Dilema inflatie-somaj. Curba Philips

Dilema inflatie-somaj. Curba Philips

Cercetatorul neozeelandez A. Philips a evidentiat, pe baza unei cercetari minutioase, relatia intre rata de crestere a salariilor nominale si rata somajului. El a ajuns la concluzia ca cele doua se afla in relatie negativa. Cand rata somajului este ridicata, revendicarile salariale ale sindicatelor si angajatilor sunt reduse si invers.

De exemplu, daca productivitatea factorului munca creste cu 10%, iar salariile cu 12%, in mod normal, preturile (rata inflatiei) cresc (creste) cu 2%.

Pe baza acestor relatii, A. Philips a construit curba care-i poarta numele si in virtutea careia inflatia are rolul de a arbitra intre optiunile posibile din cadrul unei economii: factorii de decizie economica pusi in fata unor optiuni alternative pot alege intre un nivel redus de somaj, satisfactie pe care trebuie s-o plateasca cu o inflatie ridicata sau invers.

Curba Philips pe termen scurt

Figura arata ca pentru a reduce cu 6 puncte procentuale rata inflatiei (de la A la B, de la 8% la 2%), trebuie acceptat sacrificiul sub forma unei cresteri a somajului de la 4% la 9%, iar rata anuala de crestere a salariului se diminueaza de la 11%/an la 3%/an. Invers, pentru a reduce, de pilda, rata somajului de la 7% la 5% (B′ → C) trebuie sa se accepte o majorare a ratei anuale a inflatiei de la 3% la 6% (C → D). Pentru multi ani - practic de-a lungul perioadei 1958-1975, curba Philips (cu dezvoltarile lui R. Lipsey din 1960) a contribuit la consolidarea teoriilor keynesiene si neokeynesiene privind legatura dintre starea pietei muncii si rata inflatiei: pentru a obtine o oarecare stabilitate a preturilor trebuie acceptat un procent ridicat de somaj.

La un somaj egal cu rata sa naturala, rata inflatiei este cea mai mica posibila (teoretic nula).

Reprezentanti de seama ai scolii monetariste au demonstrat ca intre rata inflatiei si a somajului nu exista o relatie durabila pe termen lung, curba Philips fiind verificabila doar pe termen scurt.

In plus, efectele pe care politicile antiinflationiste le au asupra somajului depind de forma curbei Philips pe termen scurt, diferita de la o economie la alta. Daca ea tinde a fi orizontala, (elastica) reducerea nesemnificativa a ratei inflatiei determina cresteri importante ale somajului (si implicit pierderi de productie concretizate in reducerea PIB si PNB). Daca curba Philips este inclinata si tinde spre vertical, (fiind inelastica) reducerea semnificativa a inflatiei face ca somajul sa creasca in proportii lipsite de ingrijorare. In cazul economiei SUA, pe termen scurt, in perioada 1980-1994, pentru fiecare procent de reducere a inflatiei a fost necesar sa fie "suportate" pierderea a patru procente de la PNB-ului, evaluate la 215 miliarde de dolari (in preturile anului 1990).

Aceasta este rata sacrificiului care exprima raportul dintre reducerea procentuala cumulata a PNB ca urmare a politicilor antiinflationiste si reducerea efectiva a inflatiei. Valoarea sa are mari diferente atat in timp cat si in spatiu. Relatia negativa inflatie-somaj (sau compromisul privind dilema inflatiesomaj respectiv compromisul intre o inflatie moderata si un somaj suportabil) nutrebuie absolutizata nici chiar pe termen scurt. Astfel, in majoritatea anilor '90 in SUA rata inflatiei s-a redus pana spre 1% in conditiile cand rata somajului a scazut sub rata naturala (in unii ani, rata somajului a scazut pana la 3%). O asemenea situatie se poate explica in primul rand prin implementarea bazelor Noii Economii, bazata pe cunoastere in economia si societatea nord-americana.

Ca regula relatia negativa inflatie-somaj se manifesta cand:

structurile cererii de forta de munca sunt inadecvate structurilor ofertei de munca;

corelatia intre dinamica mai accentuata a productivitatii muncii si a salariului nu se respecta;

gradul de ocupare a fortei de munca nu se ajusteaza automat la dinamica cererii agregate;

socurile externe nu pot fi anticipate si contracarate;

se perpetueaza in timp o rata efectiva a somajului sub cea naturala (in acest caz inflatia moderata se transforma in inflatie deschisa);

politicile monetare si bugetare sunt laxe.