PSIHANALIZA SI PERSONALITATE - Cunoasterea de sine de la Socrate la Freud

PSIHANALIZA SI PERSONALITATE

1 Cunoasterea de sine de la Socrate la Freud.

"Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intreg universul cu toate fortele sale ascunse"

- inscris pe frontonul templului din Delphi -

Istoria cunoasterii de sine inregistreaza mai multe etape si ea insumeaza efortul multor ganditori, dar toate teoriile din acest domeniu, in general, urmeaza aceeasi linie si acelasi model de gandire, avand acelasi obiectiv si scop. Cunoasterea de sine este inaugurata istoric de "diamonionul" lui Socrate si se inchide cu "inconstientul" lui Freud. Primul care pune deschis si in mod expres cunoasterea de sine ca datorie fundamentala a omului este Socrate. Ideea vine, pe de-o parte de la revelatia daimoniului sau interior, iar pe de alta parte din initiera filosofului atenian in misterele delphice. Personalitatea si ideile lui Socrate au schimbat fundamental gandirea europeana, determinandu-i marile directii de orientare ulterioara prin Platon, Aristotel si filosofii stoici. Incepand cu Socrate, cunoasterea de sine devine stiinta pentru om, dar si o didactica a persoanei umane, o paidee.

Doua momente istorice importante sunt marcate de experienta sufleteasca a lui B. Pascal in planul spiritual, emotional afectiv, si experienta ratiunii metodice a lui R. Descartes. Pentru Pascal, viata interioara este contemplare pura, pe cand, pentru Descartes, viata interioara este revelatia existentei prin indoiala metodica a ratiunii. Matebranche continua si adanceste acste teze in plan etic.

Iluminsimul aduce in prim-planul teoriei cunoasterii de sine doua mari figuri ale gandirii europene : I. Kant si Maine de Biran. Primul da vietii interioare dimensiunea ei antropologica, pe cand cel de-al doilea pune problema psihologiei introspective. Ambii recunosc interioritatea sufleteasca si existenta simtului intern ca manifestari fundamentale ale persoanei.

Secolul al XIX-lea aduce o rasturnare a ideilor despre viata interioara, cu o consecinta dintre cele mai spectaculoase din istoria gandirii. Acest proces este inaugurat de S. Kierkegaard si de F. Nietzsche care readuc in discutie problema pasiunilor si implicatiilor asupra vietii sufletesti si morale a persoanei. Dar odata cu aceasta se produce si marea rasturnare a ideilor filosofice despre pasiuni, prin actul de "medicalizare" al acestora.

La inceputul secolului al XX lea si in primele sale decenii, S. Freud va incheia definitv opera de "medicalizare a pasiunilor" transformandu-le in pulsuri si fixandu-le sediul in zona intrapshica a inconstientului. Prin acesta este semnat actul de nastere a unei noi stiinte despre om, dar si a unei mentalitati care va marca profound gandirea si societatea in toate domeniile sale: medicina, psihologie, antropologie, arta si cultura, religie, morala. Este vorba de psihanaliza.

Psihanaliza pune in mod predominant accentul pe sfera inconstientului, considerand-o ca reprezentand "centrul de greutate" al vieti psihice, dar si instanta fundamentala care guverneaza intregul aparat psihic.

Viata interioara devine o miscare a pulsiunilor inconstientului, iar Eul devine instanta constienta, ambele aflate intr-un paradoxal raport de confruntare constienta, conditie fundamentala a echilibrului psihic al persoanei.

Acestea fiind, in linii generale, aspectele persoanei legate de experienta vietii interioare si cunoasterea de sine, precum si istoria etapelor cunoasterii de sine. Aceasta este insasi istoria descoperirii si cunoasterii omului.

2 Triada freudiana - Sinele ca componenta a structurii personalitatii.

Cele trei instante ale vietii psihice: inconstient, preconstient, constient sunt inlocuite dupa 1920 cu o alta triada: sinele, eul si supraeul.

In conceptia psihanalitica clasica, a lui Freud, la inceput " totul era Sine" , iar Eul si Supraeul s-au constituit prin diferentierea progresiva. Sinele nu este intregul inconstient ci are proprietetea de a fi total inconstient, asa dupa cum Eul si Supraeul sunt nu total, ci in mare parte inconstiente. Dar, desi inconstiente ca Sinele, Eul si Supraeul nu au in aceeasi masura-spunea Freud-"aceleasi caractere primitive si irationale".

Sinele este o structura de personalitate puternica deoarece furnizeaza energia pentru celelalte doua structuri. Sinele actioneaza in concordanta cu ceea ce Freud numea principiul placerii, principala functie este sa evite durerea si sa instaureze placerea prin reducerea tensiunii. Eul, poseda constiinta realtiatii, este capabil sa perceapa si sa foloseasca elemente din mediu intr-o maniera practica si actioneaza conform principiului denumit de Freud- principiul realitatii. Supraeul este considerat arbitrul moralitatii si se afla intr-o continua cautare a perfectiunii morale. In termenii intensitatii si iratiunii lui, determinanta devine insistenta de suprapunere, spre deosebire de Sine, scopul lui este de a inhiba placerile Sinelui, deoarece amanarea intra in juristictia Eului.

Se poate aprecia ca Sinele nu poate percepe realitatea, simplificand lucrurile Sinele poate fi comparat cu un nou nascut, el tipa, se agita frenetic ori de cate ori nu-i sunt satisfacute nevoile dar habar nu are cum sa-si aduca el insusi aceasta satisfactie. Singura cale prin care Sinele poate incerca satisfacerea trebuintelor este cea reflexa sau cea a experientei fantasmice.

3 Esse si Cogitare.

"Tu, care vrei sa cunosti, stii ca existi?

Stiu Stii sa cugeti? Stiu".

Incepand de la Socrate, orice incercare teoretica de explicare a omului, sau conceptie referitoare la fiinta umana, trebuie sa se fundamenteze pe doua elemente esentiale care nu pot fi separate: "a fi" si "a cunoaste". Acestea cuprind si explica fiinta umana. Este cunoscut faptul ca esse si cogitare sunt cele doua elemente din care se constituie, in decursul istoriei gandirii, celebra asertiune cartesiana cogito ergo sum ("Gandesc, deci exist"), ca un raspuns prin secol la imperativul delphic gnothi sauton. Prin aceasta se afirma coincidenta primordiala a doua lucruri- "a fi" si "a cugeta". Acestea sunt inseparabile si apar ca niste concepte care exprima calitatea persoanei de "a-fi-ea-insasi-prin-ea-insasi" in interioritatea sa. Adica atunci cand Eul patrunde in propria existemta inseamna ca face un act de cunoastere, dar aceasta intalnire a Eului cu Sinele insusi, in interioritatea sa subiectiva intrapsihica, nu reprezinta altceva decat relevarea constiintei de sine a persoanei, actul prin care persoana se cunoaste pe ea insasi, comunica cu sinele.

Esse si Cogitare devin astfel inseparabile, contingente in planul existentei si parti constitutive ale constiintei. Concluziile la care ajunge Socrate din aceasta sondare a vietii interioare sunt "conceptele ratiunii", intrucat el cauta ideile cele mai generale care sa exprime adevarul. Dar aceste adevaruri nu constituie altceva decat esenta fiintei umane, concentrata in interioritatea sa, in comunicarea cu propria sa persoana. Descoperirea ideilor si ordonarea existentei in conformitate cu ele conduc la intelepciune, la dobandirea starii complexe de fericire, liniste si echilibru sufletesc interior: la starea de sophrosyne ( "gandire sanatoasa"). Or, aceasta rezulta din acea facultate esentiala a sufletului care este gandirea.

4 Metode si teorii de comunicare cu sinele.

Cele mai cunoscute metode conventionale de comunicare si cunoastere a Sinelui sunt: introspectia si individuarea. Mai putin convensionale si acceptate de catre psihologia stiintifica din mediile academice sunt: meditatia si concentrarea din psihologiile orientale, autoanaliza, psihosinteza, asceza isihasta, metodele transpersonale, selfremembering. Exista si teste de cunoastere a Sinelui: testul profilului de personalitate Berkeley, Scala SLP (Styles of Living Preferences) pentru cunoasterea nivelului de implinire a Sinelui.

Marc de Smedt(1998, p. 22-39) pornind de la premisa ca meditatia este o metoda de cunoasere a Sinelui nu numai la orientali ci s la cresini prezinta o serie de 13 meditatii zilnice relaxare in tacere, relaxarea cu muzica, postura dreapta respiratia ritmata, salutul, magia sunetului vocalelor, vibratia prin culoare etc. Meditatia este o reintegrare a fiimtei in ea insasi. Sunt cunoscute si unele metode ale caii in Islam. De exemplu cele trei grade: agitatia, in care subiectul este inca in el insusi si se zbuciuma zadarnic; extazul, cand subiectul este absent din el insusi, dar constient inca de aceasta absenta; supraexistenta, cand subiectul este debarasat de Eul lui, pana intr-atat incat nu mai are constiinta asupra starii sale.

In cele din urma, orice tehnica de meditatie si de autocunoastere incearca sa aduca in spiritul nostru o tacere, pentru ca, absolut simplu, sa se deschida in aceeasi clipa portile acestui infinit: SINELE.

In ceea ce privesc modalitatile de interpretare ale formelor de experienta interioara exista mai multe puncte de vedere, sintetizate in urmatoarele teorii:

Teoriile mistico-religioase au la baza lor ca explicatie a vietii interioare actul de conversiune in raport cu revelatia divina si starile extatice (Sf. Augustin, R. Lulus, J.Boheme, B. Pascal). Aceste experiente implica in mod obligatoriu penetratia planului divin, supranatural, in interiorul sufletesc al persoanei umane.

Teoriile psiho-sociale( C.Lombroso, W. Lange-Eichhaum, E. Kretschmer) si teoriile istorico-sociale(T. Caryle, E.R. Dodds) pun in evidenta valoarea social-morala a persoanei, in raport cu circumstantele vietii traite, cu posibilitatea si modul de a reactiona al persoanei la evenimentele vietii, de a le infrunta sau de a le schimba. Acest fapt este explicabil intrucat teoriile amintite se refera la geniu si la eroi.

Teoriile antropologice (T.K Osterreich, M. Eliade, Cl. Levi-Strauss) pun manifestarile vietii interioare in raport cu modelul etno-cultural si cu influenta acestui model asupra unor situatii ontologice particulare (bolile, visele, calatoriile imaginare de dincolo de viata etc.) care pot transforma persoana umana obisnuita, printr-un act initiatic, intr-un "tehnician al sacrului"(M. Eliade).

Teoriile psihopatologice (S.Freud, P. Janet) au o valoare deosebita in explicarea vietii interioare intrucat "modelul clinico-psihiatric" vine sa explice "modelul cultural al nebuniei". In primul model este vorba de o boala, iar in cel de al doilea caz este vorba de un mister, miracol, blestem, o pedeapsa a persoanei umane. Cele mai impresionante au fost de-a lungul istoriei manifestarile nebuniei, din sfera epilepsiei si a isteriei, fiind inlocuite in epoca moderna de schizofrenie si nevroze.

Teoria psihanalitica (S. Freud, C.G. Jung, A. Adler), punand ca fundament al vietii psihice "inconstientul", psihanaliza abordeaza de fapt viata interioara, fiind inclinata sa vada in aceste manifestari surse morbide ale unor forme particulare de sublimare, cum ar fi complexele, visele, pulsiunile, starile nevrotice etc.

5 Despre Sine si patologie

V. Dem. Zamfirescu in "Cuvant inainte" la volumul "In cautarea Sinelui"(1999, p. 7-8) arata: "Fie ca stim, fie ca nu stim, cautam cu totii sa ne apropiem de ceea ce Jumg numea Sine. Indiferent de forma sub care se prezinta el constiintei- Iisus, Buddah, piatra filosofala a alchimistilor etc- Sinele ii este transcendentArhetipul Sinelui nu poate fi realizat fara reunirea contrariilor: divin-omenesc, bine-rau, constient-inconstient. Nesfarsit, drumul catre Sine este dificil si pentru ca eroarea si esecul ne intampina la tot pasul.

Imperativul socratic "cunoaste-te pe tine insuti" inseama, pentru individ: cunoaste-ti modul de a fi, iar pentru persoana: cunoaste-te ca fiinta. In opinia lui Ouspensky, "sa-ti amintesti de tine" inseamna a fi constient de propria fiinta- "eu sunt". Uneori, acest lucru se realizeaza spontan, este o senzatie foarte stranie, este o stare diferita de constienta. In procesul complex si dificil al amintirii de Sine, practic ne construim sinele propriu. Atunci cand reusim sa constientizam diferite aspecte ale vietii noastre, inseamna ca incepem sa ne "trezim". Principalele obstacole in calea amintirii de sine sunt imaginatia, emotiile negative, suferinta, competitia etc.; oemenii se pierd in amanunte zilnice fiind "absorbiti" de acestea.

M. Buber afirma ca psihoterapiile experentiale de grup ofera sansa autodescoperirii, care poate insemna o provocare la crestere, la autocreatie, la descoperirea Sinelui.

La F. Jacques (1982, p. 247) discursul interior apare ca un mod derivat al discutiei cu Altul:"Omul nu stie sa comunice cu sine decat in masura in care stie sa comunice cu altii si prin aceleasi mijloace". Asadar, comunicarea cu Sinele nu poate fi decat derivata. Psihopatologia evidentiaza numeroase cazuri in care vocile vorbesc si isi raspund fara o adevarata discutie, cand alteritatii reale i se substituie una fictiva, fantasmica, ori cand Altul este doar imaginea lui Altul, poate degenera intr-un narcisism patologic generalizat, mai mult sau mai putin inconstient care pe termen lung poate duce la pierderea insasi a ipseitatii. Instrainat progresiv si exclusiv de originea lui colocviala, monologul interior prelungit evolueaza in tautologie, autism, psitacism, validare de sine falsa si repetitiva etc.

6 Criza cunoasterii de sine.

"Gnothi Seauton"(" cunoaate-te pe tine insuti") este formulata azi ca un indemn de autoanaliza a sufletului individual, cu scopul unei ameliorari morale. Chiar psihanalistii de reclama la ea.

Remarcam o consonanta a gandirii, traversand secole si milenii, intre Socrate, Jaspers si V. Lovinescu in orizontul cunoasterii Sinelui. Gunter Andres incearca sa ne trezeasca din somnul digmatic al ratiunii moderne: "A aparut tipul sihastrului de masa; si acum stau, milioane de exemplare, fiecare izolat de celalalt si totusi aidoma celuilalt, izolati in chiliile lor". Maria Furst si Jungen Trinks (1997, p. 19-24) ne avertizeaza ca sihastrul modern traieste intr-o realitate a imaginilor, adica nu are imagini adevarate, originale ci doar reproduse. Omul zilelor noastre se poate compara cu omul pesterii pentru care umbrele sunt realitate, intrucat realitatea i se prezinta tot sub forma de imagine: in ziare, in reviste, pe ecranele televizoareloretc. In "pestera particulara" omul a devenit un "sihastru de masa".

Nu mai traim in epoca suprarealismului ci in cea a pseudorealismului, in epoca in care minciunile nu mai sunt doar tiparite ci si fotografiate tocmai acolo unde trebuie construite sabloanele. Senzationalul apartine esentialmente sablonului. A aparut o industrie a culturii avand caracter de himera, o functie centrala a acestui proces de manipulare cuprinzator este televiziunea, care asigura o uniformitate absoluta si impiedica procesul de individualizare. In aceste conditii, individul este osandit sa ramana un individ care nu mai poate sa se ocupe de cunoasterea propriei sale persoane pentru a-si construi o individualitate; daca totusi o face, sporadic si superficial, el devine o pseudopersonalitate cu un Sine fals.

Bibliografie

Abric, J.C., 2002, Psihologia comunicarii, Editura Polirom, Bucuresti.

Allport, G., 1981, Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Bardiaev, N., 1998, Cunoasterea de sine, Humanitas, Bucuresti.

Buber, M., 1992, Eu si Tu, Editura Humanitas, Bucuresti.

Chelcea, A.; Chelcea, S., 1986, Cunoasterea de sine- conditie a intelepciunii, Editura Albatros, Bucuresti.

Enachescu, C., 2006, Experienta vietii interioare si cunoasterea de sine (de la Socrate la Freud), Editura Paideia, Bucuresti.

Enachescu, C., 1995, Socrate, Editura Odeon, Bucuresti.

Enachescu, C., 2007, Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Polirom, Iasi.

Enachescu, C., 2006, Dialectica comprehensiva a vietii sufletesti, Paideia, Bucuresti.

Golu, P., 1985, Invatare si dezvoltare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Golu, M; Lazarescu, P.L., 2000, Psihologie- manual pentru clasa a X-a, Editura Preuniversitaria, Bucuresti.

Heidegger, M., 1988, Repere pe Drumul Gandirii, Editura Politica, Bucuresti.

Manzat, I., 2000, Psihologia existentiala, Ultramedia, Bucuresti.

Manzat, I., Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiintei, Editura Eminescu, Bucuresti.

Muresan, P., 1980, Invatare sociala, Editura Albatros, Bucuresti.

Neveanu, P.P., 1969, Personalitatea si cunoasterea ei, Editura Militara, Bucuresti.

Pavelcu, V., 1982, Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Pontalis, J.B., 1997, Dupa Freud, Editura Trei, Bucuresti.

Popa, M., 2006, Comunicarea. Aspecte generale si particulare, Paideia, Bucuresti.

Rascanu, R., 2001, Psihologie si comunicare, Editura Universitatii din Bucuresti.

Sima, T., 2004, Elemente de personologie, Editura Victor, Bucuresti.

Walter, G., 2003, Influenta limbajului pozitiv, Editura Curtea Veche.

Zlate, M., 1997, Eul si personalitatea, Editura Trei, Bucuresti.

Zlate, M., 1988, Omul fata in fata cu lumea, Editura Albatros.