Antantele – prezentare generala

ANTANTELE – PREZENTARE GENERALA

SECTIUNEA I NOTIUNEA DE ANTANTA

Modalitate a practicilor anticompetitive, alaturi de abuzul de pozitpie dominanta, antanta este vizaza de acea parte a legislatiei antitrust care ca obiect controlul comportamentelor pe piata al intreprinderilor.

Pe o piata concurentiala normala, orice intreprindere este constransa sa se conformeze pretului pe care i-l transmite piata, in sensul ca pentru a-si nominaliza profitul trebuie sa-si adapteze productia proprie, astfel incat costul de revenire (inclusiv beneficiul) sa fie egal cu pretul determinat in circuitul comercial de legea cererii si ofertei libere, in sectorul respectiv.[1] Dimpotriva, agentii economici care recurg la practici anticoncurentiale fixeaza in mod unilateral si discretionar preturile care le convin. Repercusiunile prejudiciabile sunt acut resimtite de clientela, care trebuie sa plateasca mai mult decat valoarea reala a marfii.

Iata de ce reprimarea practicilor anticoncurentiale, cum sunt denumite astfel de comportamente ale agentilor ori asociatilor de agenti economici, este principala directie de actiune si principalul scop al luptei impotriva formelor de concurenta ilicita.

Prin actiunile si masurile de prevenire si reprimare a practicilor anticoncurentiale pe care le intreprind autoritatile competente se apara, in principal, interesele consumatorilor, de a-si procura, in conditii de libertate de alegere produsele si serviciile pe care le doresc, precum si interesele economiei de piata, in general sau in concret ale unei anumite piete relevante sau pentru un anumit produs sau serviciu, economie care trebuie sa functioneze in conditii de libera concurenta.

Reprimarea practicilor aratate formeaza obiectul legislatiei anti-trust. Comportamentul anticoncurential este individualizat in doctrina si legislatia diferitelor state sub diverse denumiri, cum ar fi acelea de „practici anticoncurentiale”, „practici restrictive de concurenta”, „practici monopoliste”.

Termenul de „antanta”, desi apare in legislatia relevanta din domeniu, totusi, nu exista o definitie legala a acestuia. Astfel, acest termen apare in Legea nr. 21/1996 privind concurenta in art.2. alin.2 , in Tratatul de la Roma[2] (de exemplu, in art. 84), in textul Ordonantei franceze nr. 86-1243 din 01 decembrie 1986 referitoare la libertatea preturilor si a concurentei (de exemplu, art.7)[3], Teoria juridica si Jurisprudenta comunitara l-au adoptat, in cvasitotalitatea lor, datorita generalitatii sale, a aptitudinii de a exprima sintetic orice intelegere formala sau informala intre intreprinderi, realizata inclusiv prin alinierea constienta si voita a acestora la anumite practici, prin care se urmareste sau care au ca efect atingerea concurentei.

Art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (denumit in continuare TFUE), ca si art. 53 din Tratatul instituind Spatiul Economic European prohibesc intelegerile restrictive de concurenta, fiind declarate „incompatibile cu piata comuna si se interzic orice intelegeri intre intreprinderi, orice decizii de asociere a intreprinderilor si orice practici comune care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre si care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau incalcarea concurentei in interiorul pietei comune”.

In „Codul de conduita asupra practicilor comerciale restrictive”, adoptat de ONU la data de 5 decembrie 1980 sunt condamnate „acordurile sau aranjamentele oficiale, neoficiale, scrise sau nescrise intervenite intre intreprinderi” care ingradesc fara drept concurenta, de natura sa prejudicieze comertul international, indeosebi cel al tarilor in curs de dezvoltare, precum si cresterea economica a acestor tari.

Astfel, alaturi de alti autori[4], definim antanta ca fiind orice intelegere intervenita intre doi sau mai multi agenti economici (intreprinderi), exprimata sau nu in scris – indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o contine – sau tacita, explicita sau implicita, publica sau oculta, in scopul coordonarii comportamentului concurential.

SECTIUNEA II ISTORICUL ANTANTELOR

Imperativul de a ocroti pe consumatori impotriva practicilor restrictive de concurenta dateaza inca din antichitatea romana. Masurile prohibitive si sanctionatorii au intervenit, inainte de toate, in comertul cu grane, de care atarna in orice tara hrana satisfacatoare a populatiei. Astfel, Lex Iulia de annona a instituit obstacole care sa previna cresteri artificiale ale preturilor pe piata cerealelor. Cinci secole mai tarziu, Constitutia lui Zenon din anul 483 a extins reprimarea la orice produse alimentare, cat si la articole de prima necesitate.

In Evul mediu, primele reglementari dateaza din timpul lui Edward al VI-lea al Angliei (1547-1553) care urmareau sa loveasca intelegerile prin care negustorii din acelasi sector economic provocau, deliberat, mariri nejustificate de preturi.

In Franta, Codul penal din 1810 pedepsea sever prin art. 419 persoanele care „prin exercitarea sau prin incercarea de a exercita, fie individual, fie prin asociere sau coalitie o actiune pe piata in scopul de a realiza un castig care nu ar fi fost rezultatul functionarii naturale a ofertei si a cererii, au provocat astfel sau au incercat sa provoace marirea sau scaderea artificiala a pretului alimentelor, marfurilor sau titlurilor de valoare, publice ori private”.

Totusi, adevarata origine a sanctionarii antantelor anticoncurentiale este in realitate de data mai recenta, situandu-se la finele secolului XIX in Statele Unite ale Americii. Confruntarea cu o multitudine de acorduri de impartire a pietelor, de fixare a preturilor, Statele americane au decis sa declare ca fiind ilegale si astfel interzise acordurile orizontale de impartire a pietelor si de fixare in comun a preturilor, dar si contractele de pool („pooling arrangements”, dezvoltate intre anii 1870 si 1880, constau in regruparea bunurilor sau capitalurilor apartinand unor persoane, cu intentia impartirii responsabilitatii si profiturilor), care de cele mai multe ori mascau intelegeri similare.

Ca un raspuns la virulenta reglementarilor, marii afaceristi americani au preluat, tot din Common Law, trust-ul. Noul trust consta, in esenta, in punerea de catre intreprinderi a actiunilor reprezentand capitalul lor sub directia celei mai puternice cintre ele. Aceasta din urma devenea trustee si putea exercita deplin drepturile de proprietate asupra titlurilor ansamblului participantilor. Primul acord de acest fel a fost creat de magnatul Rockefeller in anul 1979, care controla astfel 95% din productia de petrol a S.U.A..[5] Reactia populatiei direct afectate de efectele nocive ale trustului a fost prompta, astfel declansandu-se miscarea anti-trust care s-a concretizat, pe plan legislativ, mai intai prin adoptarea primei legi federale in materie de concurenta, si anume Interstate Commerce Act (in 1887). Ulterior, a fost adoptat Sherman Act, la 2 iulie 1980 care avea ca obiect „protectia comertului si a schimburilor impotriva restrictiilor si monopolurilor contrare dreptului”. Trei obiective erau vizate prin noua lege:

1. libertatea de a intreprinde (libertatea economica);
2. eliminarea coruptiei (libertatea morala);
3. descentralizarea puterii economice (libertatea politica).[6]

Reforma a fost continuata prin adoptarea lui Clayton Act, la 15 octombrie 1914, act normativ prin care se asigura supravegherea practicilor anticoncurentiale.

Pe plan institutional, prin legea S.U.A. din 26 septembrie 1914 a fost infiintat The Federal Trade Commision (Comisia Federala de Comert), organ administrativ central, cu ramificatii pe intreg teritoriul S.U.A., beneficiind de independenta in activitatea desfasurata. Principala sa competenta consta in investigarea si urmarirea faptelor de monopolism ale agentilor economici, in vederea asigurarii concurentei suficiente pe piata americana.

SECTIUNEA III REGLEMENTAREA ANTANTELOR IN EUROPA

Spre deosebire de statele americane, statele europene au inregistrat o intarziere semnificativa in elaborarea documentelor normative sanctionatorii.

Astfel, Marea Britanie, abia in anul 1948 a adoptat legea referitoare la monopoluri si la practicile comerciale restrictive. Actul semnificativ in materia interzicerii antantelor anticoncurentiale a fost insa Restrictive Trade Practices Act (RTPA) din 1976.[7] Abia in anul 2000, a fost adoptata in Marea Britanie noua lege referitoare la concurenta, lege care introduce un regim al acordurilor similar celui prevazut in Tratatul de la Roma, fiind sanctionate cu nulitatea intelegerile care au ca obiect sau ca efect evitarea restrangerea sau falsificarea concurentei. Este instituit de asemenea un mecanism de exceptare individuala in urma depunerii unei notificari, precum si un altul de exceptare pe categorii de acorduri.

In Franta, embrionul dreptului concurentei poate fi identificat inca din timpul Revolutiei de la 1789, cand prin legea Allarol (2 si 17 martie 1791) s-a instituit principiul libertatii comertului si industriei, iar prin legea Le Chapellier (14 si 17 iunie 1791) au fost interzise corporatiile. La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, in 1945, a fost adoptata ordonanta care avea drept scop reglementarea preturilor, ordonanta modificata succesiv prin decretul din 9 august 1953, abrogat de alt decret din 24 iunie 1958 care, interzicand antantele, condamna penal practicile discriminatorii.

La 1 decembrie 1986 a fost adoptata Ordonanta nr. 86-1243 asupra libertatii preturilor si concurentei, sanctionandu-se toate practicile anticoncurentiale (inclusiv antantele).

Sursa de inspiratie si pentru legiuitorul roman in adoptarea legii nr. 21/1996, ordonanta si-a incetat aplicarea la 15 mai 2001 cand a fost adoptata Legea nr. 2001-420 referitoare la noile reglementari economice[8], al carei orizont este foarte larg: dreptul financiar, dreptul concurentei si dreptul societatilor.

In Germania, guvernarea militara americana a promulgat Legea nr. 56 din 2 decembrie 1947, lege extinsa si in zona anglo-americano-franceza, prin care erau prohibite practicile restrictive de concurenta si intreprinderile monopoliste. In anul 1958 este adoptata legea contra restrictiilor de concurenta care, continuand traditia germana permisiva in materia cartelurilor, interzice cu caracter general antantele restrictive de concurenta, insa instituie un sistem generos de exceptare a cartelurilor in unele sectoare economice, considerate esentiale: banci, asigurari, transporturi, agricultura, energie si, in general, serviciile publice.

Legea germana a suferit modificari succesive, in anul 1965 (referitoare la scutirile acordate cartelurilor), in anul 1973 (introducerea interdictiei practicilor concertate, intarirea prohibitiei practicilor discriminatorii etc.), in anul 1980 (restrangerea scutirilor acordate bancilor, asigurarilor in domeniul transporturilor, serviciilor publice privind apa, gazul si electricitatea etc.) si, in fine, in anul 1989 (exceptarea anumitor carteluri ce cumparau intreprinderi ce actionau in sectoare determinate in scopul cresterii competitivitatii lor).

Doctrinarii dreptului concurentei considera dreptul german al concurentei ca fiind unul dintre cele mai dure din lume.[9]

La nivel comunitar european, mentionam in primul rand Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 prin care s-a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, intrata in vigoare la 25 iulie 1957 si care cuprinde dispozitii antimonopoliste, profund influentate de dreptul american.

Ulterior , la 25 martie 1957 este semnat Tratatul de la Roma care intra in vigoare la 1 ianuarie 1958 si prin care se constituie Comunitatea Economica Europeana. Reglementarile anti-monopoliste, preluate in buna parte din Tratatul C.E.C.A. sunt cuprinse in art. 85 si 86, dand expresie tot conceptiei nord-americane in materie.

Art. 85 al Tratatului de la Roma, devenit art. 81 al Tratatului de la Amsterdam este acum art.101 al TFUE si este structurat pe principiul interdictiei acordurilor si practicilor concertate de tip monopolist, interdictia fiind insa moderata de un ansamblu de exceptii a caror finalitate este extraconcurentiala, vizand realizarea unor obiective economico-sociale comune ale statelor membre.

In vederea aplicarii art. 85 (dar si a art. 86 referitor la abuzul de pozitie dominanta), Consiliul Comunitatilor Europene a promulgat o serie de regulamente, intre care trebuie mentionat mai ales Regulamentul nr. 17/62 din 6 februarie 1962, notificat prin Regulamentul nr. 1216/99 din 10 iunie 1999.[10] Ulterior, Consiliul si Comisia au adoptat si alte regulamente printre care, Regulamentul 19/65 din 2 martie 1965, modificat prin Regulamentul Consiliului nr. 1215/99 din 10 iunie 1999[11] privind aplicarea art. 85 par.3 la diferite categorii de acorduri si practici concertate si un intreg cortegiu de regulamente adoptate de Comisia Europeana privind exceptiile de grup. Acestui corp de regulamente i se adauga numeroase comunicari si instructiuni ale Comisiei Europene, menite sa asigure o optima administrare a dispozitiilor legale, ca, de pilda, Comunicarea privind liniile directoare de aplicare a art. 81 al Tratatului CE la acordurile orizontale de cooperare.[12]

De asemenea, in sprijinul aplicarii categoriilor de intelegeri, decizii si practici concertate exceptate, reglementate in TFUE, s-au emis regulamente ale Consiliului Uniunii Europene sau ale Comisiei Europene, denumite regulamente de exceptare pe categorii, ce se aplica in mod corespunzator.

Amintim in acest sens[13], Regulamentul (UE) nr. 330/2010[14] al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din TFUE categoriilor de acorduri verticale și practici concertate.

Totodata s-au elaborat linii directoare care stabilesc principiile de evaluare a acordurilor verticale, in conformitate cu art. 101, cuprinse in comunicarea Comisiei Europene intitulata Orientari privind restrictiile verticale, nr. 2010/C 130/01[15]. De asemenea, trebuie sa avem in vedere Orientarile Comisiei privind aplicabilitatea articolului 81 (101) din Tratatul CE, acordurilor de cooperare orizontala[16].

Din analiza celor de mai sus putem concluziona ca sistemul european (spre deosebire de cel american, caracterizat prin reglementari minimale) este unul interventionist si reglementar, obiectivul sau fiind acela de a crea piata comuna prin unificarea pietei lor nationale si, de asemenea, de a evita discriminarile, de a proteja pe consumatori si de a proteja intreprinderile mici si mijlocii. Deosebirile dintre cele doua sisteme sunt rezultatul si a viziunilor diferite asupra functiilor concurentei. Astfel, in timp ce pentru dreptul anti-trust american concurenta reprezinta conditia indispensabila a unei economii echilibrate (teoria concurentei – conditie), analiza abandonand orice alte valori economice (protectia fortei de munca, promovarea inovatiei tehnologice etc.), pentru dreptul comunitar (si cel european, in genere, mai ales german) concurenta reprezinta un mijloc privilegiat, de asigurare a progresului economic (teoria concurentei – mijloc).[17] Pentru atingerea obiectivelor sale, sistemul european utilizeaza un mecanism bazat pe dispensele individuale, care pot fi acordate pentru diferite categorii de acorduri. Acestea din urma permit partilor sa evite lunga procedura a scutirilor, nu conditia respectarii clauzelor „albe” si a evitarii clauzelor „negre”, considerate de plano, restrictive de concurenta.

SECTIUNEA IV REGLEMENTAREA ANTANTELOR IN DREPTUL INTERN

Inspirandu-se din prima lege europeana anti-cartel, redactata potrivit recomandarilor economistului Robert Liefmann, Decretul nr. 2173/1937 pentru reglementarea si controlul cartelurilor, completat prin Legea nr. 26 octombrie 1939, instituia un cadru normativ care urmarea sa preintampine eventualitatea unor acorduri sau comportamente monopoliste pe piata interna, prin exercitarea unui control permanent de catre Ministerul Industriei, devenit ulterior Ministerul Economiei Nationale. Accentul cadea pe verificarea prealabila a intelegerilor susceptibile sa genereze restrictii grave ale concurentei.

Astfel, Decretul nr. 2173/1937, de inspiratie germana, avea ca obiect, pe de o parte, conventiile de cartel[18], iar pe de alta parte situatiile preponderente detinute in economia nationala de unele intreprinderi , instituind o serie de masuri de fond si procedurale, destinate in principal sa preintampine aparitia unor asemenea fenomene negative, si in orice caz sa le stopeze daca totusi se manifesta.

Reglementarile prevedeau, ca o masura de precautie, faptul ca sub sanctiunea nulitatii nici un cartel nu putea lua fiinta decat prin act scris, cuprinzand mentiunile obligatorii enumerate de dispozitiile legale. Inainte de a-si incepe activitatea, textul conventiei de cartel trebuia comunicat Ministerului Economiei Nationale.[19] Orice modificare ulterioara trebuia sa urmeze o procedura identica. Nerespectarea acestor conditii atragea atat sanctiuni civile – nulitatea, dat si sanctiuni economice ori sanctiuni penale.

In scopul aplicarii masurilor preventive, Decretul nr. 2173/1937 a organizat Consiliul Superior al Cartelurilor, pe langa Ministerul Economiei Nationale. Nici o masura represiva nu putea fi luata de ministerul mentionat decat in temeiul avizului dat de Consiliu.

In esenta, sistemul aratat prezenta avantajul de a urmari, in principal, preintampinarea practicilor restrictive de concurenta, si numai in subsidiar sanctionarea.

Decretul nr. 2173/1937 si-a incetat aplicarea prin abrogarea sa de catre Decretul nr. 66 din 18 martie 1950, deoarece principiile competitiei comerciale erau de neconceput in economia de comanda tipic comunista.

Dupa 1989, legislatia romana in materie concurentei comerciale a debutat cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale[20] care a preluat prevederile antimonopoliste cuprinse in Tratatul de la Roma. Astfel, prin art. 36 al legii erau transpuse in dreptul intern dar intr-o maniera incompleta, imperfecta si, am adauga,[21] dispozitiile art. 85, referitoare la antante, si ale art. 86 referitoare la abuzul de pozitie dominanta. Aceste reglementari au fost introduse in legislatia di Romania ca urmare a presiunilor externe, insa datorita faptului ca erau concepute pentru piete concurentiale mature, erau total inadecvate sistemului economic romanesc, dominat in acel moment de structurile economice de tip comunist.

Actul normativ care a desavarsit asimilarea intregului corpus normativ comunitar a fost Legea concurentei nr. 21 din 10 aprilie 1996.[22] Dispozițiile art. 81, respectiv art.101, sunt transpuse in legislația naționala prin art. 5 din Legea nr. 21/1996, așa cum a fost modificata prin Ordonanța de Urgența nr. 75 din 30 iunie 2010[23]. Aceasta modificare a legii era imperios necesara avand in vedere Regulamentului C.E. nr.1/2003 privind punerea in aplicare a normelor de concurența prevazute la art. 81 și 82 din Tratat.

Un rol deosebit in acest sens l-a avut si legislatia secundara, adoptata de Consiliul Concurentei, in exercitarea atributiilor sate de administrare si de punere in aplicare a legii: Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 si 6 din Legea Concurentei nr. 21/1996, privind practicile anticoncurentiale[24], Regulamentul privind acordarea exceptarii, pe categorii de intelegeri, decizii de asociere ori practici concertate, de la interdictia prevazuta la art.5 alin.1 din Legea concurentei nr. 21/1996[25], Instructiuni cu privire la definirea pietei relevante, in scopul stabilirii partii substantiale de piata[26]; Instructiuni cu privire la calculul cifrei de afaceri in cazurile de comportament anticoncurential, prevazute la art. 5 si 6 din Legea Concurentei nr. 21/1996, si in cazurile de concentrare economica.[27]