Notiunea de infractiune internationala

Notiunea de infractiune internationala

CUPRINS :

CONCEPTULDEINFRACTIUNE  INTERNATIONALA. APARITIA SI DEZVOLTAREA ACESTUIA

DEFINITIA INFRACTIUNII INTERNATIONALE

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACTIUNII INTERNATIONALE: MATERIAL ILICIT MORAL (PSIHOLOGIC)

CRITERII DE CLASIFICARE A INFRACTIUNILOR INTERNATIONALE

CONCEPTUL DE INFRACTIUNE INTERNATIONALA. APARITIA SI DEZVOLTAREA ACESTUIA.

Dreptul penal ,este structurat ,in totalitate in jurul a 3 institutii fundamentale si anume :infractiunea ,raspunderea penala si pedeapsa .Intre cele 3 institutii exista o stransa legatura si conditioanare ,in sensul ca institutia infractiunii determina existenta si functionarea celorlalte doua.Astfel fara infractiune nu poate exista raspundere penala iar fara raspundere penala nu poate exista pedeapsa .avarsirea unei infractiuni atrage ,pentru cel care a comis-o ( perosoana sau stat) o pedeapsa iar pedeapsqa implica din partea faptuitorului ,raspunderea sa penala pentru fapta savarsita.

In teoria dreptului penal si in diferite legislatii nationale ,infractiunea este privita din doua perspective:ca fenomen social sau ca fenomen juridic.Orice infractiune este o fapta sociala prin accea ca ,pe de o parte,tulbura ordinea sociala iar pe de alta parte ,exprima o anumita pozitia a faptuitorului fata de regulile sociale ,adica un act de conduita sociala.

Ca fenomen social ,notiunea de infractiune evolueaza in functie de modul in care sunt apreciate ,la un moment dat anumite valori sociale ,in raport de care este nevoie sa se adopte norme de conduita considerate necesare pentru existenta societatii si ,pe aceasta baza ,statele determina in cuprinsul legii penale ,actiunile sau abstentiunile pe care le impune cetatenilor,sub amenintarea unei pedepse .

Ca fenomen juridic ,infractiunea este o fapta/actiune sau inactiune,imputabila autorului sau ,prevazuta de legea penala si sanctionata cu o pedeapsa .ca fenomen juridic infractiunea este caracterizata de incriminare si pedeapsa pentru savarsirea ei. Infractiunea reprezinta o fapta (actiune sau inactiune), care este periculoasa pentru societate, este savarsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala.

De aici rezulta ca infractiunea este in primul rand o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, perceptibil prin simturile noastre. Fapta poate consta intr-o actiune sau inactiune, un fapt concret contrar normelor prescrise de lege sau lipsa unui fapt prescris de lege ca o obligatie intr-o imprejurare data. Ea cuprinde si urmarile socialmente periculoase, deci si modificarile produse in mod constient, ori care se puteau produce prin actiunea sau inactiunea respectiva. Evident, pentru ca fapta sa fie pedsepsita trebuie sa existe si o legatura de cauzalitate directa sau mediata intre fapta respectiva si rezultatul socialmente periculos produs.

Pentru a constitui infractiune, fapta penala trebuie sa prezinte si un pericol social real, adica sa aduca atingere prin vatamarea efectiva sau prin punerea in pericol, uneia din valorile aparate de legea penala si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

Pericolul social difera de la o infractiune la alta in raport cu insemnatatea valorilor sociale incalcate sau atinse, dar el trebuie sa aiba intotdeauna un grad ridicat care sa justifice sanctionarea in modalitate penala. Evaluarea pericolului social al infractiunii se face in mod generic prin lege atunci cand aceasta incrimineaza un summit tip de infractiune si in mod concret in procesul de aplicare, de catre organele judiciare penale.

Pentru existenta infractiunii, asa cum rezulta din definitia acesteia, este necesar ca fapta penala sa fie savarsita cu vinovatie. Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a autorului in ce priveste vointa neconstransa de a comite acea fapta si constiinta caracterului si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia. O asemenea atitudine psihica se poate prezenta fie sub forma intentiei (directa sau indirecta), fie sub forma culpei, cu variatele ei forme (usurinta, temeritete, gre§eala, imprudenta sau nesocotinta, neatentie, neglijenta, nepricepere, nedibacie etc.).

Fapta care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie capata, insa, caracter de infractiune numai daca este prevazuta de legea penala ca susceptibila de a fi sanctionata in aceasta modalitate specifica.

Numai din momentul prevederii in lege, fapta respectiva capata caracter juridic, potrivit principiului legalitatii incriminarii putand fi aplicate sanctiuni penale doar pentru acele fapte cate la data savarsirii lor erau prevazute ca atare, deci incriminate, printr-o lege.

Pentru existenta unei infractiuni si pedepsirea acesteia este, asadar, necesara intrunirea tuturor celor trei trasaturi esentiale, definitorii pentru aceasta, ca o fapta socialmente periculoasa, sav'arsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

Aceste trasaturi definesc infractiunea in raport cu alte acte ilicite (delictul civil, contraventia, abaterea disciplinara).

Reliefarea sumara a acestor aspecte ridicate de teoria generala a infractiunii care constituie in fapt fundamente ale dreptului penal, acceptate in legislatia penala interna a statelor civilizate am considerat-o necesara pentru ca asemenea concepte stau la baza si a reglementarilor internationale privind reprimarea infractiunilor. Ele au inspirat pe autorii conventiilor internationale prin care sunt incriminate diferite categorii sau anumite infractiuni concrete, in cuprinsul respectivelor conventii formulandu-se reglementari ce constituie o sinteza intre institutiile de drept penal intern si institutiile proprii dreptului international public, in conditiile in care dreptul international penal se bazeaza inca intr-o important masura pe institutiile juridice nationale.

Trecerea in sfera internationalului a unor infractiuni care in perioada clasica a dreptului international public era de competenta exclusiva a fiecarui stat, ca si aparitia unor noi infractiuni grave, odata cu interzicerea recurgerii la forta armata in dreptul international, au determinat si cristalizarea notiunii de infractiune internationala.

In cadrul dreptului international, problema reprimarii infractiunilor capata trasaturi noi, particulare, sub variate aspecte, relatiile internationale desfasurandu-se, ele insele, dupa reguli ce prezinta importante particularitati fata de dreptul intern al statelor.

Notiunea de infractiune internationala este de data mai recenta, ea fiind strans legata si de doua postulate importante pentru dreptul international penal, si anume ca statul in relatiile sale este supus dreptului si ca individul poate fi facut raspunzator pentru actiunile ilicite ale unui stat.

Dreptul international penal, s-a constituit ca ramura distincta a dreptului international abia in secolul 20, iar raspunderea internationala pentru savarsirea de infractiuni s-a adaugat celorlalte forte ale raspunderii internationale, indeosebi in legatura cu crimele de razboi, dar si cu savarsirea de catre persoane particulare in timp de pace a unor infractiuni a caror periculozitate afecteaza societatea umana in intregul sau, dincolo de interesele de protectie anti-infractionala proprii fiecarui stat (infractiunile de terorism ,genocide etc) .

Pana la crearea unui drept conventional modern privind reprimarea infractiunilor internationale, elemente ale acestuia au aparut in dreptul cutumiar. Inca din antichitate anumite infractiuni legate de modul de ducere a razboiului, de protectia anumitor sanctuare, de desfasurarea in conditii de securitate a comertului, in special a celui pe mare, au fost sanctionate de catre toate statele, oriunde s-ar fi produs acestea.Astfel este infractiunea de piraterie care a fost prevazuta si pedepsita in dreptul mai multor state .

Pentru a se aprecia daca un fapt are sau nu caracterul unei infractiuni internationale, trebuie sa se aiba in vedere dreptul international in ansamblul sau. Cutuma internationala indeplineste, alaturi de dreptul

conventional, un rol important, spre deosebire de dreptul intern in care ea este exclusa cu desavarsire dintre izvoarele dreptului penal.

Cutuma internationala nu cere, in general, pentru a fi obligatorie, un consimtamant net si anticipat al tuturor statelor si nici un consimtamant unanim. De aceea regula prin care se atribuie caracter infractional anumitor violari ale dreptului international nu este necesar sa fie unanim recunoscuta, ea multumindu-se, pentru a fi obligatorie, cu o convingere mai putin generala, prin care se recunoaste ca este conforma ideii de justitie si ca ea se fundamenteaza pe o necesitate sociala. De principiu, este fara importanta, daca aceasta regula este sau nu confirmata ori precizata printr-un acord international, conventie sau tratat, daca a devenit o regula de drept conventional.

Valoarea deosebita a cutumei in dreptul international penal a fost pusa in evidenta in mod pregnant si in cadrul instantelor militare international, constitute dupa primul, dar si in special dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand judecarea si condamnarea criminalilor de razboi s-a facut atat in baza prevederilor conventiilor internationale incheiate anterior, cat si in conformitate cu cutuma internationala existenta la acea data, mai evidenta decat tratatele, potrivit careia la declansarea sa razboiul mondial, razboi de agresiune, era deja interzis in dreptul international, chiar daca Germania insasi nu se angaja formal in acest sens, intrucat, retragandu-se din Liga Natiunilor, nu-i puteau fi opozabile conventiile sau celelalte instrumente internationale adoptate in cadrul acesteia.

Notiunea insasi de infractiune internationala nu este imuabila, constanta. Din contra, cum dreptul international evolueaza continuu si cum continutul sau se imbogateste de la o zi la alta, tot astfel aceeasi evolutie se aplica si notiunii de infractiune internationala: ceea ce ieri nu constituia o exigenta a dreptului international poate deveni azi, iar timpul care trece adauga fara incetare la sarcinile impuse de dreptul international.

Evolutiile in domeniul dreptului conflictelor armate, in care incalcarile dispozitiilor cu caracter umanitar ies tot mai mult din domeniul cutumiar,iar cu fiecare noua conventie in materie se adauga noi fapte de incalcare a unor asemenea norme care trebuie sa fie pedepsite conform dreptului international penal ca infractiuni grave, probeaza o asemenea asertiune.

Astfel, notiunea de crime de razboi a fost considerabil largita, in special dupa al doilea razboi mondial, la aceasta adaugandu-se in acelasi timp si crimele impotriva pacii si cele impotriva umanitatii, iar numarul infractiunilor care sunt urmarite si pedepsite in baza unor conventii internationale este in continua crestere.

Dreptul international penal contemporan asigura, ca urmare, o protectie tot mai larga intereselor si valorilor ce prezinta important din punct de vedere uman sau al vietii sociale internationale.

In conditiile contemporane, dreptul international se dezvolta indeosebi pe cale conventionala prin reglementari scrise, astfel ca si dreptul international penal incepe sa se bazeze tot mai mult pe incriminarea conventionala, in cuprinsul tratatelor ce se incheie definindu-se cu mai mare precizie infractiunile internationale, fapt deosebit de important indeosebi in acest domeniu, al dreptului penal, care este condus intre alte principii si de acela al legalitatii incriminarii. Dreptul conventional contribuie considerabil la consolidarea acestui principiu, caci formuland in scris continutul faptelor incriminate, le face mai clare si mai inteligente decat o poate face dreptul cutumiar, cutuma trebuind sa fie stabilita ori de cate ori se pune problema aplicarii ei, operatiune cu atat mai dificila, cu cat in cauza sunt puse fapte si persoane care trebuie sa suporte rigorile legii penale.

Dreptul international penal prezinta inca importante carente, intre care aceea ca, stabilind infractiunile, nu este in masura sa stabileasca §i pedepsele corespunzatoare pentru diferitele categorii de infractiuni. Intr-adevar, nici una din conventiile Internationale prin care se incrimineaza anumite fapte penale nu stabileste si sanctiuni concrete pentru faptele la care se refera, ceea ce nu este intru totul in concordanta cu principiul de drept penal admis unanim potrivit caruia pedeapsa trebuie sa fie fixata dinainte (Nulla poena sine lege) si este de natura sa antreneze consecinte neplacute din punct de vedere juridic si al echitatii.

Intrucat, ori de cate ori se pune problema practica a aplicarii legii penale internationale in ce priveste stabilirea pedepsei, se recurge la dreptul penal intern al unui anumit stat sau al statelor celor mai avansate, care au insa principii si sisteme de stabilire si aplicare a pedepsei destul de diferite, pe de o parte este greu de stabilit in concret ce anume pedeapsa sa fie aplicata, iar pe de alta parte, aceeasi fapta poate fi pedepsita in mod diferit in tarile care aplica dispozitiile conventiilor. Este de aceea de dorit sa se stabileasca o uniformitatea sanctiunilor penale pentru infractiunile internationale.

2. DEFINITIA INFRACTIUNII INTERNATIONALE

In literatura juridica de specialitate s-au dat infractiunii internationale definitii diferite, incadrand-o, insa, in general, in categoria faptelor ilicite savar;ite de catre state prin reprezentantii lor autorizati, sau de catre persoane particulare in nume propriu, dar imputabile in toate situatiile sub aspectul sanctiunii penale, unor persoane fizice.

Vespasian V. Pella arata ca infractiunea internationala constituie o actiune sau o inactiune sanctionata de o pedeapsa pronuntata si executata in numele comunitatii statelor.

Mai recent, profesorul belgian Stefan Glaser definea infractiunea internationala ca fiind un fapt contrar dreptului international si atat de vatamator pentru interesele aparate de acest drept, incat statele ii atribuie de comun acord un caracter criminal, cerand, totodata, si reprimarea penala.

Se poate sintetiza, astfel, ca infractiunea internationala este fapta, constand dintr-o actiune sau inactiune, savarsita cu vinovatie de catre o persoana in calitate de agent al statului sau in nume propriu, prin care se incalca drepturile si interesele ocrotite de dreptul international si care este sanctionata penal prin incriminarea sa de catre dreptul international.

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACTIUNII INTERNATIONALE: MATERIAL ILICIT MORAL (PSIHOLOGIC).

Infractiunea internationala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente constitutive: elementul material, elementul ilicit si elementul moral {psihologic).

Elementul material consta intr-un act de natura fizica, voluntar, care se poate manifesta sub doua forme: ca actiune (delicta commissiva) sau ca inactiune ori omisiune (delicta ommissiva).

Actul material ia aspecte diferite in raport cu configuratia infractiunii incriminate in baza dreptului international conventional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism etc.), care exprima interesul sau dreptul lezat atat de grav incat intereseaza comunitatea internationala in ansamblu.

Elementul ilicit constituie un alt element care conditioneaza existenta infractiunii international, ilegalitatea fiind aceea care determina si atrage sanctiunea penala. Caracterul ilicit rezulta dintr-o incalcare a unei norme de drept international cuprinsa, fie intr-o conventie internationala, fie intr-o cutuma, ori dintr-un act contrar echitatii si justitiei internationale.

Infractiunile internationale nu pot fi reprimate daca au intervenit anumite cauze care inlatura caracterul ilicit al actului de violare a obligatiei internationale (forta majora, starea de necesitate, legitima aparare etc.) sau daca faptele au fost savarsite, in limitele unei obligatii rezultand din legi sau tratate internationale.

Elementul moral (psihologic). Pentru a constitui infractiunea internationala, actul incriminat trebuie sa fie imputabil autorului. Se pune problema savar§irii cu vinovatie a faptei incriminate. Aceasta presupune

atat vointa de a comite o fapta de drept international penal, cat si constiinta caracterului ilicit al faptei, ca si in dreptul intern

CRITERII DE CLASIFICARE A INFRACTIUNILOR INTERNATIONALE

In dreptul international penal clasificarea infractiunilor se face potrivit unor criterii multiple. Astfel,

O prima clasificare are la baza subiectul infractiunii din acest
punct de vedere infractiunile impartindu-se in:

a) infractiuni grave comise de catre persoane fizice, in numele sau
in contul unui stat, cum ar fi declansarea unui razboi de agresiune,
violarea angajamentelor asumate prin tratate internationale,
apartheidul, genocidul etc.;

b) infractiuni comise de catre persoane particulare, in afara
imputernicirii din partea unui stat. In aceasta categorie se
insumeaza o multitudine de infractiuni, intre care: terorismul;
pirateria maritima; deturnarea de aeronave; distrugerea cablurilor
submarine; traficul ilicit de stupefiante; falsificarea de moneda;
circulatia si traficul cu publicatii obscene; aducerea in sclavie §i
traficul de sclavi; traficul de femei si de copii; luarea de ostatici;
munca fortata; infractiunile impotriva persoanelor care se bucura
de protectie internationala; infractiunile contra bunurilor culturale
etc.

O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmarit de autorul infractiunilor, in sensul daca acestea comporta sau nu un element politic ori ideologic. In prima categorie, a infractiunilor cu scop politic sau ideologic, se incadreaza crimele contra umanitatii, inclusiv genocidul, crimele de razboi, apartheidul si terorismul international, iar in cea de-a doua categorie intra toate celelalte infractiuni mentionate, precum si altele asemenea lor.

Un al treilea criteriu de clasificare il constituie perioada in care au fost comise infractiunile, dupa cum acestea au fost savar§ite in timp de pace sau in timp de razboi, din acest punct de vedere unele infractiuni putand fi comise numai in timp de pace, altele numai in timp de razboi, iar altele atat in timp de pace, cat si in timp de razboi.

Exista §i o a patra clasificare a infractiunilor internationale, dupa natura obiectului impotriva caruia sunt dirijate si caruia ii aduc atingere, cu alte cuvinte, dupa natura valorilor afectate, in infractiuni contra unor valori morale si infractiuni contra unor valori materiale. Din prima categorie fac parte infractiunile prin care se aduce atingerea ordinii politice si juridice internationale, cum sunt razboiul de agresiune si terorismul international, sau persoanei umane conceputa ca o valoare universale independent de nationalitate, rasa sau religie, si anume vietii,

integritatii sale fizice sau morale, demnitatii umane (actele calificate drept crime de razboi, crimele contra umanitatii, inclusiv genocidul, tratamentele inumane, sclavia si faptele analoge sclaviei, munca fortata, traficul de stupefiante).

In categoria infractiunilor internationale prin care se aduce atingere valorilor materiale, adica acelor valori care pot fi obiectul unor aprecieri sau evaluari materiale, pecuniare, se incadreaza cele prin care se lezeaza bunurile culturale (opere literare, §tiintifice, artistice etc.), bunurile a caror folosinta este indispensabila tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurile submarine etc.), bunurile care concura la libertatea si securitatea circulatiei in marea libera si in aer (navigatia, zborurile aeriene etc.) si bunurile a caror autenticitate si conservare este importanta atat pentru comunitatea statelor, cat si pentru fiecare individ (moneda, biletele de banca etc.).

Clasificarea infractiunilor dupa mai multe criterii prezinta, desigur, importanta in analiza sistematica a acestora, in evidentierea trasaturilor generale si a particularitatilor lor si in intelegerea mai exacta a componentelor fiecarei fapte penale. In cursul tratarii in continuare a categoriilor de infractiuni internationale se vor avea in vedere toate aceste principale criterii, dar indeosebi criteriul mentionat la inceput si anume clasificarea infractiunilor dupa subiectul lor, in crime internationale savdrsite in numele si din imputernicirea statului si infractiunii internationale comise de persoane particulare. Acest criteriu exprima gravitatea deosebita a faptelor cuprinse in prima categorie, amploarea atingerilor aduse valorilor fundamental ale relatiilor internationale, precum si regimul relativ diferit rezervat acestora fata de a doua categorie de infractiuni, in care autorii faptelor actioneaza in nume propriu, intre cele doua categorii de fapte existand deosebiri notabile in ce prive§te reglementarea §i caracterul raspunderii, precum si colaborarea membrilor comunitatii internationale in descoperirea si reprimarea lor.

Bibliografie :

1.Vasile Cretu ,Drept international penal, editura Tempus ,Bucuresti ,1996

2.Dumitru Virgil Diaconu ,Drept international penal ,Cluj Napoca ,1997

3.Cursul "Infractiunea internationala"