Personalitatea - Analiza comparativa intre teoria lui Eysenck si teoria lui Pinatel

Universitatea Spiru-Haret

Specializare -Master Psihologie Judiciara si Victimologie

Anul I - 4 semestre

Curs-Personalitatea in campul infractional

Analiza comparativa intre teoria lui Eysenck si teoria lui Pinatel

Rezumat

Termenul de personalitate este folosit pentru a descrie temperamental si atributele emotionale ale unui individ, care practice ii determina comportamentul.Conform unor teorii psihologice , in fiecare om se gaseste in stare latenta o anumita psihoza sau deviatie comportamentala, care, daca este stimulate, se poate dezvolta, conducand astfel la un comportament deviant, impins chiar pana la infractiune.

Teoriile personalitatii au aparut, in general, ca urmare a implicarii in activitati clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienti cu diverse probleme psihice. Exista, in principui, trei scoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor psihologice ale personalitatii: - a) scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud; b) scoala psihometrica a lui Hans Eysenck; c) scoala umanista a lui Carl Rogers.

In 1966, Eysenck a facut o comunicare referitoare la un studio de pacienti supusi psihanalizei, in care doar o treime a prezentat o ameliorare semnificativa.

Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista. Behavioristii sustineau ca singura modalitate de intelegere a oamenilor dint-o perspective authentic stiintifica este prin analiza dovezilor obiective.

Eysenck foloseste drept criteriu doua variabile, continue, fiecare in polaritatea tendintelor:

intraversiunea - extraversiunea - variabila exprima orientarea predominanta a persoanei spre sine sau spre ceilalti, sociabilitatea, gradul de comunicativitate, originea valorilor de referinta

stabilitate - instabilitate - variabila exprima dinamica interna a persoanei, reactivitatea fata de intensitatea schimbarilor percepute.

Cele doua dimensiuni principale ale personalitatii sunt extraversiunea si nevroza. Mai tarziu , in 1976 , a adaugat a treia dimensiune, psihoza.

Extraversia - descrie o aptidunine preferentiala fata de lumea exterioara a oamenilor si a lucrurilor cu orientarea energiei predominant catre exterior;

Introversia - descrie o atitudine preferentiala fata de lumea interioara a contemplatiei si a gandurilor cu orientarea energiei predominant catre interior.

Eysenck considera cele patru tipuri de personalitate evidentiate de vechii greci - flegmatic, coleric, sangvin si melancholic - ca fiind o estimare ingenioasa a tipurilor de personalitate exprimate astazi.

Factorii de personalitatea sunt atat principali cat si secundari

.Factorii secundari pentru extravertit sunt: dinamismult, sociabilitatea, impulsivitatea,expresivitatea

Factorii secundari pentru trasatura numita de Eysenck nevroza sunt: respectful de sine, bucurie,teama, autonomie, ect.

Factorii secundari care stau la baza psihozei sunt: singuratat insensibilitate, indiferenta fata de altii, etc.

In ceea ce priveste criticele la adresa abordarii lui Eysenck, acestea sunt urmatoarele:

1.Esantionul foarte limitat pe care l-a utilizat pentru a-si dezvolta ideile originale

2.Folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia de moment a celor chestionati.

Teoria lui Pinatel vorbeste despre o teorie explicativa construita, centrata in jurul conceptului de personalitate criminal

El respinge teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor.

Teoria expusa de Pinatel, systematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana.

Criticile teoriei sale sunt privesc urmatoarele aspect:

-S-a pus in discutie, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice: personalitate criminala, tratament,resocializare,

- Pinatel considera criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogena,caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale.

Concluziile la care ajunge Pinatel sunt legate de faptul ca:

-respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor considerand ca intre acestia este o diferenta de grad.

- isi revizuieste teoria si insista asupra caracterului dinamic al personalitatii criminale care trebuie privita in miscare

-considera criminalitatea ca o maladie morala a "societatii criminogene" caracterizata printr-o deteriorare a valurilor fundamentale

INTRODUCERE:

Termenul personalitate este folosit pentru a descrie temperamental si atributele emotionale ale unui individ, care practice ii determina comportamentul.

In cazul infractorilor importanta personalitatii lor consta atat in descoperirea motivului pentru care au savarsit respective infractiune, in preconizarea unor viitoare infractiuni, cat si in individualizarea unei pedepse care sa reduce cat mai bine infractorul.

O buna intelegere a motivelor pentru care oamenii comit infractiuni ar putea conduce in timp la controlarea lor, si totodata la diminuarea numarului lor. Prima etapa in prevenirea criminalitatii este, deci, intelegerea acestui fenomen atat la nivel general, social, cat si la nivel restrans, particular.

Conform unor teorii psihologice, in fiecare om se gaseste in stare latenta o anumita psihoza sau deviatie comportamentala, care, daca este stimulate, se poate dezvolta, conducand astfel la un comportament deviant, impins chiar pana la infractiune.

Din analiza teoriilor personalitatii, se constata ca psihologii au utilizat deseori acest termen in acceptiuni usor diferite.

Teoriile personalitatii sunt de doua tipuri principale. O abordare adoptata de unii psihologi presupune studierea fiecarei personae in parte si analiza modalitatilor individuale in care se manifesta personalitatile oamenilor. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de abordare idiografica a personalitatii

Teoriile personalitatii au aparut, in general, ca urmare a implicarii in activitati clinice a psihologilor care s-au ocupat de pacienti cu diverse probleme psihice. Exista, in principiu, trei scoli principale de psihologie care au contribuit la dezvoltarea teoriilor psihologice ale personalitatii. Acestea sunt: scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud si a discipolilor sai, scoala psihometrica, al carui reprezentant celebru este Hans Eysenck, si scoala umanista, care include teoriile avansate de catre Carl Rogers si de alti psihologi care au adoptat o abordare similara.

ABORDAREA PSIHOMETRICA A PERSONALITATII

TEORIA LUI EYSENCK ASUPRA PERSONALITATII

La inceputul secolului, Freud era preocupat de preconstient si de inconstient, dar in decursul anilor 1940 - 1950 s-au dezvoltat o serie de abordari diferite ale personalitatii. Abordarea lui Freud era idiografica, ceea ce inseamna ca psihanalistul avea ca scop intelegerea modului in care se echilibreaza diferite aspecte ale personalitatii la fiecare individ. Dar alti psihologi au inceput sa-si concentreze atentia asupra modului in care oamenii pot fi grupati si comparati intre ei. Aceasta abordare este cunoscuta sub denumirea de abordare nomotetica a personalitatii. Acesti psihologi au avut o contributie deosebita la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la masurarea caracteristicilor psihologice de tipul inteligentei, creativitatii sau personalitatii. Unul dintre cei mai cunoscuti psihologi care a adoptat aceasta abordare a fost H. Eysenck.

In 1966, Eysenck a facut o comunicare referitoare la un studio de pacienti supusi psihanalizei, in care doar o treime a prezentat o ameliorare semnificativa. Deoarece o treime din pacienti isi revin, de obicei, spontan, in caz de probleme psihice, el a afirmat ca acest lucru demonstreaza ca psihanaliza este complet inutila.

Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista. Behavioristii sustineau ca singura modalitate de intelegere a oamenilor dintr-o perspectiva autentic stiintifica este prin analiza dovezilor obiective.

Totusi, cand studiem personalitatea, nu putem urmari comportamentul subiectilor toata ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. Astfel, Eysenck a adoptat varianta esantionarii din diferite aspecte ale comportamentului unei personae, punandu-i subiectului intrebari despre felul in care se comporta in mod normal. Testele sale au fost elaborate sub forma de chestionare si, prin analiza rezultatelor la aceste chestionare, cercetatorii au reusit, in cele din urma, sa eleboreze o teorie a personalitatii foarte diferita de cea a lui Freud.

DIMENSIUNILE PERSONALITATII

H.J. Eysenck considera ca notiunea de personalitate desemneaza "algoritmul de imbinare a indicatorilor energetici, intelectuali si atitudinali la nivelul unui individ ". Pentru diagnosticarea trasaturilor energetice si atitudinale a elaborat un inventar de personalitate care identifica patru categorii structurale de personalitate, comparabile cu tipurile comportamentale clasice. Eysenck foloseste drept criteriu doua variabile, continue, fiecare in polaritatea tendintelor:

- intraversiunea - extraversiunea - variabila exprima orientarea predominanta a persoanei spre sine sau spre ceilalti, sociabilitatea, gradul de comunicativitate, originea valorilor de referinta;

- stabilitate - instabilitate - variabila exprima dinamica interna a persoanei, reactivitatea fata de intensitatea schimbarilor percepute, tendinta de perseverare chiar dincolo de evidenta sau trecerea de la o activitate la alta, inaintea consumarii valentelor unei situatii.

Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii, o tehnica numita analiza factoriala. Cand si-a elaborate modelul de personalitate, Eysenck a investigat sapte sute de soldati, care erau tratati pentru boli nervoase la spitalul Maudsley. In cele din urma, Eysenck a tras concluzia ca par sa existe doua dimensiuni esentiale ale personalitatii, care stau la baza diferitelor tipuri umane pe care le intalnim. Cele doua dimensiuni principale ale personalitatii sunt extraversiunea si nevroza (neuroticism). Mai tarziu, in 1976, a adaugat a treia dimensiune, psihoza, deoarece simtea ca acest aspect al personalitatii nu se justifica, de fapt, prin ceilalti doi factori.

Una din caracteristicile de baza ale personalitatii este cea referitoare la modalitatea dominanta de interactiune cu lumea si de orientarea energiei. Astfel se poate diferentia extraversia, ce descrie o atitudine preferentiala fata de lumea exterioara a oamenilor si a lucrurilor cu orientarea energiei predominant catre exterior si, opusul sau, introversia, ce descrie o atitudine preferentiala fata de lumea interioara a contemplatiei si a gandurilor cu orientarea energiei predominant catre interior. Din acestea doua se diferentiaza doua tipuri de personalitate: tipul extravertit, respectiv tipul introvertit.

Eysenck considera cele patru tipuri de personalitate evidentiate de vechii greci - flegmatic, coleric, sangvin si melancholic - ca fiind o estimare ingenioasa a tipurilor de personalitate existente astazi. Un extravertit instabil este caracterizat de sensibilitate si agitatie, un introvertit instabil, este capricios si nelinistit. Un extravertit stabil este plin de viata si lipsit de griji, iar un intovertit stabil este calm si sigur.

Colericul - baza neurofiziologica o constituie SN puternic si neechilibrat. Este energic, nelinistit, impetuos, uneori impulsive si isi risipeste energia. E foarte active. Are tendinta de dominare in grup, usor se adapteaza la noi situatii.

Sangvinicul - SN puternic echilibrat, mobil. Este vioi, vessel, optimist, sociabil,nepasator, des promite darn u se tine de cuvant si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile, emotiile negative si cele pozitiva apar si dispar repede.

Flegmaticul - SN puternic echilibrat, inert. Este linistit, calm, cugetat in tot ceea ce face. Se bazeaza pe principii si nu pe instincte. Fire putin inchisa, putin comunicativa, prefera activitatile individuale, , greu trece de la o activitate la alta.

Melancolicul - SN slab. Este putin rezistent la eforturile indelungata. E caracterizat prin activism scazut, actiuni lente, e predispus pentru stari de depresie, putin comunicativ, inchis in sine, are dificultati de adaptare sociala.

FACTORI DE PERSONALITATE

Fiecare dintre acesti factori principali este compus din cativa factori secundari. Analizand factorii secundari, putem observa mai clar ce intelegea Eysenck prin cei doi factori principali ai sai. Factorii secundari pentru extravertit sunt: dinamismul, sociabilitatea disponibilitatea de asumare a riscurilor , impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea. Un chestionar conceput sa masoare gradul de extraversiune sau introversiune, ar contine intrebari care sa testeze comportamentul tipic, corespunzatori fiecaruia din acesti factori secundari. " Va place sa fie multa agitatie in jurul dumneavoastra? " , " V-ati cansidera, in general, nepasator si increzator? ". Din raspunsurile la aceste intrebari, E ysenck obtinea scorul global pentru extraversiune.

Factorii secundari pentru trasatura numita de Eysenck nevroza sunt: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria si vinovatia. El i-a testat prin intrebari de tipul : " Deveniti nervos in lifturi si tuneluri? ", " Va simtiti stangaci cand sunteti cu superiorii ". Din raspunsurile la astfel de intrebari, Eysenck obtinea raspunsul global pentru extraversiune.

Factorii secundari care stau la baza " psihozei " numara elemente de tipul singuratatii, insensibilitatii, indiferentei fata de altii, nonconformismului, opozitiei fata de practicile sociale si lipsei de constiinta. Aceasta dimensiune a personalitatii nu este perfect identical cu celelalte doua, deoarece Eysenck a constatat ca majoritatea oamenilor obtin scoruri mici sub acest aspect.( credea ca ceilalti doi factori s-ar echilibra din punct de vedere al scorurilor extreme, majoritatea celor chestionati plasandu-se la mijlocul scalei).

Eysenck considera ca extraversiunea si nevroza sunt total independente. Ar putea exista intovertiti nevrotici si extravertiti nevrotici sau ar putea exista introvertiti stabili si extravertiti stabili. Dar intre aceste extreme, Eysenck era de parere ca se inscriu majoritatea tipurilor principale de personalitate pe care le intalnim in societate.

Eysenck a inspirit studiul compotamentelor biologice ale personalitatii. A afirmat ca inteligenta este in mare masura ereditara si a introdus conceptele de extraversie si nevrotism, cele doua dimensiuni de baza ale personalitatii conform teoriei sale. Considera ca toate trasaturile de personalitate pot fi rezumate prin aceste doua dimensiuni, pe care le-a numit supratrasaturi.  Teoriile sale au inspirit pe multi cercetatori din domeniul psihologiei, si desi ramane foarte controversat in diferite aspecte ale carierei sale, este totusi celebru pentru toti cei ce studiaza personalitatea.

CRITICI LA ADRESA ABORDARII LUI EYSENCK

Au existat cateva critici la adresa abordarii lui Eysenck. Una dintre ele este esantionul foarte limitat pe care l-a utilizat pentru a-si dezvolta ideile originale. Multi psihologi considera ca nu a obtinut, de fapt, o plaja satisfacatoare de factori de personalitate existenti la indivizii normali si, ca urmare, teoria sad a erori sistematice in favoarea anumitor tipuri de personalitate.Helm sustinea ca personalitatea este mult mai camplexa decat sugereaza ideile Eysenck si ca utilizarea analizei factoriale pentru a extrage cativa factori principali presupune o simplificare excesiva a teoriei.

O alta critica a fost aceea ca folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia de moment a celor chestionati.

TEORIA LUI PINATEL

Criminalitatea ca fenomen social a aparut odata cu structurarea primelor comunitati, atunci cand s-au impus norme si a existat morala.

Criminalitatea ca orice fenomen social reprezinta un system cu proprietati si functii proprii.

IMPORTANTA ORIENTARII PSIHOLOGICE IN CADRUL TEORIILOR CAUZALITATII

Orice domeniu de cunoastere umana care prin multitudinea de date care le vehiculeaza, prin obiectul, scopul ei, functiile sale ca si prin metodele de cercetare pe care le utilizeaza se constituie ca o stiinta autonoma, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor, constituind sfera sa de preocupari.

Majoritatea zdrobitoare a conceptiilor si teoriilor care au dominat sau continua sa stea in atentia specialistilor oferind sau incercand sa ofere si solutii de predictie sau profilaxie a crimei au insa la baza ideea ca infractiunea se constituie ca un act de comportament determinat de anumite cauze, ceea ce implica recunoasterea caracterului cauzal, procesual al criminalitatii, conditionarea sa mai mult sau mai putin complexa.

Prin intermediul orientarii psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca si variante mai nuantate a caror linie de democratie fata de orientarea biologica sau sociologica este mai greu de trasat, apartenenta rezultand in ultima instanta, din accentele puse pe o categories au alta de factori.

Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vietii psihice sau ale psihicului uman.

Analiza comportamentului criminal implica suficiente elemente de ordin individual, stans legate de personalitatea infractorului, pentru ca intreaga paleta de aptitudini si actiuni deviante, sa poata fi analizata in toata complexitatea si profunzimea lor, numai in cadrul conflictului dintre individ si societate, intre persoana si autoritatea instituita.

TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE CRIMINALA

Criminologia spre deosebire de alte discipline umaniste abordeaza personalitatea umana din perspectiva implicarii acesteia in problematica etiologiei si profilaxiei manifestarilor infractionale, cautand sad ea raspuns la intrebari atat de dificile ca: cine e infractorul? Cum apare si spre deosebire de altii adopta modelul comportamentului criminal? Conceptul de personalitate al infractorului a suferit, in evolutia criminologiei, interpretari diferite, aproape fiecare autor avand propria sa definitie, propriul lui punc de vedere asupra personalitatii.

Dupa multiple cercetari asupra criminalului, atat cele de criminologie generala , cat si cele de criminologie speciala( psihologie criminala) ori, mai ales, cele de criminologie clinica rezulta ca intre criminal si noncriminal, nu sunt deosebiri de natuta, ci de grad. Potrivit acesteia, si unul si altul sunt impins la actiuni si activitati de anumite nevoi, mobilul, si unul si altul sunt ajutati sau neajutati de anumite capacitate, de anumite acte de vointa, ect. Aceste elemente psihice, fizice si altele, la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile, agresivitatea, sexualitatea si altele mai slabe de exempu vointa, stapanirea de sine.

Pe aceasta linie de gandire s-a observat ca nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelasi plan si nu trebuie observate in mod izolat, ci in ansamblu.

Crima, spune pinatel, este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca si noncriminalii, dar ei se disting de altii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferente de grad, deci cantitativa si nu calitativa; exista o diferenta de grad intre psihicul criminalilor si acela al noncriminalilor.

Cercetarea criminologica trebuie sa scoata in evidenta tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizeaza pe criminali in felul acesta, criminalul este o persoana care se deosebeste totusi de noncriminal, este o personalitate inclinata spre crima, adica o personalitate criminala.

Aceasta problema a trasaturilor de baza si specifice criminalilor a fost sesizata de mult in criminologie, indeosebi de criminologia clinica si in special in problema etiologiei crimei. Pinatel a cercetat si a formulat, pe baza acestor trasaturi, teoria personalitatii criminale. S-au mentionat trasaturi psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul , indiferenta afectiva, lipsa de inhibitie.

2) CONTINUTUL TEORIEI PERSONALITATII CRIMINALE A LUI J. PINATEL

Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine criminologului francez Jesn Pinatel.

Preluand ceea ce, in opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorala. J.Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de personalitate criminala.

J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor. El sustine existenta unei diferente de grad intre pesonalitatea infractorului si personalitatea noninfractorului ca si, intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrait.

J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii.

3)CARACTERISTICILE PERSONALITATII INFRACTORULUI

J. Pinatel considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractoti, sunt: egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea, induferenta afectiva.

a).EGOCENTRISMUL

Egocentrismul , ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin tendinta de a raporta totul la propia persoana, atat din punc de vedere afectiv,cat si cognitive, in anumite limite, egocentrismul priveste conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propia persoana este punctual de reper pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine.

Egocentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si insuccesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.

Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimental de afirmare propie, iar cand acesta nu reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimental de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari affective, care imping pe omla izolare sau conflict cu oamenii.

Egocentricul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi infractiunile contra persoanei. In ceea ce priveste rolul egocentrismului, in stimularea, declansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista este mai puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima.

b).LABILITATEA

Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si stimulate de o alta trasatura de baza a criminalului, anume labilitatea. Este vorba de o structura psihica si morala, care este opusa structurii solide, structurii stabile.

Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, cu vointa slaba, cu putere de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri, cum ar fi :

a)     - afectivitatea, supusa unor fluctuatii

b)     - prevederea redusa si nesigura

c)     - initiative, insotita de renuntare

d)     - puterea de vointa sovaitoare si schimbatoare

e)     - influentabilitatea si sugestibilitatea pronuntate

f)      - luarea de hotarari pripite si apoi parasite

g)     - relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare

Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat, labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este pronuntata si la tipul de criminal impulsiv, de asemenea se constata si o lipsa de control al starilor emotionale, in cazurile de stari psihopatice, nevrotice, de asemenea , labilitatea este slaba, iar trecerea la comiterea unei crime este mai usoara.

c).AGRESIVITATEA

In procesul de trecere la comiterea unei infractiuni ( crime) trasatura agresivitatii infractorului joaca un rol important. De regula cele mai multe infractiuni constau intr-o fapta pozitiva, intr-o actiune comisa, care presupune trei etape ( luarea hotararii, inlaturarea temerii si al pedepsei prevazute de lege), agresivitatea intervine in a treia etapa, etapa ultima, adica trecerea la savarsirea concreta a faptei.

Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent. Agresivitatea devineun factor de pericol social manifestandu-se printr-un comportament violent si distructiv.

Agresivitatea este, dupa teoria criminological, de mai multe feluri: autoagresivitate ce consta in indreoaterea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilati, tendinte de sinucidere, agresivitate fiziologica (forta fizica), care este influentata de emotii mari, de factori sociali (conflicte sociale), agresivitatea patologica, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice.

Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta - este intalnita cu precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant. Agresivitatea, ca structura psihi - fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni.

In criminologie s-au studiat si mecanismele fiziologice si emotionale ale agresivitatii, constatandu-se cai de intensificare si agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivitatii, incat, uneori, ea devine greu de stapanit.

d).INDIFERENTA AFECTIVA

Indiferenta afectiva este o stare fizico- psihica ce devine o trasatura caracteristica a unor criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si sentimente de simpatie, prietenie intre oameni.

Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin Pinatel, au dezvaluit ca o trasatura importanta a criminalului este lipsa acestor stari affective, este asa numita indiferenta afectiva, inclusive indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea de infracatiuni.

Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio- constitutional mostenit. Perversiunea criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca suferinta altuia.

Referindu-se la rolul fiecaruia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii, Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o componenta active, celelalte trei, egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva au rol de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua correct in considerare aprecierea sociala ori sentimental de compasiune si simpatie pentru altul.

Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii, trecandu-se in umbra rolul negativ, toate celelalte componente ale personalitatii, desi, in realitate, comportamentul delicvential devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei franelor care in mod obisnuit inhiba la indivizi normali starea de agresivitate.

El mai observa , de asemeni, in mod intemeiat ca fiecare din cele patru componente negative ale personalitatii, se pot infatisa cu grade de intensitate diferite; in hiper, mezo sau hipo fara a viza prin acestea domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric.

Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa unor doua conditii : o prima conditie, intrunirea tuturor trasaturilor ( egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta afectiva ) si o a doua conditie, persoana respective sa prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasa. Pinatel mentioneaza ca in 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala.

Conceptul de stare de pericol are doua laturi, dupa cum spune Pinatel, una, gradul de periculozitate, de capacitate criminala, capacitatea de a comite crime si, alta, incapacitatea incapacitatea de a se adapta social, de a pune frane pornirilor sale criminale.

Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate avea forma cronica sau permanenta si forma iminenta. Forma cronica exprima o stare psihologica si morala cu character antisocial de durata. Ea poate fi de o intensitate mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi orientate intr-o singura directie , cazul cand se comit infractiuni de aceeasi natura. Forma iminenta a starii de pericol, a capacitatii criminale exista in etapa in care se pregateste comiterea crimei, cand aceasta comitere este gata sa se produca.

Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate fi mare,iar sub aspectul adaptarii sociale a delicventului aceasta poate sa fie mica. Cele doua laturi ale starii de pericol nu se dezvolta parallel. Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale criminalului care vin sa intregeasca conceptual de personalitate criminala. In primul rand sunt evocate trasaturile ematin active cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente dinamica, elemente determinante la actiuni si activitati ; aici trebuie mentionate diferite mobiluri si motive psihice.In aceasta privinta se afirma cu putere ca atat criminalii cat si noncriminalii sunt impinsi la fapte de trebuinte si tendinte

Aspectul psihologic al criminalului, sustine Pinatel ,trebuie completat si cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie al criminalului este, in general scazut.

S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a criminalului. Pinatel mentioneaza unele forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana percurge, in dezvoltarea si maturizarea sa, un process care conduce la deplina maturizare.

Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice commune la infractori , si anume : nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri puternice si nestapanite, egoism, nerecunoasterea crimei comise.

Teoria, expusa de Jean Pinatel, systematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana. Ea are o contributie serioasa la procesul stiintei criminologiei

CRITICI ADUSE TEORIEI PERSONALITATII

CRIMINALE A LUI J. PINATEL

Pinatel admite in etiologia actului criminal si factori sociali, ca dovada ca se preconizeaza ca diagnosticul criminologic al conduitei infractionale se compune din combinarea influentelor biologice si psihologice cu cele sociale, darn u este mai putin adevarat ca in ansamblul constructiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor biopsihologici este intr-atat de puternic incat covarseste influentele sociale ale formarii personalitatii inadaptate.

Trebuie adaugat ca pozitiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare si in sensul ca trasaturile biopsihologice ale personalitatii inclinate spre comportament infractional, adica acelea care formeaza nucleul central; sunt prezentate ca fiind trasaturi biopsihice ale unor personalitati de natura statica.

S-a pus in discutie , de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei clinice: personalitate criminala, tratament, resocializare, intrucat adevaratele cauze ale criminalitatii nu se afla la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe studiul infractorului nu si-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic sunt aduse impotriva diferitelor metode de tratament care ar leza libertatea si integritatea fizica si psihica a infractorului.

Pinatel considera criminalitatea ca o maladie morala a societatii criminogene caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale. Implicandu-se in anumite limite, in controversa dintre criminologia traditionala si noua criminologie, Pinatel considera ca stiinta nu poate opera fara ipoteza determinista. Pentru Pinatel deci, conduita criminala trebuie apreciata in termini de probabilitate, in timp ce reactia sociala se analizeaza intr-o perspective determinista.

CONCLUZII :

Jean Pinatel respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor considerand ca intre acestia este o diferenta de grad. De aceea, este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care transforma asentimentul temperat in asentiment tolerant. Este de parere ca personalitatea criminala reprezinta o constelatie de trasaturi care apare ca o rezultanta sin u ca un dat. Ulterior, Pinatel isi revizuieste teoria si insista asupra caracterului dynamic al personalitatii criminale care trebuie privita in miscare. De asemenea, considera criminalitatea ca o maladie morala a " societatii criminogene " caracterizata printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.

In literature de specialitate este relevata contributia pe care orientarea psihologica a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca stiinta, dar totodata sunt precizate si erorile pe care le comite in aceasta directie. Eroarea principala a acestei orientari consta in a cauta cu insistenta autonomia criminologiei intr-o personalitate specifica, in a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea infractorului. In centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea individului care a comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca obiect de studio specific.

In plan etiologic, limita esentiala a acestor orientari in oricare din variantele sala consta in reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic, relatiile si determinarile sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului.

Teoria personalitatii criminale reprezinta astfel una dintre ultimele explicatii etiologice importante constituind o baza de lansare pentru teoriile trecerii la act ce apartine criminologiei dinamice.

Constatarile rezultate din studiul etiologiei fenomenului infractional scot in evidenta faptul ca in aceleasi conditii de mediu social si de aspecte situationale similare, unele persoane au trecut la comiterea de infractiuni pe cand altele nu, correlate concluziilor ca factorul biologic nu a explicat si nici nu putea explica la un nivel stiintific satisfacator toate aceste diferentieri de comportament, au facut ca intr-o serie de studii sa se porneasca de la ipoteza de baza conform careia, carentele structurilor si functiilor psihice reprezinta cauza principala a criminalitatii.

Potrivit acestei ipoteze atentia a fost concentrate asupra incidentelor criminogene ale naturii, dar mai ales asupra gradului de manifestare asupra deficientelor in planul functiilor si proceselor psihice cognitive, affective si volitionale, ale trasaturilor de personalitate.

Astfel teoriile de orientare psihologica sustin ca infractorii se deosebesc de noninfractori prin dezvoltarea insufficienta, deformarea sau alterarea structurilor si functiilor psihice fara a se ajunge la studiul patologic.

BIBLIOGRAFIE:

1)INTERNET;

2)INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE

3)TUDOREL BUTOI - Psihologie Judiciara - Tratat universitar, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001