Crearea si functionarea Sistemului Monetar European

Crearea si functionarea Sistemului Monetar European

Dificultatile "sarpelui monetar" au condus autoritatile monetare europene spre cautarea unei zone de stabilitate monetara. Consiliul European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie 1978, si cel de la Breme din 6-7 iulie, acelasi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European , in decembrie 1978, iar punerea in aplicare a fost decisa la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg si apoi Anglia.

Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU si pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, fata de ECU, precum i pe un mecanism de interventii pe piata valutara.

Denumirea monedei de ECU provine de la denumirea engleza European Currency Unit si evoca o moneda franceza veche confectionata din aur, care a circulat in Franta, in secolul al XIII-lea si care era rezervata numai marilor demnitari.

Moneda ECU era construita pornind de la un cos de monede al tarilor participante la sistem iar ponderea fiecareia in definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecarei tari si de volumul schimburilor comerciale.

Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit "pivot", intre fiecare moneda si ECU. Marja de fluctuare intre monede pe de o parte si intre acestea si ECU era de ± 2,25%.

Lira italiana a beneficiat de o marja de fluctuatie de ± 6% pana in ianuarie 1990. Lira sterlina a acceptat sa participe la mecanismul de schimb in octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, in aprilie 1992.

Mecanismul de schimb. Tarile care participau la mecanismul de schimb trebuiau sa defineasca valoarea propriei monede in raport cu toate monedele ce apartineau sistemului. Intrucat cursurile oficiale erau definite pe o baza  bilaterala, o tara care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena interventia a doua banci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie si banca tarii a carei monede se aprecia sau se deprecia in raport cu moneda nationala.

Capacitatea de interventie a bancilor era sustinuta de facilitatile de credit intre bancile centrale; fiecare se putea imprumuta sume nelimitate de la celelalte banci, cu un termen de rambursare de 75 zile.

Bancile centrale, puteau, de asemenea, sa utilizeze pentru operatiile dintre ele sumele in ECU pe care le primeau de la FECOM, in schimbul depozitelor constituite la acest fond.

Creat, in 1973, Fondul european de cooperare monetara (FECOM) a constituit un organism de compensare miltilaterala intre bancile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contributia bancilor centrale la fond era reprezentata de 20% din rezervele in aur si $ ale tarilor respective.

Interventia bancilor centrale in cadrul SME se declansa in momentul in care o moneda atingea 75% din ecartul maxim autorizat, in raport cu definitia oficiala. Acest nivel de interventie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenta, sau semnal de alarma.

Functionarea sistemului a fost afectata de speculatiile care s-au manifestat in anii 1992 si 1993. In septembrie 1992 lira italiana si lira sterlina parasesc sistemul, iar ulterior escudo-ul si peseta.

Slabiciunile SME au fost evidentiate de efectele reunificarii germane; marca germana, al carei curs a crescut foarte mult in raport cu toate monedele europene, dar si fata de dolarul SUA a fost "beneficiara", pe termen scurt, a crizei monetare amintite. In vara anului 1993, atacurile contra francului francez au condus la incercari de salvare ale SME prin largirea marjelor de fluctuare la ± 15%. In acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb intre monedele europene.

Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul "sarpelui valutar", prin posibilitatea de realiniere a cursului si prin interventia fondului FECOM, in sustinerea cursurilor.

Totodata, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU si $, de fiecare data cand necesitatile au impus asemenea redefiniri.

De exemplu in perioada aprilie 1986 - ianuarie 1987, cursul ECU fata de $ s-a modificat astfel:

1 ECU = 0,77846 $ (pana in aprilie 1986)

1ECU = 0,90039 $ (aprilie-august 1986)

1 ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987)

1 ECU = 1,08643 $ ( dupa ianuarie 1987).

Moneda ECU; cursul pivot si marjele de fluctuare

Inca de la infiintare, ECU a fost unitate de cont si a reflectat media puterilor de cumparare ale monedelor utilizate.

Fiecare tara membra putea stabili, in raport de puterea de cumparare a monedei sale, un curs fata de ECU, denumit curs central.

Din compararea a doua cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind in acelasi timp cursuri oficiale in sistem. Cursurile efective, de piata, puteau fluctua fata de cursul pivot, ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exacta a ECU se determina zilnic de catre o comisie special desemnata in acest sens.

Ponderea monedelor in cazul ECU a fost reconsiderata, de regula, la 5 ani.

In tabelul urmator se prezinta ponderile in ECU ale monedelor, in diferite momente, de la infiintare, pana in 1994, evidentiindu-se si momentele de intrare sau iesire din sistem a unora dintre ele.

Compozitia ECU

Moneda ECU a fost utilizata ca unitate de cont, de catre institutiile comunitare in urmatoarele scopuri:

pentru stabilirea bugetului;

pentru exprimarea tarifelor vamale;

pentru stabilirea prelevarilor si a altor varsaminte intracomunitare

In operatiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice.

In cadrul SME, ECU a indeplinit 4 functii, astfel:

moneda efectiva in mecanismul de schimb al SME;

baza de calcul a paritatilor celorlalte monede;

baza de referinta in mecanismul de interventie si de credit;

instrument de reglare a soldurilor creditoare si debitoare, intre autoritatile monetare.

Marjele de fluctuare si evolutia in timp

Marje de fluctuare

Curs pivot

t₁=1993 Timp

Graficul ilustreaza decizia adoptata in 1993, prin care se procedeaza la largirea marjelor de fluctuare la ± 15%.