Codurile de buna practica - guvernanta corporativa

CODURILE DE BUNA PRACTICA - GUVERNANTA CORPORATIVA

In practica internationala, cele mai multe solutii de implementare a politicii si principiilor guvernantei corporative au luat forma codurilor de buna practica si ele apar ca reglementari sau indrumatoare, indiferent de format si de tara, si reprezinta o modalitate de organizare si de conducere a organizatiilor si a serviciilor publice.

In Uniunea Europeana au fost adoptate peste 35 de coduri, respectiv aproape fiecare tara are cel putin un cod de guvernanta corporativa.

Marea Britanie detine cel mai mare numar de coduri de guvernanta corporativa, aproximativ o treime din totalul codurilor emise de tarile membre ale Uniunii Europene si a acceptat si coduri internationale si paneuropene.

Majoritatea acestor coduri au fost emise dupa 1997, respectiv dupa scandalurile financiare si cazurile de faliment ale unor companii britanice cotate pe piata de capital.

In Romania exista un Cod al guvernantei corporative realizat de Initiativa privind Guvernanta Corporativa pe Democratia Economica din Romania[1].

La inceputul anilor `90, in SUA existau mai multe legi pentru companiile cotate la bursa, precum Legea Sarbanes-Oxley, care contin reguli detaliate pentru conducerea adecvata a companiilor.

In domeniul guvernantei corporative, in ultimele decenii, cea mai mare contributie privind dezvoltarea acesteia o are Marea Britanie, prin elaborarea unor rapoarte si coduri etice.

Onoarea de a fi elaborat primul Cod de Conducere Corporativa, in 1992, care contine 19 recomandari, ii revine lui SIR ADRIAN CADBURY, presedintele companiei Cadbury, care s-a aflat la baza Codului Bursei Londoneze.

Codul Cadbury stabilea pentru prima oara regulile de baza ale administrarii unei companii pentru a se obtine cresterea eficientei, concomitent cu un comportament nediscriminatoriu fata de actionari.

In timp, aproape toate companiile transnationale si-au definit propriile coduri de bune practici, devenind din ce in ce mai transparente fata de actionari, in mare parte datorita cresterii activismului acestora, dar si pentru ca, fiind listate la bursa, erau interesate sa aiba o imagine buna fata de furnizorii de fonduri.

RAPORTUL CADBURY a fost elaborat in scopul prevenirii unor scandaluri financiare similare si al recastigarii increderii publicului si investitorilor in practicile de guvernare ale companiilor.

Seria de rapoarte inceputa de Sir Adrian Cadbury, in anul 1992, admitea nevoia constituirii unor comitete de audit, utilizarea pe scara larga a directorilor executivi independenti (directori nonexecutivi), care nu au responsabilitate manageriala in cadrul organizatiei.

CODUL CADBURY, structurat pe 19 recomandari principale[2], se prezinta astfel:

Raportul Cadbury nu recomanda schimbarea consiliului unitar de administratie, care se practica pe scara larga in Marea Britanie si Irlanda de Nord, si nici nu era in favoarea obligativitatii conformarii, totusi a fost primit cu ingrijorare de companiile listate la bursa. Raportul Cadbury socotea necesar ca aceste companii sa-si declare gradul de conformare, fara sanctiuni, singura sanctiune fiind dezaprobarea si posibilitatea retragerii investitorilor si actionarilor.

Raportul Cadbury din 1992, unul dintre cele mai cunoscute si acceptate documente pe plan international, descrie Guvernanta Corporativa astfel:

Economia unei tari depinde de modul de conducere si eficienta companiilor sale. Astfel, eficacitatea cu care consiliile lor de administratie isi indeplinesc responsabilitatile determina pozitia competitiva a Marii Britanii. Aceste consilii trebuie sa fie libere sa-si conduca, in mod pozitiv, companiile, dar sa-si exercite aceasta libertate intr-un cadru de responsabilitate eficace. Aceasta reprezinta esenta oricarui sistem de guvernanta corporativa. (Paragraf 1.1.)[3]

In lume se constata un proces de globalizare, iar guvernanta corporativa este unul dintre factorii acestui fenomen de generalizare a bunelor practici, asa cum s-a observat in domeniul Standardelor Internationale de Contabilitate.

In acest sens, reglementarile Uniunii Europene au stabilit ca acele companii din tarile membre, care erau cotate la bursa, sa adopte Standardele Internationale de Contabilitate, pana in 2005, si in acest fel Europa va deveni o singura piata echitabila.

In 1993 s-a publicat RAPORTUL PAUL RUTTEMAN, care a luat in considerare modul de implementare a recomandarilor Cadbury. Concluzia a fost ca orice companie listata la bursa trebuie sa raporteze asupra controlului intern financiar.

In 1994 apar STANDARDELE VIETII PUBLICE ALE LORDULUI NOLAN, care reitereaza necesitatea asigurarii dezvoltarii unei etici in sectorul public, ca urmare a acuzatiilor de abuz in serviciu si mita, caracteristici ale anilor `90 in Marea Britanie si sunt inaintate parlamentului prin Raportul lordului NEILL si Raportul lordului WICK.

PRINCIPIILE NOLAN[4] reprezinta un set de standarde care se refera la oamenii din viata publica, inalti functionari publici, functionarii publici sau persoane care lucreaza in sectorul public, pe care le prezentam in continuare:

P1. Altruismul - Detinatorii de posturi publice ar trebui sa ia decizii doar in termenii interesului public. Nu ar trebui sa ia decizii in vederea unor castiguri financiare sau a altor beneficii materiale pentru ei insisi, pentru familia lor sau pentru prietenii lor.

P2. Integritatea - Detinatorii de posturi publice nu ar trebui sa se indatoreze din punct de vedere financiar sau sa aiba alte asemenea obligatii fata de indivizi sau organizatii din exterior care i-ar putea influenta in indeplinirea sarcinilor de serviciu.

P3. Obiectivitatea - In indeplinirea unor actiuni publice, inclusiv intalniri publice, acordarea contractelor sau recomandarea unor indivizi pentru recompensare sau alte beneficii, detinatorii de posturi publice ar trebui sa se bazeze doar pe meritul acelei/acelor persoane.

P4. Responsabilitatea - Detinatorii de posturi publice sunt responsabili pentru deciziile si actiunile lor in fata publicului si trebuie sa se supuna pentru examinare in fata oricarui fel de scrutin corespunzator pentru postul detinut.

P5. Sinceritatea - Detinatorii de posturi publice ar trebui sa fie pe cat posibil sinceri in ceea ce priveste deciziile si actiunile pe care le intreprind. Ar trebui sa ofere motive pentru ceea ce intreprind si sa restrictioneze informatiile doar atunci cand interesul general al publicului o cere in mod clar.

P6. Onestitatea - Detinatorii de posturi publice au datoria sa declare orice interese private ce au legatura cu interesele publice si sa intreprinda pasii necesari rezolvarii oricaror conflicte ce ar putea aparea, astfel incat sa se protejeze, in orice moment, interesele publicului.

P7. Conducerea (conduita) - Detinatorii de posturi publice ar trebuie sa promoveze si sa sustina aceste principii prin conduita lor si prin exemple.

Codul Nolan cuprinde sapte principii solide care sa poata fi utilizate ca baza pentru dezvoltarea unor seturi mai dezvoltate de coduri pentru organizatiile din sectorul public.

Codurile, declaratiile, principiile sunt o recunoastere a faptului ca sustin valoarea corporativa a unei organizatii si reprezinta un bun inceput in asigurarea atingerii standardelor de etica corporativa. Pentru aceasta este necesara o intelegere aprofundata a modului de implementare a standardelor corespunzatoare de etica corporativa, astfel incat principiile acestora sa fie cunoscute in intreaga organizatie, dar si de terti, parteneri ai acestora.

Implementarea standardelor de etici corporative contribuie, pe termen lung, la schimbarea culturilor si a atitudinii atat a companiei/organizatiei, cat si a actionarilor/mandatarilor din conducere, ceea ce asigura reputatia afacerii.

In 1995, Marea Britanie s-a confruntat cu probleme legate de plata unor comisioane substantiale pentru inalti demnitari de catre grupurile de interese. Confederatia Industriei din Marea Britanie emite RAPORTUL RICHARD GREENBURY, care s-a constituit intr-un cod de buna practica pentru stabilirea si dezvaluirea salariilor directorilor. Astfel, Codul GREENBURY stabilea necesitatea unui comitet de remuneratie alcatuit din directorii nonexecutivi pentru stabilirea remuneratiei directorilor executivi si care sa raspunda in fata actionarilor printr-un raport anual. Comitetul de remuneratie ar trebui sa evite remunerarea performantelor slabe, nejustificate si sa stabileasca un mecanism de sanctionare a acestora.

Tot in 1995, comitetul fondat de Bursa de Actiuni din Londra, Confederatia Industriei din Marea Britanie, Institutul Directorilor, Asociatia Nationala a Fondurilor de Pensii si de catre Asociatia Companiilor de Asigurari din Marea Britanie a elaborat RAPORTUL RONNIE HAMPEL.

COMITETUL HAMPEL a fost primul succesor al Raportului Cadbury si a avut ca obiective amendarea si imbunatatirea acestuia, structura consiliilor de conducere, rolul directorilor nonexecutivi si rolul actionarilor privind implementarea guvernantei corporative.

Raportul Hampel decidea ca directorii trebuie sa verifice eficacitatea controlului intern, dar nu trebuie sa raporteze despre aceasta. In acelasi timp, a fost sustinuta ideea implementarii auditului intern, care nu era obligatorie. Totusi, necesitatea functiei de audit intern se recomanda sa fie verificata anual.

In anul 1998 se publica CODUL COMBINAT pe baza recomandarilor furnizate de Raportul Cadbury, precum si a celorlalte observatii privind guvernanta corporativa. Codul Combinat a devenit o cerinta obligatorie pentru companiile cotate la bursa de actiuni si, de fapt, reprezenta o combinatie simpla a codurilor anterioare, asa cum rezulta in cele ce urmeaza:

CODUL COMBINAT[5]

companiile

A. Directorii

A.1. Consiliul de administratie - fiecare companie ar trebui condusa de un consiliu de administratie eficient, care este colectiv responsabil de succesul companiei.

A.2. Presedintele si directorul executiv - ar trebui sa fie o separare clara a responsabilitatilor de la varful companiei, intre conducerea consiliului de administratie si responsabilitatea executiva a conducerii afacerilor companiei. Nu ar trebui sa existe o singura persoana cu drept majoritar de decizie.

A.3. Stabilitatea consiliului de administratie si independenta - consiliul de administratie ar trebui sa includa o stabilitate intre directorii executivi si directorii nonexecutivi (in particular, directori non-executivi independenti), astfel incat nici o persoana sau grup restrans de persoane sa domine puterea de decizie a consiliului.

A.4. Numirea in consiliul de administratie - ar trebui sa existe o procedura formala, riguroasa si transparenta pentru numirea noilor directori in consiliu.

A.5. Informarea si dezvoltarea profesionala - consiliului de administratie ar trebui sa i se furnizeze, periodic, informatii intr-o forma si o calitate adecvata, pentru a imbunatati luarea deciziilor. Toti directorii ar trebui sa primeasca oferte de numire in consiliul de administratie pentru a-si actualiza si reimprospata, in mod regulat, cunostintele si capacitatile profesionale.

A.6. Evaluarea performantei - consiliul de administratie ar trebui sa initieze o evaluare anuala, formala si riguroasa, a performantelor proprii, precum si pe cele ale comitetelor si directorilor.

A.7. Realegerea - toti directorii ar trebui inscrisi pentru realegere la intervale regulate, pentru continuarea performantelor satisfacatoare. Consiliul de administratie ar trebui sa asigure o reimprospatare planificata si progresiva a acestuia.

B. Remuneratia

B.1. Nivelul si realizarea remuneratiei - nivelurile de remuneratie ar trebui sa fie suficiente pentru atragerea, retinerea si motivarea calitatii conducerii, dar o companie ar trebui sa evite platirea a mai mult decat este necesar. Remuneratia directorilor executivi ar trebui astfel structurata incat un procent semnificativ din aceasta sa fie legat de performanta individuala si corporativa.

B.2. Procedura - ar trebui sa existe o procedura formala si transparenta pentru dezvoltarea politicii de remunerare a directorilor executivi si pentru fixarea pachetelor de remuneratie ale directorului. Nici un director nu ar trebui sa-si stabileasca singur remuneratia.

C. Contabilitatea si auditul

C.1. Raportarea financiara - consiliului de administratie ar trebui sa i se prezinte o evaluare echilibrata si usor de inteles a pozitiei companiei si a perspectivelor sale.

C.2. Controlul intern - consiliul de administratie ar trebui sa sustina un sistem integru de control intern pentru asigurarea investitiilor si bunurilor companiei.

C.3. Comitetele de audit si auditorii - consiliul de administratie ar trebui sa stabileasca aranjamente formale si transparente pentru aplicarea principiilor de control, raportarea financiara si mentinerea unei relatii apropiate cu auditorii companiei.

D. Relatiile cu actionarii

D.1. Dialogul cu actionarii institutionali - ar trebui sa existe un dialog cu actionarii bazat pe intelegerea comuna a obiectivelor. Consiliul detine responsabilitatea asigurarii unui dialog satisfacator cu actionarii.

D.2. Utilizarea constructiva a adunarilor generale ale membrilor - consiliul de administratie ar trebui sa utilizeze adunarea generala a membrilor in vederea comunicarii cu investitorii si sa-i incurajeze sa participe la actiunile companiei care le afecteaza interesele.

E. Actionarii institutionali

E.1. Dialogul cu companiile - actionarii institutionali ar trebui sa intre in dialog cu companiile pe baza intelegerii comune a obiectivelor.

E.2. Evaluarea informatiilor oferite de conducere - la evaluarea aranjamentelor conducerii companiei, mai ales in privinta celor legate de structura consiliului de administratie si compozitia acestuia, actionarii institutionali ar trebui sa cantareasca toti factorii relevanti adusi in atentia lor.

E.3. Votul actionarilor - actionarii institutionali au responsabilitatea de a se folosi de dreptul de vot.

In teorie, Codul Combinat este voluntar, dar este acceptat de majoritatea companiilor datorita presiunii exercitate de investitori asupra celor care nu se conformeaza.

In acest moment a devenit clar ca implementarea principiilor guvernantei corporative avea o conotatie relevanta pentru companiile si organizatiile ce nu erau cotate la bursa.

Unele companii pot fi criticate de investitori pentru neconformare, in timp ce alte companii pot da explicatii corecte asupra ariilor si circumstantelor neconformarii.

Principiul "conformeaza-te sau explica", recomandat de Codul Combinat, este acceptat in practica de companii din dorinta de a face parte din acest club select al celor ce sunt adeptii transparentei si respectarii codurilor si pentru a nu mai fi nevoite sa explice de ce nu se conformeaza.

In Marea Britanie, in sectorul public, au fost adoptate elemente aplicabile Codului Combinat, iar versiuni ale cerintelor conducerii corporative sunt obligatorii pentru organizatiile din sectorul public, atat centrale, cat si locale.

La nivel comunitar, Forumul European pentru Guvernare Corporativa (FEGC) examineaza cele mai bune practici pentru statele membre.

In acest sens, FEGC a lansat o declaratie publica, in care precizeaza ca "principiul aplica sau explica" obliga companiile sa justifice orice deviere de la codurile de guvernanta corporativa. Comisarul pentru politica interna Charlie McCreevy a declarat, cu ocazia lansarii principiului "aplica sau explica" ca acesta este un element central al tipului de guvernare corporativa european[6].

In 1999, activitatea de dezvoltare a guvernantei corporative a fost continuata prin RAPORTUL NIGEL TURNBULL, sprijinit de echipa fondata de Institutul Contabililor Autorizati din Marea Britanie si Bursa de Actiuni din Londra.

RAPORTUL TURNBULL se concentreaza pe dispozitiile Codului Combinat referitoare la controlul intern. Saltul urias l-a reprezentat faptul ca a confirmat necesitatea raportarii eficacitatii controlului intern pentru intreaga organizatie, prin emiterea declaratiilor de control intern, nu numai a celor de control financiar intern. De asemenea, un element important a fost reprezentat de faptul ca acest raport a facut legatura cu Cadrul de control COSO si sustinea necesitatea evaluarii riscurilor ca un prim pas pentru un bun control intern.

Raportul Turnbull a constituit baza pentru dezvoltarea rapida a managementului riscurilor in intreaga organizatie - ERM, care trebuia incorporat in managementul general si in procesele de guvernanta ale companiei.

In 1999, Institutul Contabililor Autorizati (ICA) din Marea Britanie si Tara Galilor a publicat "Controlul intern: Ghidul Codului Combinat pentru directori" - cunoscut, mai ales, ca Raportul Turnbull, care sustinea ca raportarile anuale sa contina o declaratie asupra modului in care s-au aplicat principiile conducerii corporative.

Lista de reguli cuprindea, printre altele, urmatoarele:

conformarea cu Codul Combinat;

alegerea directorilor de catre actionari la intervale nu mai mari de trei ani;

revizuirea anuala a sistemelor de control intern;

stabilirea unui comitet de audit constituit din cel putin trei directori nonexecutivi

In anii 2001-2002 , scandalurile financiare ale companiilor din SUA au condus la votarea LEGII SARBANES-OXLEY, numita astfel dupa numele celor doi senatori care au sponsorizat proiectul de lege.

Abordarea adoptata de aceasta lege pentru reglementarea companiilor este diferita fata de principiile si stipulatiile din Marea Britanie, desi utilizeaza acelasi principiu: "conformeaza-te sau explica". In Marea Britanie, neconformarea fata de acest principiu poate fi explicata intr-un numar relativ de situatii.

Legea Sarbanes-Oxley a adoptat principiul cu scopul de a imbunatati calitatea si transparenta raportarilor financiare si interpretarea lor de catre profesionisti.

Din aceste considerente, penalitatile pentru neconformare sunt severe, incluzand amenzi de pana la zece milioane USD, restituirea bonusurilor si sanctiuni penale de pana la 25 de ani de inchisoare. Directorii care, in cunostinta de cauza, certificau informatii financiare false puteau, astfel, sa fie condamnati cu inchisoarea de pana la 25 de ani.

Schimbarile-cheie in guvernanta corporativa din SUA accentuau responsabilitatea individuala si corporativa pentru rezultatele financiare ale organizatiei, dar si pentru calitatea de membru si responsabilitatea comitetului de audit.

SUA au asigurat pionieratul[8] in stabilirea standardelor pentru reglementarea companiilor inregistrate. In prezent, faimoasa Lege Sarbanes-Oxley, din 2002, stabileste limitele pentru noile reguli emise de Comisia Instrumentelor Financiare Transferabile si a Valorilor Mobiliare - SEC .

Companiile inregistrate trebuie sa se conformeze la nenumarate dispozitii privind independenta directorilor, comitetele de audit, comitetele de guvernanta/numire, comitetele de compensatii, coduri de conduita in afaceri si diferite informatii referitoare la consiliul de administratie si la directorii companiei.

In mod special, companiilor cotate la Bursa de Actiuni din New York li se impune sa aiba o functie de audit intern, iar comitetul de audit trebuie sa asigure o supraveghere a auditului intern si sa se intalneasca, separat, cu auditorii interni.

Directorii executivi si directorii de finante trebuie sa raspunda la un nou set de reguli, inclusiv sa certifice ca:

declaratiile financiare si alte informatii de natura financiara din rapoartele ce se refera la conditia si rezultatele companiei sunt prezentate in mod corect din toate punctele de vedere;

trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru conceptul si mentinerea controlului, precum si evaluarea eficacitatii acestuia, prezentarea detaliilor actiunilor de corectare pe care le-au intreprins;

trebuie sa aduca la cunostinta comitetului de audit si a auditorilor externi a tuturor deficientelor semnificative in conceptul operatiunilor controalelor interne financiare si a actelor frauduloase.

In plus, rigorile Sectiunii 404 declara ca o companie trebuie sa raporteze asupra controalelor interne si sa furnizeze o declaratie in patru puncte:

declaratie referitoare la responsabilitatile managementului in stabilirea si mentinerea unui control intern adecvat asupra raportarii financiare;

o declaratie ce identifica modelul utilizat de management in evaluarea eficacitatii controlului intern al companiei asupra raportarii financiare;

evaluarea managementului si o declaratie referitoare la aceasta tema, ce cuprinde eficacitatea controlului intern al companiei asupra raportarii financiare de la sfarsitul anului financiar;

o declaratie care sa ateste ca auditorii au emis un raport de atestare a evaluarii managementului.

Auditorii externi trebuie sa emita un raport de evaluare a managementului privind controlul intern si procedurile de lucru pentru raportarea financiara utilizand, in acest scop, standardele stabilite de Consiliul de Supraveghere a Companiilor Publice.

Experienta SUA a furnizat o legatura puternica intre dezvaluirea informatiilor referitoare la guvernanta, la managementul riscurilor si la controlul intern, in baza prevederilor Sectiunii 404, de catre SEC, in calitate de organism autoritar ale carei constatari sunt transmise pentru comentariile publice. Intre timp, orice investigatie asupra unei companii inregistrate va fi inceputa cu examinarea proceselor managementului riscurilor ce se utilizeaza si, de asemenea, a sistemului de control intern practicat de catre companie.

Legea Sarbanes-Oxley printre altele, mai prevede[10]:

- Sectiunea 302 precizeaza necesitatea ca directorii sa certifice declaratiile financiare si informatiile acordate auditorilor externi, ca fiind complete si corecte, si sa aiba responsabilitatea in mentinerea si evaluarea controlului intern.

In plus, Comisia Instrumentelor Financiare Transferabile si a Valorilor Mobiliare - SEC a extins acest cadru asupra tuturor dezvaluirilor de informatii, astfel incat sa includa si date nonfinanciare.

Legea Sarbanes-Oxley, ca si prevederile Codului Combinat, solicita ca un comitet de audit sa fie format numai din directorii nonexecutivi independenti, caruia i se cere sa organizeze un sistem/comitet pentru receptionarea comentariilor si informatiilor de la potentiale "semnale de alarma", care apar in organizatie, si sa se asigure ca subiectele ridicate sunt investigate si rezolvate adecvat.

Raportul anual trebuie sa dezvaluie orice slabiciune materiala identificata de managementul organizatiei, care nu poate concluziona ca sistemul de control intern asupra raportarii financiare este functional, daca exista probleme care sunt neconforme/gresite ori nu au fost abordate. Raportul este subiect al auditului extern.

Evaluarea controlului intern trebuie sa fie in conformitate cu un cadru recunoscut, cum ar fi Modelul COSO, utilizat de majoritatea companiilor din SUA

In acelasi timp, conformitatea cu Legea Sarbanes-Oxley este obligatorie si pentru companiile britanice cotate la bursa din SUA, iar unele companii americane au decis folosirea Codului Combinat al Marii Britanii ca baza pentru strategia de abordare a managementului riscurilor. Noul cadru COSO-ERM, poate aduce abordarile Marii Britanii si ale SUA mai aproape una de alta.

Sarbanes-Oxley ACT, versiunea americana a guvernantei corporative, este din ce in ce mai des folosita ca fundament al guvernantei, deoarece reprezinta o abordare mai apropiata de cadrul legislativ si orientata pe controlul intern, spre deosebire de celelalte modele ale guvernantei utilizate in lume, flexibile si vaste.

In SUA este relevanta cresterea recomandarilor conducerii guvernamentale pentru organizatiile din afara SUA[11], care nu sunt cotate la bursa americana, din cauza utilizarii, la scara tot mai larga, a LEGII SARBANES-OXLEY care are cele mai mari cerinte si care este considerata un punct de reper pentru celelalte coduri.

Marea Britanie, ca raspuns, a elaborat CODUL COMBINAT REVIZUIT, in 2003, cu principii si clauze mult mai dure referitoare la guvernanta corporativa si actualizat cu RAPORTUL HIGGS, despre directorii non-executivi si RAPORTUL SMITH, despre comitetele de audit. Din nou, desi Codul Combinat Revizuit intentioneaza doar sa reglementeze companiile cotate la bursa londoneza, principiile si clauzele sale sunt deja adoptate la o scara mai larga de catre organizatiile din sectorul public si alte companii care realizeaza profit.

Andrew Chambers, membru al board-ului conducerii IIA[12] din SUA, unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni ai auditului intern, primul autor al unui manual de audit intern, a propus zece principii care trebuie urmate pentru asigurarea implementarii guvernantei corporative:

P 1.  Controlul factorilor interesati asupra organizatiei.

P 2. Completitudinea si fiabilitatea rapoartelor prezentate publicului.

P 3.  Evitarea concentrarii excesive a puterii la varful organizatiei.

P 4.  Componenta echilibrata a consiliului.

P 5.  Un consiliu director foarte implicat.

P 6.  Independenta puternica la nivelul consiliului director.

P 7. Monitorizarea cu eficacitate a activitatilor de catre consiliul director.

P 8. Evaluarea permanenta a competentei si angajamentului salariatilor.

P 9.  Evaluarea riscurilor si instrumentelor de control intern utilizate.

P 10. Prezenta puternica a auditului intern in organizatie.

Initiativele europene[13] includ aparitia in Franta, in 1998, a RAPORTUL VIENOT care, printre altele, sugereaza examinarea conducerii corporative la nivel international pentru elaborarea unui ghid de guvernanta corporativa la nivel european.

De asemenea, RAPORTUL WINTER, cunoscut ca Raport final al Grupului asupra cadrului modern pentru LEGEA COMPANIEI IN EUROPA, a fost prezentat COMISIEI UNIUNII EUROPENE in 2002 si contine recomandari pentru o reglementare moderna a cadrului legislativ privind companiile europene. In acelasi timp, Raportul WINTER aborda un numar de probleme legate de guvernanta corporativa, precum rolul directorilor nonexecutivi si al directorilor, remuneratia managerilor, responsabilitatea managerului pentru declaratiile financiare si practicile de audit, acceptand sintagma utilizata de britanici, respectiv "conformeaza-te sau explica".

Concluziile Raportului Jaap Winter si ale Comisiei UE, publicate in iunie 2003, in lucrarea "Raportarea financiara si aspectele de audit ale conducerii corporative"[14], referitoare la Legea companiei si a conducerii corporative, sustineau ca nu este necesar un cod al conducerii corporative european separat ci o abordare bazata pe principiile Legii Sarbanes-Oxley.

Comisia UE recomanda o echilibrare a puterii, astfel incat o singura persoana sau grup de persoane sa nu aiba controlul total al companiei. De aceea, cel putin pentru companiile cotate la bursa, intr-un consiliu de directori unitar, rolul de presedinte si director executiv sa fie detinut de persoane diferite, care sa fie echilibrat printr-un element nonexecutiv independent. De asemenea,  intr-o structura duala, consiliul de administratie ar trebui sa aiba si alti membri in afara directorilor executivi si atributiile comitetului de audit sa fie asigurate de consiliul de conducere sau de directori nonexecutivi.

Alte recomandari includeau faptul ca directorii nonexecutivi ar trebui sa fie independenti, iar companiilor ar trebui sa li se ceara o declaratie clara despre guvernanta corporativa in rapoartele anuale. In acelasi timp, auditorii externi ar trebui sa realizeze rapoarte detaliate si sa ofere o reprezentare asupra politicilor contabile. De asemenea, se recomandau controale stricte asupra modului de utilizare a auditorilor externi pentru serviciile oferite.

Comisia UE in prezent se afla in faza de a lua o hotarare in acest domeniu si discutiile sunt orientate spre o adaptare a Legii companiilor in Europa.

Bursa de Actiuni din Toronto crede ca o buna dezvaluire a informatiilor ofera investitorilor o intelegere substantiala asupra modului in care sunt luate deciziile care le pot afecta investitiile. In acest context, guvernanta canadiana vine cu 14 principii referitoare la:

P1. Caracterul de proprietate al unei companii - include procesul de planificare strategica, administrarea principalelor riscuri, planificarea succesiunii, politicile de comunicare, integritatea controlului intern.

P2. Independenta consiliului de administratie - majoritatea directorilor ar trebui sa fie independenti.

P3. Directori individuali din exterior - conceptul de director din exterior este explicat.

P4. Comitetul de numire - nominalizarea si evaluarea directorilor.

P5. Evaluarea eficacitatii consiliului de administratie - in mod normal, aceasta evaluare este efectuata de comitetul de numire.

P6. Orientarea si educarea directorilor - pentru directorii noi din cadrul consiliului de administratie.

P7. Marimea efectiva a consiliului de administratie - marimea adoptata ar trebui sa asigure o competenta de decizie eficienta.

P8. Compensarea directorilor - compensatiile ar trebui sa reflecte responsabilitatile si riscurile specifice postului de director.

P9. Comitetul directorilor din exterior - in mod normal ar trebui sa fie alcatuite din directorii din exterior.

P10. Abordarea fata de guvernanta corporativa - fiecare consiliu de directori este responsabil pentru dezvoltarea unei abordari dupa ce au fost luate in considerare aceste principii.

P11. Descrierea pozitiei - obiectivele corporative pentru presedintele consiliului de administratie ar trebui, de asemenea, sa fie dezvoltate.

P12. Independenta consiliului de administratie - structurile consiliului de administratie si ale aranjamentelor conducerii ar trebui sa promoveze independenta.

P13. Comitetul de audit - alcatuit doar din directori din exterior si insarcinat cu supravegherea controlului intern si cu mentinerea legaturii cu auditul intern si auditul extern.

P14. Consilierea externa - ar trebui sa fie angajata atunci cand este cazul.

In Australia, Bursa de Actiuni a emis un ghid prin intermediul Consiliului de Guvernanta Corporativa, in 2003, pentru a mentine o piata eficace, informata si pentru a pastra increderea investitorilor. Ghidul se bazeaza pe urmatoarele zece principii:

P1. Stabilirea unei fundatii solide pentru management si pentru supravegherea acestuia.

P2.  Structura consiliului de administratie pentru crearea valorii.

P3.  Promovarea competentei de decizie atat responsabila, cat si etica.

P4.  Asigurarea integritatii in raportarea financiara.

P5.  Dezvaluirea informatiilor cu promptitudine si intr-un mod echilibrat.

P6.  Respectarea drepturilor actionarilor.

P7.  Recunoasterea si administrarea riscurilor.

P8.  Incurajarea imbunatatirii performantei.

P9.  Remunerarea in mod corect si responsabil.

P10. Recunoasterea intereselor legitime ale actionarilor.

Din documentare rezulta ca procesul de perfectionare a practicilor corporative continua si tot mai multe firme/companii si chiar tari sunt interesate de cunoasterea si implementarea acestor principii din dorinta de a se constitui in parteneri de incredere pentru tarile cu traditie in domeniu, ceea ce, in timp, va conduce la o aliniere a culturilor din diferite tari in domeniul guvernantei corporative.

Principiile guvernantei corporative elaborate de OECD

In octombrie 1998, ministerele de finante ale tarilor membre ale G7 au lansat un apel privind transparenta, calitatea, coerenta si comparabilitatea informatiilor referitoare la pietele de capital. In particular, ele au facut apel la OECD ca, in colaborare cu organismele internationale de reglementare, sa finalizeze pana in luna mai 1999 elaborarea unui "cod de principii pentru o administrare sanatoasa a firmelor".

In dorinta de a introduce in afaceri "cea mai buna practica", tarile membre ale OECD - state cu economii de piata puternic dezvoltate - au elaborat si implementat conceptia de guvernanta corporativa a societatilor pe actiuni. Aceasta conceptie stabileste totalitatea principiilor, regulilor si normelor prin care se asigura administrarea si gestionarea de catre manageri a companiilor in interesul investitorilor, respectiv al actionarilor firmei.

In 1999, OECD a publicat "Principiile guvernantei corporative"[17], care cuprind principii referitoare la problemele in care administratorii au un rol-cheie in ceea ce priveste drepturile actionarilor, tratamentul echitabil al actionarilor, rolul actionarilor in guvernanta corporativa, oferirea de informatii si transparenta lor, responsabilitatea consiliului de conducere, iar investitorii, angajatii, creditorii si furnizorii sunt considerati un parteneriat pentru crearea bunastarii.

Guvernanta corporativa este conceptul care a afectat cele mai multe dintre tarile dezvoltate sau in curs de dezvoltare. Din aceste considerente, OECD a pregatit un set general de principii ale guvernantei corporative care incearca sa completeze sarcinile consiliului de administratie cu elementele presante pentru democratiile care iau nastere si in care conceptul de companii inregistrate poate fi slab dezvoltat.

Principiile globale[18] ale guvernantei corporative elaborate de OECD sunt urmatoarele:

Principiile OECD sunt recunoscute de catre Forumul pentru Stabilitate Financiara ca fiind unul dintre cele 12 standarde de baza pentru sisteme financiare solide. Ele reprezinta o componenta importanta a Colectiei de Standarde si Coduri, realizata de BANCA MONDIALA SI FONDUL MONETAR INTERNATIONAL. Aceste principii au fost adoptate de Organizatia Internationala a Comisiilor Valorilor Mobiliare, precum si de catre organismele sectorului privat, cum este, de exemplu, Reteaua Internationala pentru Administrarea Corporatiilor.

Principiile OECD au servit, de asemenea, ca punct de referinta la realizarea unui mare numar de coduri nationale privind guvernanta corporativa[19].

In concluzie, in cadrul conceptelor de guvernanta corporativa, un loc central il ocupa transparenta informatiilor financiar-contabile, deoarece se afla la baza intregului proces decizional. Din aceste considerente, informatia financiar-contabila trebuie sa atinga o anumita calitate si sa contribuie la administrarea eficienta a organizatiei si la cresterea valorii de piata a acesteia.

In administrarea unei companii, actorul principal este managerul general. El joaca rolul important in crearea de valoare si in asigurarea performantei companiei.

Calitatea informatiilor cuprinse in raportarile financiare a crescut in toate tarile, de la o perioada la alta, ca urmare a presiunilor interne si externe, realizate de organismele internationale de reglementare si care in buna masura sunt in concordanta cu principiile OECD.

In administrarea organizatiilor, realitatile recente confirma faptul ca in tarile din Europa de Sud-Est, inclusiv in Romania, s-au facut progrese substantiale care au contribuit la imbunatatirea cadrului juridic si de reglementare impotriva abuzurilor.

In continuare, prezentam in sinteza evolutia implementarii principiilor guvernantei corporative, in tabelul din figura 1.3 - Evolutia codurilor de buna practica.

Figura 1.3. Evolutia codurilor de buna practica

Epopeea aparitiei Codurilor etice de buna practica continua si se asteapta si in viitor alte asemenea coduri, atat in Marea Britanie cat si in alte tari, si in acelasi timp, adoptarea acestora de cat mai multe companii/organizatii, pentru implementarea guvernantei corporative.

Dezbaterile referitoare la guvernanta corporativa raman aprinse, iar tendinta de aparitie si a altor coduri de buna practica continua[20]. Noile coduri care apar au avantajul informatiilor recente din domeniile in care problemele cu care s-au confruntat au o solutionare in practica, insa de indata ce exista, ele sunt depasite de noi versiuni care vin cu detalii tot mai comprehensive.

Practic, in prezent, se constata o reunire a codurilor printr-o intelegere comuna a modului in care ar trebui condusa viata corporativa, de productie, comerciala si publica.

Imensa presiune inerenta a grupurilor de mediu si a organizatiilor pentru globalizare au in vedere conduita marilor corporatii, iar oamenii incep sa stabileasca ce este acceptabil sau nu in conduita corporativa a acestora.

Problema abordarii formalizate a aspectelor guvernantei corporative a intrat in atentia generala la sfarsitul secolului XX. Conflictele de interese in activitatea unor companii mari, transnationale, au ajuns in discutia publica si au impulsionat elaborarea si punerea in practica a codurilor de administrare corporativa.

Codurile de buna practica pot fi emise atat de entitati guvernamentale sau cvasiguvernamentale, cat si de bursele de valori mobiliare, comisiile de valori mobiliare, asociatiile oamenilor de afaceri, asociatiile de protectie a drepturilor actionarilor etc.

Dupa Codul Cadbury in Marea Britanie, au aparut codurile General Motors Board of Directors Guidelines in SUA si Dey Raport in Canada. Ulterior, acestea au reprezentat modele pentru celelalte companii nationale/internationale, fiind recomandate corporatiilor chiar de organele de reglementare..

Tarile UE in scopul protejarii intereselor investitorilor si actionarilor au elaborat o serie de coduri de administrare corporativa la nivel national sau international.

Un specific pentru Europa se constituie faptul ca obiectivele elaborarii acestor coduri de buna practica l-a reprezentat dezvaluirea informatiilor necesare investitorilor pentru evaluarea justa a performantelor si practicilor de administrare a companiilor si in prescrierea unui comportament corporativ.

In prezent, in tarile membre ale UE sunt inregistrate 35 de coduri de buna practica, majoritatea fiind emise dupa 1997[21].

In continuare, prezentam codurile de administrare corporativa emise in Europa, care contin specificatii privind organul emitent, tipurile de companii la care se refera si obiectivele acestora, asa cum rezulta din tabelul din figura 1.4 - Coduri de administrare corporativa in tarile Uniunii Europene.

Figura 1.4. Coduri de administrare corporativa in tarile uniunii europene

Din analiza acestui tabel se observa ca printre subiectele recomandate de aceste coduri este crearea comitetelor de audit la nivelul firmelor (Hampel din Marea Britanie, codurile similare emise in Franta si Olanda), formate din directori independenti, care sa fie responsabili de raportarea financiara a firmei si de monitorizarea auditul intern si auditului extern al acesteia. De altfel, comitetele de audit au devenit o trasatura comuna a firmelor europene, fapt care reflecta tendinta de perfectionare a structurii de administrare a companiilor.

In unele tari ale UE, o componenta a codului de administrare corporativa o reprezinta codul etic, a carui implementare se realizeaza in aceeasi maniera ca si a celorlalte elemente corporative. Codul etic se adopta pe baza normelor de conduita corporativa, trebuie sa fie acceptat in unanimitate de Consiliul de administratie al companiei si sa cuprinda reguli deontologice si etice, atat pentru membrii consiliului si executivului, cat si pentru actionarii si angajatii societatii.