Neopsihanaliza (deviantii timpurii)

Alfred Adler:  Psihologia individualitatii

1. A. Adler - schita biografica

2. Complexul de inferioritate si straduinta spre superioritate

3. Stil de viata si tip de personalitate

Interesele sociale

5. Ordinea nasterii

6. Terminologie in teorial lui Adler

7. Reflectie critica, recapitulare si consolidare

1. A. Adler - schita biografica (1870 - 1937)

v    S-a nascut la Viena, al doilea copil din cei sase din familia unui negustor evreu de succes.

v    Mediul in care a crescut cuprindea putini copii evrei si nu a dezvoltat o constiinta de minoritar in aceeasi masura ca Freud.

v    La 34 de ani a trecut la crestinism.

v    Copilaria i-a fost marcata de boala (rahitism), nefericire si gelozia pentru fratele lui mai mare.

v    La 3 ani a trait experienta traumatizanta a mortii unui frate mai mic, iar la 4 ani era sa moara chiar el de pneumonie; dorinta de a deveni doctor s-a conturat atunci, intuind puterea pe care o poate avea docotrul asupra vietii oamenilor.

v    Fiind bolnav, era foarte rasfatat de mama sa, dar la 2 ani a fost "detronat" de fratele sau mai mic.

v    Simtindu-se oarecum respins de mama sa, care era, firesc, mai preocupata de noul nascut, s-a apropiat mai mult de tatal sau. Natura relatiilor dintre parinti si copii in familia lui era diferita de cea din familia lui Freud si, poate de aceea, mai tarziu a contestat conceptul freudian de Complex al lui Oedip.

v    Fratele sau mai mare era sanatos si viguros, in permanenta miscare, ceea ce Alfred nu era si nu putea sa faca, dar dorea foarte mult sa se poata juca cu ceilalti copii; se simtea inferior fratelui mai mare si celorlalti copii si a luptat cu propria lui infirmitate pentru a o depasi.

v    Ulterior, aceasta orientare a lui spre ceilalti s-a vazut si in conceptia despre dezvoltarea personalitatii, in care a acordat importanta socialului si nu biologicului, ca Freud ( o alta diferenta dintre conceptia lui si cea a maestrului).

v    La scoala era un elev mediocru si unul din profesori l-a avertizat pe tatal sau ca nu are perspective prea bune in viata, ca ar putea sa devina cel mult ucenic pantofar; asta l-a ambitionat si a reusit sa devina cel mai bun din clasa.

v    Imprejurarile relatate mai sus sunt o buna ilustrare a modului in care slabiciunile si inferioritatile copilariei sunt depasite prin modelarea propriei persoane: "triumful asupra complexului de inferioritate".

v    A studiat medicina la universitatea din Viena si a practicat oftalmologia si medicina generala.

v    Era interesat de bolile incurabile, dar era atat de implicat emotional din cauza faptului ca nu putea sa-si ajute pacientii, incat a abandonat domeniul si s-a orientat spre neurologie si psihiatrie.

v    Relatia cu Freud a inceput in 1902 si a durat 9 ani, dar nu a fost la fel de apropiata ca acestuia cu Jung; Freud se plangea ca Adler il plictiseste; de fapt Adler nu a fost psihanalizat de magistru si nici nu se considera un discipol al acestuia.

v    Se pare ca Adler nu era prea dotat pentru practica psihanalitica si teoria lui este orientata spre suprafata psihismului (constient) si minimalizeaza rolul inconstientului.

v    Din 1910 a fost presedintele Societatii Psihanalitice din Viena si coeditor al revistei acesteia si a devenit un critic acerb al lui Freud.

v    Din 1911 a rupt legaturile cu psihanalistii si si-a fondat propria "Societate de "Psihologie a Individualitatii". Freud a fost foarte afectat de ruptura si s-a manifestat destul de putin elegant, afirmand ca a ajutat un pigmeu sa devina mare. Nici Adler nu s-a lasat mai prejos, facandu-l pe Freud "escroc si sforar" si afirmand ca psihanaliza lui este o obscenitate.

v    A luptat in primul razboi mondial si ulterior a fost insarcinat sa coordoneze clinicile de consiliere pentru copii, subventionate de stat, unde a introdus consilierea si formarea in grup, o forma "precursoare" a terapiei de grup moderne.

v    Din 1926 a facut turnee de Conferinte in SUA, petrecand practic mai mult timp acolo decat la Viena. A murit in 1937, in Scotia, in urma unui infarct, in decursul unui turneu de conferinte istovitor.

2. Complexul de inferioritate si lupta pentru superioritate

Sentimente de inferioritate/ complexe de inferioritate

Termenul de sentiment de inferioritate, lansat de A. Adler, desemneaza miezul abordarii teoretice a acestuia. Sentimentul de inferioritate este omniprezent si vital ca forta determinanta a comportamentului, el fiind o conditie normala si nu un semn de anormalitate. Progresul si dezvoltarea personalitati rezulta din funtia motivaotare a sentimentului de inferioritate: individul se straduieste sa depaseasca aceste sentimente, fie ca ele sunt rezultatul unei inferioritati relale, fie al uneia imaginare, si se straduieste sa atinga niveluri de dezvoltare tot mai inalte.

Inca din copilarie, inferioritatea fata de adult este evidenta: mic si neajutorat, copilul depinde de ceilalti. El devine constient de dependenta sa si de puterea parintilor (adultilor) si incearca sa reziste sau chiar sa provoace puterea. Sentimentele de inferioritate sunt inevitabile, dar necesare, pentru ca furnizeaza motivatia de a creste, de a se dezvolta, de a progresa, de a se adapta. In cazul in care individul este incapabil de a compensa sentimentul de inferioritate, acesta este intensificat si se transforma in complex de inferioritate. Adler definea complexul de inferioritate ca "inabilitate de a rezolva problemele de viata". Formarea complexului de inferioritate are loc in trei situatii: inferioritatea organica, rasfatul si neglijarea.

Inferioritatea organica Infirmitatea fizica afecteaza dezvoltarea personalitatii prin modul in care copilul incearca sa depaseasca defectul. Depasirea situatiei se poate realiza in doua moduri: fie intensificand preocuparile spre depasirea obiectiva a deficientei (exemple numeroase in sport si in alte domenii), fie dezvoltand un complex de inferioritate in cazul in care nu reuseste aceasta. Informatii in acest sens au fost furnizate de multi din pacientii lui Adler, acrobati profesionisti, care fusesera in copilarie debili sau deficienti fizic.

Rasfatul Ca interactiune educativa, rasfatul este o sursa a sentimentelor de inferioritate. Copilul rasfatat este acasa "centrul universului" si dezvolta ideea ca este cea mai importanta persoana; el nu stie sa astepte sau sa-i inteleaga pe ceilalti; ulterior nu se poate descurca singur pentru ca nu este obisnuit sa o faca si astfel dezvolta un complex de inferioritate legat de incapacitatea sa de a se confrunta cu problemele vietii.

Neglijarea  Copilul nedorit sau neiubit poate dezvolta un complex de inferioritate din cauza sentimentului de inutilitate si devalorizare pe care i-l provoaca indiferenta sau ostilitatea parintilor.

Complexul de superioritate provine din incercarea de a depasi complexul de inferioritate. Sentimentul de superioritate poate fi interior, fara trebuinta de a-l demonstra prin realizari, dar el se poate manifesta si sub forma unei dorinte de performanta, vanitate, centrare pe sine si tendinta de a-i denigra pe altii.

Indiferent de natura situatiei, daca individul foloseste resursa motivationala produsa de sentimentul de inferioritate intr-un sens pozitiv, aceasta va duce la dezvoltare, in caz contrar se formeaza un complex de inferioritate. Asadar sentimentele de inferioritate constituie motorul dezvoltarii umane, dar oare scopul dezvoltarii il constituie doar depasirea tuturor inferioritatilor fizice sau psihice? Conceptia sa despre sensul vietii s-a schimbat in decursul anilor: initial sentimentele de inferioritate au fost identificate cu impresia de slabiciune si feminitate si compensarea acestor slabiciuni a fost considerata un protest masculin. Adler considera ca scopul compensarii este vointa de putere si agresiunea implicita ei. Ulterior el a diferentiat vointa de putere de complexul de superioritate si a redefinit sentimentele de inferioritate intr-un sens mult mai larg decat cea de expresie a feminitatii.

Straduinta spre superioritate

Telul ultim al fiintei umane este atingerea superioritatii, dar el a folosit termenul de "superioritate" intr-o acceptiune particulara, care nu se refera la exercitarea dominatiei asupra semenilor, la suprematie sau aroganta, ci la nazuinta spre perfectiune . El considera ca fiecare fiinta are in sine acest impuls ascendent, care insoteste cresterea fizica si care este o componenta implicita, esentiala a vietii. Intr-o perspectiva evolutionist - darwinista, Adler afirma ca viata se exprima printr-o miscare de conservare si imbunatatire a individului si a speciei, scop care este atins prin adaptarea la mediu si stapanirea lui. Aceasta straduinta spre superioritate trebuie ca este innascuta, altfel nici indivizii, nici specia, nu ar supravietui.

Fiinta umana este caracterizata prin finalism, ea tinde sa atinga scopuri care nu exista in fapt, fiind doar niste potentialitati. Aceste scopuri sunt plasate in viitor, au o existenta subiectiva, sunt niste idealuri fictionale, spre care tindem sa ne orientam neincetat.

Spre deosebire de Freud, care vedea comportamentul uman ca fiind determinat in mod rigid de forte de natura fiziologica (instinctele) si de experientele primei copilarii, Adler considera ca motivatia este constituita, in esenta ei, din expectante pentru viitor. Nu pulsiunile sunt principii explicative valide si consistente, sustinea el, ci doar aceasta finalitate a perfectiunii, a desavarsirii spre care tinde orice fiinta. Totusi, el admitea ca acest concept, finalismul fictional, nu poate fi validat empiric, dar asta nu-i scade nimic din importanta. Credinta in Dumnezeu si in viata de apoi este un exemplu de finalism fictional: persoana care crede in aceste lucruri traieste in concordanta cu aceasta credinta, desi ea nu are nici o baza factuala, in realitatea acesibila cunoasterii. Cu toate acestea persoana se comporta ca si cum Dumnezeu si viata de apoi ar fi reale. Exista o multitudine de astfel de finalitati fictionale care ne directioneaza viata, dar cel mai general este idealul de perfectiune - Dumnezeu.

O alta diferenta majora in raport cu Freud este modul in care Adler vedea mecanismele motivationale: straduinta spre superioritate are functia de a amplifica tensiunea, de a rupe echilibrul si de a impinge spre un consum sporit de energie si efort. Freud considera ca pulsiunile (instinctele) actioneaza in sensul reducerii tensiunii si al asigurarii unei stari de echilibru si detensionare.

Straduinta spre superioritate este o tendinta existenta nu numai la nivelul individului, ci si la nivelul societatii: in acest sens, istoria umanitatii este o lunga devenire si perfectionare a speciei umane in ansamblul ei. Cultura este rezultatul eforturilor de perfectionare la nivel social. Omul este o fiinta prin excelenta sociala: eforturile sale ca membru al societatii, presupun o stransa interdependenta si interactiune cu ceilalti, o actiune constructiva spre binele tuturor. Acolo unde Freud vedea incompatibilitate intre individ si societate, Adler vede, dimpotriva, o totala compatibilitate.

3. Stil de viata si tip de personalitate

Fiecare om isi atinge scopul suprem, perfectiunea, superioritatea, in felul sau, dezvoltand un pattern specific de trasaturi, comportamente si deprinderi numite stil de viata. Originea stilului de viata se afla in copilarie: in incercarea sa de a depasi sentimentele de inferioritate, copilul actioneaza, se comporta intr-un anumit fel, care devine stilul lui de viata. Tot ceea ce facem este modelat de acest stil care este deja cristalizat in jurul varstei de 5 ani (un punct comun cu teoria lui Freud).

Natura stilului de viata este determinata de ordinea nasterii si de tipul relatiei cu parintii dezvoltat in decursul incercarii copilului de a depasi sentimentul de inferioritate. Exemplu: neglijarea poate sa produca sentimente de neincredere si ostilitate fata de lume in general, deci un stil revendicativ, susceptibil si invidios pe altii. Desi viziunea lui A. Adler este optimista, el negand determinismul absolut al psihanalizei clasice, acest punct de vedere referitor la geneza stilului de viata este determinist, corectat ulterior prin conceptul de puterea creativa a Eului. In scrierile tarzii el atribuie geneza stilului de viata nu relatiilor cu parintii, ci individului insusi, atitudinii pe care o are fata de propria persoana, dar nu a explicat clar cum functioneaza aceasta putere creativa.

A. Adler acorda o mare importanta problemelor cotidiene, pe care le grupa in probleme legate de relatiile cu ceilalti, cu profesia si cele ale dragostei. In functie de pozitia adoptata fata de aceste grupe de probleme el descrie 4 tipuri de personalitate corespunzatoare pentru 4 stiluri de viata:

Tipul dominator - este lipsit de constiinta si interese sociale. Se comporta fara sa-i pese de ceilalti. La extreme, forma virulenta este reprezentata de cei care ii ataca pe ceilalti (agresivi, sadici, tirani, delicventi), iar cea ne-virulenta corespunde tipului alcoolic, drog-dependenti, sau suicidali, care ii ataca pe ceilalti indirect, facandu-si rau lor insile.

Tipul dependent (getting)- cel mai comun, este pasiv si asteapta totul de la ceilalti, devenind astfel dependent de ei.

Tipul evitant (avoiding) - incearca sa evite infrangerea evitand infruntarea.

Tipul capabil social (socially useful) - poate coopera cu ceilalti si actioneaza in concordanta cu nevoile lor; el infrunta problemele vietii intr-un cadru bine dezvoltat de interese sociale.

Primele 3 tipuri sunt incapabile sa infrunte problemele cotidiene, sa coopereze pentru ca exista o discordanta intre stilul lor de viata si realitatea sociala, comportamentul lor fiind, in mai mica sau mai mare masura, anormal. Cel mai frecvent nevrozele si psihozele se intalnesc la aceste tipuri. Tipurile de mai sus au fost descrise de Adler numai in scop didactic, el fiind de parere ca nu exista categorizari exhaustive si ca in general, oamenii nu trebuie sa clasificam oamenii.

In diferite scrieri, Adler foloseste ca sinonime pentru termenul de stil de viata alti termeni - caracter, personalitate, individualitate, eu, - dar conceptia sa despre modul in care ia nastere stilul de viata este constanta: individul este cel care-si creeaza propriul stil de viata. Acest lucru este posibil datorita existentei puterii creatoare a Eului (liberul arbitru), a posibilitatii individului de a alege varianta adaptativa potrivita cu celelalte caracteristici ale persoanei sale, fie ele innascute (aptitudini), fie asimilate prin experienta.

Asadar stilul de viata este mai degraba o creeatie a individului insusi, decat rezultanta interactiunilor sale cu mediul social in decursul primei copilarii. Experientele in sine nu sunt relevante, intrucat individul nu se relationeaza cu mediul intr-o maniera predeterminata (asa cum considera Freud - vezi stadiile de dezvoltare psihosexuala), importanta este atitudinea pe care o adopta individul fata de ele, interpretarea pe care le-o da. Odata creeat, stilul de viata ramane constant de-a lungul vietii.

Interesele sociale

Alfred Adler vede omul ca fiind influentat mai degraba de social decat de biologic si considera ca potentialul intereselor sociale este innascut. Comunitatea este indispensabila dezvoltarii fiintelor umane pentru protectie si atingerea scopurilor legate de supravietuire. De la nastere copilul are nevoie, solicita cooperarea celorlalti. Izolarea provoaca o subdezvoltare a intereselor sociale. Prin comportamentul sau mama poate stimula dezvoltarea acestora - in functie de cum interpreteaza copilul acest comportament (puterea creatoare a Eului).

Mama, ca prima si cea mai apropiata persoana din viata copilului, il poate invata sa coopereze, sa fie solidar, sa aiba curaj - deci sa infrunte problemele, ceea ce va duce in final la conturarea unei personalitati mature. Copilul care ii priveste pe ceilalti cu ostilitate si suspiciune, va ajunge la varsta adulta sa abordeze problemele vietii cu aceeiasi atitudine, iar intr-o varianta extrema sa devina persoane indezirabile social, antisociale sau nevrotice.

Interesele sociale sunt necesare nu numai echilibrului psihic, ci si bunei functionari sociale; ele pot fi generale, directionate spre un grup social larg, sau, dimpotriva se pot manifesta la nivel individual - cateva persoane apropiate, dar este anormal ca cineva sa aiba interese sociale de tip general, dar sa neglijeze persoanele apropiate.

Daca la inceputurile structurarii teoretice a psihologiei individualitatii Adler era centrat mai ales pe ideea ca trebuinta de putere si dominare, rezultata din constientizarea sentimentului de inferioritate, este principala forta motivationala a individului, ulterior, in scrierile sale de maturitate (la sfarsitul primului razboi mondial), el a admis ca interesele sociale sunt mai importante.

5. Ordinea nasterii

In viata individului, una din influentele sociale majore, care contribuie hotarator la structurarea stilului de viata, este pozitia sa in grupul social familial. Desi traiesc in acelasi mediu familial, totusi fratii nu beneficiaza de aceleasi influente si dezvolta personalitati diferite. In functie de ordinea nasterii, copii sunt expusi unor atitudini ale parintilor diferite, ca urmare a aparitiei unor noi frati / surori, cu care trebuie sa imparta atentia si afectiunea parintilor. Esentiale in acest sens i se pareau trei pozitii diferite in ordinea de nastere: primul nascut, al doilea nascut si praslea.

Primul nascut are o existenta fericita si sigura el este centrul interesului parintilor. Venirea celui de al doilea copil il ,,detroneaza'' si afectiunea si interesul celorlalti sunt impartite cu acesta. O asemenea frustrare este urmata de incercari de a recastiga pozitia pierduta si cu cat rasfatul a fost mai mare, cu atat pierderea este mai dura si incercarea de a recastiga mai tensionata. Lupta pentru recastigarea pozitiei pierdute se poate da cu mijloace dure: copilul nu mai respecta regulile, are comportamente agresive (sparge, strica obiecte), este incapatanat, refuza sa-si ascule parintii. Daca parintii riposteaza cu pedepse dure el va interpreta aceasta schimbare in atitudinea lor ca pe un efect al venirii pe lume a fratelui /surori mai mici si il/ o va uri. Cu cat diferenta de varsta este mai mare cu atat fenomenele sunt mai atenuate.

Ca stil de viata, primul nascut va fi orientat spre trecut, nostalgic si totodata pesimist in privinta viitorului; va incerca sa-si exercite puterea asupra fratilor mai mici si totodata sa fie mai ascultator fata de parinti; va fi interesat de mentinerea ordinii si autoritatii, bun organizator. El poate dezvolta sentimente de insecuritate si ostilitate extreme fata de altii, devenind, nevrotic, pervers sau criminal, caz in care s-ar putea face o legatura intre resentimentele induse de detronare si stilul de viata. Adler spunea despre Freud ca este "un prim nascut tipic".

Al doilea nascut nu traieste sentimentul de putere specific primului nascut; intre timp si parintii adopta o maniera de relationare mai relaxata, sunt mai putin anxiosi. Fratele mai mare ii este dat mereu ca model, ceea ce duce la dezvoltarea rivalitatii, a unui stil de viata competitiv si revendicativ. La maturitate acest stil poate duce la succese profesionale sau la sociale. In primii ani aceasta rivalitate va grabi dezvoltarea motorie si intelectuala (vorbeste si merge mai devreme decat primul nascut), si are sansa de a deveni extrem de ambitios. Adler era un "secund" si, intamplator, pe fratele lui mai mare il chema Sigmund!

Spre deosebire de primul nascut, a carui personalitate a fost marcata de trairea anxioasa a detronarii si de nostalgia puterii pierdute, al doilea nascut nu este atat de preocupat de problema puterii (sau a redobandirii ei) si nici de nostalgia trecutului. Orientarea lui va fi spre viitor, iar atitudinea in fata vietii - optimista. Tendinta lui va fi sa-l ajunga din urma si sa-l depaseasca pe primul nascut, dar, la o diferenta de varsta de cativa ani, acest lucru va fi greu de realizat in privinta unor performante concrete, cum ar fi cele fizice.

Prislea - este rasfatatul intregii familii, mai ales daca diferenta de varsta intre el si alti frati este mare, de aceea se dezvolta repede si va fi "realizator" si la maturitate. Daca este rasfatat excesiv va dezvolta un stil dependent si neajutorat si va avea probleme de adaptare ca adult.

Copilul unic este un intii-nascut care nu-si pierde pozitia, frustrarea detronarii survenind abia la scoala, unde nu mai este centrul atentiei. Neavand experienta competitiei cu un frate mai mic, el nu stie sa lupte si de aceea va fi dezamagit. Fiind un copil unic, este foarte probabil ca el sa petreaca mai mult timp decat alti copii in compania adultilor, ceea ce va favoriza o maturizare precoce.

Intreaga conceptie a lui Adler despre formarea personalitatii este legata de tipul de interactiune cu ceilalti: parinti, frati, colegi, care determina dezvoltarea intereselor sociale si impregneaza stilul de viata. In comparatie cu teoria lui Freud, cea a lui Adler ofera o perspectiva mai optimista asupra naturii umane. Omul este capabil de liber arbitru, de automodelare constienta si nu apare ca fiind dominat de instincte oarbe si de fatalitatea experientelor din copilarie. Desi unele aspecte ale naturii umane sunt innascute - interesele sociale si straduinta spre superioritate - experienta este cea care determina modul in care aceste tendinte se vor implini. Experientele copilariei, in special cele legate de ordinea nasterii si de relatia cu parintii, sunt hotaratoare pentru conturarea stilului de viata.

Adler era optimist nu numai in ceea ce priveste capacitatea individului de a-si asuma in mod constient destinul, dar credea ca omenirea este capabila de progres si dezvoltare rationala. Atractia sa pentru ideile socialiste, pentru reforma penala si pentru consilierea scolara sunt manifestari ale aceleiasi atitudini optimiste in fata vietii si a convingerii ca lumea poate fi schimbata prin puterea creatoare a individului. Din teoria adleriana lipseste inconstientul si sexul; conceptele sale sunt mai degraba empirice si o serie de aspecte raman neexemplificate (ex : determinism / liber arbitru).

6. Terminologie in teorial lui Adler

7. Reflectie critica, recapitulare si consolidare

1. Identificati in teoria lui Adler enunturile referitoare la nucleul, dezvoltarea si periferia personalitatii.

2. Evaluati viziunea lui Adler despre natura umana si argumentati orientarea sa.

3. Incadrati teoria in functie de conceptia sa asupra raportului ereditate - mediu si a rolului fiecaruia in formarea personalitatii.

4. Care este locul si rolul educatiei, ca influenta sociala formativa, in aceasta viziune?

5. In ce consta sistemul de personalitate la Adler?

6. Argumentati originalitatea conceptiei lui Adler despre dezvoltarea personalitatii.

7. Analizati diferentele dintre teoria lui Adler si teoria lui Freud in privinta tipologiei personalitatii.

8. Marcati specificul tipurilor de personalitate in viziunea lui Adler, utilizind caracteristicile periferice concrete.

9. Care sunt elementele originale ale viziunii lui Adler asupra motivatiei?

10. Prin ce se aseamana si prin ce difera viziunea asupra personalitatii mature in psihologia individualitatii fata de psihanaliza clasica si fata de psihologia analitica?

11. Faceti distinctia intre complexul de inferioritate si cel de superioritate, in privinta modului de formare si a rolului in dezvoltarea personalitatii.

Modul in care trebuie sa raspunda consilierul la continuturile afective exprimate de client

Clientii folosesc diverse modalitati verbale si nonverbale pentru a vorbi de afectele lor. In general mesajele afective sunt exprimate atat prin modalitatile verbale, dar intr-o mai mare masura sunt exprimate prin modalitati nonverbale.

Peste 80% comunicarea este nonverbala in consiliere. Aceste elemente nonverbale sunt greu de descifrat. De exemplu inclestarea dintilor poate avea mai multe semnificatii: consilierul trebuie sa retina toate aceste elemente din relatarea clientului, iar pe baza lor trebuie sa incerce sa determine emotiile si sentimentele reale ale clientului sau.

Exista mai multe indicii de identificare a mesajelor afective desprinse din relatarea clientului. Elementele verbale pe care le transmite el constau intr-o serie de parti de vorbire care exprima sentimentele fata de cineva sau despre cineva, substantive, verbe, adjective, adverbe. Acest gen de cuvinte pot fi numite cuvinte afective datorita faptului ca exprima sentimente. Daca cuvantul este precedat de adverbe stim ca este vorba de un grad de intensitate a emotiei foarte mare.

Alaturi de indicile verbale exista si indicii nonverbale ale emotiilor si sentimentelor clientului. Printre aceste se numara: miscarea capului, mimica, gesturile, calitatea vocii etc.Desi acestea din urma nu pot fi interpretate izolat, fiecare dintre ele au si cate un sens general. De regula elementele nonverbale ale comunicarii transmit o serie de informatii despre natura si intensitatea emotiilor clientului. Elementele nonverbale pot comunica si informatii specifice despre relatia dintre cei doi termeni implicati in activitatea de consiliere.

Pe ansamblu mesajele afective care pot fi desprinse din relatarea clientilor pot fi grupate in trei domenii:

1.Sentimente de afectiune

2.Sentimente de suparare

3.Sentimente de teama sau frica

Sentimente de afectiune

Sentimentele de afectiune reflecta niste stari pozitive referitoare la propia persoana si la ceilalti, multe dintre ele pot fi identificate de consilier prin cuvintele afective folosite de client. Diversele cuvinte afective folosite de client pentru a exprima sentimente pozitive fata de cineva, sau ceva pot fi grupate in 4 categorii: bucurie, competenta, dragoste, fericire si speranta.

Cuvinte afective subordonate:

- bucuriei: frumos, placere, dragut, satisfactie, nemaipomenit,extraordinar

- competenta: capabil, a putea, a indeplini, minunat, destept, extraordinar

- dragoste: apropiat, prietenos, iubire, a alege, a dori

- fericire: vesel, multumit, incantat, a rade

- speranta: noroc, optimism, incercare, dorinta, nazuinta, aspiratie

De multe ori cuvintele afective respective sunt insotite si de indicii nonverbale, cele mai frecvente sunt: ridicarea colturilor gurii; deschiderea larga a ochilor; disparitia cutelor de ingrijorare; relaxarea capului; deschiderea palmelor.

In general exprimarea sentimentelor de afectiune se asociaza cu o crestere a animatiei fetei.

Sentimente de suparare

Supararea este provocata de diferiti stimuli, printre care cei mai des intalniti sunt: fustrarea si amenintarea. In cazul elevilor situatiile de competitie, starea de gelozie si aspiratiile inabusite de educator pot deveni amenintari care genereaza sentimente de suparare. Uneori supararea consta in atitudini si sentimente negative fata de propia persoana sau fata de altii. De multe ori frica este ascunsa printr-o izbucnire de manie. Supararea devine o reactie defensiva pentru ca persoana nu se simte suficient de sigura pentru asi exprima teama.

Supararea constituie si o forma de acoperire pentru durere. In unele cazuri in spatele izbucnirilor se afla sentimente de vulnerabilitate si durere.

Indiciile verbale care sugereaza supararea sunt cuvinte afective care pot fi grupate in 4 categorii: atacul, respingerea, aparare, cearta.

Cuvinte afective subordonate:

- atacul: a displace, a ura, dezgust

- aparare: a se impotrivi, a proteja, a fi in garda, a fi pregatit

- cearta: separat, cearta, lupta, a discuta in contradictoriu, a respinge, a nu fi de acord.

Sentimentele de suparare pot fi insotite si de indicii nonverbale: pozitia rigida si tensionata a corpului; actiuni de lovire sau ramarci furioase fata de obiectul supararii; pocnirea degeteor; batutul di picioare; ridicarea treptata a vocii.

In cazurile in care supararea este foarte mare persoana poate chiar sa tipe in timpul relatarii sale, uneori acesta este insotita si de lacrimi.

Sentimente de teama sau frica

Sentimentele de teama sau frica reprezinta reactia unei persoane pentru a evita un pericol de multe ori aceasta reactie se constituie intr-o retragere a subiectului dintr-o situatie dureroasa.

Exista indivizi care incearca o retragere fata de sine pentru ca au sentimente de frica fata de ceva. In asemenea cazuri persoana ne apare ca o persoana izolata, trista. Teama poate fi descrisa ca fiind un set de sentimente negative fata de ceva sau cineva a carui rezultat este nevoia individului de a se proteja.

Elementele verbale care indica sentimente de tema constau atat dintr-o serie de cuvinte afective cat si dintr-o serie de particularitati ale vorbirii. Tulburarile de vorbire afecteaza rimul vorbirii, intonatia si vocea in ansamblu.

Cuvintele afective care exprima sentimentele de frica pot fi grupate in: teama, indoiala, tristete, durere si evitare.

Cuvinte afective subordonate:

- teama: nelinistit; preocupat; singuratic; nervos; speriat; tensionat;

- indoiala: esec; nehotarat; mediocru; schimbator; uimit; nesigur;

- tristete: singur; deprimat; descurajat; deziluzionat; trist; nefericit;

- durere: ingrozitor; a durea; neplacut; neconfortabil; intens;

- evitare: a fugi de ceva, de cineva; a scapa; a uita;

Sentimentele de teama se asociaza si cu elemente nonverbale: indicii faciale cum ar fi dilatarea ochilor; ramanerea clientului cu gura cascata ca intr-o stare de soc; evitarea de a privi direct la consilier, Toate aceste indicii sunt valabile in cultura noastra. Exista populatii unde nu sunt valabile, au sensuri diferite.

Indicii referitoare la pozitiile si miscarile corpului: teapana sau incremenita, poate face o miscare de retragere. Pe masura ce creste anxietatea miscarile corpului devin bruste sau tremunatoare. Balabanirea picioarelor, bataia din picior sau jocul cu anumite obiecte pot fi alte indicii.

Constientizarea de catre consilier a diverselor cuvinte afective precum si a elemetelor nonverbale care exprima diferitele categorii de sentimente il ajuta pe consilier sa identifice cu acuratete starea generala a clientului si componentele afective ale mesajului sau.

Temperamentul

Pt definirea acestui concept profesorul trebuie sa recurga la o serie de descrieri calitative.

Temperamentul se refera la dinamica externa a actiuniilor, el constituie dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii. Aceasta formulare sugereaza ca temperamentul se defineste prin nivelul energetic si prin dinamica actiunii. O astefel de formulare se dovedeste insuficienta pt ca elevii sa recunoasca in situatii concrete trasaturile temperamentului, iar ei asta ar tb sa invete la psihologie.

Solutia este de a stabilii indicatorii comportamentali pe baza carora dimensiunile temperamentului pot fi identificate in realitatea concreta.

Acesti indicatori empirici sunt destul de pregnanti , evidenti, ei se refera la modul in care individul se angajeaja intr-o activitate, in societate, reactivitatea motorie, la capacitatea de lucru, debit verbal etc.

SANGVINICUL:

Se recunoaste dupa faptul ca este echilibrat mobil, nu duce nimic la bun sfarsit , are energie dar este mobil, instabilitate psiho-comportamentala.

Il satabilizam, diminuindu-i instabilitatea, il facem mai satbil, ii dam obiective clare si concise.

FLEGMATICUL:

Echilibrat, inert, tacut, retras, distant, nu se implica, nu demareaza o actiune. El tb stimulat sa demareze o activitate, ei fac totul la precizie, sunt perfectionisti, tb sa fie motivat, sa se socializeze, sa interactioneze.

MELANCOLICUL:

Tip slab, fara energie, el se izoleaza. Tb sa ii se dea sarcini mici, usoare si il stimulam recompensandu-l.

COLERICUL:

Ori nu am fost eu atenta ori nu a zis nimic ! !!

Procedand in acest fel devine identificabila si transferabila in planul realitaii concrete.

Descrierea poate intervenii intr-un discurs argumentativ in predarea psihologica , recursul la organizariile zilnice este destul de frecventa  deoarece il fereste pe profesor de un limbaj ermetic si abstract.

Prin descriere sunt aduse la cunostinta probele si devizele care vor fi dispuse intr-o schema argumentativa. Restul acestui procedeu este de a il face pe elev sa accepte anumite teze.

EX: atunci cand profu analizeaza expresivitatea procedeelor afective , el face afirmatia ca expresile si conduitele scolare se invata : fie prin imitatie, fie prin..

Argumentele care pot fi aduse in acest scop sunt de tip empiric : faptul ca la nevazatorii din nastere expresivitatea emotionala este putin dezvoltata.

Copilului mic nu ii este frica de animale.

Actorul invata sa simuleze anumite emotii.

Uneori argumentele aduse de profesori pot fi rezultatul unor mici experimente : ex: cand profu vorbeste despre efectele diferitelor performante scolare , el poate face obs ca sunt inegal productive.

Experimentul  Hurlock:

O clasa de elevi impartita in 3 grupe

Aveau sarcina , toate cele 3 grupe, sa rezolve probleme de aritmetica timp de  5 zile.

Inainte de inceperea activitatii:

Grupului 1 ii se aduceau elogii cu privire la rezolvarea sarcinii.

Grupului 2 se fac obs critice la adresa lor.

Grupului 3 nu au fost nici laudati si nici dojeniti.

S-a constatat ca cea mai eficienta grupa a fost cea laudata pt ca s-au instalat stari afective pozitive. (utilitatea observatiilor scade pe masura ca ele se folosesc continuu)

Cea mai ineficienta a fost ignorarea pt ca au lipsit stariile afective.

Se folosesc diferite experimente pt a creste productivitatea copiilor.

Explicatia (conceptul)

Termenul este folosit atat in cunoasterea stiintifica cat si in cea empirica.

Etiologic: explicare vine din latina care trimite la sensul de a desface , desfasura, ceea ce prin analogie a dus la sensurile de a se scoate la iveala ceea ce este ascuns, in limbaj modern , in mod obisnuit inseamna a face inteligibil ceea ce este obscur.

Intr-un sens foarte larg termenul de explicatie se foloseste pt a desemna tot ceea ce clarifica o ambiguitate.

Al 2-lea sens trimite la o structura teoretica complexa construita pe calea deductiva, inductiva cu scopul de a intelege de ce evenimentele dintr-un domeniu al realitatii se petrec intr-un anumit fel.

O explicatie este raspuns la o intrebare: de ce?, din ce cauze?, pt ce motive?, cum se intampla ca.?

A explica inseamna a determina si a cunoaste cauza, a stabili conexiuni intre datele particulare si legi generale.

Pt. a realiza o explicatie tb sa existe 3 elemente principale: 1.un fapt, o relatie, un comportament plus 2.ceva care sa explice si o 3.relatie intre acel ceva ce tb explicat si acel ceva care sa explice.

Aceasta schema este generala si universal valabila.

Construite ca raspunsuri, explicatiile apar in contexte foarte diferite : individuale, stiintifice, prestiintifice , filozofice etc.

Se face distinctia intre cele stiintifice , nestiintifice si prestiintifice.

Cele stiintifice: este forma de explicatie care raspunde normelor de corectitudine ale unui demers cognitiv.

Tb sa se sadisfaca 2 criterii : exigenta de pertinenta si testabilitate.

Explicatiile sunt prezente si in contexte individuale, in vorbirea cotidiana, ele sunt nesistematice , sunt subiective, imprecise si echivoce, ele se numesc explicatii nestiintifice.

Aceste explicatii depind de nivelul cultural al individului: generalizarile evocate in aceste situatii nu sunt legi , ele vizeaza comportamentul individual.

In cadrul unui demers stiintific nu sunt vehiculate doar explicatii stiintifice ci si o serie de explicatii nestiintifice.

Analiza explicatiilor prestiintifice este necesara pt a intelege dezvoltarile garduale ale unei stiinte de la contextele individuale , particulare la cele generale, stiintifice.

Explicatiile sunt piatra de incercare in evolutia unei stiinte.

Exista inca in psihologie multe teme care se mai afla inca in vecinatatea simtului comun.

Chiar daca psihologia doreste sa obtina doar date concrete, si explicatii stiintifice, totusi psihologia naiva continua sa joace un rol important atat in viata cotidiana cat si in domeniul psihologic.

Explicatii prestiintifice: reducerea la familiar, cele formulate prin analogii, cele partiale, faptele singulare, etc.

Ele tin seama de ceea ce vrea sa afle, ceea ce se intreaba , de folosirea clara sau neclara a conceptelor , precum si de posibilitatile cognitive si culturale a celui care explica.

Exista mai multe tipuri de explicatii stiintifice, ele se delimiteza dupa criteriul mecanismelor prin care se deruleaza acest rational.

Printre cele mai cunoscute sunt: deductiv-nomologice, cauzale, genetice, teologice.

Deductiv-nomologice = se utilizeaza cu succes in disciplinele bine construite d.p.d.v. teoretic. Atunci cand ceea ce tb explicat contine legi universale iar acel ceva care sa explice este implicat formal in obiectul explicat.

J.Piaget arata ca legea prin ea insasi nu explica nimic pt ca ea se margineste sa constate generalitatea unei relatii.

Explicatia in psihologie nu se rezuma doar la coordonarea legilor. Legea este unul din termeni explicatiei si nu o explicatie in sine.

Dupa opinia lui Vasile Pavelcu explicatia rasare din integrarea faptelor intr-un sistem complex de relatii necesare, constante si generale.

Noi spunem ca am explicat un fenomen atunci cand ne dam seama de toate cauzele sale si de toate faptele sale de care se leaga.