Conferinta monetara si financiara de la Bretoon Woods

1. Cauzele care au determinat conferinta de Bretoon Woods

2. Desfasurarea conferintei de la Bretoon Woods

3. Institutiile infiintate prin conferinta de la Bretoon Woods

Cauzele care au determinat conferinta de Bretoon Woods

Marile crize economice si repercusiunile lor asupra relatiilor valutare dintre state.

Cel de-al doilea razboi mondial a adus cu sine hao­sul si dezastrul in economia mondiala, zdruncinand puternic relatiile economice dintre natiuni si implicit or­dinea monetara in­ternationala. Ca atare, a aparut fireasca preocuparea statelor aliate (in principal SUA si Marea Britanie) de a stabili anumite principii de functionare a economiei mondiale dupa incheierea razboiului, mai ales ca succesul acestora era iminent. Dar pentru a putea discuta despre reconstructie si comert international tre­buia stabilit cadrul monetar de desfasurare al acestora, s-a hotarat convocarea unei conferinte in­ternationale care sa stabileasca regulile de baza privind organizarea si functionarea noului sistem monetar international (SMI).

Astfel se remarca o serie de crize, probleme in ceea ce priveste convertibilitatea monedelor, aceasta ca urmare a diferitelor idei cu privire la convertibilitatea monetara.

Nevoia unei disciplinari a relatiilor valutare internationale , a crearii unor reguli de conduita monetara valabile pentru toate tarile si menite sa asigure o stabilitate monetara relativa atat in interiorul tarilor , cat si in decontarile internationale

Relatiile valutare acele raporturi banesti ce se formeaza intre economiile nationale ca urmare a participarii lor la circuitul economic mondial, sunt elemente ce contribuie la impulsionarea dezvoltarii economice interna­tionale si mijlocesc distribuirea si redistribuirea produsului mondial intre statele lumii.

Sistemul financiar-valutar reprezinta cadrul institutional de reglementare a raporturilor de repartitie financiara si de credit si a raporturilor de plati pe plan international.

Sistemul financiar-valutar indeplineste un numar important de functii in legatura cu realizarea efectiva a activitatii financiar-valutare. Printre aceste functii enumeram:

determinarea si reglementarea raporturilor valorice dintre monedele nationale si internationale intrate in circuitul international;

furnizarea de fonduri financiare, de credit si de mijloace de plata internationale;

instruirea si functionalitatea unor mecanisme si tehnici de finantare, creditare si plata internationala;

culegerea, prelucrarea si furnizarea de informatii economice, financiare si monetare la nivelul economiei mondiale;

Pentru realizarea acestor functii, sistemul financiar valutar antreneaza activitati organizate in institutii financiar-monetare nationale si internationale, institutii care formeaza aparatul financiar-valutar.

In perspectiva istoriei, pana in prezent nici un sistem monetar international nu a rezultat din decizia constienta a vreunei autoritati. Aceasta afirmatie este valabila pentru sistemul denumit "etalon aur-moneda", care a devenit dominant in ultimele decenii ale secolului trecut si care a corespuns, fara indoiala, anumitor texte legale, cum ar fi legea din 22 iunie 1816, care a instituit in Anglia monometalismul-aur, dar mai ales in ceea ce priveste conditiile in care trebuie realizat echilibrul diferitelor balante de plati si a unui ansamblu de uzante si practici care nu au facu niciodata obiectul vreunei deliberari intre instantele nationale sau internationale. Asertiunea este valabila, de asemenea, pentru sistemul zis "de la Bretton Woods". Statutele negociate atunci nu au fost niciodata, chiar in perioada initiala, aplicate in mod strict: anumite clauze, indeosebi dispozitiile privitoare la masurile ce trebuie adoptate in cazul unei penurii de lichiditati internationale, nu au fost niciodata transpuse In practica, desi conditiile necesare in acest sens au fost intrunite, alte clauze, cum ar fi cele privitoare la convertibilitate, au fost mai mult sau mai putin eludate, in fine, unele prevederi au fost modificate sau inlocuite prin dispozitii noi, care, la randul lor au fost doar partial respectate.

Ceea ce fundamenteaza un sistem monetar international nu este, asadar, numai un ansamblu de texte si acorduri intre state, acorduri care nu au existat intotdeauna si care, atunci cand au existat nu au fost integral si durabil aplicate, ci comportamentele individuale si colective efective.

Cel de-al doilea razboi mondial a zdruncinat puternic legaturile economice dintre natiuni si, implicit vechile relatii monetare internationale. A aparut firesc de aceea, ca inca din momentul in care deznodamantul sau se intrezarea cei interesati, din spirit de prevedere sa se aseze la masa tratativelor pentru a aborda principalele probleme economice de interes comun. Si cum se considera ca trebuie sa se puna ordine in problemele monetare inainte de a se discuta despre reconstructie, comert international sau folosirea fortei de munca, s-a convocat in vara anului 1944 intr-o mica localitate - Bretton-Woods (New Hampshire - S.U.A.), o conferinta unde tarile participante au cazut de acord asupra regulilor de baza privind organizarea si functionarea sistemului monetar international.

De-a lungul timpului au mai aparut diferite modele de exprimare a convertibilitatii. Astfel se remarca:

convertibilitatea in conditiile etalonului aur moneda;

convertibilitatea in conditiile etalonului aur lingouri;

convertibilitatea in conditiile etalonului aur devize;

convertibilitatea in conditiile sistemului monetar de la Bretton-Woods( sistem aparut ca urmare a acestei conferinte );

Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-moneda

In perioada in care sistemele monetare nationale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism, bancnotele erau emise si circulau in locul metalului pretios, ceea ce implica dreptul detinatorului de a cere emitentului cantitatea de aur sau argint corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor si continutul de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetara nationala respectiva.

In aceasta etapa, convertibilitatea a fost de tip "individualist", in sensul ca ea reprezenta mijlocul prin care un detinator de bancnote putea verifica in permanenta capacitatea bancii. de emisiune de a face dovada concreta a caracterului reprezentativ al bancnotei.

In cadrul acestui sistem convertibilitatea nu avea numai scopul de a dovedi populatiei ca bancnota este echivalenta cu aurul. Ea mai detinea o functie deosebit de importanta: aceea de a mentine echilibrul dintre masa banilor in circulatie si nevoile de bani ale economiei.

Faptul ca statul emite bani de hartie sau hartie-moneda la un curs obligatoriu sau fortat face sa para ca el ar avea puterea magica de a transforma hartia in aur si de a desfiinta legea economica, de asemenea ca biletele sale avand curs obligatoriu nimeni nu-l poate impiedica sa puna in circulatie orice cantitate de bilete de hartie cu orice denumire monetara ar dori. Este adevarat ca, o data pusa in circulatie, hartia-moneda nu mai poate fi scoasa din ea, deoarece, fara existenta functionala, hartia-moneda isi pierde orice valoare. Totusi, aceasta putere a statului este doar aparenta. El poate arunca in circulatie orice cantitate de bilete de hartie, dandu-le orice denumire monetara vrea, dar o data cu aceasta inceteaza si controlul sau, caci, puse in circulatie, semnele valorii sau banii de hartie se supun inevitabil legilor acesteia. Intr-adevar, daca se presupune o circulatie exclusiva a hartiei-moneda, iar banii de hartie au fost emisi in cantitatea in care ar fi trebuit sa circule cei de aur, miscarea banilor de hartie nu se face decat ca sa realizeze miscarile pe care trebuia sa le efectueze banii de aur; preturile insesi nu vor fi afectate de ei. Orice marire a cantitatii de hartie-moneda peste proportia justa fata de aur va conduce la micsorarea cantitatii de aur reprezentate de fiecare semn de valoare in parte, la deprecierea banilor de hartie. Drept urmare, se va produce o urcare a preturilor, care va exprima reactia procesului de circulatie, egalizarea fortata a semnelor valorii cu cantitatea de aur in locul careia pretind ca circula. In timp ce, la o valoare de schimb data a marfurilor, cantitatea aurului aflat in circulatie depinde de propria lui valoare, valoarea banilor de hartie depinde de cantitatea in care ei se afla in circulatie. In timp ce cantitatea aurului aflat in circulatie creste ­sau scade o data cu urcarea sau scaderea preturilor marfurilor, preturile marfurilor par a urca sau scadea in functie de schimbarea cantitatii banilor de hartie aflati in circulatie In timp ce circulatia marfurilor poate absorbi numai o cantitate determinata de monede de aur, si de aceea restrangerea si sporirea alternativa a cantitatii de bani aflate in se afirma ca o lege necesara, banii de hartie par a putea intra in circulatie in, orice cantitate in timp ce moneda de aur reprezinta in mod vizibil valoarea marfurilor numai in masura in care aceasta. din urma este exprimata in aur sau reprezentata ca pret, semnul valorii pare a reprezenta nemijlocit valoarea marfii.

Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-lingouri

Dupa primul razboi mondial a aparut o alta forma de etalon aur, etalonul aur lingouri. In aceste Conditii, aurul nu mai circula efectiv, ci este tinut ca rezerva in tezaurul emitentului de bancnote, sub forma de lingouri. Bancnotele erau convertibile in aur, insa numai in lingouri, ceea ce limita in practica dreptul la convertibilitate de el beneficiind numai detinatorii de sume mari, suficiente pentru a acoperi cel putin pretul unui lingou[1].

Convertibilitatea in lingouri a fost practicata in Anglia si Franta in perioada 1928-1936, iar Romania a inscris-o in legea de stabilizare monetara din anul 1929, impreuna cu alte forme de convertire.

Convertibilitatea in conditiile etalonului aur-devize

In conditiile unor mari dificultati monetare pe care cautau a le invinge, in cursul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, o serie de tari asiatice si latino-americane care aveau mari dificultati in schimburile internationale, deoarece nu dispuneau de suficiente cantitati de aur, au imaginat si trecut la un sistem ce avea sa capete denumirea de Gold ex­change standard (etalon aur-devize). In cadrul acestui sistem, unitatea monetara era teoretic egala cu o cantitate determinata de aur, dar practic nu se mai bateau monede de aur. Biletele de banca emise erau garantate, in diferite procente, cu aur aflat in tezaurul bancii de emisiune sub forma de monede sau lingouri, dar si cu devize aur.

In cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea se putea face fie in aur, fie in devize straine care contineau promisiunea de preschimbare in aur.

Etalonul aur-devize, creat in scopul inlocuirii aurului cu valutele in functia de mijloc de plata internationala, a fost extins pe o scara tot mai larga in perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial. El presupune existenta cel putin a unei monede nationale convertibile in aur care sa serveasca la convertirea celorlalte monede. O data cu trecerea la acest sistem, continutul notiunii de convertibilitate s-a schimbat, in sensul ca prin el s-a inteles de atunci numai dreptul detinatorului de bancnote de a cere bancii emitente valuta straina la cursul oficial, precum si de a dispune in mod liber de valuta astfel obtinuta.

Etalonul aur-devize constituia o solutie pentru situatia in care productia si rezervele de aur nu tineau pasul cu dezvoltarea economica. Aceasta forma obliga bancile de emisiune sa-si constituie rezerve in care ponderea principala nu o mai are aurul, ci valutele si devizele convertibile in aur.

Modificarea continutului notiunii de convertibilitate a fost insotita de precizarea ratiunii pentru care aceasta este adaptata. O tara cu moneda convertibila se presupune ca are o moneda stabila, tinand seama de faptul ca banca efectueaza convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix (sau in cei mai rau caz la un curs cunoscut). O tara cu o asemenea moneda va. putea face comert cu toate celelalte tari, avand capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice alta moneda, deci de a cumpara si vinde pe orice piata, mai precis pe acea piata pe care obtine cel mai mare avantaj. Astfel, in perioada interbelica, numeroase tari au renuntat la convertibilitate. Romania nu a avut, moneda convertibila in aceasta perioada decat timp de trei ani, intre 1929-1932.

Trebuie observat ca in conditiile etalonului aur-devize:

caracterul reprezentativ al monedei este mult estompat, deoarece aurul in care se efectueaza eventual convertirea finala nu mai apartine bancii emitente, ci unei banci straine;

din momentul in care convertibilitatea directa in aur nu mai este posibila, dispar limitele de fluctuatie ale cursurilor, valutare intre cele doua "puncte ale aurului". Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variatii infinite, in functie de evolutia, la randul ei infinita, a cererii si ofertei de pe piata.

In aceste conditii, convertibilitatea reciproca la un curs stabil oficial, nu este realizabila decat atunci cand cursul pietei este sensibil apropiat de cursul oficial. In asemenea cazuri, solicitantul de valuta straina nici nu are nevoie sa efectueze operatia de convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obtine valuta, la acelasi curs, de la oricare banca autorizata sa efectueze vanzari-cumparari de valute.

In ipoteza in care, din motive diverse, cursul de piata al valutelor are tendinta sa depaseasca nivelul cursului oficial, regimul convertibilitatii propriu-zise impune bancii de emisiune sa intervina pe piata vanzand valutele prea solicitate sau cumparand pe cele prea mult oferite, in scopul echilibrarii cererii si ofertei si al mentinerii pe aceasta cale a cursului pietei aproximativ la nivelul cursului oficial.

Daca posibilitatile bancii nu-i permit sa faca fata situatiei, statul respectiv suspenda convertibilitatea oficiala a monedei nationale. Exista in continuare doua posibilitati: sau va fi introdus un regim restrictiv al platilor in strainatate, in cadrul caruia echilibrul intre vanzari si cumparari de valute va fi realizat pe cale administrativa, sau tranzactiile vor fi lasate sa se efectueze liber la cursul pietii (curs "flotant"), fara nici o influenta exterioara. In acest ultim caz, echilibrul intre cererea si oferta de valute se va stabili pe piata prin realizarea unui curs de echilibru.

Nici etalonul aur-devize nu a scapat de convulsii. Tot mai multe bancnote au inceput sa devina neconvertibile. O consecinta deosebit de importanta a crizei valutare mondiale a fost scindarea sistemului monetar international in cateva blocuri valutare. Anglia a format blocul lirei sterline. In cadrul acestui bloc, monedele tarilor componente aveau un curs stabil fata de lira sterlina, iar cursul fata de dolar se stabilea pe baza cursului lirei in raport cu dolarul. Valutele de rezerva se depuneau la bancile londoneze, iar decontarile intre participantii la bloc se faceau in lire sterline. In opozitie cu blocul lirei, SUA a creat blocul dolarului, in care intrau Canada si numeroase tari latino-americane. La randul lor, Franta, Belgia, Elvetia, Italia, Olanda si Cehoslovacia, tari care, in timpul crizei mondiale se mentinusera pe pozitiile etalonului aur, au format asa numitul bloc al aurului. S-au format, astfel, zone valutare in lupta una cu alta, ceea ce a dezvoltat criza valutara.

Situatia existenta in relatiile monetare internationale in anii din preajma celui de-al doilea razboi mondial, caracterizata prin protectionism, instabilitate si agresivitate, nu corespundea conditiilor economice ce se intrezareau pentru perioada de dupa razboi.

Conditiile specifice, din timpul razboiului si ceea ce se pute intrezari pentru perioada postbelica determinau puncte de vedere-diferite la economistii din diverse tari. In acest context problematic, au aparut mai multe proiecte. Toate proiectele puneau in lumina, desi de pe pozitiile unor interese distincte, necesitatea unei colaborari monetare postbelice. Acest punct de vedere si-a gasit expresia in Conferinta de la Bretton Woods (1944). La aceasta au fost elaborate statutele Fondului Monetar International si ale Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare (Banca Mondiala).

Reglementarea internationala a relatiilor valutar-financiare din 1944 trebuie apreciata in acest larg context al cautarilor de cooperare internationala pe multiple planuri, specifice perioadei de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Desfasurarea conferintei de la Bretoon Woods

Prin sistem monetar international se intelege reglementarea convenita, coerenta a raporturilor de plati si de lichidare a angajamentelor existente intre tari, determinate de schimburile comerciale, de miscarile de capital si de cresterea economica. Aceasta reglementare, insotita de aspectele institutionale corespunzatoare, trebuie sa indeplineasca cel putin trei functii:

sa asigure stabilitatea relativa a raporturilor valorice dintre monede, pentru a promova certitudinea si echitatea in tranzactii si a inlatura miscarile speculative de capitaluri;

sa furnizeze lichiditatea internationala necesara pentru finantarea eventualelor deficite temporare ale balantei de plati;

sa prevada mecanisme de echilibrare in cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu strainatatea.

Cele mai multe din problemele pe care sistemul monetar international le are de rezolvat deriva din actuala contradictie dintre caracterul international al schimburilor economice si caracterul national al mijloacelor de plata.

Astfel, la 22 iulie 1944, reprezentanti ai 44 de natiuni s-au intalnit la Bretton-Woods ( New Hampshire - SUA) in ca­drul Conferintei Monetare si Financiare a Natiunilor Unite pentru a pune bazele unei noi ordini monetare interna­tionale.

La convocarea Conferintei monetare si financiare a Natiunilor Unite si Asociate de la Bretton Woods omenirea se mai afla inca in valtoarea celui de-al doilea razboi mondial. Orice razboi, dar mai alea unul de gravitatea aceluia din 1939-1945, viciaza relatiile economice, punand productia cu precadere in slujba nevoilor militare, deviind schimburile internationale de la matca lor traditionala spre o configuratie dictata de sistemul aliantelor si de linia fronturilor, restrangand comertul intern la strictul necesar si posibil, orientand piata monetara si a capitalurilor spre satisfacerea prioritara a nevoilor de finantare a razboiului. Cu cat economia de razboi este mai puternic implantata in intreprinderi si ramuri, cu atat intoarcerea la o economie de pace devine mai laborioasa. Toate acestea erau bine cunoscute de participantii la Conferinta de la Bretton Woods, astfel incat unul din obiectivele Conferintei trebuia sa fie organizarea relatiilor valutare si financiare internationale in vederea reconstructiei si dezvoltarii economice postbelice. Aceasta organizare era cu atat mai necesara, cu cat experienta lipsei de organizare din perioada interbelica dovedise cat de mari erau primejdiile unei asemenea situatii.

In aceasta perioada, principalele tari occidentale. aveau o economie slabita din cauza razboiului si o circulatie baneasca dezorganizata-ca urmare a inflatiei. Exceptie faceau Statele Unite care, continuand ascensiunea lor economica si politica accentuata mult in anii razboiului, erau tara cea mai dezvoltata a lumii capitaliste si principalul ei centru financiar, iar dolarul S.U.A. era moneda preponderenta in relatiile de plati internationale. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, dolarul se baza nu numai pe puterea economica si financiara a S.U.A., dar si pe rezervele oficiale de aur ale acestei tari care reprezentau pe atunci circa 2/3 din tot aurul rezervelor detinute de tarile occidentale ^.

Pozitia dominanta a S.U.A. in anii postbelici, expresie a dezvoltarii inegale a tarilor capitaliste, s-a reflectat in structura si aplicarea sistemului monetar international creat in 1944.

Sistemul monetar international creat prin acordurile incheiate a constituit expresia unei rasturnari de atitudine fata de problemele relatiilor valutar-financiare internationale. Una din caracteristicile fundamentale ale sistemului a constituit-o proclamarea necesitatii unei inlaturari cat mai rapide a restrictiilor si discriminarilor din calea platilor si transferurilor determinate de tranzactiile curente, ceea ce, altfel exprimat, insemna restaurarea convertibilitatii pentru aceste tranzactii.

Cele doua conceptii dezbatute(din partea Angliei-SUA) si argumente care au determinat tarile vest-europene sa accepte la Bretton-Woods recunoasterea de drept a suprematiei SUA in domeniul financiar-valutar; consacrarea dolarului ca valuta internationala cheie; despre statele participante.

Ideea fundamentala care inspira pe participanti era necesitatea de a impiedica repetarea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a acelor dezordini monetare (inflatie, devalorizari, crize de plati. blocarea fondurilor banesti etc.) din perioada 1919-1939 care determinasera perturbatii pe plan economic si chiar politic.

Cunoscut sub denumirea "Gold Exchange Standard" (etalon aur-devize). sistemul monetar adoptat la Bretton-Woods nu a fost rezultatul unor hotarari administrative. Conferinta amintita n-a facut decat sa constate o anumita stare de lucruri deja existenta si sa o reflecte prin hotararile luate.

La sfarsitul razboiului, S.U.A. au iesit cu economia intarita. detinand cele mai mari rezerve de aur si de devize ale lumii. in acelasi timp, restul tarilor capitaliste, cu economia ruinata de razboi, resimteau din plin lipsa mijloacelor banesti necesare efectuarii platilor lor externe. Datoriile lor de razboi fata de S.U.A. erau foarte mari, in plus, ele aveau nevoie de mijloace importante pentru reconstructia economica, mijloace care, in buna parte. proveneau tot din S.U.A.

In aceasta perioada, pozitia dolarului era deosebit de solida. El reprezenta moneda cu cea mai mare acoperire in aur. Ca urmare, dolarul era foarte solicitat. Cererea sa era atat de mare. incat se vorbea chiar despre o penurie de dolari. Dolarul, prin forta imprejurarilor, se impuse ca moneda interna­tionala. De aceea, a fost firesc ca participantii la Conferinta de la Bretton­ Woods sa adopte sistemul etalon-aur-devize in care, alaturi de aur, li s-a recunoscut si dolarilor rolul de bani universali.

La lucrarile conferintei au participat reprezentanti din 44 de tari[2]. La aceasta conferinta un rol principal in luarea deciziilor il aveau tarile cele mai dezvoltate din punct de vedere economic si financiar.

La conferinta de la Bretton Woods convocata pentru perioada 1-22 iulie 1944, s-au infruntat de fapt doua conceptii. Una din partea Angliei, reprezentata prin J.M. Keynes, consta in crearea unul sistem monetar international avand in centru o moneda internationala denumita bancor. O alta din partea Statelor Unite, consta in extinderea pe plan international a principiilor etalonului aur-devize si incercarea in felul acesta a unui sistem valutar international care sa foloseasca dolarul S.U.A. ca valuta de rezerva si de plati in relatiile dintre tari.

Pentru evitarea situatiilor de insuficienta a mijloacelor de plata internationale de care dispunea o tara sau alta si care in perioada interbelica au incurajat tendintele autarhice, stanjenind dezvoltarea economiei mondiale, precum si pentru exercitarea unei supravegheri; asupra respectarii disciplinei valutare internationale, urma sa se creeze, in ambele proiecte, un fond comun, alimentat cu aur si valute nationale.

Conferinta monetara internationala din 1944 a adoptat, cu unele amendamente, propunerea S.U.A. In felul acesta, acordurile Conferintei au tras concluziile, pe plan valutar, ale suprematiei pe care S.U.A. o cucerise in lumea capitalista, indeosebi in anii celui de-al doilea razboi mondial, institutionalizand hegemonia dolarului fata de celelalte monede ale principalelor etate capitaliste. Sistemul monetar international, creat prin hotararea unanima a statelor participante - primul din istoria monetara a omenirii - a preluat etalonul aur-devize din practica interbelica a sistemelor banesti nationale si l-a pus la baza relatiilor monetare internationale. Asadar, acest sistem a mentinut aurul ca etalon; si ca mijloc de rezerva, utilizand totodata, alaturi de aur, ca mijloc de rezerva si de plata in relatiile internationale, o moneda nationala - una singura,. de asta data - si anume dolarul S.U.A.

Este adevarat ca alaturi de dolar a mai functionat practic ca valuta de rezerva si lira sterlina, insa nu ca efect al acordurilor internationale de la Bretton Woods, ci ca o consecinta obiectiva a faptului ca intr-o perioada istorica trecuta, lira sterlina fusese folosita unanim ca mijloc de plata in tranzactiile internationale, astfel incat in puterea traditiei ea mai juca un rol important in virtutea stranselor legaturi economice ale Angliei eu alte tari, indeosebi cu cele din Commonwealth, in cadrul carora lira sterlina era utilizata ca mijloc de plata.

Sistemul creat la Bretton Woods este asadar un sistem valutar international, deoarece nu a fost adoptat vreun plan de emisiune a unei monede internationale de catre un institut de emisiune international. Transformand moneda lor nationala intr-un instrument de rezerva si de plata cu caracter international, Statele Unite au intarit prin aceasta pozitia lor in ansamblul puterilor occidentale si au asigurat dominatia dolarului in relatiile de plati internationale, dobandind capacitatea de a realiza din pozitia astfel cucerita mari avantaje materiale si politice.

Nu este insa mai putin adevarat, ca acordurile incheiate la Bretton Woods au confirmat o anumita convergenta a tarilor occidentale in gasirea solutiilor care sa faca fata dificultatilor postbelice in domeniul relatiilor valutare internationale, tinand seama de antagonismele, conflictele, framantarile social-economice din perioada interbelica, participantii la Conferinta din 1944 s-au asociat pentru a transpune pe plan international principiile etalonului aur-devize. Aceasta convergenta s-a realizat nu numai cu privire la scopurile generale declarate, dar si la subordonarea noilor structuri financiare internationale fata de S.U.A. Suprematia americana din punctul de vedere al potentialului industrial, tehnic si militar, pozitia S.U.A. de principal creditor international, detinerea de catre Tezaurul S.U.A. a unei mari cantitati de aur constituiau suficiente argumente pentru a determina tarile vest-europene sa accepte la Bretton Woods recunoasterea de drept a superioritatii S.U.A. in domeniul financiar-valutar, consacrarea dolarului ca valuta internationala cheie.

Revenind la dezbaterile privind reorganizarea relatiilor monetare internationale, la Bretton Woods au fost prezentate mai multe planuri, dar discutiile s-au concentrat in jurul a doua principale proiecte: cel prezentat de Anglia, cunoscut sub numele de "Planul Keynes" si cel prezentat de S.U.A., denumit "Planul White".

"Planul Keynes" (dupa numele autorului sau - John Maynard Keynes, recunoscut drept cel mai mare economist al lumii intre cele doua razboaie mondiale) preconiza infiintarea unei "Uniuni Internationale de Clearing", care sa administreze un fel de moneda internationala cu valoare fixa in raport cu aurul, denumita "bancor", emisa intr-un volum corespunzator nevoilor comertului international si din care fiecare tara trebuia sa detina automat o cota necesara dezvoltarii schimburilor sale comerciale externe. Planul lui Keynes era axat pe reconstructia economiilor europene, distruse de razboi si prevedea infiintarea unei super-banci cen­trale, denumita International Clearing Union, care ar fi avut drept prerogative emisiunea unei monede scripturale definite in aur, denumita bancor. Aceasta ar fi trebuit sa asigure compensatia multilaterala a creantelor bancilor centrale, soldurile dand nastere la inregistrari in debitul sau creditul tarilor membre. Aurului ii ramanea rolul prin­cipal in sistem, insa planul tindea catre o demonetizare a metalului pretios intrucat aurul putea fi convertit in bancor dar nu si invers.

"Planul White" (dupa numele ministrului de finante al S.U.A. - Harry B. White) preconiza infiintarea unui "Fond Monetar International", constituit din aur si monede nationale, care sa furnizeze tarilor membre in schimbul monedei lor nationale, valuta straina necesara pentru realizarea tranzactiilor comerciale externe si pentru restabilirea echilibrului balantelor de plati.

Planul american a fost mai putin novator decat cel britanic, principalul scop urmarit de SUA, in perspectiva pozitiei pe care o detineau la momentul respectiv fiind re­staurarea libertatii tranzactiilor si platilor internationale. Astfel planul White urmarea in mod explicit absenta prac­ticilor discriminatorii si stabilitatea cursurilor de schimb. In acest scop s-a prevazut infiintarea unui fond de ajutor mutual, International Stabilisation Fund, alimentat prin contributiile tarilor membre, contributii care in proportie de 30% trebuiau varsate in aur. Monedele tarilor membre erau definite in unitas (unitatea de cont internationala propusa), o unitate fiind egala cu greutatea in aur a 10 dolari. Astfel, exista o legatura stricta intre aur si unitas, paritatea neputand fi modificata decat in cazul unor dezechilibre fundamentale si cu acordul a cel putin trei patrimi din membrii Fondului.

Planul britanic urmarea o mai mare autonomie a politicii interne in cadrul sistemului, in timp ce planul american punea accentul pe stabilitatea ratei de schimb. Aceasta abordare arata inca o data obiectivele urmarite de cei doi arhitecti: Keynes urmarea prevenirea deflatiei monetare din anii '30, fenomen pe care il atribuia con­strangerilor impuse de sistemul monetar bazat pe etalonul aur si politicilor deflationiste ale SUA, in timp ce planul White era mai apropiat de sistemul bazat pe etalonul aur care punea accentul pe fixitatea ratei de schimb. Oricum, acordul definitiv reprezinta un compromis consacrat mai mult tezei americane, intr-o lume care nu se putea reface rapid decat cu sprijinul SUA.

Cu alte cuvinte, planul anglo-american adoptat la Bretton-Woods era sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize (gold exchange standard) in care dolarul american juca rolul de moneda pivot a sistemului, datorita avansului luat de economia americana in timpul razboiu­lui. Ca atare, pozitia dolarului era deosebit de solida, el reprezentand moneda cu cea mai mare acoperire in aur. De aceea Conferinta de la Bretton-Woods a recunoscut dolarilor, alaturi de aur, rolul de bani universali. Noul sistem s-a caracterizat deci, prin convertibilitatea dolarilor in aur la pretul fix de 35$ uncia. Toate celelalte monede erau convertibile in dolari la o anumita paritate, in acest sens fiind legate indirect de aur.

Principala caracteristica ce diferentiaza sistemul nou creat de sistemele monetare bazate pe etalonul aur (gold standard) este de natura juridica si reliefeaza faptul ca, in timp ce sistemele precedente nu aveau o baza legala, noul sistem a devenit primul act cu privire la o ordine monetara internationala condusa in mod public. Astfel, crearea noului sistem monetar international a insemnat primul mare succes al ideii de cooperare internationala la nivel monetar, un succes al conceptiei potrivit careia o moneda nationala poate juca un rol de maxima impor­tanta la nivel international, ca pivot al sistemului.

Sistemul monetar international din 1944 a fost con­ceput ca un ansamblu de norme si tehnici convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate, menite sa coordoneze comportamentul monetar al tarilor in relatiile de plati si de stingere a angajamentelor reci­proce generate de schimburile comerciale, necomerciale si de miscarile de capital pe plan international, toate aces­te norme fiind incluse in statutul F.M.I..

Pozitia americana a avut castig de cauza. Conferinta adoptand in liniile sale principale "Planul White". Astfel, prin acordurile incheiate Conferinta monetara din iulie 1944 a prevazut infiintarea a doua institutii: Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.).

Dolarul "moneda cheie"

Sistemul "Gold Exchange Standard" (G.E.S.) a insemnat recunoasterea alaturi de aur, a unei anumite monede in rolul de moneda internationala. Acest rol in conditiile aratate mai sus a revenit dolarului.

In calitate de moneda-cheie, dolarul era considerat echivalentul aurului, el conferind aceleasi servicii pe piata mondiala ca si acesta. Astfel, dolarul juca rolul de mijloc international de plata la efectuarea platilor reciproce dintre tari, mijloc de cumparare internationala in cazul operatiunilor comerciale unilaterale si de moneda de rezerva. Recunoasterea dolarului drept echivalent al aurului a depins de marile rezerve de aur ale S.U.A. din acest moment, de increderea pe care o inspira pe piata monetara si, totodata, de "saracia" de dolari care caracteriza celelalte tari capitaliste.

La inceputul functionarii sistemului G.E.S., doua devize jucau acest rol, in mod paralel, lira sterlina si dolarul. Ulterior, ca urmare a inrautatirii situatiei economice a Angliei, lira sterlina se depreciaza in mare masura, dolarul ramanand sa joace singur rolul de moneda internationala.

Convertibilitatea. Ca "moneda cheie" , dolarul era convertibil in aur. Bancile centrale ale statelor care recunoscusera acest sistem aveau dreptul sa obtina aur pentru dolari si invers. Pretul unei "uncii" de aur a fost stabilit la 35 de dolari.

In ceea ce priveste celelalte monede, ele nu erau convertibile in aur. Initial, ele nu erau convertibile in nici un fel, tocmai datorita slabiciunii economice a tarilor respective. Ulterior, insa convertibilitatea unei monede in alta moneda a fost restabilita (1958).

Paritatea monetara In cadrul G.E.S. raportul de schimb dintre monede era stabilit in functie de dolar. Modificarea paritatii nu era admisa decat in urmatoarele conditii:

daca modificarea nu reprezenta mai mult de 10% fata de paritatea initiala;

daca era vorba despre un "dezechilibru fundamental" care, in acceptiunea oficiala insemna un net dezavantaj pentru o tara in relatiile sale economice internationale, dezavantaj rezultand din importante deosebiri de productivitate a muncii si, implicit din nivelul de preturi.

Cursul de schimb( raportul efectiv in care doua monede sunt schimbate intre ele pe piata monetara) era fix. Se permitea doar o oscilatie a cursului de schimb in functie de cererea si oferta monetara numai in limite foarte restranse (1% in raport cu paritatea oficiala fata de dolar). Daca aceasta limita era incalcata, tarilor in cauza le revenea obligatia sa intervina, cumparand sau vanzand dolari, dupa caz pentru a mentine oscilatiile in limitele prevazute. Fixitatea cursului schimbului era un principiu fundamental al G.E.S. care urmarea introducerea unui climat de stabilitate in relatiile monetare internationale.

Institutiile infiintate prin conferinta de la Bretton Woods

Pe langa dispozitiile monetare propriu-zise, sistemul de la Bretton Woods a prevazut infiintarea unor facilitati de credit prin infiintarea a doua organisme: Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), cunoscuta si sub denumirea de Banca Mondiala. Acestea sunt institutii interstatale de sprijin reciproc, cu statut de organism specializat al O.N.U.

Fondul Monetar International F.M.I.

Prin acordurile incheiate Conferinta monetara din iulie 1944 a prevazut infiintarea a doua institutii: Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.).

In conformitate cu acordurile de la Bretton-Woods. F.M.I. urma sa detina rolul principal in cadrul noului sistem monetar international, in acelasi timp, s-a facut precizarea ca o "tara nu poate deveni membra a B.I.R.D." atata timp cat nu este membra a F.M.I.

Pentru a-si putea incepe activitatea[3], era nevoie de acordul unui numar de tari, ale caror cote de participare la capitalul F.M.I. sa insumeze cel putin 65% din acesta. Aceasta cerinta a fost realizata abia la 27 decembrie 1945, cand statutul F.M.I. a fost semnat si ratificat de 29 de guverne, totalizand 80% din cotele-parti initiale, ceea ce a permis intrarea in vigoare a acordului de la 1 ianuarie 1946.

La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obtinut statutul de institutie specializata a O.N.U., dupa ce Adunarea Generala a O.N.U. a aprobat acordul incheiat de E.C.O.S.O.C. cu F.M.I[4]. Ca institutie specializata a sa, O.N.U. coordoneaza actiunile F.M.I. prin consultari si recomandari, insa nu poate interveni direct in activitatea acestuia.

Statutul initial al F.M.I.[5] cuprins in acordurile de la Bretton-Woods, a fost modificat de doua ori: in 1969, prin adaugarea prevederilor referitoare la Drepturile Speciale de Tragere (primul amendament la statutul F.M.I.) si in 1978, prin ratificarea Acordurilor de la Kingston (Jamaica), care au adus statutului initial importante modificari de fond (al doilea amendament).

Obiective

Potrivit articolului 1 din statutul sau. F.M.I. are urmatoarele obiective majore:

a)     sa promoveze cooperarea monetara internationala;

b)     sa faciliteze expansiunea comertului international;

c)       sa inlature restrictiile valutare din calea comertului international si a fluxurilor financiare internationale;

d)     sa acorde tarilor membre credite pe termen scurt si mijlociu, in vede­rea reducerii dezechilibrelor temporare din balanta de plati externe provocate de cauze imprevizibile, fara ca aceste tari sa recurga la masuri care ar putea impieta asupra prosperitatii nationale si internationale;

e)     sa promoveze stabilitatea cursurilor valutare si evitarea devalorizarilor monetare ca mijloc de concurenta internationala;

f)      sa scurteze durata si sa micsoreze dezechilibrul balantelor de plati externe ale tarilor membre.

In functie de obiectivele sale si de mijloacele de care dispune F.M.I. pentru realizarea lor, se pot distinge urmatoarele segmente mai importante ale activitatii sale:

acordarea de credite membrilor sai pe baza de garantii (in moneda nationala), astfel incat pe de o parte, acestia sa fie sprijiniti la nevoie in eforturile proprii de echilibrare a balantelor de plati, iar pe de alta parte, sa contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontari, care sa faciliteze tranzactiile comerciale si financiare internationale. In principiu, tara membra a F.M.I. care a primit un credit de la Fond este obligata sa-l foloseasca numai pentru echilibrarea balantei sale nationale;

limitarea cat mai mult posibil a restrictiilor valutare care franeaza dezvoltarea comertului international. In acest sens, membrii F.M.I. sunt obligati sa evite restrictiile valutare asupra platilor curente. In acelasi timp, F.M.I. are sarcina de a veghea si interzice incheierea de acorduri valutare discriminatorii intre tarile membre;

mentinerea paritatii monedelor nationale ale tarilor membre si urmarirea stabilitatii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare initiale F.M.I., cursul de schimb al monedei unei tari membre putea sa oscileze in raport cu valutele celorlalti membrii in cadrul unei marje inguste, de + 1% fata de paritatea oficiala. Acest principiu insa nu se mai aplica dupa 15 august 1971, cand s-a declansat criza sistemului monetar international initiat la Bretton-Woods, cursurile de schimb ale monedelor fiind lasate sa floteze liber.

Structura organizatorica

F.M.I. are doua categorii de membrii: membrii originali si alti membrii. Membrii originali ( fondatorii ) sunt considerate acele tari care au ratificat acordul de creare a F.M.I. pana la intrarea lui in vigoare .

Alti membrii sunt socotite toate celelalte tari care au aderat la F.M.I. dupa intrare in vigoare a acordului.

Aceasta delimitare a membrilor F.M.I. in membri originali si alti membri are, in principal caracter onorific, dar uneori se tine cont de acest lucru in desfasurarea activitatii F.M.I.

Conform statutului F.M.I. orice tara membra se poate retrage oricand de la Fond pe baza unui aviz scris. Totodata, orice tara membra poate sa fie privata de drepturile sale de a folosi resursele F.M.I. daca nu-si indeplineste obligatiile asumate prin semnarea acordului.

Cota de participare

Pentru constituirea, la dispozitia F.M.I. a unei rezerve de aur si devize potrivit statutului initial, fiecare membru este obligat sa subscrie o suma (cota), varsata integral la aderare, din care 25% se varsa in aur si 75% in moneda nationala. Aurul este depus la unul dintre cei patru "depozitari" acreditati: Banca (Sistemului) Federal de Rezerve din New-York, Banca Angliei, Banca Frantei si Banca Indiei, iar moneda nationala este pastrata intr-un cont special la Banca centrala sau o alta banca a tarii emitente, la dispozitia F.M.I. Marimea cotei fiecarei tari membre exprimata in dolari.

Trebuie mentionat ca, si de asta data, participantii la Conferinta de la Bretton Woods au fost de acord cu ea, atat la Fondul Monetar International, cat si la Banca Mondiala, S.U.A. sa detina cea mai mare putere de decizie, in virtutea subscrierii celei mai mari cote la constituirea mijloacelor proprii ale acestor organisme.

Sistemul de vot

In cadrul F.M.I. se aplica un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecarei tari membre ii sunt acordate 250 de voturi, la care se adauga cate un vot suplimentar pentru fiecare fractiune de 100.000 dolari din cota de participare a tari respective; astfel ca participarea statelor (membre la luarea deciziilor este proportionala cu numarul total de voturi. Totusi, pentru anumite hotarari de importanta deosebita pentru tarile membre (de exemplu modificarea cotelor de participare) este necesara unanimitatea.

Organele de conducere

Organele de conducere ale F.M.I. sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administratie si Directorul General. Forul conducator al F.M.I. este consiliul Guvernatorilor, unde fiecare tara membra este reprezentata de un guvernator, care in general, este presedintele Bancii centrale sau ministrul si de finante, si un supleant, numiti de tara respectiva pe o perioada de 5 ani. In atributiile exclusive ale Consiliului Guvernatorilor[7] intra: primirea de noi membrii, retragerea membrilor, modificarea statutului F.M.I., stabilirea si revizuirea cotelor de participare, incheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizatii internationale.

Consiliul de administratie

Este organul executiv al F.M.I., format in prezent din 22 de directori si tot atatia supleanti (initial au fost 12, apoi 20) alesi pentru o perioada de 2 ani. Din acestia, 7 sunt numiti de catre cele 7 tari membre care au cele mai mari cote de participare: S.U.A, Marea Britanie, Germania, Franta, Japonia, R.P. Chineza si Arabia Saudita, iar ceilalti sunt alesi din restul tarilor membre, impartite in 15 grupe de tari, pe care le si conduc. Romania face parte din grupul de 7 tari (Cipru. Israel, Bulgaria, S1ovenia, Lituania, si O1anda), avand ca director executiv pe reprezentantul Olandei. Presedintele Consiliului Administratie este si Directorul General al F.M.I.

Directorul General ales de Consiliul de Administratie[8] pe o perioada de 5 ani, conduce in mod efectiv activitatea F.M.I., prezideaza reuniunile Consiliului de Administratie si nu voteaza decat in caz de paritate a voturilor votul lui fiind atunci decisiv.

Printr-o decizie a Consiliului Guvernatorilor, in septembrie 1972 a fost infiintat "Comitetul Interimar al Consiliului Guvernatorilor pentru sistemul monetar international", format din reprezentanti din 20 de tari membre, care a pregatit schita de reforma a sistemului monetar international. Creat in iulie 1944 Ia Bretton-Woods, "Comitetul Interimar" avizeaza si raporteaza Comitetului Guvernatorilor asupra masurilor intreprinse in directia adaptarii sistemului monetar international si statutului F.M.I. la noua situatie creata dupa l 5 august 1971. Prima masura mai importanta a Comitetului Interimar a fost avizarea acordurilor de la Kingston (Jamaica), care au stat la baza celui de-al doilea amendament la statutul F.M.I.

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare B.I.R.D

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare a fost creata ca un nou tip de institutie interstatala de finantare a investitiilor. B.I.R.D. acorda sau garanteaza imprumuturi pentru reconstructia productiva si proiecte de dezvoltare, atat pe baza capitalului propriu varsat de tarile membre, cat si a mobilizarii Capitalului particular, indeosebi prin emisiune de obligatiuni. Au fost create de asemenea doua institutii financiare afiliate bancii si anume: Corporatia Financiara Internationala (C.F.I.), care si-a inceput activitatea in 1956, si Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (A.I.D.) infiintata in 1960, impreuna cu banca, ele formeaza Grupul Bancii Mondiale.

Prin infiintarea acestui aparat institutional s-a realizat un progres fata de perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in care insuficienta mijloacelor de plata internationale de care dispunea o tara sau alta a ingreunat tendintele autarhice, subminand dezvoltarea economiei mondiale. Infiintarea celor doua organisme a deschis o era a cooperarii internationale in domeniul monetar si financiar.

Grupul Bancii Mondiale este o denumire generica si oarecum improprie, deoarece sunt institutii financiare de sprijinire a dezvoltarii tarilor membre si nu care sa emita o moneda mondiala. Este format din:

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.)

Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (A.I.D.)

Societatea Financiara Internationala (S.F.I.):

Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor (A.M.G.I.)

Toate aceste institutii financiare interguvernamentale fac parte din sistemul de institutii specializate ale O.N.U. si au sediul la Washington.

B.I.R.D. a fost infiintata la 27 decembrie 1945, conform prevederilor Acordurilor de la Bretton-Woods (iulie 1944), prin care s-au pus bazele noului sistem monetar international si a Fondului Monetar International.

B.I.R.D. a inceput sa functioneze la 25 iunie 1946, avand ca obiectiv principal: acordarea si/sau garantarea imprumuturilor pentru finantarea proiectelor de reconstructie si dezvoltare in tarile membre. Cu timpul, activitatea de finantare a B.I.R.D. s-a orientat cu precadere spre tarile in dezvoltare membre.

Numarul tarilor membre B.I.R.D. a ajuns la 169 in octombrie 1996 (35 in 1945 si 150 in 1990). Romania devenind membra la 15 decembrie 1972.

La B.I.R.D. pot adera numai tarile membre ale F.M.I. pe considerentul ca desfasurarea in bune conditii a activitatii Bancii necesita respectarea normelor de "conduita" monetar-financiara internationala cuprinse in statutul F.M.I.

Mijloacele financiare ale B.I.R.D. sunt formate din cotele de participare ale tarilor membre si din fondurile atrase din diferite surse. Marimea capitalului subscris de fiecare tara membra la B.I.R.D este stabilita in functie de potentialul economico-financiar al tarii respective si de cota de participare la F.M.I.. Capitalul subscris la B.I.R.D. se varsa in proportie de 10%, restul de 90% ramane in tara membra, dar B.I.R.D. are dreptul sa-l ceara atunci cand are nevoie de fonduri. Existenta acestei mari rezerve de credit guverna­mental constituie o garantie a bonitatii B.I.R.D. si da posibilitatea acesteia sa-si suplimenteze fondurile prin emisiune de obligatiuni pe pietele internationale de capital. Din varsamantul de 10% facut de fiecare tara membra o transa de 1% se varsa in aur sau dolari, iar restul de 9% in moneda nationala.

Spre deosebire de celelalte institutii specializate ale O.N.U. " B.I.R.D." ca si "F.M.I" este organizata pe principiile unei societati pe actiuni, puterea de vot fiind corelata cu cota de participare a tarilor.

Organele de conducere ale B.I.R.D. sunt: Consiliul Guvernatorilor (for­mat dintr-un reprezentant al fiecarei tari membre) si Consiliului de Administratie (format din 23 de directori executiv avand in frunte un presedinte ales pe o perioada de 4 ani.

Conditiile de acordare a imprumuturilor de catre B.I.R.D. sunt mai avantajoase, in sensul ca: termenul de rambursare este cuprins intre 15-25 ani, avand o perioada de gratie de 5-7 ani si o dobanda cu 1-2 puncte procentuale sub nivelul dobanzilor practicate pe pietele internationale de capital.

Proiectele de investitii avute in vedere pentru a fi finantate de catre B.I.R.D. sunt examinate in detalii de catre expertii Bancii (inclusiv prin deplasari la fata locului a unor echipe de specialisti ai Bancii). B.I.R.D. finanteaza o gama larga de proiecte de investitii din diverse domenii. acestea fiind, de regula deschise si concurentei internationale. Astfel, tara beneficiara trebuie sa organizeze licitatii internationale privind proiectul care urmeaza a fi finantat la care pot participa ca furnizori potentiali, firme din tarile membre B.I.R.D.: firmele participante din tara beneficiara primesc o marja preferentiala de 15%. Imprumutul B.I.R.D. este acordat in transe, fie direct furnizorului de echipamente, masini, utilaje etc, fie beneficiarului de investitie pe masura aparitiei nevoilor de plata.

Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (A.I.D.)

Asociatia Internationala pentru Dezvoltare, ca filiala BIRD, desfasoara din anul 1960 o activitate complementara Bancii, prin acordarea de credite (denumirea de credite este de natura sa evite confuzia cu imprumuturile BIRD) pentru dezvoltare economica in conditii foarte avantajoase (perioada de garantie 10 ani, termen de rambursare 50 de ani, nepurtatoare de dobanzi) catre tarile in curs de dezvoltare foarte sarace cu un produs national brut mai mic de 796 $/an.

Societatea Financiara Internationala (S.F.I.)

Societatea Financiara Internationala functioneaza ca institutie afiliata B.I.R.D. din anul 1956, avand ca obiectiv tot sprijinirea dezvoltarii economice a tarilor in curs de dezvoltare prin acordarea de imprumuturi si prin realizarea de investitii directe de capital industrial si financiar in sectorul particular al acestor tarii. Legal si financiar, S.F.I. este separata de B.I.R.D., tinand de Banca numai din punct de vedere administrativ.