INVESTIGAREA PERSONALITATII FAPTUITORULUI CARE A SAVÂRSIT O INFRACTIUNE DIN CULPA, DIN UNGHIUL OBSERVATIEI COMPORTAMENTULUI EXPRESIV

INVESTIGAREA PERSONALITATII FAPTUITORULUI CARE A SAVÂRSIT O INFRACTIUNE DIN CULPA, DIN UNGHIUL OBSERVATIEI COMPORTAMENTULUI EXPRESIV

Observatia consta in concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura unui obiect sau de particularitatile desfasurarii unui fenomen, a unei actiuni, a unor acte de conduita. Observatia nu reprezinta un proces care are la baza exclusiv functia vederii. Datorita caracterului ei complex, cunoasterea care se bazeaza pe observatie nu se limiteaza la aspectele de suprafata direct sesizabile, ci, cu ajutorul mecanismelor gandirii (judecata, rationamentul de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv), patrunde dincolo de acestea, dezvaluind laturi, aspecte noi, anterior necunoscute.

În domeniul judiciar, observatia se bazeaza pe elementele de suprafata care sunt cel mai usor de determinat, si anume: simptomatica labila (include toate aspectele dinamice ale corpului), pantomima (tinuta, mersul, gesturile), mimica (expresiile fetei, modificarile vegetative, vorbirea).

Fiecare persoana la intalnirea cu o alta persoana (necunoscuta) realizeaza, in cursul unui proces care la inceput este pur intuitiv si care treptat devine constient, o cunoastere a insusirilor psihice ale persoanei respective si in functie de care isi adapteaza aproape automat propriile manifestari (gesturi, expresii etc.). Aceasta cunoastere se realizeaza la inceput pe baza elementelor exterioare care sunt cel mai usor de sesizat: statura, tinuta, mersul, gesturile, fizionomia, mimica si exprimarea. Se formeaza, astfel, asa-numita "prima impresie", care constituie cel mai important element de reglare reciproca a conduitei, la nivelul simtului comun. Uneori, prima impresie poate fi eronata, dar chiar in situatiile in care este corecta, aceasta reprezinta in mod cert o forma insuficienta de cunoastere a oamenilor. De aceea, trebuie sa acordam un credit limitat primei impresii si sa apelam, ori de cate ori este posibil, la observarea lucida si sistematica.

Exista in fiecare om tendinta fireasca de a cauta sa apara in fata celorlalti semeni in lumina cea mai buna si, daca se poate ,ceva mai mult sau altfel decat este (mai inteligent, mai important etc.). Aceasta duce la intensificarea voita a unor trasaturi sau la ascunderea, mascarea altora (cu atat mai mult la persoanele care au comis fapte infractionale). De regula, o reactie cu cat este mai rapida, mai apropiata de limita spontaneitatii, cu atat este mai adevarata. La unele persoane exista un decalaj, o lipsa mai mica sau mai mare, de suprapunere intre structura reala si cea prezentata prin "masca sau poza", ceea ce da nastere unui comportament fortat, ascuns. De aceea, observatiile asupra conduitei oamenilor trebuie sa fie mereu supuse analizei pentru a discerne ceea ce este adevarat de ceea ce reprezinta numai o aparenta. O concluzie formulata in urma observarii unei anumite manifestari, trebuie sa fie considerata ca adevarata numai daca este confirmata si de analiza altor reactii sau acte de conduita.

Observatia are un caracter selectiv. Noi observam modul de reactie al subiectului intr-o anumita situatie cu un caracter determinat. Se pune problema in ce masura aspectele exterioare observate sunt caracteristice subiectului sau situatiei.

În continuare, voi analiza sursele de elemente semnificative din cadrul simptomaticii labile si cateva concluzii posibile:

I. Pantomima - reprezinta ansamblul reactiilor la care participa intreg corpul: tinuta, mersul si gesturile.

II. Tinuta sau atitudinea - exprima, printr-o anumita pozitie a corpului, dar si printr-un anumit continut psihic, raspunsul sau reactia individului intr-o situatie data fata de efectul unei solicitari; modul de a astepta confruntarea cu un anumit eveniment. Cel mai adesea, pozitia generala a corpului este edificatoare pentru trairea psihica a individului in momentul respectiv. Astfel, atitudinea caracterizata prin: umerii "cazuti", trunchiul inclinat in fata, capul plecat, mainile intinse de-a lungul corpului denota, in mod frecvent, fie o stare de oboseala, fie o stare depresiva in urma unui eveniment neplacut. Pozitii corporale asemanatoare pot indica: modestie, lipsa de opozitie sau de rezistenta, atitudine defensiva, un nivel scazut al mobilizarii energetice, tristete.

Umerii drepti, capul sus, mainile evoluand larg pe langa corp, picioarele usor departate, denota cel mai adesea siguranta de sine, tendinta dominatoare. O conditie importanta pentru descifrarea semnificatiei pe care o are atitudinea consta in cunoasterea situatiei, a contextului in care se plaseaza ea, pentru ca aceeasi tinuta poate avea alte semnificatii in situatii diferite.

III. Mersul - furnizeaza anumite indicii asupra particularitatilor psihice ale oamenilor. Principalele particularitati ale mersului sunt viteza, elasticitatea si fermitatea. Pe baza acestora se disting urmatoarele tipuri de mers: lent si greoi, lent, nehotarat, timid, rapid, energic, suplu si ferm. În general, se poate spune ca mersul reprezinta unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denota o mobilitate mare pe plan neuropsihic, iar un mers lent exprima o mobilitate neuropsihica redusa. Desigur, prin calificativele rapid si lent se inteleg caracteristicile naturale ale mersului si nu nivelurile de viteza ce pot fi imprimate mersului in mod voluntar. De asemenea, mersul exprima fondul energetic de care dispune persoana si constituie un semnal al coloraturii afective a acesteia. Buna dispozitie, optimismul, increderea in sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pasi largi, in timp ce tristetea, starile depresive determina un mers lent, cu pasi mici. La randul lor, emotiile determina perturbari ale mersului. Astfel, la unele persoane simpla senzatie ca sunt urmarite cu privirea de catre cineva este suficienta pentru a le perturba automatismul mersului, iar emotiile deosebit de puternice, asa-numitele socuri emotionale, pot avea ca efect incapacitatea momentana de a merge.

IV. Gesturile - reprezinta, alaturi de mers, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reactiei organismului la o modificare survenita in mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi impartite in trei categorii:

a) gesturile instrumentale sunt gesturile prin intermediul carora se efectueaza o anumita activitate. Din analiza raportului dintre viteza si precizia gesturilor instrumentale se pot obtine concluzii psihologice cu privire la dinamica personalitatii.

Astfel, gesturile rapide, dar de o precizie mediocra, denota in general o stare de hiperexcitabilitate (caracteristica a temperamentului coleric). Gesturile prompte, sigure si precise denota calm, stapanire de sine, incredere in sine, prezenta de spirit (temperamentul sangvinic).

Gesturile lente dar sigure si precise semnifica meticulozitate, grija deosebita pentru detalii - amanunte (temperamentul flegmatic sau melancolic).

b) gesturile retorice sunt cele care, fie insotind, fie inlocuind vorbirea, au drept scop sa convinga pe interlocutor sau sa ii provoace o anumita stare emotionala, afectiva. O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse in primul rand din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum ar fi frecventa, amplitudinea si energia.

Gesturile rare, de mica amplitudine (stranse pe langa corp) pot denota: atitudine defensiva, teama, nivel scazut al mobilizarii energetice, stare de indiferenta, plictiseala, apatie, tendinta de izolare. Gesticulatia bogata, impetuoasa, larga, poate denota: buna dispozitie, veselie, nivel ridicat de mobilizare energetica, receptivitate pentru o idee sau o cauza. Gesturile rapide, violente, cand insotesc vorbirea cu ton ridicat semnifica: stare de iritatie, dorinta de afirmare proprie, de dominare, exercitarea autoritatii.

c) gesturile reactive sunt constituite din acele miscari ale corpului si membrelor efectuate ca raspuns la diferitele solicitari sau situatii neasteptate cu care se confrunta subiectul. Gesturile reactive au un rol de aparare si, de obicei, nu sunt elaborate constient. În functie de promptitudinea declansarii, viteza de desfasurare, frecventa, amploarea si intensitate se pot obtine indicii cu privire la dinamica neuropsihica.

V. Mimica - reprezinta ansamblul modificarilor expresive la care parti-cipa partile mobile ale fetei: ochii, sprancenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii.

În cadrul mimicii un rol esential revine privirii, aceasta reprezentand cheia expresiei fetei. În functie de modul in care se imbina deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale sprancenelor, miscarile buzelor, expresiile fetei sunt extrem de variate, exprimand: mirare, nedumerire, acceptare, melancolie, tristete, veselie, manie, severitate, plictiseala, surprindere, precautie, nerabdare, suspiciune, confuzie etc. Gradul de deschidere a ochilor este in mare masura edificator pentru situatia in care se afla persoana. Astfel, ochii larg deschisi poate semnifica: nestiinta, absenta sentimentului de culpa sau de teama, atitudine receptiva, de interes, de cautare, intelegerea noutatii pe care o aduc informatiile.

Deschiderea mai redusa a ochilor poate semnifica: atitudine de neacceptare, de rezistenta fata de informatiile primite, suspiciune, tendinta de a descifra eventualele ganduri ascunse ale interlocutorului, tendinta de a ascunde, de a masca propriile ganduri sau intentii, oboseala, stare de plictiseala. Directia privirii joaca un rol important in determinarea expresiei fetei. Privirea in jos sau in lateral poate semnifica atitudine de umilinta, sentiment al vinovatiei, rusine. Privirea in sus, peste capul interlocutorului, denota de regula lipsa de respect pentru acesta. Ochii indreptati ferm catre interlocutor sustinand fara dificultate privirea acestuia, arata sinceritate, atitudine deschisa, hotarare sau in alta situatie, atitudine critica sau provocare.

În stransa legatura cu directia, este necesar sa se ia in considerare mobilitatea privirii. Persoanele la care privirea le fuge in permanenta, in toate directiile, neputandu-se fixa si sustine pe cea a interlocutorului se pot caracteriza prin lipsa de fermitate, tendinta de a-si ascunde intentiile, gandurile, iar uneori prin sentiment al vinovatiei sau lasitate. Privirea fixa, imobila denota o anumita lipsa de aderenta, de contact cu realitatea sau uneori, atitudine de infruntare a interlocutorului.

De regula, cand doua persoane se privesc, coborarea sau intoarcerea privirii in alta parte de catre una din ele semnifica retragerea acesteia pe pozitii defensive. În domeniul judiciar, utilitatea cunoasterii comunicarii extraverbale consta in faptul ca pe acest canal se transmite un surplus de informatii, iar in conditiile tensionale in care se desfasoara audierea, astfel de manifestari nu mai sunt cenzurate de catre subiect, scapa controlului constient.

VI. Vorbirea - poate fi, de asemenea, analizata si valorificata din punct de vedere psihologic. Analiza trebuie sa vizeze concomitent atat aspectele formale, cat si aspectele legate de semnificatia termenilor.

Analiza formala distinge in special insusirile de ordin fizic ale verbalizarii, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea), fluenta, debitul sau viteza, intonatia, pronuntia (si in legatura cu aceasta, eventualele defectiuni de limbaj). Aceste insusiri nu sunt lipsite de semnificatie psihologica. Astfel: intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar si al unor insusiri ca hotararea, fermitatea, autoritatea, calmul, increderea in sine. Ca urmare, vocea puternica, sonora, denota energie, siguranta de sine, hotarare etc., in vreme ce vocea de intensitate sonora scazuta indica lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranta, emotivitatea, nehotararea etc.

I. Fluenta, respectiv, caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii constituie un indice direct al proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideatie. Vorbirea fluenta denota usurinta in gasirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideilor dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate si precizie in desfasurarea activitatii cognitive (implicand procese de gandire, memorie, atentie etc.), precum si un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotriva, vorbirea lipsita de fluenta (discontinua, intrerupta frecvent de pauze) denota dificultati de conceptualizare, deci dificultati in gasirea cuvintelor potrivite. Desigur nu este vorba aici de situatiile de necunoastere a problemei in discutie in care orice individ poate prezenta o anumita lipsa de fluenta in exprimare, ci de acelea in care este evident ca lipsa de fluenta reprezinta o caracteristica a individului. Dificultatile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scazut (lipsa de dinamism, oboseala precoce), desfasurare lenta a activitatii psihice in general si a celei cognitive in special, reactivitate emotionala sporita (lipsa de incredere in sine, teama), dificultate in elaborarea deciziilor etc.

O forma speciala a lipsei de fluenta o reprezinta asa-numita "vorbire in salve". Aceasta se caracterizeaza prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari intre ele, prezentand de regula si multe aspecte de incoerenta - cel putin din punct de vedere gramatical. Aceasta denota adesea o reactivitate emotionala crescuta.

II. Debitul sau viteza exprimarii constituie cel mai adesea o caracteristica tempera-mentala. Astfel, in vreme ce colericul vorbeste mult si repede, flegmaticul se exprima cu un debit deosebit de redus. Pe de alta parte, debitul depinde de gradul de cunoastere a obiectului discutiei, de relatia afectiva in care se afla individul care vorbeste cu interlocutorul sau. Astfel, cu cat cunoasterea obiectului este mai ampla, cu atat debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci cand relatia dintre indivizii intre care se poarta discutia are un caracter de afinitate. Relatia de respingere, unilaterala si cu atat mai mult bilaterala, se caracterizeaza in primul rand prin reducerea sau chiar suspendarea comunicarii verbale dintre indivizii in cauza.

În aprecierea caracteristicilor fizice ale vorbirii este necesar sa nu se faca confuzia intre fluenta si debit. Astfel, debitul scazut, deci viteza de exprimare redusa, nu inseamna neaparat si lipsa de fluenta. Vorbirea poate fi fluenta si atunci cand viteza de exprimare este mai mica, tot asa cum lipsa de fluenta poate fi intalnita si in conditiile exprimarii cu un debit ridicat.

III. Intonatia are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importanta ar putea fi considerata capacitatea sau tendinta exteriorizarii pe plan social a trairilor emotional-afective. Astfel, intonatia bogata in inflexiuni este caracteristica indivizilor cu un fond afectiv bogat si care, in acelasi timp, tind, constient sau nu, sa-si impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonatia plata, monotona, saraca in inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sarac, fie anumite dificultati sau inhibitii in comportamentul social, ca: incapacitatea exteriorizarii propriilor sentimente, dificultati in stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditatii etc. În lectura cu voce tare, intonatia saraca, neadaptata semnelor de punctuatie, denota lipsa de exercitiu in materie de scris-citit. Dar, chiar si in vorbirea libera, intonatia reflecta pana la un punct gradul de cultura si de educatie.

IV. Pronuntia depinde, pe de o parte, de caracteristicile neuropsihice, iar pe de alta parte de nivelul de cultura generala si profesionala a individului. Ca tipuri se disting: pronuntia deosebit de corecta (reflectand pentru corectitudine, mergand pana la pedanterie), pronuntia de claritate si corectitudine medie, pronuntia neclara, neglijenta, de exemplu: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea intr-un sunet confuz a sfarsitului unor cuvinte, coborarea tonului si pronuntarea neclara a sfarsiturilor de fraza etc.

Cel mai frecvent, formele defectuoase de pronuntie pot fi intalnite la temperamentele extreme, la colerici si la melancolici. Astfel, colericii, din pricina grabei, deformeaza unele cuvinte, iar pe altele le elimina din vorbirea lor, inlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimica. La randul lor, melancolicii prezinta adesea scaderea sensibila a sonoritatii si contopirea in sunete confuze a unor sfarsituri de cuvinte sau de fraze.

În stransa legatura cu pronuntia trebuie sa fie luate in considerare eventualele particularitati sau chiar defectiuni de limbaj. Acestea pot servi, pe de o parte, la identificarea vocii, in absenta imaginii interlocutorului (in convorbirile telefonice), iar pe de alta parte, ele pot da si unele indicatii asupra trasaturilor sale psihice. De exemplu in cazul manifestarilor de balbaiala se poate presupune, fara mari riscuri de a gresi, ca individul se caracterizeaza si printr-o reactivitate emotionala sporita.

V. Analiza semantica vizeaza o alta latura a vocabularului, si anume semnificatiile termenilor utilizati. În legatura cu aceasta pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informatie si nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la continutul sau obiectul comunicarii, coerenta in judecati si rationamente, plasticitatea si expresivitatea termenilor.

Prin structura se intelege, in linii mari, numarul si varietatea termenilor. Un vocabular bogat si variat denota, abstractie facand de nivelul cunostintelor generale sau profesionale, interes pentru cunoastere, precum si o anumita capacitate intelectiva, respectiv posibilitatea de a intelege si rezolva mai usor situatiile intalnite in viata sau activitate. Cantitatea de informatie reprezinta o dimensiune a vocabularului, reflectand frecventa de utilizare a termenilor. Cu cat vocabularul este constituit din termeni comuni, de larga utilizare, cu atat cantitatea sa de informatie, respectiv de "noutate", este mai scazuta, si invers, cu cat termenii sunt mai deosebiti, mai rar utilizati, cu atat cantitatea de informatie este mai ridicata. În stransa legatura cu cantitatea de informatie se afla nivelul de abstractizare al termenilor. În general, nivelul de abstractizare este cu atat mai ridicat cu cat cantitatea de informatie este mai mare. Desigur, toate cuvintele "abstractizeaza" realitatea, dar nu in egala masura. Astfel, in vreme ce unele cuvinte redau proprietati concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se refera la insusiri sau relatii mai putin evidente care se plaseaza in mod firesc la un nivel mai ridicat de abstractizare. Nivelul de abstractizare furnizeaza si el o serie de indicatii asupra calitatii "instrumentelor" intelectuale cu care opereaza individul, precum si asupra "produselor" - judecati, rationamente, teorii etc., obtinute cu ajutorul lor. Adecvarea la continut reprezinta masura in care termenii utilizati sunt potriviti pentru a exprima cele dorite. Se intampla ca unii oameni din dorinta de a impresiona pe cei din jur, sa foloseasca termeni de circulatie mai redusa, dar fara a le cunoaste precis semnificatia. Aceasta denota nu numai o informare insuficienta asupra problemei, dar si infumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilitati. De o atare atitudine poate fi vorba insa si in cazul in care astfel de termeni sunt utilizati, chiar corect in locul altora cu aceeasi semnificatie, mai cunoscuti, si care tocmai de aceea sunt considerati banali.

Un alt aspect al exprimarii il constituie coerenta in judecati si rationamente, respectiv in gandire. Orice manifestare verbala a omului, oricat de scurta, reprezinta independent de continutul comunicarii si o mostra a modului sau de a judeca, a felului in care interpreteaza datele realitatii. Pana la un punct modul de a judeca este dependent de pregatirea scolara si profesionala, de educatia primita, de suma influentelor sociale ce s-au exercitat asupra individului. În acelasi timp insa prin aceasta se dezvaluie si o parte din insusirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerentei in gandire pot fi folosite: precizia in judecati si rationamente (cu deosebire inlantuirea dintre premise si concluzii), originalitatea in aprecierea oamenilor si a diverselor evenimente, cunoasterea si aplicarea regulilor gramaticale in vorbire si scris etc.

VI. Plasticitatea si expresivitatea termenilor sunt notiuni inrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar sa se aleaga intre mai multe expresii verbale, asemanatoare ca semnificatie, dar cu nuante diferite. Alegerea nu este niciodata intamplatoare deoarece, chiar fara voia individului, ea este determinata in mare masura de atitudinea fata de realitatea luata in considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de alta parte, se stie ca oamenii se deosebesc mult sub raportul capacitatii de exprimare: in vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte putine, dar bine alese, altii, chiar cu pretul a numeroase cuvinte spun in realitate foarte putin. Astfel, prin plasticitate si expresivitate, din punct de vedere psihologic, se inteleg acele insusiri ale limbajului care reflecta capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci si atitudinea sa fata de ea, intr-un mod susceptibil de a provoca si la cei din jur aceeasi rezonanta afectiva. Din plasticitatea si expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul, bogatia fondului lexical, raportul in care se plaseaza individul cu lumea in general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.

Tot in cadrul simptomaticii labile intra ticurile, reactii stereotipe ce se repeta des, de multe ori fara stirea si, in orice caz, fara voia individului, ce pot aparea fie numai intr-una din categoriile mentionate (pantomima, mimica, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexa imprumutand elemente din mai multe categorii. Uneori ticurile dezvaluie anumite particularitati psihice ca nervozitate, emotivitate etc., ajutand la particularizarea cunoasterii oamenilor, facilitand evocarea lor. Se intampla chiar ca un detaliu in aparenta neinsemnat, cum este un tic, o data reamintit, sa fie suficient pentru evocarea unei serii intregi de insusiri sau fapte ale unui om.

În conditiile procesului judiciar, comportamentul invinuitului sau inculpatului este afectat de situatia speciala in care se afla, de starea de frustrare in fata autoritatii etc. impunandu-se o cat mai atenta analiza a datelor observatiei, pentru a se elimina eventualele erori de apreciere a comportamentului.

În continuare, voi prezenta o alta sursa de date cu privire la insusirile psihice ale oamenilor, care insa nu se mai incadreaza in ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabila sau simptomatica labila. Este vorba de aspectul vestimentar.

I. Îmbracamintea constituie un indiciu asupra starii materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are si multiple semnificatii psihologice. Astfel, ea reflecta preferintele estetice, gustul celui ce-o poarta, dar in mare masura si ideea pe care acesta si-o "face" despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea sa si-o faca despre el. Desigur, imbracamintea standard, de serie mare, nu ingaduie prea multe concluzii cu privire la simtul estetic al individului ce o poarta, alegerea fiind determinata, in mod evident, in primul rand de criterii materiale.

Principalele aspecte ale imbracamintei care au o semnificatie psihologica sunt: croiala, imbinarea culorilor, concordanta sau discordanta fata de moda zilei etc. Croiala neobisnuita, culorile stridente si, cu atat mai mult, imbinarile frapante de culori, precum si tendinta exagerata de a fi in pas cu moda, denota o oarecare superficialitate, o conceptie despre lume si viata care pune prea mult pret pe aspectul exterior al oamenilor si lucrurilor. Aceasta nu inseamna insa ca la polul opus intalnim insusiri psihice pozitive. Dimpotriva, atunci cand imbracamintea este neglijenta, vadind absenta oricaror preocupari de estetica si ordine, concluziile de ordin psihologic sunt, cel putin, la fel de severe ca si in primul caz. Se poate vorbi de: mentalitate retrograda, lipsa de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor si uzantelor sociale.

În urma observatiilor comportamentului subiectilor se pot detecta cativa indici care constituie expresia psihologica a temperamentelor.

Temperamentul exprima dinamica generala a persoanei, disponibilul sau energetic care se manifesta si imprima o nota dominanta tuturor trairilor si comportarii sale. Dinamica temperamentala se exteriorizeaza atat in miscarile persoanei, cat si in afectivitate, in conduitele voluntare sau procesele de cunoastere; ea se exprima in mimica persoanei, in viteza si ritmul vorbirii, in aspectele scrisului sau etc.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

Ø     impresionabilitatea, respectiv, profunzimea si taria cu care sunt traite fenomenele psihice, indeosebi cele senzoriale si afective. Dupa capacitatea de receptie a stimularilor si profunzimea impresiilor produse, precum si dupa ecoul lor in intreaga fiinta a subiectului, unele persoane sunt adanc impresionabile, iar altele doar superficiale. În primul caz, informatiile primite, ca si impresiile formate au o rezonanta mare in sfera personalitatii, iar trairile afective o fac sa vibreze puternic;

Ø     impulsivitatea, care se refera la caracterul brusc al raspunsurilor, la descarcari sacadate in desfasurarea proceselor sau, dimpotriva, inregistrand perioade de latenta marita si intensitate redusa;

Ø     ritmul reactiilor si al trairilor interioare ne infatiseaza alternarea lor uniforma sau neuniforma intre raspunsuri si pauze sau o instabilitate psihica si neregularitati evidente;

Ø     tempoul modificarilor neuropsihice temperamentale se exprima in frecventa fenomenelor intr-o anumita unitate de timp. Sub acest aspect exista persoane cu modificari abundente, cu frecventa mare in unitatea de timp avand un tempou tumultos, ridicat si persoane cu o frecventa de evenimente psihice si trairi reduse manifestand un tempou scazut, pe aceeasi unitate de timp;

Ø     expresivitatea psihica in descifrarea temperamentului apare in intonatia, debitul si fluenta limbajului, in miscarile de mers automatizate, in expresiile emotionale si mimice, in sensul si directia relatiilor persoanei cu ceilalti din colectivitate.

II. Temperamentul coloreaza intreaga viata psihica a persoanei. El reda, atat tabloul comportamental al persoanei sub aspect dinamic, cat si proprietatile fundamentale ale sistemului nervos central. Legatura dintre tipul de activitate nervoasa superioara - definit prin intensitatea, echilibrul si mobilitatea proceselor centrale de excitatie si inhibitie - si temperament este directa si stransa. Tipul de activitate nervoasa superioara formeaza baza neurofunctionala a temperamentului; temperamentul fiind manifestarea tipului de activitate nervoasa superioara in sfera activitatii psihice. Desi aceste doua notiuni sunt in interdependenta, ele nu trebuie confundate. Tipul este o notiune fiziologica, temperamentul - una psihologica. Între tip si temperament nu exista o coincidenta, ci o corespondenta.

Fiecare din tipurile de activitate nervoasa superioara se manifesta in activitatea psihica si in conduita ca tip de temperament. Astfel, s-a stabilit o corespondenta intre tipul puternic-neechilibrat-excitabil si temperamentul coleric; tipul puternic-echilibrat-inert si temperamentul flegmatic; tipul slab si temperamentul melancolic (desigur, toate sunt pure teoretizari).

Ø     COLERICUL - nelinistit, impetuos, uneori impulsiv, miscari rapide, limbaj cu intonatii oscilante; trairi afective intense, dar inegale, reactii explozive; adesea manifesta momente de incordare si o stare de alarma interna, dar ambele nejustificate; stapanirea de sine lasa de dorit; conduita privita in ansamblu este inegala (cand foarte activ, agitat, cand foarte pasiv, cuprins de stari depresive); doarme agitat; intampina dificultati in realizarea unei actiuni sistematice; se supune greu la disciplina; capabil de sentimente puternice si durabile.

Ø     SANGVINICUL - mobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de imprejurari, aproape intotdeauna bine dispus; stabileste cu usurinta relatii cu cei din jur; este vesel, energic, cu posibilitati de pastrare a calmului, are o vorbire clara, curgatoare, cu intonatii; se adapteaza usor la conditiile noi de viata, receptiv la nou; poate deveni repede indiferent fata de o activitate migaloasa si neinteresanta; sentimentele apar si se substituie cu repeziciune, nefiind inclinat spre sentimente puternice si stabile; se poate stapani cu usurinta daca este educat in acest sens.

Ø     FLEGMATICUL - linistit, de un calm aproape imperturbabil; lent in miscari, nu are reactii emotionale vii si rapide, pare deseori indiferent, se impresioneaza mai greu; vorbirea este monotona, dar egala; necesita mai multe repetitii pentru a invata un material, este ordonat; starile afective se desfasoara lent, dar sunt stabile; isi pastreaza calmul chiar in situatii dificile; rezervat: in activitate se concentreaza puternic si nu este distras cu usurinta; are un somn linistit, chiar inainte sau dupa unele solicitari mai intense.

Ø     MELANCOLICUL - sensibil, afectiv, timid, inchis, nehotarat; tonus slab al conduitei; rezistenta scazuta la eforturile intelectuale; o slaba capacitate de concentrare, cu inclinatii spre reverie; se adapteaza greu la situatii noi, mai putin prietenos; nu rezista la starile de incordare si suprasolicitare, dar in conditii de liniste, este capabil de actiuni analitice, migaloase, de mare finete care cer multa rabdare si grija pentru detalii.

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitatilor psihologice, s-a reusit sa se stabileasca anumite caracteristici comune care se regasesc la majoritatea celor care incalca in mod frecvent legea:

1. INSTABILITATEA EMOTIV-ACTIONALA

Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite in familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element care in reactiile sale tradeaza discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau minor, o latura unde traumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de altii.

2. INADAPTAREA SOCIALA

Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a realizat in conditii neprielnice si in mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca, in majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti decedati, divortati, infractori, alcoolici), unde nu exista conditii, priceperea sau preocuparea necesare educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu este suficient de ridicat, unde nu se da atentia cuvenita normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din influenta necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi negative care, in diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducand la devianta si apoi la infractiune. Actiunea infractionala reprezinta, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reactie atipica.

3. SENSIBILITATEA DEOSEBITA

Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii, elaborat pe linie sociala. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.

4. DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI

Constient de caracterul socialmente distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza in taina, observa, planuieste si executa totul ferit de ochii oamenilor, in general, si ai autoritatilor, in special. Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a doua lui natura, care nu se mascheaza numai in perioada in care comite fapta infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupari de o alta natura decat cele ale "specialitatii" infractionale. Acest "joc" artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tainuirii, a "vietii duble", ii formeaza infractorului deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.

5. IMATURITATEA INTELECTUALA

Aceasta consta in incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica importanta viitorului. Arbuth-not concluzioneaza faptul ca acesta este centrat pe prezent si nu discrimineaza cert delincventa de nondelincventa. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata scazuta a coeficientului de inteligenta (IQ), ci inseamna o capacitate redusa de a stabili un raport rational intre pierderi si castiguri in proiectarea si efectuarea unui act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se in conditiile unei prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt.

6. IMATURITATEA AFECTIVA

Consta in decalajul persistent intre procesele cognitive si afective, in favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate, predominand principiul placerii in raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor placeri imediate, minore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave.

7. FRUSTRAREA

Este o stare emotionala resimtita de infractor atunci cand este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc., care considera ca i se cuvin sau cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimtita in plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan surescitarea subcorticala.

Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere (toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul, actionand haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent, cu urmari antisociale grave.

8. COMPLEXUL DE INFERIORITATE

Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Complexul de inferioritate apare in urma unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita sau experimentata a celorlalti. Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar in cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

Componentele nucleului personalitatii sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva.

1. EGOCENTRISMUL reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi; el si numai el se afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar despotic. Egocentricul nu este capabil sa vada dincolo de propriile dorinte, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil sa recunoasca superioritatea si succesele celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna si in toate situatiile dreptate. Îsi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si succesele, iar atunci cand greseste, in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.

2. LABILITATEA este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii, capriciozitatea si, ca atare, o accentuata deschidere spre influente, actiunile individului fiind imprevizibile. Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, individul fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe pornirile si dorintele in fata pericolului public si a sanctiunii penale.

3. AGRESIVITATEA apare atunci cand individul este impiedicat sa-si satisfaca dorintele si se manifesta printr-un comportament violent si distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: auto-agresivitatea si heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc. J. Pinatel mai evidentiaza doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constient.

4. INDIFERENTA AFECTIVA este strans legata de egocentrism si mai poarta numele de insensibilitate morala. Ea se caracterizeaza prin incapacitatea infractorului de a intelege durerile si nevoile celorlalti, prin satisfactia resimtita fata de durerile altora. Indiferenta afectiva reda in fond starile de inhibare si dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza de la varste timpurii, fiind una din principalele carente ale procesului socializarii, un rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii familiale, precum si stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii.

Aceste componente ale personalitatii infractoare se pot intalni si la celelalte persoane (cei care nu sunt infractori), insa la acestea nu sunt elemente dominante ale personalitatii, nu au consistenta si frecventa intalnita la infractori, nu sunt orientate spre infractionalitate.

Ca urmare a orientarii axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic sa desfasoare o munca sociala sustinuta. Aceasta incapacitate este dublata de dispretul fata de munca, de atitudinea negativa fata de cei ce desfasoara o activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta atitudine, aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive functioneaza la ei in mod normal, continutul lor se indreapta spre actiuni conflictuale in raport cu societatea, spre actiuni antisociale. Dezgustul fata de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop mai consistent vietii, provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o continua stare de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii lor, spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza activitatea infractionala. Faptul ca in decursul activitatilor, infractorii isi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori saracie de idei sau lipsa imaginatiei creatoare, dar in acelasi timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica a infractorilor. Analizand modul lor de lucru, ajungem sa recunoastem ca este vorba, in cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv fundamental. Cu toate acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum si o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza unui antrenament indelungat.

Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin succesele obtinute in activitatea infractionala devin increzuti, orgoliosi, supraapreciindu-se si ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de societatea care refuza sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital si in acelasi timp si o trasatura fundamentala a caracterului sau este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale, lipsa unor valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor, ii imprumuta o atitudine de totala nepasare fata de propria-i soarta. Din acest motiv, aparentul curaj de care da dovada reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in urma tensiunii continue, in urma obisnuintei de a fi mereu in pericol. Egoismul inabusa complet orice urma de compasiune si, ca urmare, poate duce la acte de mare cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzand acele elemente care se pot desprinde din analiza trasaturilor fundamentale ale unui numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai degraba una statistica, ea permite un numar nesfarsit de exceptii, un joc mare de deplasari cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialitati infractionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici difera foarte mult de la un infractor la altul, in functie si de genul de infractiune pe care il realizeaza.

Luand in considerare unicitatea oricarui act infractional, a individualitatii si personalitatii distincte a oricarui infractor, nu sunt lipsite de interes urmarirea si surprinderea unor particularitati psihologice ale infractorilor de diverse "specialitati".

Elementele constitutive ale sistemului personalitatii, atat cele simple, cat si cele complexe, se afla intr-un sistem de legaturi multiplu determinate, astfel incat fenomenul personalitatii este dificil de cunoscut si reclama utilizarea unor mijloace stiintifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiza eficienta. În analiza personalitatii se disting doua planuri de analiza: planul componentelor personalitatii si planul tipurilor de personalitate.

1. Componentele biologice ale personalitatii cuprind toata zestrea nativa a individului, indiferent daca unele caracteristici se regasesc si la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici innascute). Aici sunt cuprinse: calitatile si deficientele majore ale organismului, temperamentul, inzestrarea aptitudinala a personalitatii.

a) Calitatile si deficientele majore ale organismului, cele vizibile cat si cele mai putin vizibile, isi pun amprenta in mod hotarat asupra personalitatii. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat si de o infatisare atragatoare au o siguranta de sine, comportamentul lor fiind, in mare parte, determinat in mod avantajos de constitutia lor fericita. În opozitie cu acestia, o capacitate redusa de rezistenta la greutati fizice sau deficiente senzoriale ori locomotorii influenteaza negativ formarea personalitatii. Sentimentul de inferioritate generat de statura mica sau de disfunctii organice, potentate si prin dispretul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incita la comportamente compensatorii - "vitejia" lui Napoleon pare sa fie ilustrativa - care nu o data pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferioritatii[1] este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra caruia vom insista pe parcursul lucrarii.

b) Temperamentul consta in acele caracteristici formale care se refera la modul cum se desfasoara viata psihica a individului. Termenul romanesc cel mai apropiat este "fire". Astfel, vorbim de fire lenta, fire iute, apoi de oameni la care starile afective sunt durabile sau mai putin durabile, de usurinta sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihica (afectiva) la alta etc.

c) Înzestrarea aptitudinala a personalitatii se refera la abilitatea naturala de a dobandi cunostinte ori indemanari de ordin general sau special. Inteligenta, de pilda, este considerata ca fiind o aptitudine generala, cata vreme indemanarea constituie o aptitudine speciala. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor innascute este usor de demonstrat. Oricat de "talentat", de inzestrat nativ pentru muzica ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fara studii de specialitate. Pe de alta parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un "bun" falsificator de bancnote sau diplome daca aptitudinile lui nu vor fi sustinute de atitudini antisociale puternice (relatia aptitudini-atitudini). Îndeosebi pe acest plan se evidentiaza nu numai complexitatea personalitatii, ci si contradictorialitatea ei. O caracteristica superioara pozitiva - mare talent la desen - devine socialmente negativa prin manifestarea ei pe un taram prohibit de societate. Falsificatorii de tablouri fac parte dintre acele talente corupte pe care castigul usor le atrage. Tot astfel, inteligenta (aptitudine generala), daca nu este asociata cu onestitatea (atitudinea sociala pozitiva), poate sa evolueze in directia formarii unei personalitati de escroc, santajist sau de delapidator.

2. Componentele sociale ale personalitatii se refera la efectele actiunii unor agenti de natura socio-culturala (mediu social, fenomenul invatarii ca substrat si mecanism al educatiei spontane si institutionalizate) traduse in structuri achizitionate (caracter, atitudini), care, pe masura consolidarii lor, devin forte motrice, chiar motive care modeleaza comportamentul. Prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ specifice care se exprima in activitatea omului in mod relativ stabil si permanent. Activitatea individului insa, se muleaza pe "modele" socio-culturale de comportare si, pe masura ce se interiorizeaza, sunt traite sub forma de atitudini fata de alti oameni, fata de munca si activitate in general, precum si in atitudinea fata de sine insusi. Daca prin atitudine vom intelege maniera de a se comporta intr-o situatie, atunci devine clar ca atitudinea fata de altii si fata de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determina, in mare masura, fie formarea unei personalitati echilibrate (om sociabil, activ, exigent fata de sine), fie formarea unei personalitati deviante (banuitor, distant si nepasator fata de altii, cu o mare doza de egoism). Componentele biologice se dezvolta si actioneaza in conditiile existentei si actiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalitatii se realizeaza in timp, prin interactiunea celor doua blocuri mari de componente. Daca. cu indreptatire, putem vorbi de o devenire permanenta a personalitatii, tot asa si criminogeneza trebuie sa fie privita ca un proces de durata in care factorii biologici individuali sunt intretesuti cu cei sociali, ceea ce imprumuta fenomenului infractional nu numai multicauzalitatea, dar si polimorfia specifica.

Trasaturile personalitatii sunt considerate ca fiind variabile. Trasaturile sunt ale personalitatii si nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trasaturii, caci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trasatura niciodata

Trasatura este o tendinta de reactie larga si relativ permanenta. Putem vorbi de trasaturi ale cunoasterii (acuitate perceptiva, gandire superficiala etc.), trasaturi ale afectivitatii (usor emotionabil, sentimente profunde etc.), trasaturi temperamentale (lent, iute, alert etc.), trasaturi dinamice care se refera la modul de actiune si de decizie, dar si la motivatii si interes etc. Trasaturile de personalitate evolueaza in cursul vietii individului, deoarece el este in permanenta interactiune cu mediul social si cu cel fizic, in continua transformare. În cadrul acestei interactiuni, ca si in urma retroactiunii (de la comportament inapoi spre trasaturi, ereditate, atitudine etc.) pot apare si trasaturi noi sau se accentueaza cele formate anterior. Oricare ar fi natura trasaturilor, ele au o evolutie intr-un ritm lent; schimbarile radicale, dramatice, profunde ale personalitatii sunt relativ rare, ele sunt doar exceptii care, obisnuit, se produc in conditii cu totul iesite din comun.

Din punctul meu de vedere, ar fi gresit sa credem ca alcatuind o lista de 30-40 de trasaturi, am caracteriza un individ. Personalitatea nu este numai suma trasaturilor (fie ele caracteristice si relativ stabile), ci este o constelatie specifica a trasaturilor, intre care una sau cateva dobandesc un caracter dominant, subordonandu-le pe celelalte, formand o textura specifica, individuala si unica. Cunoasterea reala a personalitatii unui infractor, presupune cunoasterea dominantei (sau dominantelor) specifice si sistemul de subordonare - fata de dominanta(e) - a celorlalte trasaturi.

Cercetarea personalitatii infractorului implica un camp larg de investigatii asupra fiintei umane concepute ca un intreg. Jean Pinatel in lucrarea intitulata "Personalitatea criminala" considera ca trecerea la act constituie elementul decisiv. Conditiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale carui componente sunt[2]: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si asocierea componentelor amintite, dintre care nici una in sine nu este anormala.

Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului ca nucleul personalitatii nu este un dat, ci o rezultanta. Analizand comportamentul infractional, autorul arata ca infractorul nu este retinut in savarsirea actului sau de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil sa se organizeze pe termen lung si, tot asa, nu este in stare sa depaseasca obstacolele care apar in calea actiunii lui criminale, deoarece el este dinamic si eminamente agresiv.

În acelasi timp, el reuseste sa depaseasca si aversiunea fata de acte odioase, caci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasa de nimeni, nu nutreste sentimente de simpatie fata de nimeni si, in consecinta, poate comite orice infractiune.