Istoricul monedei unice

Istoricul monedei unice

Primele eforturi pentru crearea unei monede internationale in Europa au aparut in 1800. Moneda germana Zollverein a fost introdusa in 1834, iar celelalte monede germane s-au unit in actuala marca, in 1873.

Uniunea Monetara Latina a fost creata in 1865 si a durat pana in 1914, incluzand Franta, Elvetia si Italia. Fiecare tara a consimtit baterea unei monede unice standard care sa fie acceptata ca moneda legala in fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare avand o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede intr-alta era nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuatiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, intre 1870 si 1914 cand primul Razboi Mondial a dus la suspendarea convertibilitatii.

Cu toate incercarile de a stabiliza sistemul financiar international, nu s-au obtinut succese decat pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au inlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.

Au fost si alte eforturi de a forma o Uniune Monetara, dupa al doilea Razboi Mondial, dintre acestea remarcandu-se doua incercari cu rezultate semnificative:

atunci cand o tara mica a preluat moneda unei tari mai mari, si

atunci cand mai multe tari au renuntat la controlul politicii lor monetare in favoarea unei banci centrale supranationale. Ca exemplificare, Belgia si Luxemburg au avut aceeasi moneda cu incepere din 1944.

In concluzie, evenimentele monetare au evidentiat o continua dorinta de aderare la o singura moneda, atunci cand din punct de vedere economic si politic sunt indeplinite toate conditiile, intrucat avantajele de a avea o singura moneda sunt mai mari decat costurile.

Cu Raportul Dellors din 1988, s-a inceput indreptarea spre o Uniune Monetara in Europa. Aceasta a fost din punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat in 1992, care a stabilit programul de orientare spre o moneda unica incepand cu 1 ianuarie 1999.

Sporirea dimensiunilor miscarilor de capital intre tarile membre ale SME s-a dovedit incompatibila cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, in aprilie 1988, Consiliul European solicita unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, sa "studieze si sa propuna etapele concrete necesare pentru infaptuirea unei uniuni economice si monetare".

Raportul Delors a prezentat mai multe solutii:

a)      O prima solutie consta in mentinerea in sistem a unor diferite monede nationale, intre care sa se stabileasca raporturi de schimb, definitiv fixe.

b)      Alta solutie propunea ca alaturi de monedele nationale, sa fie utilizata o moneda comuna pentru ansamblul tarilor membre. Aceasta a fost pozitia Marii Britanii care considera ca moneda ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.

c)      Intr-o a treia solutie, s-a optat pentru moneda unica.

Astfel, din raportul Delors se retine a 3-a solutie potrivit careia infaptuirea monedei unice trebuie sa se realizeze in urmatoarele 3 etape:

prima etapa isi propune ca obiectiv "sporirea performantelor economice si monetare in cadrul institutional existent". In ceea ce priveste domeniul monetar, obiectivul consta in realizarea unificarii pietelor financiare si accentuarea coordonarii politicilor monetare;

a doua etapa viza realizarea coordonarii politicilor economice si infiintarea unor noi institutii europene, din care, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC);

pentru cea de a treia etapa, s-a prevazut trecerea la paritati fixe, transferarea competentelor bancilor centrale catre SEBC si infiintarea monedei unice.

Acordul de la Maastricht

In decembrie 1991 la Maastricht (in Tarile de Jos) se desfasoara o intalnire europeana la care se formuleaza termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat in vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de "Uniune Europeana" (UE), care reuneste.

a)     Comunitatea Europeana

b)    Cooperarea in materie de politica externa si securitate

c)     Cooperarea in domeniul politicii interne si de justitie

Tratatul cuprinde 2 parti:

o parte consacrata realizarii uniunii economice si monetare

o parte consacrata realizarii uniunii politice

Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare sunt:

sporirea stabilitatii internationale - euro si dolarul intra in competitie, iar cea mai stabila dintre ele va fi preferata in tranzactiile internationale;

diminuarea variabilitatii si incertitudinii ratelor de schimb implica o alocare mai eficienta a resurselor in cadrul uniunii;

reducerea costurilor de tranzactionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de schimb);

imbunatatirea competitivitatii;

sporirea stabilitatii interne - (de exemplu, va exista doar o singura rata a inflatiei) comparativ cu 15, cat reprezinta numarul tarilor membre ale SME;

scaderea anticipata a ratelor dobanzilor si inflatiei.

Printre actorii acestui scenariu se numara si agentii economici, respectiv firmele.

Introducerea euro are efecte considerabile pentru  managementul acestora, iar strategiile adoptate si masurile luate urmaresc pregatirea pentru faza finala a uniunii economice si monetare. Pe de alta parte, sunt antrenate costuri care trebuie comparate cu avantajele care deriva din utilizarea monedei unice. Locul agentilor economici in realizarea uniunii monetare poate fi identificat pe baza elementelor din urmatorul plan:

Etape si masuri adoptate

Dupa cum se observa din tabelul prezentat, operatorii publici si privati au inceput transformarile, dupa 1 ianuarie 1999, fiind nevoiti sa definitiveze operatiunile in maximum 6 luni de la inceputul ultimei faze.

Comunitatile de afaceri beneficiaza de asemenea, de pe urma eliminarii riscului de schimb si a imbunatatirii pietei interne.

Pentru indeplinirea obiectivelor s-a prevazut realizarea Uniunii Economice si Monetare in 3 etape

prima etapa 1990 - 1993, a presupus adoptarea de masuri pentru liberalizarea miscarii capitalurilor si punerea bazelor unei politici de convergenta in materie de stabilitate a preturilor si gestiune sanatoasa a finantelor publice.

etapa a II-a: 1994 - 1998, a fost caracterizata prin infiintarea unor institutii premergatoare Bancii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a intari cooperarea intre bancile centrale si de a asigura coordonarea politicilor monetare. In cadrul IME a fost infiintat un Comitet Monetar, care a supravegheat situatia monetara si financiara a tarilor membre.

a 3-a etapa a inceput de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desfiintat si transformat in Banca Centrala Europeana. S-a infiintat si Sistemul European al Bancilor Centrale.

Admiterea statelor la cea de a 3-a etapa a fost conditionata de indeplinirea unor criterii de convergenta, astfel:

rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflatiei a celor mai bune 3 tari membre ale U.E. cu cele mai stabile preturi;

deficitul bugetar sa nu depaseasca 3% din P.I.B.-ul fiecarei tari;

datoria publica a tarii respective sa nu depaseasca 60% din P.I.B.-ul acesteia;

rata dobanzii nu trebuie sa fie mai mare de doua puncte procentuale fata de media pe termen lung a primelor trei state performante in acest domeniu;

rate de schimb nu trebuie sa depaseasca marjele normale (± 2,25% fata de ECU), prevazute in cadrul SME. Trebuie ca moneda nationala sa fie integrata in SME de cel putin doi ani.

Modul de indeplinire de catre statele U.E. a criteriilor de convergenta stipulate in Tratatul de la Maastricht, pentru anul 1997, se prezinta astfel:

Indeplinirea criteriilor de convergenta in 1997

Datele din tabel evidentiaza urmatoarele aspecte:

Statele care au indeplinit cerintele impuse au fost: Germania, Franta, Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.

Suedia, Marea Britanie, Danemarca si Grecia nu au aderat la Uniunea Europeana Monetara in faza initiala, iar Grecia, desi nu a indeplinit criteriile de convergenta, face eforturi ca acestea sa fie indeplinite in anul 2001.

Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiaza de clauza de optiune, conform careia poate trece la cea de a treia etapa cand considera ca e cazul.

Cazul Danemarcei este special, intrucat in iunie 1992, prin referendumul organizat, populatia si-a exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. In urma refuzului, Consiliul European a luat act de neparticiparea acestei tari.

Alte state, precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia si Cipru sunt avute in vedere pentru largirea U.E., pana la integrarea completa in U.E.M., intrucat moneda EURO indeplineste un rol important in economia acestor state.