenintator; adica, reactia pe care o avem cand monstrul iese pe neasteptate din dulap intr-un film de groaza. Reflexul de tresarire poate fi amplificat prin expunerea individului la amenintari invatate anterior imediat inaintea stimulului de amenintare. Astfel, in filmele de groaza, muzica infioratoare care precede momentul in care monstrul iese din dulap are rolul unei amenintari invatate, ducand la activarea sistemelor bazale din creierul nostru care raspund la stimulii de amenintare si dau nastere la amplificarea reflexului de tresarire. Data viitoare cand priviti un film de groaza incercati sa-l urmariti fara sunet si veti vedea ca reactiile dumneavoastra la scenele inspaimantatoare vor fi mult reduse.

Experimental, magnitudinea reflexului de tresarire poate fi modificata prin prezentarea unei formule pregatitoare inaintea probei de amenintare (un zgomot puternic; 50 ms de 105 dB zgomot alb - zgomot continuu si uniform). Aceste formule pregatitoare pot fi pozitive (de exemplu, imagini erotice), negative (de exemplu, scene de atac) sau neutre (de exemplu, ustensile de bucatarie). Reflexul de tresarire in sine este masurat prin amplasarea de electrozi pe fata, in jurul ochilor, pentru a determina nivelul clipitului.. Prezentarea unei formule pregatitoare pozitive reduce reflexul de tresarire fata de prezentarea unei formule neutre. Prezentarea unei formule pregatitoare negative duce la cresterea reflexului de tresarire in comparatie cu prezentarea unei formule neutre (Lang et al.,1990; Levenston et al., 2000; Patrick, 1994). Magnitudinea reflexului de tresarire la infractorii non-psihopatici poate fi schimbata de prezenta formulelor pregatitoare, pozitive sau negative. La infractorii psihopati situatia este alta. In timp ce ei arata o oarecare reducere a reflexului de tresarire dupa formule pregatitoare pozitive (fata de cele neutre), dupa formule pregatitoare vizuale negative ei prezinta o amplificare semnificativ mai redusa a reflexului (Levenston et al.,2000; Patrick, 1994).

Interesant este ca atunci cand indivizilor cu psihopatie le sunt prezentate imagini vizuale amenintatoare, cum ar fi o poza a unui caine care isi arata coltii, o arma indreptata spre ei sau un corp mutilat, acestia arata raspunsuri electrodermice echivalente cu cele ale indivizilor de comparatie (Blair et al.,1997; Levenston et al.,2000; Patrick et al., 1993). Acesta poate fi considerat un rezultat surprinzator pentru cei care sustin existenta unui nivel scazut de teama/anxietate la aceasta populatie (Lykken, 1995;Patrick, 1994).

REZUMAT

Invatarea emotionala la indivizii cu psihopatie

In sectiunea anterioara, am dezbatut problema raspunsului redus la stimulii de amenintare aratat de indivizii cu psihopatie. Totusi, dereglarea emotionala aratata de acesti indivizi este mult mai larga decat dificultatea de a raspunde adecvat la stimulii negativi. Indivizii cu psihopatie prezinta de asemenea dificultati legate de formele specifice ale invatarii instrumentale, mai ales cand aceasta este prevazuta prin paradigme de evitare pasiva si inversare a raspunsului.

Invatarea instrumentala implica invatarea realizarii unor raspunsuri comportamentale specifice pentru a castiga recompense sau a evita pedepse. De exemplu, invatarea evitarii pasive implica invatarea de a raspunde la stimuli care duc la recompense, dar si invatarea de a evita raspunsul la alti stimuli care duc la pedepse. In mod alternativ, invatarea discriminarii obiectului implica invatarea de a raspunde la unul din doua obiecte (unul recompensat, celalalt nu) prezentate in mod repetat in pereche in cursul mai multor teste. Pentru a obtine performante de succes, unele dintre temele de invatare instrumentala (de exemplu, invatarea evitarii pasive) necesita formarea asociatiilor dintre stimul si elementul de intarire (adica, formarea unei asociatii intre un stimul si recompensa sau pedeapsa). Alte teme de invatare instrumentala (de exemplu, discriminarea obiectului) necesita formarea asociatiilor dintre stimul si raspuns (adica, formarea unei asociatii intre un stimul si un raspuns motor). Indivizii cu psihopatie prezinta dificultati indeosebi la temele de invatare instrumentala care necesita formarea de asociatii intre stimul si pedeapsa, dar nu prezinta dereglari in ceea ce priveste temele de invatare instrumentala care necesita formarea de asociatii intre stimul si raspuns (la aceasta problema ne vom intoarce, mai pe larg, in Capitolul 8).

Referitor la evitarea pasiva, David Lykken a fost primul care a demonstrat ca indivizii cu psihopatie prezinta dereglari in ceea ce priveste invatarea evitarii pasive (Lykken, 1957). De la demonstratia sa originala au fost prezentate numeroase reluari ale rezultatului sau. Unele dintre primele lucrari au sugerat ca natura elementului de intarire negativ ar putea afecta gradul dereglarii aratat de indivizii cu psihopatie; dereglarea ar putea sa nu fie prezenta daca elementul de intarire negativ ar fi o pierdere financiara si nu un soc electric (Schmauk, 1970), Totusi, mai multe studii recente au aratat ca fata de indivizii de comparatie, indivizii cu psihopatie comit mai multe erori de evitare pasiva indiferent daca elementul de intarire apare sub forma banilor, tigarilor sau dulciurilor (Newman si Kosson, 1986; Newman si Schmitt, 1998; Newman et al., 1985; Thornquist si Zuckerman, 1995).

Oprirea si inversarea raspunsului sunt nume date unor teste specifice in cazul carora participantii trebuie sa invete sa stopeze sau sa-si schimbe raspunsul comportamental cand descopera ca raspunsul lor initial la un stimul nu mai este recompensat ci pedepsit. Un test de oprire - care a fost folosit la indivizi cu psihopatie - este un joc de carti realizat pentru prima data de Joe Newman si colegii (Newman et al., 1987). La acest test participantul trebuie sa se decida daca va juca sau nu o carte. Initial, optiunea participantului de a juca este intotdeauna incurajata; daca participantul joaca, acesta va castiga puncte sau bani. Totusi, pe masura ce progreseaza in pachetul de carti, probabilitatea de a obtine recompense scade. Astfel, initial zece din zece carti sunt recompensate, apoi noua din zece, opt din zece, pana la zero din zece. Participantul ar trebui sa opreasca jocul atunci cand mai multe carti sunt asociate cu pedeapsa, decat cu recompensa. El ar trebui, asadar, sa se opreasca atunci cand doar patru din zece carti sunt asociate cu recompensa. Copiii cu tendinte psihopate si indivizii adulti cu psihopatie prezinta o dificultate considerabila la acest test; ei continua jocul de carti chiar si atunci cand sunt in mod repetat pedepsiti si pot sfarsi prin a pierde toate punctele pe care le castigasera (Fisher si Blair, 1998; Newman et al., 1987; O`Brien si Frick, 1996).

In testele de oprire, cum ar fi jocul de carti descris mai sus, participantul invata sa raspunda la un stimul care da nastere la recompensa si apoi invata sa evite sa raspunda la acest stimul cand raspunsul da nastere la pedeapsa. In testele de inversare a raspunsului, participantul invata sa raspunda la un obiect dintr-o serie pentru a castiga recompensa si apoi invata sa-si inverseze raspunsul si sa raspunda la unul din celelalte obiecte, atunci cand raspunsul la obiectul anterior, initial recompensat, da nastere la pedeapsa. Indivizii cu psihopatie prezinta o dereglare pronuntata in ceea ce priveste testele de inversare a raspunsului (desi aceasta pare sa fie mai redusa in cazul copiilor cu tendinte psihopate fata de adultii cu aceasta afectiune) (Blair et al., 2001a; LaPierre et al., 1995; Mitchell et al., 2002; Roussy si Toupin, 2000).

In cele din urma, a fost realizata o investigatie privind impactul emotiei asupra memoriei episodice la indivizii cu psihopatie. In acest studiu, a fost investigata memoria pentru detaliile centrale, fata de cele periferice privind in imaginile vizuale ale evenimentelor negative (Christianson et al., 1996). Detaliile centrale ale evenimentelor emotionale negative reprezinta informatia care este conectata cu sursa stimularii emotionale. Detaliile periferice reprezinta informatia ce precede si succede evenimentele emotionale sau informatia irelevanta ori periferica din punct de vedere spatial in ansamblul scenariului emotional. Cercetari anterioare au aratat ca detaliile centrale ale evenimentelor emotionale negative sunt mai bine retinute decat detaliile periferice (vezi Christianson, 1992; Goodman et al., 1991). Si indivizii de control au prezentat acest avantaj pentru evenimentele centrale. Indivizii cu psihopatie, insa, nu (Christianson et al., 1996).

REZUMAT

Raspunsul empatic la indivizii cu psihopatie

Raspunsul empatic adecvat fata de victime a fost de mult legat de reprimarea comportamentului antisocial (Eisenberg et al., 1996; Feshbach, 1987; Perry si Perry. 1974). Indivizii care prezinta niveluri ridicate de comportament antisocial au fost in mod consecvent considerati ca prezentand un raspuns empatic redus fata de suferintele victimelor lor (in special, frica si tristetea) (Chaplin et al., 1995; Perry si Perry, 1974). Intr-adevar, unul dintre criteriile definitorii ale psihopatiei, cum se precizeaza atat in Antisocial Process Screening Device pentru copii (Frick si Hare, 2001a), cat si in PCL-R pentru adulti (Hare, 1991), este raspunsul empatic redus fata de victime.

Exista mai multe tipuri de paradigme care pot fi folosite pentru a identifica sensibilitatea empatica a unui individ. Un prim tip de paradigma, care a fost frecvent folosit, se bazeaza pe autoapreciere. Individului ii este dat un chestionar privind empatia, de exemplu, Indexul de reactivitate interpersonala (Interpersonal Reactivity Index, Davis, 1983). Investigatorul stabileste daca exista diferente de grup in ceea ce priveste empatia autoapreciata. Aceasta abordare initiala a fost pusa in aplicare in mod discutabil si datele obtinute prin aceasta tehnica nu vor fi trecute in revista aici. Problema ei principala este ca se confunda sensibilitatea emotionala de baza a empatiei cu capacitatile lingvistice si verbale ale individului impreuna cu entuziasmul sau lipsa lui pentru autodezvaluire. Indivizii mai abili din punct de vedere verbal vor avea o baza mai larga de cunostinte semantice de care se folosesc atunci cand raspund. Cei care vor sa se arate mai empatici pot invata sa imite papagaliceste raspunsul verbal empatic.

Un al doilea tip de paradigma implica masurarea directa a raspunsului autonom al individului la suferintele altora (Aniskiewicz, 1979; Blair, 1999b; Blair et al., 1997; House si Milligan, 1976; Sutker, 1970); vezi Figura 4.1. Aceasta tehnica evalueaza in mod direct raspunsul emotional de baza al individului la suferintele altora. Dintre cele cinci studii existente, trei au folosit primul tip de paradigma, iar doua studii cel de-al doilea tip de paradigma. In primul tip de paradigma, raspunsurile conductantei tegumentare ale participantilor au fost inregistrate in timp ce acestia isi priveau colegii despre care credeau ca li s-au administrat socuri electrice. Folosind aceasta metodologie, in doua studii din trei s-a raportat o sensibilitate autonoma redusa la indivizii cu psihopatie fata de indivizii de control (Aniskiewicz, 1979; House si Milligan, 1976). In al doilea tip de paradigma, raspunsul conductantei tegumentare al participantilor a fost inregistrat in timp ce acestia priveau pur si simplu niste imagini prezentate pe un ecran. Folosind aceasta metodologie, s-a constatat ca atat copiii cu tendinte psihopate, cat si adultii cu psihopatie prezentau o sensibilitate autonoma redusa la suferintele altora in comparatie cu indivizii de control (Blair, 1999b; Blair et al., 1997).

Figura 4.1 Cel mai puternic semnal al suferintei folosit de Blair et al. (1997). Indivizii cu psihopatie au aratat o sensibilitate vizibil redusa la acest stimul.

Un al treilea tip de paradigma include identificarea expresiilor emotionale si a afectivitatii vocale. Se pare ca identificarea expresiilor emotionale angajeaza arhitectura neurala implicata in procesarea acestor expresii (Blair si Cipolotti, 2000; Calder et al., 1996). Intr-adevar, datele neuropsihologice si neuroimagistice au identificat cel putin trei sisteme partial disociabile implicate in procesarea expresiilor emotionale: unul receptiv in special la expresiile de frica (si intr-o masura mai mica la tristete), altul receptiv indeosebi la expresiile de dezgust si al treilea receptiv la o varietate de expresii, dar in special la expresiile de furie (vezi, de asemenea, capitolele 7 si 8). O serie de studii au investigat abilitatea copiilor cu tendinte psihopate si a adultilor cu psihopatie in identificarea expresiilor emotionale ale altora. Aceste studii au relevat o deficienta in identificarea expresiilor ce sugereaza frica (Blair et al., 2001b; Blair si Coles, 2000; Stevens et al., 2001) - desi a fost raportata, de asemenea, si o recunoastere deficitara a dezgustului (Kosson et al., 2002b); vezi Figura 4.2. In plus, au existat constant raportari despre deficiente in identificarea expresiilor de tristete la copiii cu tendinte psihopate. Trei studii au examinat identificarea afectivitatii vocale; s-a constatat ca in cazul copiilor cu tendinte psihopate si a adultilor cu psihopatie exista o deficienta in ceea ce priveste recunoasterea sentimentului de frica exprimat vocal si mai putin constant a sentimentului de tristete (Blair et al., 2001; Stevens et al., 2001).

Figura 4.2 In studiul realizat de Blair et al. (2002), participantilor le-a fost prezentat un stimul facial care sugera o expresie neutra. Aceasta a inceput apoi sa afiseze o anume expresie (participantului ii erau aratate in serie figuri care isi schimbau in mod treptat expresia). (a) O expresie de frica de 65 la suta (nivel necesar pentru o recunoastere reusita de catre indivizii de control); (b) o expresie de frica de 75 la suta (nivel necesar pentru o recunoastere reusita de catre indivizii cu psihopatie).

REZUMAT

Rationamentul moral la indivizii cu psihopatie

Conditionarea aversiva, evitarea pasiva, si sensibilitatea empatica sunt procese despre care se considera ca joaca un rol in socializarea morala a unui copil care se dezvolta in mod sanatos (Eysenck, 1964; Hoffman, 1988; Trasler, 1973). Daca aceste procese nu functioneaza bine la indivizii cu psihopatie, putem anticipa o disfunctie si in ceea ce priveste rationamentul moral la acesti indivizi.

In mod obisnuit, doua paradigme au fost folosite pentru a evalua argumentatia morala la indivizii cu psihopatie: cea a lui Kohlberg (Colby si Kohlberg, 1987; Kohlberg, 1969) si cea a lui Turiel (1983). In paradigma lui Kohlberg, participantului ii sunt prezentate intai un numar de bilete continand descrierea unor dileme morale, apoi el este intrebat cum ar trebui sa actioneze protagonistul in situatia respectiva si de ce. Un exemplu de dilema este urmatorul:

Undeva in Europa, o femeie era pe moarte din cauza unui tip special de cancer. Exista doar un singur medicament despre care medicii credeau ca o poate salva. Acesta era o forma de radiu care fusese recent descoperit de un farmacist din acelasi oras. Prepararea medicamentului costa scump, dar farmacistul cerea de zece ori mai mult: el platea 200 de dolari pentru radiu si cerea 2000 de dolari pentru o doza mica de medicament. Sotul femeii bolnave, Heinz, a mers la toate persoanele cunoscute pentru a imprumuta banii, dar nu a putut strange decat in jur de 1000 de dolari, adica doar jumatate din suma necesara. El i-a spus farmacistului ca sotia lui era pe moarte si l-a rugat sa i-l vanda mai ieftin sau sa ii permita sa ii plateasca mai tarziu. Dar farmacistul a spus: "Nu, eu am descoperit medicamentul si eu sunt indreptatit sa castig bani de pe urma lui". Asa incat Heinz, disperat, a intrat cu forta in magazinul acestuia pentru a fura medicamentul pentru sotia sa.

In cadrul acestei paradigme, decizia participantului - daca Heinz trebuie sau nu sa fure - nu este importanta. Ceea ce este important in privinta determinarii nivelului rationamentului moral este complexitatea motivelor invocate de participant - de ce Heinz ar trebui sau nu sa fure medicamentul. Intr-o formulare aproximativa, cu cat argumentarea participantului este mai complexa, cu atat este mai ridicat nivelul lui de rationament moral.

A fost demonstrat in mod clar ca rationamentul moral al delincventilor este la un nivel mai scazut fata de indivizii de control (Blasi,1980). Dar este mult mai putin clar daca rationamentul moral al indivizilor cu psihopatie este atat de deteriorat cum s-a constatat in cadrul acestui test. Astfel, desi au existat cateva raportari despre indivizi cu psihopatie care prezentau niveluri mai scazute ale rationamentului moral fata de delincventii de control fara psihopatie (Campagna si Harter, 1975; Fodor, 1973; Jurkovic si Prentice, 1977), alte studii au indicat ca in timp ce rationamentul moral al delincventilor psihopati si non-psihopati este mai redus decat cel al indivizilor fara antecedente medico-legale, intre delincventii psihopati si cei fara psihopatie nu exista nicio diferenta in privinta nivelului rationamentului moral (Lee si Prentice, 1988; Trevethan si Walker, 1989). Dificultati considerabile se constata si in ceea ce priveste interpretarea performantei in paradigma lui Kohlberg. Dupa cum am mentionat mai inainte, nivelul rationamentului moral al participantului este determinat nu de decizia sa privind modul in care protagonistul ar trebui sa se comporte, ci de complexitatea justificarii acestei decizii. De aceea se poate considera ca in acest cadru creat de Kohlberg sunt evaluate conceptiile morale ale individului, care sunt o reflectare a memoriei lui semantice morale. Intr-adevar, dupa Kohlberg, aceste structuri conceptuale conduc rationamentul si comportamentul moral (Colby si Kohlberg, 1987; Kohlberg si Kramer, 1969; Kohlberg et al., 1983). Totusi, nu este clar daca lucrurile stau intocmai. De fapt, vom demonstra in mod explicit ca nu asa stau lucrurile. Daca interviul lui Kohlberg privind rationamentului moral doar indexeaza nivelul complexitatii memoriei semantice a unui individ, ne-am putea astepta la performante care sa fie foarte sensibile la IQ si statutul socio-economic (SES). Unele masuratori ale IQ indexeaza in mod particular memoria semantica a unui individ pentru a asigura evaluarea inteligentei. Avand in vedere ca IQ si SES pot intr-adevar sa indice nivelul rationamentului moral, se poate afirma ca masuratoarea lui Kohlberg indexeaza mai degraba IQ si experientele culturale ale individului si nu rationamentul sau moral per se (Shweder et al., 1987).

Paradigma lui Turiel abordeaza problema rationamentului moral ca pe o problema a distinctiei intre moral si conventional (Turiel, 1987; vezi, de asemenea, Nucci si Nucci, 1982; Smetana, 1993). In testul aplicat, participantului ii sunt prezentate sirtuatii care implica incalcari ale regulilor morale si conventionale. Transgresiunile morale sunt actiuni definite prin consecintele lor asupra drepturilor si bunastarii altor indivizi (de exemplu, lovirea unui alt individ, deteriorarea proprietatii altuia), iar cele conventionale sunt definite prin consecintele lor asupra ordinii sociale (de exemplu, vorbitul in timpul orelor la scoala, imbracatul in hainele celuilalt sex). Participantul este apoi rugat sa emita o serie de judecati despre aceste incalcari raspunzand la niste intrebari (de exemplu, "Cat de grava este transgresiunea?", "De ce este grav sa comiti asemenea incalcari?" si, intrebare mai decisiva, "Daca nu ar exista nicio regula privind oamenii (care comit aceste incalcari, ar fi permis sa se comita astfel de incalcari?" Indivizii sanatosi disting intre transgresiunile morale si cele conventionale (Smetana, 1993; Turiel, 1983). Distinctia intre transgresiunile morale si cele conventionale se face de la varsta de 39 de luni (Smetana si Braeges, 1990) si este intalnita in toate culturile (Nucci et al., 1983; Song et al., 1987). Exista mai multe moduri in care oamenii fac deosebire intre transgresiunile morale si cele conventionale. Inainte de toate, ei in general apreciaza ca transgresiunile morale sunt mai grave decat cele conventionale (Nucci, 1981; Smetana si Braeges, 1990; Turiel, 1983). In al doilea rand, oamenii invoca motive diferite pentru a justifica de ce transgresiunile morale si cele conventionale sunt gresite. Astfel, in cazul celor morale, ei se refera la suferinta resimtita de victima (de exemplu, este gresit sa lovesti pe cineva pentru ca il vei rani), iar in cazul celor conventionale, la dezordinea sociala ce poate rezulta (de exemplu, este gresit sa vorbesti in timpul orelor pentru ca esti acolo sa inveti) (Smetana, 1993; Turiel, 1983). In al treilea rand, si ceea ce este cel mai important, o modificare a regulilor (de exemplu, de catre o persoana autorizata, care ar inlatura interzicerea faptei respective), ar afecta doar permisibilitatea transgresiunilor conventionale. Astfel, chiar daca nu ar exista nicio regula care sa interzica o actiune, participantii in general judeca transgresiunile morale ca nepermise (de exemplu, ei cred ca ar fi gresit sa lovesti un alt individ, chiar daca nu ar exista nicio regula care sa interzica acest lucru). Din contra, daca nu exista nicio regula care sa interzica o transgresiune conventionala, participantii considera acest act ca fiind permis (de exemplu, ei cred ca este OK sa vorbesti in timpul orelor, daca nu exista nicio regula impotriva). In timp ce participantii nu fac intotdeauna distinctia intre moral si conventional in aprecierile lor referitoare la gravitate, ei fac intotdeauna aceasta distinctie in aprecierile lor referitoare la modificabilitate. Astfel, s-a constatat ca, la anumite varste, copiii judeca unele dintre transgresiunile conventionale si morale ca fiind la fel de grave (Stoddart si Turiel, 1985; Turiel, 1983). Dar ei identifica transgresiunile morale ca fiind mai putin dependente de reguli si mai putin sub influenta jurisdictiei unei autoritati decat transgresiunile conventionale.

Copiii cu tendinte psihopate si adultii cu psihopatie au dificultati considerabile in a face deosebire intre moral si conventional (Blair, 1995, 1997; Blair et al., 1995a, 2001c). Dificultati similare au fost observate la populatia mai numeroasa de copii care prezinta comportament antisocial (Arsenio si Fleiss, 1996; Dunn si Hughes, 2001; Hughes si Dunn, 2000; Nucci si Herman, 1982). Copiii cu tendinte psihopate, adultii cu psihopatie si alte populatii antisociale privesc de obicei transgresiunile morale ca fiind mai grave decat cele conventionale. Totusi, la aceste populatii este mult mai putin probabil, decat la indivizii de control, sa se faca referiri la victima transgresiunii cand se justifica de ce transgresiunile morale sunt gresite (Arsenio si Fleiss, 1996; Blair, 1995; Blair et al., 2001c; Dunn si Hughes, 2001; Hughes si Dunn, 2000). In plus, cand regulile care interzic transgresiunile sunt indepartate, astfel de populatii sunt mult mai putin inclinate sa faca distinctia intre transgresiunile morale si cele conventionale, cum se observa la indivizii sanatosi (Blair, 1995; Blair et al., 2001c; Nucci si Herman, 1982).

REZUMAT

Emotie si limbaj

In sectiunea anterioara, ne-am referit la unele lucrari care au investigat memoria semantica morala a indivizilor cu psihopatie. Vom argumenta, in continuare ca orice diferenta observata intre indivizii psihopati si cei non-psihopati in ceea ce priveste memoria semantica morala este datorata unei contributii afective (affective input) reduse la memoria semantica (vezi Capitolul 8). In aceasta sectiune, vom lua in considerare date referitoare la contributiile emotionale in procesarea lingvistica.

Ideile unui individ sunt un produs al experientei proprii si al transmiterilor culturale. Ideile achizitionate in acest fel le includ si pe cele care privesc experienta emotionala; de exemplu, prin ce emotie poate trece un individ intr-o situatie data. Putem, in consecinta, sa presupunem ca daca unui individ i-a lipsit o anumita experienta emotionala, ideile lui despre aceasta emotie pot fi atipice. Un mod de a examina ideile despre diferite emotii pe care le au oamenii este de a-i ruga sa prezinte emotiile care ar putea fi evocate de un anumit scenariu. Intr-un test de atribuire a unei emotii, participantul este rugat sa spuna ce emotie crede el ca ar trebui sa simta un individ intr-o situatie emotionala data. Folosind acest test, s-a evidentiat ca indivizii cu psihopatie prezinta idei nepotrivite despre vinovatie, dar nu si despre bucurie, tristete sau jena (Blair et al., 1995b).

O investigatie mai directa a impactului contributiei afective asupra procesarii lingvistice este oferita de studii care folosesc testele de decizie lexicala. In aceste teste, participantul trebuie sa decida cat mai repede si mai exact daca o inlantuire de litere formeaza un cuvant (Graves et al., 1981; Strauss, 1983; Williamson et al., 1991). Inlantuirile de litere sunt fie cuvinte neutre ori emotionale, fie pseudocuvinte pronuntabile. Confirmand studii anterioare privind indivizii sanatosi (Graves et al., 1981; Strauss, 1983), criminalii non-psihopati au raspuns mai repede la cuvintele emotionale decat la cuvintele neutre. In plus, confirmand din nou studii anterioare cu privire la indivizii sanatosi (Begleiter et al., 1967), criminalii non-psihopati au prezentat posibilitati mai largi de raspuns evocat (larger evoked response potentials - ERPs) la cuvintele emotionale. In schimb, indivizii cu psihopatie nu au reusit sa arate nicio deficienta intre cuvintele neutre si cele emotionale, nici in ceea ce priveste timpul de reactie, nici in privinta potentialului de raspuns evocat (Kiehl et al., 1999a; Lorentz si Newman, 2002; Williamson et al., 1991). Intr-o lucrare similara, Day si Wong (1996) au folosit o paradigma reprezentata de un camp vizual divizat unde perechi de cuvinte neutre si emotionale negative au fost prezentate simultan, unul la nivelul campului vizual drept si celalalt la nivelul campului vizual stang (emisferele dreapta si stanga). Indivizii de control au aratat o performanta caracteristic superioara (rate de eroare mai reduse si timpi de reactie mai scurti) cand componenta emotionala a perechii era directionata spre emisfera dreapta, fata de ipostaza in care aceasta era directionata spre emisfera stanga. Indivizii cu psihopatie nu au aratat aceasta performanta superioara pentru emisfera dreapta (Day si Wong, 1996).

Doua studii la care se refera Hare si colegii prezinta, de asemenea, un interes special aici (Hare et al., 1988b). Primul studiu a cuprins participanti carora li s-au prezentat triade de cuvinte, sarcina lor fiind sa aleaga doua cuvinte din fiecare triada care se potriveau cel mai bine impreuna (Brownell et al., 1984). De exemplu, o triada era "cald, iubitor, intelept", in timp ce alta era "prost, superficial, adanc". Testului ii era atribuit un scor in functie de sase tipuri de grupari de cuvinte. Acestea erau: (1) antonim (de exemplu, adanc-superficial); (2) domeniu (de exemplu, , iubitor-prost - ambele relevante pentru domeniul oamenilor); (3) metafora (de exemplu, intelept-adanc); (4) polaritate (de exemplu, prost-superficial - ambele au o conotatie negativa); (5) domeniu si polaritate (de exemplu, iubitor-intelept - ambele au un ton pozitiv si apartin oamenilor); (6) nicio relatie (de exemplu, cald-prost). Spre deosebire de indivizii de control, indivizii cu psihopatie au folosit putin polaritatea emotionala. Asocierile indivizilor cu psihopatie pareau a fi bazate pe asociatii invatate intre cuvinte si nu pe semnificatia lor emotionala.

Al doilea studiu amintit de Hare et al. (1988b) a cuprins participanti carora li s-au prezentat fraze-tinta emotionale (de exemplu, "Un om a fost aruncat peste bordul unei nave care se scufunda") (Cicone et al., 1980). Fiecare fraza-tinta era insotita de patru fraze test. Acestea erau de urmatoarele tipuri: (1) trasaturi descriptive diferite dar avand acelasi ton emotional (de exemplu, "Un om alergand din calea unui monstru"); (2) trasaturi descriptive similare, dar un ton emotional opus (de exemplu, "Un om facand surfing pe un val inalt"; (3) trasaturi descriptive similare, dar un ton emotional neutru (de exemplu, "O femeie stand pe un yacht"); (4) caracteristici descriptive diferite si un ton neutru (de exemplu, "Un baiat care duce o lampa in camera lui"). Participantul a fost rugat sa selecteze frazele de test care se potriveau cel mai bine cu tonul emotional al frazei-tinta. Indivizii de control nu prea au avut dificultati in indeplinirea acestei sarcini. Indivizii cu psihopatie, in schimb, comiteau, potrivit incadrarii autorilor, "o eroare de polaritate opusa". Cu alte cuvinte, indivizii cu psihopatie asociau mult mai des decat indivizii de control fraza-tinta cu fraza-test care era opusa frazei-tinta din punct de vedere al polaritatii emotionale.

Dar sunt aceste rezultate referitoare la o contributie afectiva evident redusa la procesarea lingvistica pur si simplu o reflectare a unei dereglari mai generalizate in procesarea lingvistica? Doua descoperiri recente, ambele folosind testul de decizie lexicala, pot sugera ca indivizii cu psihopatie prezinta un deficit mai vast la nivelul procesarii lingvistice. Astfel, Kiehl et al. (1999a) au examinat influenta cuvantului concret asupra deciziei lexicale. Ei au gasit ca indivizii cu psihopatie faceau semnificativ mai multe greseli decat indivizii de control in identificarea cuvintelor abstracte ca fiind cuvinte. Totusi, nu au existat diferente de grup in cazul cuvintelor concrete. (Intr-o mentiune in conexiune cu aceasta tema, despre indivizi cu psihopatie s-a raportat ca prezinta dereglari atunci cand clasifica cuvinte in abstracte sau concrete, daca aceste cuvinte sunt prezentate campului vizual drept (Hare si Jutai, 1988). Ceea ce este frapant, totusi, indivizii cu psihopatie au aratat o performanta superioara fata de indivizii de control, daca stimulii erau prezentati campului vizual stang. De aceea, este dificil de concluzionat ca acest rezultat reflecta o deteriorare la nivelul procesarii semantice. In plus, Lorentz si Newman (2002), in testul lor de decizie lexicala, au gasit ca, in timp ce indivizii de control afirmau mai rapid ca mai degraba cuvintele cu frecventa mare si nu cele cu frecventa mica erau cuvinte, aceasta nu se intampla in cazul indivizilor cu psihopatie. Totusi, trebuie sa fim precauti cand tragem concluzii din cele doua studii amintite anterior. Coeficientul de inteligenta (IQ) al participantilor nu a fost inregistrat in studiul lui Kiehl et al. (1999a), si astfel, diferentele de grup puteau fi datorate posibilelor diferente de grup in privinta inteligentei. In studiul lui Lorenz si Newman (2002), cuvintele cu frecventa mare si mica erau alcatuite din cuvinte atat emotionale, cat si neutre. Astfel, nu este clar daca indivizii cu psihopatie au avut un beneficiu mai redus in urma frecventei mai ridicate a unui cuvant dat - datorita insensibilitatii la aceasta frecventa crescuta, sau datorita faptului ca la indivizii sanatosi afectivitatea si frecventa s-au influentat reciproc. Astfel, indivizii sanatosi puteau sa afirme cu rapiditate ca un cuvant emotional cu frecventa mare, fata de un cuvant neutru cu o frecventa mare, este un cuvant. Cu alte cuvinte, efectul redus al frecventei prezent la indivizii cu psihopatie poate de fapt sa reflecte efectul redus al afectivitatii.

Un al treilea studiu indicand o deteriorare mai generalizata la nivelul procesarii lingvistice/semantice la indivizii cu psihopatie a folosit o paradigma relativ diferita (Newman et al., 1997). In acest test, participantii au fost instruiti sa stabileasca daca doua imagini sau doua cuvinte sunt inrudite conceptual. In acelasi timp, cand cei doi stimuli-tinta erau prezentati, un stimul de distragere era de asemenea prezentat (un cuvant, daca aprecierea viza doua imagini, sau o imagine, daca aprecierea se referea la doua cuvinte). In timp ce indivizii sanatosi (Gernsbacher si Faust, 1991) si indivizii de control cu anxietate redusa din acest studiu au fost mai rapizi in a afirma ca cei doi stimuli-tinta nu erau relationati daca stimulul de distragere nu era inrudit conceptual cu niciunul dintre stimulii-tinta, aceasta nu s-a intamplat in cazul indivizilor psihopati cu anxietate redusa; acestia nu au prezentat nicio interferenta a stimulului de distragere asupra procesarii stimulilor-tinta.

Trei studii ulterioare sugereaza, totusi, inexistenta deteriorarii generalizate a procesarii semantice la indivizii cu psihopatie. Astfel, intr-un studiu s-a examinat extensia pana la care indivizii cu psihopatie si indivizii de control foloseau intelesul unui cuvant pentru a da intaietate si astfel a inlesni procesarea celui de-al doilea cuvant. Fiecare proba era alcatuita dintr-un prim cuvant urmat de un stimul-tinta, care era fie un cuvant, fie un non-cuvant (cu un raport de 50/50 la suta intre cuvinte si non-cuvinte). In probele alcatuite din cuvinte, primul cuvant era fie inrudit semantic (de exemplu, medic-asistenta), fie neinrudit semantic (de exemplu, cutit-bumbac) cu cel de-al doilea cuvant. In acest studiu, atat indivizii cu psihopatie, cat si indivizii de comparatie au identificat cuvintele mai rapid cand acestea erau precedate de un cuvant inrudit; adica, ambele grupuri au avut rezultate asemanatoare in a acorda intaietatea (Brinkley et al., sub tipar). In mod similar, intr-un test referitor la preferarea continutului semantic, in care participantul trebuia sa stabileasca daca cuvantul-tinta prezentat dupa un prim cuvant congruent (de exemplu, maimuta-pisica) sau incongruent (de exemplu, mar-pisica) era animal sau fruct, atat indivizii cu psihopatie, cat si indivizii de control au identificat legatura semantica si nu au existat diferente de grup (Blair et al., in pregatire). In cele din urma, Brinkley et al. (sub tipar) au examinat nivelul de interferenta intr-un test Stroop in functie de relationarea semantica a raspunsului-tinta cu elementul de distragere. Astfel, in general, s-a constatat ca interferenta Stroop este mai mare daca "galben" este scris cu cerneala verde decat daca "lamaie" este scris cu cerneala verde. In acest studiu, ambele grupuri au prezentat interferenta Stroop si aceasta a fost modulata de nivelul relatiei semantice dintre raspunsul de denumire a culorii si cuvantul de distragere.

REZUMAT

Atentia

Au fost formulate sugestii diverse privind anormalitatile legate de atentie la indivizii cu psihopatie (Howland et al., 1993; Jutai si Hare, 1983; Jutai et al., 1987; Kiehl et al., 1999b; Kosson, 1996,1998; Kosson si Newman, 1986; Raine si Venables, 1988). Pe aceeasi linie cu aceste sugestii, au fost realizate mai multe demonstratii ale comportamentelor atipice la paradigmele atentionale in cazul indivizilor cu psihopatie. Din nefericire, aceste lucrari au fost dezavantajate de o definire prea vaga a atentiei. Paradigmele care investigheaza procesarea stimulului de distragere in timpul testului directionat spre un scop (Jutai si Hare, 1983) au fost luate in considerare uneori impreuna cu date din paradigmele utilizand sarcini duale (Kosson si Newman, 1986) ca masurand "atentia", desi functiile neurocognitive care mediaza comportamentul in aceste doua tipuri de sarcini pot fi disociate. In aceasta sectiune vom trece in revista lucrarile aferente.

Jutai si Hare(1983) au inregistrat activitatea autonoma si electrocorticala in timp ce detinutilor cu un scor ridicat sau scazut de psihopatie li s-au prezentat o serie de semnale de ton binaural, fie fara alt zgomot (atentie pasiva), fie in timp ce erau angajati in jocuri video (atentie selectiva). Componenta N100 a potentialelor auditive evocate a fost folosita ca un index al atentiei la semnalele de ton, in timp ce performanta la jocurile video a fost considerata o reflexie a atentiei la testul primar. Indivizii cu psihopatie au afisat raspunsuri normale la nivelul N100 la semnalele de ton prezentate singure. Dar ei au prezentat raspunsuri reduse la nivelul N100 la semnalele de ton in timpul fiecarei probe, inclusiv al celei dintai, atunci cand erau angajati in jocurile video. Spre deosebire de acestia, indivizii de control au prezentat raspunsuri importante la nivelul N100 la semnalele de ton in timpul primei probe si raspunsuri reduse in timpul probelor ulterioare. Aceste date ar putea sugera o anormalitate atentionala la indivizii cu psihopatie. Mai precis, o supraconcentrare a atentiei astfel incat reprezentarile stimulilor competitivi de distragere sunt in mare masura reprimate (o explicatie conforma cu cea propusa de Jutai si Hare, 1983).

Howland si colegii (1993) au examinat performanta atentionala a psihopatilor si a indivizilor fara psihopatie cu ajutorul unui test Posner exogen. Ei au gasit ca performantele erau in general comparabile la nivelul grupurilor, dar ca psihopatii faceau mai multe greseli decat non-psihopatii la probele voit invalidate cu stimuli imperativi din partea stanga. Psihopatii faceau, de asemenea, mai multe greseli decat indivizii de control la testele neutre, pentru care stimulii imperativi apareau in campul vizual drept.

Trei studii au investigat ERPs in timpul stimulilor fonemici sau vizuali, folosind paradigme "atipice" sau testul de performanta continua strans legat de paradigmele atipice (Jutai et al., 1987; Kiehl et al., 1999a; Raine si Venables, 1988). In paradigmele "atipice", participantul cauta un stimul-tinta (elementul atipic) intr-o masa de stimuli identici care nu reprezinta tinta. In testul de performanta continua, participantul cauta un stimul-tinta intr-o masa de stimuli neidentici care nu reprezinta tinta. Nici unul dintre aceste studii nu a gasit diferente comportamentale referitoare la performanta. In ceea ce priveste datele legate de ERP, rezultatele sunt foarte diferite. Jutai et al. (1987), care au folosit o paradigma "atipica" fonemica, nu au gasit nicio diferenta de grup la nivelul componentei P300 a ERP. Jutai et al. (1987) au inregistrat ERPs in timpul paradigmei atipice fonemice, atat in timp ce participantii executau doar testul respectiv (conditii de test simplu), cat si atunci cand participantii executau simultan un joc video de distragere (conditii de test dual). In conditii de test dual, indivizii cu psihopatie au prezentat raspunsuri la nivelul P300 care au fost sugestive pentru o unda lenta pozitiva (la nivelul vertexului si emisferei stangi). Semnificatia functionala a acestui rezultat ramane necunoscuta si niciun astfel de rezultat nu a mai fost raportat de atunci. Kiehl et al. (1999a), care au folosit o paradigma atipica vizuala, au raportat o amplitudine semnificativ scazuta la nivelul P300 in cazul stimulilor-tinta la indivizii cu psihopatie. Raine si Venables (1988), care au folosit un test de performanta continua vizuala, au raportat, in schimb, o amplitudine semnificativ crescuta la nivelul P300 pentru stimulii-tinta la indivizii cu psihopatie. Pe scurt, dat fiind absenta efectelor comportamentale si incoerenta efectelor P300, nu exista in acest moment nicio indicatie clara de dereglare la indivizii cu psihopatie in ceea ce priveste detectarea stimulilor-tinta printre alti stimuli de distragere.

Doua studii aditionale celui intreprins de Jutai et al. (1987) au investigat abilitatea indivizilor cu psihopatie de a indeplini paradigme cu sarcini duale (Kosson, 1996; Kosson si Newman, 1986). In studiul lui Kosson si Newman (1986), participantii au executat un test de cautare vizuala (numararea tintelor care apareau de-a lungul fiecarui set a cate opt cadre-test) si un test de tip apasa/nu apasa, la care trebuiau sa raspunda cat mai repede la sunete joase, dar nu si la cele inalte. Kosson (1996) a prezentat participantilor doua teste de clasificari simultane. Participantii erau rugati sa clasifice insiruiri de simboluri, ca: toate numerele, toate literele sau o combinatie a acestora (50 la suta), doar daca acestea apareau intr-un cadru orizontal si nu intr-unul vertical. Ei mai erau rugati sa clasifice o secventa alcatuita din patru tonuri, cum ar fi o tonalitate crescanda, mentinerea unei tonalitati constante, sau o combinatie a acestora, dar numai daca tonurile erau relativ joase. In studiul lui Kosson si Newman (1986), indivizii cu psihopatie au facut mai multe greseli de cautare vizuala decat indivizii de comparatie daca erau rugati sa-si imparta atentia in mod egal intre cele doua sarcini (adica in conditii de test dual), dar nu si daca erau rugati sa se concentreze pe testul de cautare vizuala. Aceasta ar putea sugera dificultati de performanta la testul dual la indivizii cu psihopatie. Dar spre deosebire de aceasta, Kosson (1996) nu a gasit nicio diferenta de grup in ceea ce priveste performanta la testul dual. Totusi, indivizii cu psihopatie au raspuns intr-un procent mai mare la elementele de distragere ale testului secundar. In sine, aceasta nu poate fi interpretata ca o deteriorare a atentiei. Reprezentarea stimulilor era suficienta pentru a ghida comportamentul astfel incat sa nu existe diferente de grup la nivelul performantei la test. Dar rezultatele reflecta dereglarile observate la indivizii cu psihopatie atunci cand indeplinesc sarcini precum testul apasa/nu apasa sau testul de oprire a semnalului (LaPierre et al., 1995; Roussy si Toupin, 2000); vezi Capitolul 8, sugerand din nou ca indivizii prezinta dificultati in reglarea raspunsurilor comportamentale mai inainte tipice.

Kosson (1998) a examinat performantele psihopatilor printr-un test care a folosit un camp vizual divizat cu doi stimuli laterali pentru fiecare proba. Participantii urmau sa clasifice inlantuiri de simboluri ca toate numerele, toate literele, sau o combinatie a acestora, dar numai daca acestea apareau scrise cu verde, nu cu galben. Atentia la cei doi stimuli era manipulata prin frecventa tintei; intr-o situatie (atentia relativ focalizata spatial), tintele erau mai frecvente intr-unul din campurile vizuale, in timp ce intr-o alta situatie (atentia divizata in mod egal), tintele erau la fel de probabile in oricare dintre campurile vizuale. Acest studiu a indicat anormalitati atentionale la indivizii cu psihopatie. Astfel, in prima situatie, psihopatii au clasificat eronat mai multe tinte secundare si putin mai multe tinte primare decat indivizii fara psihopatie. O explicatie a acestor rezultate este ca avem de-a face cu un test neobisnuit. Se sugereaza ca indivizii de control erau mai capabili sa profite de conditia de relativa focalizare spatiala decat indivizii cu psihopatie si ca exact acest lucru i-a ajutat la reprezentarea tintelor in campul nefocalizat. Totusi, testul era complex si semnificatia functionala a rezultatelor va trebui dezlegata in lucrari viitoare.

Un rezultat interesant al testului lui Kosson (1998) a fost ca indivizii in general au avut un raspuns excesiv la factorii de distragere in conditiile relativei focalizari spatiale. Acest rezultat sugereaza din nou anumite deteriorari la indivizii cu psihopatie in ceea ce priveste sarcinile de control al raspunsului observate in alte studii (Kosson, 1996; LaPierre et al., 1995; Roussy si Toupin, 2000).

REZUMAT

Concluzii

In acest capitol, am luat in considerare dereglarea functionala aratata de indivizii cu psihopatie. Am inceput cu o nota de avertizare: contradictia aparenta dintre datele ce indica un nivel redus al anxietatii la indivizii cu psihopatie si datele care indica o corelatie dintre nivelele anxietatii si nivelele comportamentului antisocial. Am subliniat totodata faptul ca aceasta contradictie a fost una dintre o suma de contradictii aparente care pot aparea daca nu se distinge cu grija intre agresivitatea instrumentala si cea reactiva. Nivelurile ridicate de agresivitate instrumentala si psihopatie sunt asociate cu o anxietate scazuta. Nivelurile ridicate de agresivitate reactiva pot fi asociate cu o anxietate crescuta.

Am mentionat ca indivizii cu psihopatie sunt marcati de o seama de dereglari care afecteaza in mod primar procesarea emotionala. Indivizii psihopati prezinta raspunsuri reduse la stimuli de amenintare, nivel redus de invatare si reinvatare emotionala, raspunsuri empatice reduse, dificultati legate de rationamentul moral, si dificultati in ceea ce priveste limbajul cu incarcatura afectiva. Astfel de date au fost prevazute de dezvoltarea explicatiilor privind disfunctiile legate de frica si empatie (mecanismul de inhibitie a violentei), care vor fi descrise in Capitolul 5, si de modelul sistemelor emotionale integrate, care va fi abordat in Capitolul 8.

In sfarsit, am mai notat ca exista cateva deteriorari observate la indivizii cu psihopatie care nu sunt legate de dereglari in procesarea emotionala; de exemplu, deteriorari la nivelul indeplinirii unor sarcini care sunt in relatie cu procesarea semantica si atentia. Aceste date nu sunt prevazute de modelele bazate pe emotie, dar fiind probleme dificile vor fi reluate spre a fi solutionate in Capitolul 9.