PSIHOLOGIA COMUNITATII SI DELINCVENTA

1. Obiectul psihologiei comunitatii

Psihologia comunitatii este o disciplina ale carei ramuri conceptuale, cat si principalele sectoare si metode de interventie si le-a stabilit cu putini ani in urma. Nasterea psihologiei comunitatii  a avut loc in primavara anului 1965 in timpul unui colocviu tinut la Boston, a carui tema era ,,Formarea psihologilor pentru igiena mentala a comunitatii".

Psihologia comunitatii poate fi definita ca un ansamblu de convingeri care vizeaza conditiile de viata ale persoanei, utile pentru intelegerea individului izolat. Este orientata mai mult spre prevenire decat spre tratament, punand in evidenta consolidarea competentelor actorului social si mai putin eliminarea unui deficit, care se focalizeaza pe interactiunea dintre persoane si med

Cea ce caracterizeaza psihologia comunitatii este interesul aratat persoanelor vazute in contextul mediilor si sistemelor de viata prin utilizarea cunostintelor dobandite in vederea unei schimbari orientate spre imbunatatirea calitatii vietii si spre bunastarea populatiei. Poate fi considerata un fel de punte intre domeniul psihologic si cel social, intre sfera privata si cea publica a experinetei umane.

O caracteristica importanta a psihologiei comunitatii este accentul pus pe perspectiva ecologica (Rappaport,1977) ce consta in interesul pentru relatiile dintre indivizii ce alcatuiesc comunitatea, inteleasa ca grup social diferentiat, cu sisteme elaborate  de relatii formale si informale (Mann, 1978).

Din aceasta perspectiva, comportamentul uman e interpretat prin prisma adaptarii persoanei la resurse si circumstante, se pot corecta adaptarile nereusite modificand disponibilitatea resurselor, adica se pot crea noi servicii, se poate descoperi forta  retelelor sociale existente si se pot crea conditii pentru imbunatatirea folosirii acestor servic Solutiile pentru diferite probleme de viata, in baza acestei optici, nu presupun in mod necesar un numar mai mare de terapeuti profesionisti, ci se bazeaza pe alte agentii si institutii profesionale, fiind astfel incurajate cautarea si folosirea resurselo si mai putin implicarea psihopatologiei, astfel ceilalti sunt considerati persoane ce poseda competente pe care le pot folosi pentru propria dezvoltare, si nu atat indivizi cu un handicap ce trebuie corectat sau eliminat.

In acest fel, ecologia  devine o metafora fundamentala in psihologia comunitatii, cuprinzand fie o paradigma stiintifica, fie un set de afirmatii generale. Exista intre acestea, de exemplu opinia ca mediul are efecte notabile asupra comportamentului uman si ca,  de aceea, persoanele ar putea sa-si explice si chiar sa-si controleze propriul comportament prin intelegere superioara a influentelor de mediu specifice. Odata ce obtine aceasta intelegere, subiectul are obligatia de a o traduce in actiuni pentru a imbunatati viata oamenilor.

Ariile de cercetare ale psihologiei comunitatii:  persoanele in comunitate, cu o atentie sporita acordata efectelor produse asupra lor de mediul fizic si social, atat ca indivizi izolati, cat si ca membrii ai unor organizatii sociale; reactiile persoanelor la schimbarea planificata, evaluate si indicate de diferite strategii de interventie sociala; relatiile dintre conditiile socioculturale si functionarea personalitatii pentru a invata cum gestioneaza persoanele stresul; examinarea efectelor produse de catre organizatiile sociale asupra indivizilor, in special la populatiile cu risc ridicat, ca si analiza utilitatii organizatiilor sociale alternative in reducerea stresului; posibilitatea de a facilita schimbarea sociala si organizatorica prin modificarea factorilor motivationali si de personalitate caracteristici pentru fiecare individ; evaluarea consultantei si a altor procese de schimbare sociala.

Psihologia comunitatii este axata pe intelegerea oamenilor  in interiorul lumii lor sociale si pe folosirea acestei intelegeri pentru cresterea bunastarii acestora. Este vorba de a intelege si de a ajuta. Astfel, ea este in acelasi timp, atat o arie de cercetare si o ramura a studiului academic al psihologiei, cat si o ramura a unei profesiuni de ajutorare. Ea se afla de asemenea  pe puntea dintre psihologic si social, dintre privat si public. Aceasta este o pozitie inconfortabila.

Psihologia comunitatii este o interactiune, in timp, intre persoana si institutiile si sistemele sociale, incluzand structura de sprijin social si de putere sociala. Nivelul de analiza a psihologiei comunitatii este de la micro la macro-nivel, in special la nivelul organizatiilor si al comunitatii sau cartierul. O principala a psihologiei comunitatii a  constituito dezvaluirea formularilor si interventiilor psihologice lucratorilor serviciilor umane.

Psihologia comunitatii este interesata de sanatatea psihologica in interiorul colectivitatilor umane- cartiere, orase, comunitati-, si de aici, de sistemele si cadrele pe care acestea le contin, precum si de modelele interactionale ale puterii si suportului social care opereaza intre acestea. Ceea ce se intampla in cabinetele medicale sau in scolile colectivitatii sau ceea ce se intampla in casele oamenilor simpli atunci cand sunt cautati de inspectorii sanitari sau de ofiteri de politie, aceasta este esenta preocuparilor psihologiei comunitat Tot in sfera de activitate a psihologiei comunitatii intra si munca cu o larga varietate de tipuri de organizat Aceasta include scoli care solicita ajutor in domeniul comunicarii interne, organizatii voluntare care cauta ajutor pentru evaluare sau sfaturi in administrarea structurilor, echipe multidisciplinare din domeniul sanatatii si al serviciilor sociale care au nevoie de ajutor in constituirea echipelor sau in planificarea caminelor de tranzit sau a caselor pentru grupuri sau intreprinderi care doresc sa dezvolte politici sau programe de management al stresului pentru personalul lor.

2. Psihologia comunitatii ca factor favorizant al conduitelor delincventiale

Psihologia comunitatii in istoria ei a refuzat modul de gandire care considera ca devianta, marginalizarea sociala sunt considerate psihopatologii sau sciopatologii individuale, sau cel mult ale unui subsistem social.

Cei mai cunoscuti autori ai acestui domeniu au considerat ca domeniul de reflectie si actiune al acestei discipline este sa fie prevenirea primara, care considera ca problemele sociale sunt o functie a raporturilor sociale si deoarece aceste raporturi sunt imperfecte si injuste, aceste probleme nu sunt doar previzibile, ci ele pot sa fie si prevenite, fie reducerea riscurilor ce decurg din anumite tipuri de evenimente pentru un subiect tinta ce este caracterizat printro mai mare vulnerabilitate, fie dezvoltarea competentei individuale si de grup.

Toate aceste orientari concluzioneaza  ca exista posibilitatea implicita de eliminare a fenomenelor in discutie existente in comunitatile noastre.

Exista si autori care considera ca aceste fenomene ar fi tout court una dintre formele de existenta a comunitatii ca atare, ele fiind considerate elemente  constitutive sau erori care trebuie corectate.

Familia si nucleul parental capata importanta nu doar pentru diagnosticare, ci si pentru terapie, impunandu-se in psihologie , o abordare mai putin centrata pe subiect ca sediu al patogenezei si al curei, si mai centrata pe importanta organizarii sociale.

In ultimii ani au reinceput sa considere suferinta psihica nu doar ca semn al unei disfunctionalitati subiective, ci si colective, sau in opinia lui Roberto Merlo, ca un fenomen ale carui ratiuni de existenta trebuie sa le cautam nu doar la individ, ci si in comunitatea ca atare, deoarece comunitatea ca sa existe in actuala sa forma organizata, are nevoie sa produca si apoi sa se preocupe sa domine si sa controleze aceasta suferinta sub forma marginalizarii, a deviantei.

Marginalizarea , este un concept care pentru a avea valoare trebuie raportat la un context. In functie de culturile de apartenenta, in special, in functie de reprezentarile sociale cele mai raspandite din acel context, in functie de conditiile materiale care sunt caracteristice saraciei dintro anumita societate, o pozitie poate fi considerata marginala sau nu.

Grupul de mafioti dintrun mediu in care mai sunt si o clasa de intelectuali si intreprinzatori, care nu pateaza cu mafiotii, acestia sunt marginalizati social si civil, dar nu si economic sau cultural.

Marginalizarea, ca fenomen, poate oferi totodata o fprma de identitate, cazuri in care costurile sociale si personale sunt chir ratiunea de lupta si de existenta a acestor miscari.

Cei mai multi folosesc acest termen pentru a indica o serie de  procese si de stigmatizari culturale si sociale specifice  unui numar de patru categorii de persoane.

In functie de cum defineste comunitatea de apartenenta aceste fenomene de marginalizare, ele pot sa existe sau nu si pot constitui motiv de lauda si pot sa nu fie percepute ca motiv de marginalizare, de cine este marcat de ele.

Conceptul de devianta se foloseste pentru a fi descrise aspectele disfunctionale in raport cu norma sociala, in afara implicatiilor patologice la nivelul personalitat

Se poate spune ca nu exista un comportament deviant in sine, independent de cultura si epoca in care traieste subiectul. Ceea ce definim si percepem ca fiind deviant depinde de mentinerea unei anumite organizari sociale.

Nu sunt depistati devianti doar prin definirea comportamentului, ci mai este nevoie de procesul de etichetare si stigmatizare.

Un subiect, un grup sau o comunitate, care accepta constient sau inconstient, eticheta de deviant dobandeste in schimb o forma, iluzorie de siguranta.

Comunitatea locala este compusa din subiectii care permit membrilor sa se cunoasca intre ei si sa aiba cu ei experiente personale si comune, acesti subiecti poseda o retea sociala si o microcultura comuna recunoscuta.

Modul in care subiectii isi reprezinta legaturile relationale semnificative si cum folosesc aceste relatii in existenta lor cotidiana, in mod concret  este redat prin reteaua sociala.

Intelegem prin micocultura de referinta, universul pe care un sistem il identifica drept lumea de care apartine.

O persoana poate sa aiba reprezentarea propriei lumi de relatii, dar nu sa epuizeze universul cu care persoana se identifica.

Devinata exista intre aceste fenomene diverse ca o probelema, o reprezentare sociala si un dat material fruct al definirilor si al formelor de control asupra ei care sunt generate si se institutionalizeaza si fruct al miscarilor cognitive, relationale si simbolice ale indivizilor si ale retelelor sociale.

Reteaua, ca si concept este o modalitate de care se srveste o persoana, o microcultura recunoscuta, un context recognoscibil prin elemente organizatorice si/sau culturale, pentru a defini, pentru a constientizasi pentru a face comunicabila propria reprezentare a realitat

Conceptul  se refera la spatiul-timpul cu care subiectii se identifica si sunt identificati. Fructul schimbului de semnificatii dintre diversele puncte ale retelei il reprezinta acest spatiu-timp.

Daca vrem sa intervenim asupraunei retele inseamna sa determinam elementele care o compun sa efectueze miscari cognitive si operative menite sa produca o schimbare, o redefinire a reprezenarilor in raport cu sine si/sau cu ceilalti in raport si/sau cu sistemul de schimbde semnificatii si/sau cu satiul-timpul. Un mod de influentare a proceselor traite de un context este reprezentat de intervensia in retea.

Reteaua este locul in care se face schimb de identitate, isi traieste apartenenta, tot la retea recurge atunci cand are nevoie de ajutor, aici cauta confirmarea si provoaca polarizare sau conflict. In cadrul retelei suntem definiti din punct de vedere social, aici se exprima devianta, stgmatul in mod concret, ea imbolnaveste si tot ea trateaza, reteaua. Reteaua opune rezistenta la schimbare, dupa cum este si locul unde se uniformizeaza reprezentarile colective.

Orientari sociologice in etiologia delincventei juvenile

Teoria ,,asocierilor diferentiale''

Teoria ,,asocierilor diferentiale' 'elaborata de E.H.Sutherland si completata de D.Cressey, propune explicarea comportamentului delincvent pe baza unui proces de ,,invatare sociala'' a carui desfasurare presupune mai multe momente. Existand posibilitatea de a asocia unui grup social, conformist, pentru care dispozitiile legale reprezinta reguli incontestabile, sau unui noncomformism, in care predomina tinerii care violeaza legea, tanarul care vine in contact cu grupul noncomformist are sanse mai mari sa devina infractor pentru ca, dupa primele contacte ce se stabilesc intre ei, tinerii incep sa-si orienteze atitudinile si scopurile in functie de interpretarile date legilor.

G.Tarde (Tarde,G.,1890,pp.15) considera ca tanarul nu se naste criminal ci invata de la altii cariera de infractor, specializandu-se cu timpul, intr-o ramura distincta de activitate criminala, creandu-se modul sau specific de a opera.

Dintre limitele acestei teorii urmatoarele par a fi mai importante:

-reduce explicatia delincventei doar la procesul de ,,invatare sociala'' in cadrul unui grup;

-nu expune cauzele ,,diferentierii in asociere'' si motivele pentru care ei se asociaza in functie de interpretarea legilor;

-face abstractie de problematica motivatiei actului deviant.

Teoria ,,subculturilor delincvente'' si teoria grupurilor de la ,,marginea strazii'' insista asupra socializarii ,,negative'' in colectiv.

Teoria propriu-zisa a invatarii sociale

Aceasta depaseste viziunea relativ reductionista a teoriei asociatiei diferentiale, care pune accentul pe grupurile de apartenenta, prin extensia asupra unor termeni de genul observarii, experientelor, conditionarii sociale, imitatie si modelare, intarirea reactiei de raspuns fata de comportamentele copilului, din partea unui spectru mai larg de factori, in contextul tot al inactiunii dintre persoana si mediu etc.

A.L.Baldwin considera ca observarea experientelor adultului, in contextul cresterii copiilor, le ofera bune prilejuri de a invata pattern- urile comportamentale adulte, valorile si anxietatile, numai ca sistemul relational are dublu sens, in ideea ca si parintii sunt posibil de influentat de catre cop

            Pentru Trasler, ceea ce va determina sau nu ca o persoana sa devina delincventa sunt diferentele intre metodele de conditionare sociala, in sensibilitatea si atitudinile familiei fata de crima, prin ,,conditionarea sociala'' el intelegand forta anxietatii care amprenteaza eficienta; marimea ridicata a anxietatii, in urma sanctiunii retragerii aprobarii de catre parinti in relatiile lor cu copilul; relatiile de dependenta a copilului fata de parintii sai, daca acestea sunt exclusive, afective si stabile.

            Deci, in conditiile in care exista astfel de relatii de dependenta, conditionarea sociala a mediului familial creste, ca derivat sporeste anxietatea, in sensul sau pozitiv, aici, si, prin urmare, scade riscul delincventei, alterarea relatiilor mentionate si a efectelor lor ar avea efectul contrar (G.Trasler).  A. Bandura insista pe dimensiunea invatarii sociale a comportamentului agresiv si mecanismele acestui proces, indeosebi prin imitatie si modelare si prin intermedierea sistemului pedeapsa-recompensa.

Teoria autoconceptualizarii

L. Yablomschi, autorul lucrarii ,,Criminologia: crima si criminalitatea'', a sustinut ca factorul principal al crimei si delincventei este autoconceptualizarea infractorului, prin aceasta intelegand urmatoarele: copiii care sunt maltratati fizic, sexual sau emotional de catre parintii proprii, isi dezvolta o scazuta autoestimare si sunt mai puternic inclinati sa comita delincventa la varsta adolescentei si au mult mai putin grija si preocupare fata de ceea ce se intampla cu ei; astfel de forte psihologice autodistructive i-ar impinge spre droguri si crima violenta, spre suicid, actele lor fiind, de cele mai multe ori, lipsite de sens.

Teoria controlului social si comportamentul delincvent

T.Hirshi, creatorul teoriei controlului social, vede drept cauze ale delictului, in carentele si disfunctionalitatile exercitarii acestui control. Pentru el, lipsa sau intensitatea redusa a modelelor familiale dezirabile social, absenta scopurilor educationale si neacceptarea, neinteriorizarea normelor sociale si, in final, esecul socializarii reprezinta principalele cauze ale infractionalitatii varstei tinere (S.Radulescu, D.Baciu, 1990, p.69).

 Teoria ,,subculturilor delincvente''

Principalii reprezentanti ai acestei conceptii, A.Cohen, M.Gordon, M. Yinger, considera ca abordand delicventa juvenila din perspectiva ,,subculturilor'' existente intr-o societate se pot observa rezolutiile intime ale acestui fenomen.

,,Subcultura'', ca diviziune a modelelor culturale la care participa unele grupuri sociale, apare ca reactie de protest fata de normele si valorile societatii, incluzand, adesea, norme si valori diferite sau chiar contradictorii sistemelor de valori dominante.

Atunci cand pentru a-si realiza scopurile, tinerii utilizeaza modalitati si mijloace ilegitime, inseamna ca avem de a face cu o ,,subcultura'' delincventa.

A.Cohen (Cohen,A.,1955, pp.24-34) arata ca mecanismul principal prin care aceste subculturi actioneaza asupra indivizilor este acela de ,,socializare in grup'' prin transmitere si incurcarea diferitelor procedee si tehnici delincvente motiv pentru care teoria sa a mai fost denumita si teoria ,,invatarii reactiei delincvente''.

Supusi formelor de socializare familiala (prin intermediul careia copii asimileaza modele de norme si valori concrete) si scolara copiii apartinand claselor defavorizate se vor asocia in bande (,,subculturi delincvente'').

F.M.Trascher, considera ca grupul si bandele organizate reprezinta un ,,mod de supravietuire'', de adaptare a celor marginalizati in raport cu sistemul de norme si valori al celor privilegiati. Banda, ca ,,forma de organizare sociala'' negativa a tinerilor este structurata si functioneaza in baza consensului dintre membrii ei. Constituita datorita esecului actiunii unor institutii sociale, coruptiei, somajului si saraciei, banda dispune de un ,,cod'' de drepturi si obligatii naturale, de un sistem de relatii, norme si valori propr Prin organizarea de actiuni ilicite (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostitutie), pentru atingerea scopului, ele se transforma, de cele mai multe ori in ,,subculturi criminale'' sau in ,,subculturi bazate pe crima si violenta''.

R.A.Cloward si N.E.Ohlin (Cloward R.A.,Ohlin,N.E.,1961,pp.185-186) considera delincventa juvenila un colectiv reprezentat de subsistemul de roluri al ,,subculturilor delincvente'', arata ca ,,subculturi delincvente'' permit membrilor indeplinirea unor roluri delincvente, si mai ales, legitimarea actelor comise in grup. Tendintele spre conformitate sau devianta ale tinerilor se structureaza in functie de ,,oportunitatea diferentiata'' (reprezentata de ansamblul mijloacelor prin care grupul isi realizeaza interesele dezirabile) si sunt dependenti de pozitiile ocupate de indivizi in ,,structura de oportunitate''.

R. Cloward si L.Ohlin au propus o teorie sociologica a comportamentului deviant, sintetizand doua teorii cu un caracter explicativ partial:

-teoria lui Merton, care sustine ca blocarea accesului prin mijloace legitime la scopurile impartasite de o anumita colectivitate reprezinta o sursa efectiva a comportamentului deviant;

-teoria lui E.Sutherland, care pune accentul pe rolul conditiilor favorizante pentru declansarea comportamentului deviant, respectiv accesul la oportunitati ilegale.

Teoria lui Cloward si Ohlin considera comportamentul deviant drept o consecinta a combinarii a doua tipuri de factori sociali, respectiv psihosociali. Astfel, o anumita persoana care nu are acces prin mijloace legitime, normale pentru realizarea scopurilor impartasite de colectivitate, poate ajunge sa-si realizeze scopurile prin mijloace ilegale mai ales daca are acces la astfel de mijloace. Accesul la mijloace ilegale de satisfacere a trebuintelor si scopurilor este facilitat de:

-existenta unei culturi/subculturi a delincventei, a infractionalitatii;

-existenta unor victime potentiale;

-,,vizibilitatea'' scazuta a comportamentului deviant;

-control social insuficient sau/si ineficient.

Enunturile predictive din teoria lui Cloward si Ohlin au o mare forta explicativa:

-lipsa accesului la mijloace legitime de realizare a scopurilor impartasite de colectivitate produce o tendinta spre comportament deviant;

-existenta oportunitatilor ilegitime de acces la scopurile impartasite produce o tendinta spre comportament deviant; cele doua cauze produc comportamentul deviant numai in interrelatie multiplicativa.

           Teoria ,,grupurilor de la marginea strazii''

            Teoria ,,grupurilor de la marginea strazii'' sau a ,,societatii de la coltul strazii'', aparuta ca varianta a teoriei ,,subculturilor delincvente'' si elaborata de F.M.Whyte (Whyte,F.M.1943,p.29), considera ca delincventa juvenila este rezultatul unui comportament ,,invatat'', asocierea si participarea la activitatea grupului de prieteni, ca modalitati importante de socializare a adolescentului are loc intr-o perioada in care tanarul stabileste relatii de prietenie, camaraderie si comunicare, discuta si face planuri de actiune, simte nevoia sa fie recunoscut si acceptat de cei de o  varsta cu el. Astfel, grupul ii apare tanarului ca o solutie sigura de a-si realiza dorintele si aspiratiile. Exista insa si grupuri care, situate la periferia societatii, aduna in cadrul lor indivizi dominati de insatisfactie sociala, frustrare, violenta.

            Initial, aceste sentimente se concretizeaza in conduite ce polueaza moral locurile publice. Mai tarziu, spun autorii, ele genereaza comportamente delincvente periculoase pe care le va invata adolescentul venit in contact cu ele.

Explicatiile oferite de aceste teorii pun accent prea mare pe importanta socializarii ,,negative'', neglijand ,,resorturile intime ale motivatiei individuale in comiterea actului infractional'' (Radulescu S. si Baciu D. 1990,p.71).

Teoria dezorganizarii sociale

            Geneza si dinamica delincventei sunt determinate sensibil de marile crize sociale si economice, de fenomenele de urbanizare si exod moral. Rata delincventei este mai ridicata in ariile si zonele caracterizate prin deteriorarea fizica, declin de populatie dezintegrata culturala, ceea ce impiedica exercitarea adecvata a controlului social al comunitatii, generand fenomenul de ,,dezorganizare sociala, marginalizare, devianta''.

            C.R.Shaw si H.D.McKey au o contributie importanta la fundamentarea acestei teorii, evidentiind faptul ca in marile metropole americane rata delincventei este mult mai ridicata comparativ cu alte zone si orase care nu au cunoscut schimbari social-economice si culturale spectaculoase.

            Autorii ajung la concluzia ca delincventa juvenila este consecinta dificultatilor materiale, a contradictiilor si conflictelor individuale sau colective cu care se confrunta adolescentii si tinerii, analizand nivelul situatiei sociale a familiei, nivelul conditiilor in care se desfasoara socializarea adolescentina si calitatea socializar

            Din acest motiv, tinerii delincventi provin din familii caracterizate printr-un nivel scazut socio-economic, conditii precare de locuinta si confort si care au un numar mare de copii, nereusind sa asigure o socializare si o educatie adecvata. Delincventii minori care domiciliaza, de regula, in zonele periferice si sarace ale marilor orase, si provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detesta scoala si mediul scolar, au o slaba insertie scolara, ceea ce-i face in final sa fuga sau sa abandoneze scoala, asociindu-se grupurilor stradale deviante.

            Teoria ,,dezorganizarii sociale'' considera ca factorul determinant in mecanismul cauzal al delincventei juvenile il reprezinta scaderea functiilor de socializare si control exercitate de comunitate, destabilizarea ordinii sociale datorita eterogenitatii populatiei si a varietatii normelor de conduita ca si multiplicarii fenomenelor aculturale in cadrul orasului.

Desi se poate stabili o corelatie statistica semnificativa intre nivelul dezvoltarii socio-economice a unor zone si nivelul delincventei juvenile, aceasta nu inseamna implicit si o relatie cauzala direct, putand interveni si alti factori (familie, scoala, grup de prieteni, de cartier, de comunitate sociala , etc.).

Ecologia delincventei juvenile

Studiile efectuate in anii '30 au aratat ca delincventa juvenila este un produs al urbanizarii si a aparut in ariile dominate de dezorganizare sociala, locuite de emigranti si caracterizate de mobilitate puternica, instabilitate, presiuni scazute exercitate asupra conduitelor dezvoltate de indivizi. Dezorganizarea sociala era considerata un efect al mixturii eterogene intre norme si valori extrem de diferentiate cat si un rezultat al fortelor necontrolate si neplanificate ale mediul social, care determina rate inalte de delincventa si criminalitate.

Delincventa juvenila ca ,,oportunitate''

Directie promovata de Richard Cloward si Lloyd Ohlin, pentru care subculturile delincvente au atat un caracter antisocial cat si un caracter evazionist. Ambele caractere corespund unei stari de anomie, cand apare un conflict profund intre scopurile culturale, normele lor de realizare si capacitatile indivizilor de a se conforma. Tinerii din clasele sociale defavorizate nu au posibilitatea de a ajunge la pozitii sociale definite de prestigiu si bunastare, pentru a putea accede la valorile inalte ale societatii recurg la mijloace ilicite pe care le invata din contactul cu alti tineri care au dificultati similare sau modele infractionale adulte. Exista insa si tineri care neavand acces la mijloace legitime, nici la mijloace nelegitime si pentru care singura forma de adaptare o constituie retragerea in asociabilitate prin droguri.

Delincventa juvenila ca ,,deriva''

Este o directie sustinuta de David Matza. Delincventul este un tanar in deriva, aflat in zona de tranzitie intre actiunile criminale si cele conventionale.

Atunci cand se alatura unei bande delincvente, formate din tineri ca si el, adolescentul nu este delincvent. El pastreaza la inceput o imagine conventionala despre sine, ramanand un membru al societatii conventionale care a ajuns din intamplare aici.

David Matza considera ca delincventa juvenila nu este asa cum cred altii, o subcultura alternativa fata de cea a societatii conventionale, ci un mod de adaptare fata de problematica adolescentei. Adolescentul, incalcand legea, considera ca aceasta nu este aplicabila in cazul sau si recurge la o serie de tehnici de ,,neutralizare''. Tanarul isi schimba imaginea despre sine, ajungand sa creada ca este de fapt un delincvent, doar dupa contactul cu politia si mai ales cu justitia, cand aluneca in zona adevaratei delincvente, isi accentueaza tehnicile de neutralizare si loialitate fata de ceilalti membrii ai bandei.

Identitatea de delincvent presupune participarea tanarului la propria imagine. Cand cei care se ocupa de identificarea si sanctionarea sa hotarasc impreuna ca tanarul este un delincvent iar el isi insuseste aceasta imagine, abia atunci aceasta devine cu adevarat delincvent.

Teoria ,,etichetarii sociale''

Reprezentantii etnometodologiei si interactionalismului simbolic (H.Becker, K.Erikson, M.Wolfgang, E. Rubington, E. Goffman etc.) concep delincventa nu ca o trasatura incorecta a unui tip de comportament, ci ca o insusire conferita acelui comportament de catre indivizi care detin puterea si care evalueaza conduita ca devianta.

Teoreticienii ,,etichetarii sociale'' concep delincventa ca tip special de ,,reactie sociala'' de aparitie din partea societatii sau a anumitor grupuri.

Definirea unui comportament deviant depinde numai in parte de ceea ce savarsesc cu adevarat indivizii care incalca normele fiind de fapt consecinta aceea ce gandesc altii despre acest comportament. Acest proces si mecanismele stigmatizarii, reprezinta ,,instrumentele principale care creeaza devianta sociala'' (S.Shoham)

F.Tannenbraun explicand mecanismele procesului de etichetare arata ca aparitia si definirea delincventei se face prin ,,dramatizarea'' raului, in orice societate fiind considerati ,,rai'', ,,bolnavi'', ,,criminali'' un numar de indivizi, nu in functie de natura abaterilor ci de intensitatea reactiei fata de acestea, reactie ce influenteaza carierei lor de viitori delincventi.

            K.T.Erikson (Erikson,K.T.,1973,pp.27-31) considera ca in procesul etichetarii acestia il ,,imping'' pur si simplu pe individ catre o cariera delincventa pe care el o accepta in cele din urma ca fiind singura alternativa posibila.

Delincventa si ,,valorile subterane''

David Matza considera ca valorile principale adoptate de tinerii delincventi, accentul fiind pus pe aventura, indrazneala, gustul pentru lux, respingerea disciplinei si eticii muncii, aprecierea duritatii si barbatiei, isi gasesc corespondentul in valorile cuprinse in activitatile de timp liber care exista in societatea conventionala.

Accentul pus pe lux si consum ostentativ, pe respingerea muncii, pe valorizarea agresivitatii, sunt valori larg acceptate in societatea contemporana in care munca nu mai este o vocatie ci un mijloc de a castiga bani. Asadar, tanarul delincvent se afla in concordanta cu valorile societatii contemporane, care sunt acelea ale timpului liber. Delincventa juvenila nu este altceva decat un mod de exprimare a acestor valori pe care majoritatea indivizilor nu le exprima deschis ci subteran in conduitele lor.

Cercetarile unor sociologici - I.Jaszinski,1964- demonstreaza ca in regiunile care se dezvolta rapid, sub aspect economic si unde urbanizarea este, deci, accelerata, in perioadele in care mobilitatea sociala orizontala este preponderenta, infractionalitatea -mai ales la minori si tineri- arata tendinte de crestere. Prin sine insusi, procesul de industrializare si urbanizare rapida nu constituie o cauza de nivel societal a infractionalitatii, ci doar un context economic si socio-cultural in care apar mai multe conditii si factori incitativi ai deviantei penale. Cauzele directe, de nuanta psihosociala si psihoindividuala trebuie cautate in disfunctiile educative ale unor grupuri primare (familia, indeosebi) care nu fac fata noilor cerinte educationale, de supraveghere si indrumare a minorilor si tinerilor, precum si in modificarile, adesea perturbatoare pentru conduita, aparute in sistemul motivational si atitudinal al acestora. Toleranta scazuta la frustrare si perturbarea sau nedezvoltarea diferitelor componente ale moralitatii indivizilor sunt factori interni raspunzatori de comportamentul infractional. Ca factori externi, in conditiile industrializarii si urbanizarii rapide, mentinem scaderea ,,controlului social'' in contextul ,,anonimatului'' creat in prima faza a acestor procese socio-economice, precum si insuficienta functionalitate a opiniei publice in cazul ,,mobilitatii orizontale''.

Teoria anomiei sociale, elaborata de E.Durkheim ("Regulile metodei sociologice", E. Durkheim, 1997, pag. 115) are la baza ideea ca fenomenul de devianta este implicat in orice societate, avind deci un caracter universal, in sensul ca nu poate exista societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv si ca este inevitabil ca printre aceste abateri sa fie unele care prezinta caracter criminal.

            Descendenta din teoria anomiei sociale, paradigma lui R. K. Merton 

("Elements de theorie et de methode sociologique", R. K. Merton, 1965, pag. 98) revine la a considera devianta si delicventa ca tipuri de reactie in raport cu lipsa de concordanta dintre scopurile valorizate social si mijloacele permise individului pentru a le realiza.

            Teoria oportunitatii diferentiate postuleaza ca fenomenul numit delicventa este o reactie specifica fata de inegalitatea sociala. In definitia propusa de adeptii acestei orientari, delicventa are un caracter colectiv, acesta impunind un subsistem de roluri sociale adoptate in paralel cu o integrare social formata.

            Teoria asocierilor diferentiate, propusa de criminologul american E. A. Sutherland ("Principes de criminologie", Paris, Edition Cujas, E. Cressey, Sutherland, 1968, pag. 61), reprezinta o aplicatie a teoriei invatarii sociale la studiul delicventei, incercind o explicatie istorica sau genetica a comportamentului criminal, bazata pe cunoasterea intregii experiente de viata a individului. Conform acestuia, comportamentul criminal este eminamente unul invatat in cursul comunicarii informale intre indivizi.

            Teoria conflictelor codurilor culturale,  elaborata de T. Sellin ("Psihosociologia comportamentului deviant" apud. V. T. Dragomirescu, 1994, pag. 156), priveste infractiunea si crima drept consecinte ale conflictelor culturale existente intre diferitele categorii si grupuri ale societat Dierentierea sociala determina aparitia unor grupuri sociale, fiecare caracterizindu-se prin moduri de viata si prin sisteme de valori specifice. Coexistenta acestor grupuri face inevitabila producerea unor conflicte culturale greu surmontabile, materializate prin acte de delicventa.

            Teoria reactiei(etichetarii)sociale, propusa de H Becker, K. Erikson, F.Tannenbaum, sustine ca devianata, in general, si delicventa, in special, nu exista in sine, ci doar in masura in care societatea sau anumite grupuri sociale o eticheteaza ca atare. Teoria introduce in definirea deviantei un grad substantial de subiectivitate si relativitate.

            La polul opus interpretarilor sociologizate se situeaza teoriile psihologizate ale genezei deviantei. Suportul teoretic al abordarilor psihologice ale deviantei il constituie, in cea mai mare parte, orientarile inspirate din doctrina psihanalitica. S.Freud a stabilit o relatie intre inconstient si devianta prin descoperirea rolului mecanismelor/prelucrarilor inconstientlui in viata psihica a individului si a conceput frustrarea, respectiv agresivitatea, ca efecte directe ale esecului rezolvarii conflictului oedipian in familie. Psihotraumele copilariei, care reapar la varsta adolescentei, favorizeaza dezvoltarea unei crize de identitate care poate genera comportamente deviante prin aceea ca indivizii isi proiecteaza agresivitatea spre exterior.

            Frustarea este o stare psihica tensionala cauzatoare de reactii ce apar in prezenta unui obstacol care se interpune in calea atingerii scopurilor propuse, o experienta afectiva a esecului, o traire mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Sentimentul nerealizarii unor trebuinte interne genereaza frustrari prin aceea ca individul se vede blocat in accesul lui la realizarea acestor trebuinte de catre exigentele mediului social. El traieste acest blocaj sub forma unui conflict emotional. Acest mecanism de producere a frustrarii evidentiaza faptul ca frustrarea este generata, de regula, de stari conflictuale si, la randu-i, genereaza conflicte.

            In ceea ce priveste problema relatiei frustrare-agresivitate, sunt evidentiate cateva orientari:

una dintre ele absolutizeaza relatia frustrare-agresivitate. Se considera ca orice frustrare  produce o tendinta catre agresivitate, si invers, orice manifestare de agresiune este un indiciu al frustrarii anterioare.  Agresivitatea ca raspuns la frustrare fie se manifesta  printr-o descarcare exploziva, violenta, fie se interiorizeaza/se refuleaza/se comprima in ura, care amana descarcarea violenta;

s-a constatat ca intre frustrare si agresivitate exista o legatura  de determinare relativa, in sensul ca frustrarea nu se declanseaza automat, in toate imprejurarile, un comportament agresiv, ci suscita o stare de anxietate si de tensiune afectiva care in unele cazuri declanseaza reactia agresiva, iar in altele nu;

s-a pus in evidenta faptul ca in anumite situatii frustrante actul agresiv poate fi inhibit prin deplasarea tintei agresivitatii, ceea ce permite descarcari fara incalcarea normelor si interdictiilor;

Orientarile teoretice de factura psihanalitica acorda substratului psihopatologic al personalitatii rolul hotarator in geneza delicventei.

Aceasta considera infractiunea ca un produs sublimat al frustarilor si al oprelistilor, impuse individului de catre societate. In interpretarea lor, agresivitatea si brutalitatea reprezinta reactii instinctive ale individului la excitatiile si la frustrarile provenite din ambianta.

Teoria frustrarii sociale, elaborata de M B.Clinard, arata ca manifestarile antisociale apar pe fondul situatiilor de frustrare a anumitor indivizi, din dorinta de compensare a acestora. Fiecare individ are, in functie de structura sa psihica si de eforturile de autocontrol pe care le depune, o anumita toleranta la frustrare care il ajuta sa suporte frustarea fara a recurge la raspunsuri inadecvate. Gradul si intensitatea tolerantei ii influenteaza sensibil comportamentul, actionand fie ca factor favorizant, fie ca un obstacol in realizarea intereselor sale pe cai legitime sau ilegitime. Aceasta stare, oarecum normala, nu produce  nici un fel de stres sau de conflict la majoritatea oamenilor, in timp ce la altii poate declansa anxietate, nevroze si comportamente agresiv-violente.

Teoria rezistentei la frustrare, elaborata de W. Reckless, ofera un model al delicventei care sa inlature din criminologie ideea de cauza. El respinge corelatia dintre frustrare si agresivitate si avanseaza ideea ca societatea si individul dispun de o serie de mecanisme de rezistenta la frustrare, care previn incalcarea si abaterile de la normele sociale, asigurind o descarcare a "incarcaturii emotionale" a indivizilor in directii nondeviante. Rezistenta externa isi are ca sursa mediul extern imediat      (familia, rude, prieteni). Rezistenta interna se constituie din componentele eu-lui precum: imaginea favorabila de sine, constiinta identificarii de sine, gradul ridicat de toleranta la frustrare, normele si componentele etice, puternic interiorizate.

In conditiile armoniei intre rezistenta interna si cea externa, individul se va comporta intotdeauna normal, in sensul ca se va orienta in conduita sa dupa normele socialmente acceptate si agreate.

Teoria disonantei cognitive.  In urma cercetarilor mecanismelor psihologice ale frustrarii si ale influentei acesteia asupra actului deviant, L. Festinger a ajuns la concluzia ca procesul de socializare in familie si in cadrul altor grupuri sociale este frecvent insotit de anumite fenomene dezarmonice, tensionale, cauzate de diferente semnificative in planul judecatii morale, in comunicarea interpersonala sau la nivel de individ-grup.

Teoria societatii criminogene si a personalitatii criminale, dezvoltata de    J. Pinatel, prezinta o abordare originala a criminalitatii, si sustine ca infractiunea este rezultatul exclusiv al ocaziei sociale. Dat fiind ca aceste ocazii se inmultesc din ce in ce mai mult pe masura evolutie societatii, criminalitatea creste in mod obiectiv si inevitabil, deci poate fi interpretata ca o maladie morala a progresului. In descrierea personalitatii criminale accentul cade pe unele trasaturi de personalitate precum: egocentrismul, orientarea instinctuala in spatiul social, labilitatea, absenta inhibitiei, imprevizibilul comportamentului, agesivitatea si indiferenta afectiva.

In societatea inchisa, dominata de credinte si tabuuri imuabile si de necontestat, orice interventie umana, orice libertate individuala considerata a fi perturbatoare si demolatoare este inecata de un colectivism care un lasa loc asumarii responsabilitatii personale. In schimb, societatea deschisa respinge autoritatea absoluta a traditiei. Oamenii se pot raporta cristic la tabuuri, putindu-si intemeia deciziile pe autoritatea propriei inteligente. Evolutia spre acest nou tip de societate are ca suport ideea ca viata si viitorul nostru depind de alegerile, de hotararile si de actiunile individului. De aceea, intr-o societate deschisa, democratica, sursa fundamentala a edificarii fiecarui destin in parte o constituie libertatea personala. Esential este modul cum fiecare isi intelege libertatea si ce face cu ea. Viata ne cere tot mai mult un efort si un discernamant continue, straduinta de a ne autosupraveghea si de a ne asuma responsabilitati, uneori de a lasa nesatisfacute  anumite nevoi emotionale. Aceasta stare conduce inevitabil la amplificarea sentimentului angoasei. Nelinistea, teama si nesiguranta devin dominante ale psihicului individului.

Astfel se poate afirma ca procesul trecerii de la o societate inchisa la o societate deschisa se asociaza cu unul de "degradare", de "erodare" a personalitatii umane si a moralei in general.

3.Institutia psihologului comunitar, ca factor de prevenire a delincventei

Astazi, psihologul este prezent in nenumaratele servicii, efectuand activitati si interventii specifice. Pentru a realiza interventii atat de complexe, psihologul trebuie sa dispuna de multiple competente, unele in comun cu alti operatori din alte servicii, latele mai specializate.

Obiectivele psihologului comunitar constau in promovarea bunastarii si in imbunatatirea calitatii vietii tuturor cetatenilor, si nu doar ingrijirea si reabilitarea persoanelor afectate de un eveniment patologic. Aceasta presupune o activitate eficace de prevenire, adica analiza nevoilor specifice ale comunitatii pentru a se ajunge la cauzele dificultatilor si la factorii de risc proprii  organizatiei economice si socile date.

Prevenirea presupune cautarea cauzelor patologiei si actiunea de prevenire a acesteia prin intermediul modificarii conditiilor de mediu. Se are in vedere modelul care furnizeaza o serie de scopuri si propune un mod de gandire care ia in considerare probleme diferite de cele vizate in abordarea individualista, modelul ne cere sa gandim daca si cum sa intervenim, inainte de aparitia unui comportament nedorit.

Se propune de catre Regoliosi o redefinire a traditionalei distinctii  intre prevenirea primara, secundara si tertiara si o organizeaza pe cinci niveluri care pornesc de la prevenirea potentiala sau de la promovarea in sens restrans si ajung pana la prevenirea specifica secundara a diverselor forme de devianta. Se trece de la o prevenire orientata spre blocarea comportamentelor negative la o prevenire menita sa promoveze deplina realizare personala si sociala a cetateanului, adult sau adolescent.

Dezvoltarea preventiei in domeniul criminalitatii este foarte instructiva, fiind dominata pana acum de abordarea individualista, care localiza cauza in individ. Ne-ar fi mai de folos sa privim individul, grupul si mediul drept componentele unui sistem in care fiecare este afectat in multe feluri de alt Se face distinctia intre trei tipuri de prevenire:

-Prevenirea primara, care este inteleasa ca un ansamblu de interventii menite sa impiedice manifestarea unor maladii latente la oamenii sanatosi sau aparitia unor situatii sociale care pot deregla echilibrul psihologic si conditia sociala a unui individ.

-Prevenirea secundara, care este formata dintrun complex de activitati orientate spre descoperirea, in cazul unui om considerat sanatos, a simptomelor foarte timpurii prin care se manifesta o maladie. Instrumente ale prevenirii secundare sunt  diagnosticul si tratamentul precoce.

Prevenirea tertiara, care este identica practic cu tratamentul si reabilitarea in masura in care isi propune  sa impiedice agravarea unei maladii diagnosticate si a unor handicapuri fizice si psihice, si nu atat moartea.

Se poate spune ca termenul de prevenire din punctul de vedere al psihologiei comunitatii are ca obiective construirea unor minoritati active si a unor leadership de transformare care sa ajute contextele  in care are loc manifestarea mentionata sa faca interventii eficace in faza precoce, sa reduca daunele  pe care fenomenul le accentueaza in plan istoric si sa puna la baza actiunii lor, atat in institutii, cat si in retele si in microculturile lor programe care sa fie in masura sa expliciteze fenomenele care constituie obiectul prevenir

            Daca se doreste a se face prevenire in mod serios, trebuie schimbata complet optica, se porneste de la cererea care se naste din interactiunea cu fenomenul, acolo unde se naste si cu cei de la care emana. O comunitate incearca sa previna ceea ce este in acelasi timp o ratiune constitutiva in sine, nu exista comunitate care sa nu aiba in interiorul sau ca parte constitutiva ceea ce n-ar dori sa aiba  si acest lucru se intampla tocmai fiindca incearca sa nu o aiba.

            Putem lua drept exemplu, cazul copiilor strazii care au savarsit fapte penale si reprezinta o parte care nu este dorita in comunitate.

Psihologul comunitar si nu doar el, ci impreuna cu voluntarii, asistentii sociali, medicii, educatorii prin serviciile oferite atat de organizatiile nonguvernamentale, de Directia de Asistenta Sociala si Protectia Copilului  cat si Directia de Probatiune de pe langa tribunal, incearca sa previna fenomenul, implicand comunitatea, familia si individul in acest proces, incetand sa-i mai considere vinovati doar pe ei.

Psihologul comunitar cauta motivele pentru care acesti copii au ajuns in strada si pentru care au ajuns sa comita fapte penale. Putini dintre, s-a constata ca  provin din familii organizate, cu relatii afective intre membrii familiei, ceilalti provin din familii dezorganizate, parinti care consuma alcool frecvent, care manifesta agresivitate fata de proprii copii si nu afectiune, lipseste interesul parintilor fata de instructia scolara a copiilor, nu au locuri de munca si nici parintii, de cele mai multe ori nu sunt scolarizati.

Psihologul comunitar prin intermediul psihodiagnosticului se asigura ca din punctul de vedere a patologiei, copilul nu are tulburari, apoi incercand sa stabileasca o relatie de incredere cu acesta, il ajuta pe copil sa ajunga la un echilibru emotional si afectiv, pentru a fi capabil sa inteleaga ce se petrece cu viata lui.

Impreuna cu echipa multidisciplinara se stabilesc pasii pentru inlaturarea cauzelor si recuperarea copilului. Asistentul social impreuna cu psihologul fac ancheta sociala la domiciliul copilului incercand sa adune cat mai multe date despre climatul familial, comunitatea din care provine, istoria familiei, problemele cu care se confrunta aceasta, precum si antecedentele.

Serviciile de care poate beneficia copilul sunt ingrijiri medicale si igienice, hrana necesara astfel incat sa nu mai fie nevoie sa cerseasca sau sa fure pentru a avea ce sa manance, programe instructiv-educative si ludice adaptate nevoilor lui.

Cu ajutorul organizatiilor nonguvernamentale poate participa la cursuri de calificare profesionala in functie de aptitudinile pe care le are, finalizandu-si cursurile in acelasi timp.

Daca familia doreste poate fi ajutata sa refaca legatura cu copilul, sa invete cum sa fie o familie, necesara dezvoltarii armonioase a copilului, tinand cont de faptul ca si parintii acestor copii au avut probleme in familia lor de provenienta.

Parintii pot fi ajutati prin oferirea copiilor a acestor servicii in regim de zi, adica sa nu stea internat in centru, ci sa beneficieze de masa de dimineata si de pranz, de programul instructiv-educativ si ludic si de restul serviciilor, dupa care sa revina in familie.

Obiectivul este ca acesti copii sa revina in familiile lor, acolo unde este posibil si familia a facut progrese si schimbari, nu sa-i tinem in centre de plasament.

Comunitatea ar trebui sa intervina prin a nu le mai da bani acestor copii, ci sa le cumpere ei ceva de mancare si sa sesizeze politistul comunitar, care cunoaste locurile unde pot fi dusi acesti cop Trebuie sa facem in asa fel incat viata sa nu li se para mai usoara pe strada, decat in orice alt mediu.

Este important ca politistul comunitar sa poata oferi impreuna cu psihologul comunitar atat consilierea familiei, cat si informarea privind sanctionarea de catre institutiile abilitate, in cazurile in care familia agreseaza copiii, ii trimit la cersit, nu-i trimit la scoala si alte forme de abuz.

Comunitatea poate fi sensibilizata prin prezentarea acestui fenomen prin pliante, intruniri, diverse activitati la care sa fie invitate persoane din comunitate.

Directia de Probatiune intervine in cazurile in care minorii savarsesc fapte penale. Si in cadrul acestei directii lucreaza o echipa multidisciplinara, care incearca sa-l ajute pe minor sa nu mai savarseasca alte fapte. Este implicata familia, daca se poate acest lucru, se cauta un loc de munca, se are in vedere finalizarea studiilor, urmarea tratamentului medical, daca este cazul, este solicitata comunitatea sa ajute la integrarea minorului in comunitate, sa nu se faca discriminari.

Minorul este supravegheat si consiliat pe o anumita perioada de timp, dupa care minorul isi poate vedea de viata lui in continuare. Daca nu mai savarseste alte fapte penale, cand va deveni major faptele savarsite cand era minor se vor sterge, fiind reabilitat in acest fel. Este o alternativa mult mai buna, decat penitenciarul, atunci cand fapta savarsita de minor nu prezinta pericol social, supravegherea de catre Serviciul de Probatiune.