Teoriile atractiei

Teoriile atractiei

In decursul vremii diversi cercetatori au formulat urmatoarele teorii privind atractia dupa care se afiliaza oamenii:

Teoria echilibrului. Afilierea indivizilor intareste relatiile si sentimentele dintre ei intr-o anume stare de echilibru. Neintelegile, in schimb, produc tensiune si implicit o stare de dezechilibru. Freud si-a construit teoriile pe cazuri care demonstreaza ca suferinta si nevrozele se datoreaza celor apropiati. Familia, prezentata de biserica drept sursa a fericirii, a aparut astfel si ca retea de relatii care in stare de dezechilibru cauzeaza suferinta si diverse patologii psihice.

In general, intr-o relatie de afiliere partile vor incerca schimbarea atitudinilor pentru a restabili echilibrul. Daca insa oamenii nu se agreeaza reciproc de la inceput, va exista un dezechilibru pe care niciunul dintre ei nu va incerca sa-l modifice. Pentru ca nu este un echilibru de restabilit, nu exista nici un sentiment de disconfort. Cand a formulat teoria echilibrului, Heider (1958) a aratat si ca relatii dintre oameni sunt fie:

a)     de unitate (ca membrii ai grupului sau avand in comun ceva);

b)     de preferinta.

Teoria echilibrului este, in esenta, o teorie cognitiva, postuland faptul ca exista o presiune pentru dobandirea si mentinerea consistentei cognitive.

Teoria intarire-afect. In formularea ei, Bryne si Clore (1970) s-au folosit de modelul teoriei invatarii in explicarea atractiei interpersonale. Cu premisa ca stimulii sunt de doua feluri (recompensatorii si punitivi), rezulta ca ne plac persoanele asociate cu recompensa si ii respingem pe cei asociati cu pedepsele. Cercetarile au demonstrat nu doar ca ne place ca un individ sa fie amabil dar agreem chiar locul unde s-a petrecut aceasta amabilitate si pe ceilalti oameni care au fost prezenti la respectivul moment.

Teoria schimbului social elaborata de Clark si Mills (1982) si teoria interdependentei formulata de Thibaut si Kelley (1959) sunt prelungiri ale teoriei intaririi.

Fiecare persoana angajata intr-o relatie asociaza cu o relatie anumite costuri si beneficii. Relatiile, fie cu persoane, fie cu asociatii le tratam prin grila strategiei minimax. In esenta, aceasta ar putea fi exprimata prin aceea ca nazuim spre minimalizarea costurilor si maximalizarea beneficiilor proprii. Trebuie insa sa existe un echilibru intre ceea ce o persoana ofera si ceea ce primeste. Cand acesta exista, acea relatie este o relatie de schimb ce prezinta caracteristici comune si flexibile.

Cu relatiile de familie si prietenie insa, nu suntem atat de preocupati de raportul cost si profit. Cu toate acestea, chiar si in asemenea relatii construite pe profunde afecte si legaturi de rudenie, costurile si beneficiile intra in calcul.

Alt concept relevant in context este   nivelul de comparatie ce reprezinta standardul comun dupa care pot fi judecate toate relatiile. Recompensele sunt comparate cu ceea ce indivizii sunt interesati sa primeasca. Fiecare dintre noi si-a stocat in memorie scheme legate de ceea ce asteapta de la o relatie. Numai in cazul in care beneficiile vor depasi nivelul de comparatie, relatia va fi considerata satisfacatoare. O evaluare similara poate fi facuta si in cazul costurilor implicate de o relatie. Doar daca recompensele depasesc costurile, relatia va continua.

Interesant este si ca in anumite situatii, precum relatia cu cineva dintr-o alta etnie sau dintr-o comunitate intoleranta si rasista, in evaluarea schimbului social, dat fiind ca intoleranta comunitatii impune costuri suplimentare, poate zdruncina echilibrul distrugand relatia.

Teoria echitatii formulata de Walster et al. (1978) se bazeaza pe urmatoarele:

a)     tendinta maximalizarii recompensei si minimalizarii costurilor (principiul minimax);

b)     recompensa poate fi impartita in mai multe feluri intre membrii unei retele de afiliere dar trebuie sa existe o intelegere asupra unui sistem corect;

c)     o relatie inechitabila produce suferinta in relatie direct proportionala;

d)     cel aflat intr-o relatie inechitabila va cauta sa o readuca in limitele echitatii atata timp cat mai e o sansa de restabilire a echitatii.

Adams (1965) a identificat si situatii speciale privind echitatea precum:

a)     Schimbul reciproc de resurse

b)     Distribuirea resurselor limitate

Astfel echitatea intre doi indivizi A si B exista atunci cand rezultatele lui A si inputurile lui A sunt egale cu rezultatele lui B si inputurile lui B. Atunci indivizii din respectiva relatie de afiliere considera ca sunt tratati echitabil. Aceasta regula a dreptatii a fost propusa initial de catre Homans (1961). Daca consideram insa ca ne aflam intr-o inechitate, suntem motivati sa facem ceva cum ar fi:

a)     Sa modificam inputurile si/sau rezultatele

b)     Sa ne schimbam perceptiile despre input-uri si rezultate astfel incat relatia sa nu mai apara inechitabila.

Cand nici una din aceste solutii nu functioneaza, relatia de afiliere va sfarsi.

In practica, societatea opereaza pe baza unor norme ce includ:

a) norma echitatii (descrisa deja);

b) norma bunastarii sociale ( resursele trebuie distribuite corespunzator nevoilor oamenilor);

c) norma egalitarista - fiecare obtine o parte egala din intregul resurselor.

Adams considera ca indivizii prefera totdeauna norma echitatii. Cercetari mai recente au demonstrat ca imprejurarile si situatia determina norma aleasa.

Intr-o relatie de prietenie, au demonstrat Lamm si Kayser (1978), input-urile prietenului sunt evaluate diferit de cele ale unui necunoscut. Si genul face diferenta in sensul ca barbatii tind sa foloseasca norma echitatii iar femeile sunt mai dispuse sa aloce resurse pe baza normei egalitariste. Rolul traditional al femeilor ar fi insa acela de mentinere a armoniei grupului, au subliniat Kahn et al. (1980).