PSIHOLOGIE JUDICIARA  - NOTIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARA

1.1. OBIECT, DEFINITIE, CONCEPTE

Psihologia este stiinta centrata pe om, pe personalitatea sa, urmarind modul cum acesta se manifesta si actioneaza in mediul sau fizic, dar mai ales social.

Psihologia judiciara ca stiinta si practica, se adreseaza tuturor categoriilor de specialisti care intr-un fel sau altul participa la infaptuirea actului de justitie si ale caror decizii au influenta asupra vietii celor aflati sub incidenta legii. Aceasta reprezinta, de fapt, o imbinare intre psihologia generala si psihologia sociala, fiind aplicata la domeniul infractionalitatii ca forma specifica de activitate umana.

Psihologia generala este o disciplina prin excelenta teoretica si fundamentala pentru celelalte ramuri din sistemul stiintelor psihologice.

Ea evidentiaza conditiile si factorii care determina desfasurarea vietii psihice. Studiind natura psihicului uman si procesualitatea acestuia, precum si modalitatile sale specifice de manifestare, psihologia generala, ca stiinta, elaboreaza un sistem de concepte psihologice corespunzatoare.

Ea ofera acel cuantum de adevaruri esentiale si de fapte reprezentative necesare pentru descrierea si explicarea fenomenelor psihice, punand la dispozitia celorlalte ramuri psihologice un limbaj stiintific adecvat, un sistem de termeni consacrati si cai principale de investigare a psihicului in diferite domenii concrete de activitate umana (Tucicov-Bogdan, 1973).

Psihologia sociala este o stiinta particulara, relativ independenta care studiaza fenomenele si faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau nastere din comunicarea si interactiunea dintre oameni in toate activitatile lor si se manifesta in conceptii, motivatii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalitati, traditii, stari de spirit, sentimente etc.

Psihologia sociala are in vedere atat studiul particularitatilor psihice ale oamenilor ca fiinte socioculturale, al conduitelor lor in cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cat si studiul particularitatilor psihologiei de grup, colective si de masa, asa cum se manifesta ele in trairi si comportamente comune.

Domeniul psihologiei judiciare il constituie in esenta devianta, conduitele care se indeparteaza de la normele morale sau legale dominante intr-o cultura data (Bogdan & colab., 1983).

Obiectul psihologiei judiciare il reprezinta studiul si analiza complexa a comportamentelor umane implicate in procesul judiciar (omul intr-o ipostaza speciala).

Psihologia judiciara studiaza caracteristicile psihosociale ale participantilor la actiunea judiciara (infractor, victima, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civila, educator etc.), modul in care aceste caracteristici apar si se manifesta in conditiile concrete si speciale ale interactiunii lor in cele trei faze: faza preinfractionala, infractionala propriu-zisa si postinfractionala.

Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie sa se faca tinandu-se seama, in primul rand, de cei ce vor beneficia si vor utiliza efectiv cunostintele si rezultatele cercetarii in acest domeniu. In acest sens, rolurile si activitatile psihologiei judiciare sunt foarte largi si foarte variate.

Cele mai importante probleme care stau in atentia psihologiei judiciare sunt:

factorii determinanti ai comportamentului infractional;

mecanismele psihologice si psihosociale implicate in activitatea infractionala;

particularitatile psihologice ale personalitatii criminale;

mecanismele psihologice implicate in fenomenul recidivarii activitatii infractionale;

psihologia victimei;

psihologia marturiei judiciare;

modalitatile de actiune criminoinhibitiva la nivel social;

structura si mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;

utilitatea tehnicilor psihofiziologice in stabilirea marturiei adevarate;

explicarea conduitelor dizarmonice intalnite in practica judiciara;

dimensiunile psihologice si psihosociale ale educarii si reintegrarii sociale a infractorilor (Mitrofan & colab., 1992).

Psihologia judiciara se adreseaza in primul rand specialistilor din justitie, care prin natura activitatii lor au de-a face cu persoanele implicate in situatii infractionale, decid asupra soartei acestora si le ajuta sa se incadreze sau sa se reincadreze in societate.

In privinta metodelor psihologia judiciara, ca parte aplicata a psihologiei generale si sociale, si-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizand tehnici si instrumente de investigare specifice acestor discipline: observatia, experimentul, ancheta psihosociala si ancheta judiciara ca metode specifice (pe baza de chestionar si interviu), metoda biografica, metoda analizei produselor activitatii, sondajul de opinie etc. Sistemul de categorii cu care opereaza psihologia judiciara apartine in mare masura psihologiei generale si sociale, dar si altor discipline inrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar.

1.2. COMPORTAMENTUL - prezentare generala

Termenul de comportament are o larga utilizare in vorbirea curenta, psihologia judiciara cercetandu-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul reprezinta reactia globala (glandulara, motorie, verbala, afectiva etc.) a unei persoane intr-o imprejurare data. Prin aceasta reactie totala organismul uman raspunde la o situatie traita in functie de stimularile mediului si de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referinta pentru comportamentul uman il reprezinta situatia sau contextul social (in care se include si prezenta celorlalti) la care orice persoana raspunde prin acte, miscari si gesturi vizibile, observabile, in stransa corelatie atat cu particularitatile situatiei, cat si cu particularitatile si trasaturile personalitatii sale.

La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuratiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate si valoare, in interiorul sistemului atitudinal are loc o selectie, in urma careia este desemnata si promovata atitudinea cu implicatiile cele mai profunde in forma de comportament data.

Intelegerea conduitei unei persoane intr-o imprejurare sau alta presupune in mod necesar cunoasterea motivelor care o anima, precum si a scopurilor sale care prefigureaza si orienteaza anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor si a scopurilor, comportamentul uman se afla in conexiune directa cu constiinta sub al carei control este.

O particularitate specifica a comportamentului uman o constituie caracterul invatat, dobandit al acestuia. In procesul interactiunii oamenii isi furnizeaza reciproc modele comportamentale corespunzatoare tot atator categorii de activitati:

activitati necesare existentei noastre, cum ar fi: invatarea mersului, a vorbirii, a alegerii si prepararii hranei etc.;

activitati necesare integrarii in comunitatea in care traim: invatam sa salutam, sa ne comportam civilizat, sa ne imbracam conform traditiei sau modei, sa ajutam, sa respectam etc.;

activitati inutile si chiar daunatoare atat pentru persoana cat si pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infractionale de tot felul, de la micile rautati ca barfa, calomnia, insusirea unor bunuri care apartin altora, pana la comportamentele grave ce intra sub incidenta legii etc. (Dumitrescu, 1991).

Procesul de invatare este un fenomen care se extinde la intreaga viata umana, prin invatare intelegand orice achizitii, care prin exercitiu si repetare actioneaza asupra comportamentului nostru modificandu-l. Un rol important in invatarea unor comportamente il au recompensa si sanctionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achizitii, fie la eliminarea celor necorespunzatoare (este vorba de conditionarea operanta skineriana - metoda descoperita de curentul behaviorist de invatare a comportamentului). Ea ocupa un rol important in invatarea si elaborarea comportamentelor, dar pe langa aceasta mai exista si alte metode cu acelasi grad de importanta utilizate de factorul uman in procesul de invatare.

Psihologia judiciara este interesata, in primul rand de ceea ce reprezinta devianta in materie de comportament. Statistic, devianta reprezinta o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, in raport cu normele si reglementarile sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifica deviatiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit in termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infractionalitate.

Notiunea de comportament infractional este utilizata sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Radulescu & Voicu, 1985). In realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale in general, cel delincvent (infractional) se refera la abaterile si incalcarile normelor juridice penale, in timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Comportamentele deviante, in marea lor majoritate se invata prin imitatie. Primele "succese" ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificatii, dar si incitatii pentru invatare din partea celui care imita.

Imitatia este selectiva si ierarhica. Nu imitam orice si oricum. Imitam doar ceea ce ne atrage, impresioneaza si fascineaza de multe ori chiar in pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezinta. Observatia este valabila indeosebi pentru cei de varste tinere la care imitarea ierarhica negativa este adesea hotaratoare in procesul genezei comportamentului infractional.

1.3. DEVIANTA  SOCIALA SI DELINCVENTA

Dupa anul 1990, problematica deviantei sociale a inceput sa fie abordata sistematic, existand preocupari pentru elaborarea si fundamentarea unui cadru teoretic si metodologic.

In plan teoretic-conceptual s-au reelaborat si redefinit notiuni si concepte de baza ale criminologiei, fundamentandu-se un cadru general etiologic al infractionalitatii, iar in plan metodologic s-au elaborat si validat metode de investigatie a diferitelor tipuri de manifestari si comportamente antisociale, identificand si evaluand factorii si mecanismele care le genereaza sau favorizeaza, atat ca fenomen de grup, cat si ca manifestare specifica a comportamentului individual.

Impreuna cu celelalte ramuri ale stiintelor sociale, psihologia judiciara isi propune sa contribuie la aprofundarea cunoasterii structurii si functionalitatii microgrupurilor infractionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea si destramarea lor.

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor ei modelul sau normativ si cultural alcatuit din ansamblul normelor si valorilor sociale. Acestea permit existenta normala a vietii sociale, asigurand atat rationalitatea comportamentului, cat si stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezinta un proces fundamental, care faciliteaza integrarea individului in societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte si a rolurilor sociale pe care este chemat sa le indeplineasca in cadrul acestui grup.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul carora poate aprecia daca o anumita conduita sau un anumit act, este adecvat sau nu, se inscrie sau nu in modelul cultural prescris pentru toti membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitatile de sanctiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund asteptarilor societatii (unele sanctiuni se aplica in mod institutionalizat, altele se aplica prin mecanisme neoficiale, informale).

Daca am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma ca orice societate se confrunta, in cursul dezvoltarii ei, cu manifestari de devianta.

Devianta desemneaza nonconformitatea, incalcarea normelor si regulilor sociale. Aceasta are o sfera mult mai larga decat criminalitatea, infractionalitatea sau delincventa (denumita si "devianta penala"), deoarece include nu numai incalcarile legii penale, ci toate deviatiile de la comportamentul socialmente acceptat si dezirabil (Radulescu, 1994).

In orice societate si in orice moment al evolutiei ei exista devianta. Dincolo de grupurile infractionale care incalca normativul penal, exista marea masa a populatiei care se abate de la exigentele conventionale sau morale. Nici un individ nu se supune si nu se poate supune tuturor exigentelor normative ale unei societati. Comportamentul lui in functie de anumite criterii, poate lua forme de devianta sociala sau de delincventa.

Comportamentul deviant este un comportament "atipic", care se indeparteaza sensibil de la pozitia standard (medie) si transgreseaza normele si valorile acceptate si recunoscute in cadrul unui sistem social.

Fiind intim legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, devianta reprezinta un fenomen normal in cadrul evolutiei societatii, a moralei  si a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neaparat ca o fiinta nesocializata, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in corpul societatii, el avand uneori rolul unui agent reglator al vietii sociale (Durkheim, 1974). Devianta, desemnand distantarea semnificativa de la normele de conduita si de la valorile sociale acceptate intr-un spatiu cultural determinat, intr-o anumita societate si la un moment dat, are atat o semnificatie negativa, disfunctionala, cat si una pozitiva, functionala. In unele situatii devianta faciliteaza functionarea societatii. Cei din afara randurilor ii determina pe cei din "coloana" sa fie mai uniti. Altfel spus, devianta consolideaza conformarea, sanctioneaza, certifica normalitatea.

Extensia, intensitatea si gravitatea deviantei sociale depind, in mare masura, de valorile si normele care sunt incalcate, precum si de reactia publica fata de aceste abateri si incalcari. De aceea, evaluarea deviantei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor si regulilor de conduita si terminand cu intensitatea reactiei sociale fata de incalcarea acestora. In ansamblul formelor de devianta sociala se include si delincventa (criminalitatea), care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezinta ansamblul actelor si faptelor care, incalcand regulile juridice penale, impun adoptarea unor sanctiuni negative, organizate, din partea agentilor specializati ai controlului social (politie, justitie etc.).

Chiar daca delincventa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social avand consecinte negative si distructive pentru securitatea indivizilor si grupurilor.

Delincventa este un fenomen deosebit de complex, incluzand o serie de aspecte si dimensiuni de natura statistica, juridica, sociologica, psihologica, economica, prospectiva si culturala (Banciu, 1995 ):

a) dimensiunea statistica - evidentiaza starea si dinamica delincventei in timp si spatiu, prin evaluarea si masurarea in procente, medii, serii de distributie si indici ai diferitelor delicte si crime, si corelarea acestora cu o serie de variabile si indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

b) dimensiunea juridica - evidentiaza tipul normelor juridice violate prin acte si fapte antisociale, periculozitatea sociala a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea si felul sanctiunilor adoptate, modalitatile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologica - centrata pe identificarea si prevenirea sociala a delictelor si crimelor, in raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare si devianta existente in societate si cu formele de reactie sociala fata de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologica - evidentiaza structura personalitatii individului delincvent si individului normal, motivatia si mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului fata de fapta comisa (raspunderea, discernamantul etc.);

e) dimensiunea economica sau "costul crimei" - evidentiaza consecintele directe si indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparatiei bunurilor etc.);

f) dimensiunea prospectiva - evidentiaza atat tendinta generala de evolutie a delincventei, cat si tendinta anumitor indivizi si grupuri sociale spre delincventa;

g) dimensiunea culturala - se refera la relativitatea criteriilor normative si culturale cu care este investita delincventa in diverse societati si culturi. Exista diferente sensibile din punct de vedere cultural, in definirea anumitor acte ca periculoase si in evaluarea intensitatii si gravitatii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, in mare masura, de caracterul coercitiv sau, dimpotriva, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate si variabilitate a culturilor implica deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificatiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau raul fiind intr-o stransa legatura cu normele si valorile grupului respectiv. "Normalul" este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Reprezentand o institutie de baza a dreptului penal, delictul este o fapta antisociala, ilicita, care lezeaza o serie de valori si relatii sociale, fapta imputabila care genereaza o serie de consecinte si efecte juridice, adica o raspundere penala. Pentru acest motiv, numai in prezenta unei anumite fapte, considerata ilicita sau ilegala, norma prevede sanctionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, raspundere penala, trebuie sa existe, in primul rand, o fapta antisociala reala, savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in al doilea rand, fapta respectiva trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea, vinovatia, incriminarea) conduce, practic la inexistenta infractiunii ca atare.

Sistemul nostru penal utilizeaza expres notiunea de infractiune, nu de delict sau crima. Prin articolul 17 din Codul Penal al Romaniei, infractiunea este definita ca o "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala ".

Majoritatea sistemelor de sanctionare si prevenire a criminalitatii urmaresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca si protectia si apararea sociala a indivizilor, grupurilor si institutiilor sociale, prin organizarea unor activitati specifice si utilizarea unor mijloace menite sa asigure atat represiunea si constrangerea penala, cat si prevenirea si diminuarea surselor potentiale de criminalitate prin adoptarea de masuri de profilaxie sociala, culturala si educativa.

Cercetarea psihologica trebuie sa cuprinda in aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivatie, afectivitate, pe descifrarea personalitatii in ansamblul sau.

A intelege omul inseamna a recunoaste inegalitatea inzestrarii native a indivizilor, fapt ce trebuie sa ne conduca la diversificarea, nuantarea si individualizarea cantitativa si calitativa a actiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea si neomogenitatea mediilor sociale, de provenienta, exercita presiuni diferite cantitativ si calitativ asupra indivizilor, ceea ce le confera anumite limite individuale in privinta rezistentei fata de restrictii, fie ele morale sau legale.