VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE SI INVESTITIILE

1. Venitul national si repartitia lui

2. Consumul si legitatile sale

3. Procesul economisirii

4. Investitiile si eficienta lor

1. Venitul national si repartitia lui

Venitul national este supus unui proces de repartizare-utilizare, constituind atat sursa reluarii si continuarii activitatii economice, cat si sursa satisfacerii trebuintelor personale si colective. Prin urmare, se poate considera ca, in ultima instanta, venitul se utilizeaza in doua directii: pentru consum si pentru economii (investitii).

Asa dupa cum s-a vazut in capitolul anterior, venitul national exprima veniturile factorilor de productie, adica veniturile provenind din munca salariatilor, din activitatea de intreprinzator si cele din patrimoniu, ceea ce este echivalent cu suma valorii adaugate nete create de factorii de productie nationali in interiorul tarii si in alte tari.

Pornind de la PIB, se poate calcula venitul national (VN) si venitul personal disponibil (VD). Schema urmatoare scoate in evidenta relatia dintre PIB, VN si VD.

Produsul intern brut (PIB)

Consum Investitii Guvern Export net

Venit national (VN) Impozite Depreciere

Indirecte (Amortizare)

Venit disponibil (VD)

VD = VN - (CAS + VNR + T) + TR

Venitul national parcurge in miscarea sa productia (crearea), repartitia si utilizarea (folosirea).

Repartitia, la randul sau, cuprinde doua etape succesive:

a)      distribuirea

b)      redistribuirea

Mecanismele si modalitatile de realizare a repartitiei prezinta particularitati de la o tara la alta, in special in ceea ce priveste destinatiile si ponderile diferitelor categorii de venituri.

Distribuirea inseamna repartizarea venitului national in proportii diferite intre proprietarii factorilor de productie (conform contributiei acestora la realizarea productiei) sub forma de salariu, profit, dobanda si renta. Facem precizarea ca aceste forme distincte de venit nu sunt intotdeauna separate una de alta (de exemplu venitul taranului ce isi desfasoara activitatea impreuna cu familia sa poate include toate formele de venit mentionate).

Redistribuirea se realizeaza prin mecanisme specifice, in special prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte din venituri revenind autoritatii publice, care le orienteaza spre buget, in vederea acoperirii cheltuielilor acestuia (cheltuieli legate de invatamant, cultura, sanatate, administratie, aparare, s.a.)

Realitatea arata ca in procesul repartitiei venitului national se pot manifesta anumite disfunctionalitati sub forma unor inegalitati economice si sociale, care sunt atestate de existenta saraciei, unele categorii ale populatiei nedispunand de un nivel minim de trai considerat oficial ca fiind rezonabil. In acest context politica veniturilor intr-o tara apare foarte importanta deoarece este instrumentul necesar asigurarii cresterii economice in conditii neinflationiste dar si calea repartitiei echilibrate (cel putin teoretic) a veniturilor realizate intr-o anumita perioada de timp.

2. Consumul si legitatile sale

Dupa realizarea procesului de repartitie primara si redistribuire a veniturilor urmeaza utilizarea acestora pentru consum si economii. Putem scrie ca V = C + S, unde V - venitul, C - consumul iar S - economiile.

Ceea ce se aloca pentru consum ia forma cheltuielilor facute de gospodarii si de stat, pentru cumpararea bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor, individuale si colective. Consumul reprezinta atat scopul final al oricarei productii, cat si actul final al activitatii si miscarii economice, prin intermediul acesteia asigurandu-se satisfacerea trebuintelor societatii.

Structura consumului este complexa, formele lui putand fi reliefate prin intermediul mai multor criterii de clasificare:

a) dupa destinatia nemijlocita, putem avea:

- consum public, concretizat in consumul final guvernamental, consumul altor institutii ale statului

- consum privat, respectiv cel asociat unui individ, gospodarii, intreprindere cu scop nelucrativ

b) dupa obiectul lui, avem:

- consum material (de bunuri material - obiectuale, produse alimentare si nealimentare)

- consum de servicii

c) dupa modul de procurare a bunurilor:

- consum de marfuri

- autoconsum (bunuri fabricate chiar de catre utilizator)

d) dupa timpul necesar procesului de consum:

- consum curent (propriu-zis) - ce include bunurile care isi pierd utilitatea intr-un singur act de folosire

- consum durabil - in raport cu bunurile care-si pierd utilitatea in mod treptat

J.M.Keynes afirma despre consum ca este "singurul scop si singura tinta a oricarei activitati economice". In acelasi timp, consumul mai indeplineste si alte functii in cadrul economiei:

orientarea productiei (ofertei)

satisfacerea nemijlocita a necesitatilor materiale si spirituale ale populatiei

recunoasterea utilitatii produselor si serviciilor create (prestate)

constituirea consumului drept element esential al calitatii vietii si al standardului de trai.

Legat de ultimul aspect precizam faptul ca volumul, structura si calitatea bunurilor consumate scot in evidenta gradul de satisfacere a trebuintelor populatiei, stiinta economica elaborand un sistem de indicatori cu ajutorul carora se masoara si exprima consumul personal. Dintre acestia mentionam: consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor (in unitati naturale si in calorii), cheltuieli totale consum pe persoana, familie gospodarie, cheltuieli pentru imbracaminte si incaltaminte, cheltuieli pentru asistenta medicala, cheltuieli pentru cultura, invatamant, educatie, etc.

Pentru obtinerea informatiilor necesare cunoasterii costului vietii, a puterii de cumparare a populatiei si a nivelului de trai se folosesc bugetele de familie. Acestea constituie un sistem de evidenta prin care se inregistreaza sistematic si cronologic, de regula pe o perioada de un an veniturile, dupa natura lor si cheltuielile de consum dupa destinatia lor: hrana, locuinta, invatamant, transport, etc. Bugetele se intocmesc pe diferite categorii socio-profesionale si tipuri de familii reprezentative.

Evident, structura cheltuielilor pentru consumul personal, sub aspectul destinatiilor si al ponderilor difera de la o perioada la alta si de la o tara la alta, in functie de nivelul de dezvoltare al tarii respective si de alti factori ce tin in special de gusturile consumatorilor.

Marimea consumului total al indivizilor are un pronuntat caracter dinamic, fiind influentata de factori obiectivi (marimea venitului si dimensiunile trebuintelor) si subiectivi (structura dorintelor consumatorilor si evolutia lor).

Intre venitul consumatorilor si cheltuielile efectuate pentru consum exista o legatura functionala, numita de Keynes inclinatie spre consum, manifestandu-se sub forma unei marimi medii si a unei marimi marginale.

Inclinatia medie spre consum (rata consumului) exprima ponderea consumului in totalul venitului si se determina astfel:

, unde c - inclinatia medie spre consum (rata consumului)

C - marimea consumului

V - marimea venitului

Rata consumului este direct proportionala cu marimea consumului si invers proportionala cu marimea venitului.

Inclinatia marginala spre consum ne arata cu cat se modifica consumul la cresterea venitului cu o unitate:

, unde c' - inclinatia marginala spre consum

ΔC - variatia consumului

ΔV - variatia venitului

Inclinatia marginala spre consum este o marime pozitiva, dar subunitara, ne arata ce efect are modificarea venitului (variabila independenta) asupra consumului (variabila dependenta).

J. M. Keynes a identificat urmatorii factori de influenta asupra ratei consumului :

a) factori obiectivi: modificarea venitului real, modificarea diferentei dintre venitul brut si venitul net, modificari neprevazute ale valorii capitalului fix si circulant neluate in consideratie in calculul venitului net, modificarile politicii fiscale, modificarile asteptarilor in ceea ce priveste raportul dintre nivelul actual si nivelul viitor al venitului.

b) factori subiectivi: crearea de rezerve pentru situatii neprevazute, pentru imbatranire, pentru studiile membrilor de familie, intretinerea unor persoane dependente, pentru beneficierea de dobanzi si sporuri de valoare, dorinta de a putea majora treptat cheltuielile, intentia de a lasa avere mostenitorilor, punerea in aplicare a unor proiecte speculative sau comerciale, zgarcenia. Acesti factori numiti de Keynes mobiluri de natura subiectiva determina o reducere a ratei consumului, putand fi redusi la urmatoarele: prudenta, prevedere, calcul, sete de propasire, independenta, spirit de afaceri, mandrie si avaritie. Exista, insa, si mobiluri ale consumului care actioneaza in directia cresterii acestuia: setea de satisfactii, miopia, generozitatea, nechibzuinta, ostentatia si risipa.

Desigur exista si mobiluri care duc uneori la un consum mai mare decat venitul.

Dintre factorii obiectivi si subiectivi sub influenta carora se modifica rata consumului, rolul determinant il are modificarea venitului. Marimea venitului reprezinta variabila principala de care depinde cererea de consum, consumul putand fi considerat o functie de venit: c = f (V).

Ernest Engel, in secolul al XIX-lea, demonstreaza, pe baza bugetelor de familie, influenta pe care mofificarea venitului o are asupra consumului, sintetizand-o in patru afirmatii, care au intrat apoi in literatura economica sub numele de legile lui Engel:

1. La cresterea venitului, cheltuielile destinate alimentatiei sporesc in valoare absoluta, dar scad in marime relativa.

2. La modificarea venitului, cheltuielile pentru imbracaminte si efecte exterioare de stricta necesitate raman aproximativ aceleasi.

3. La modificare venitului, cheltuielile cu intretinerea locuintei (iluminat, caldura, s.a.) se pastreaza relativ constante.

4. Cu cat venitul este mai mare, cu atat este mai mare si proportia cheltuielilor diverse (altele decat cele deja specificate).

Anchetele si cercetarile economico-statistice ulterioare au adus dovezi care au confirmat actiunea primei si celei de a patra legi a lui Engel, celelalte ramanand valabile doar in perioada in care au avut acoperire in fapte observate.

In deceniul al patrulea al secolului XX, J.M. Keynes va relua aceste cercetari, ajungand la concluzia ca exista o lege psihologica fundamentala care guverneaza relatia dintre venit si consum, conform careia "de regula si in medie, oamenii inclina sa-si mareasca consumul atunci cand venitul lor creste, dar nu cu atata cu cat creste venitul".[3] De exemplu daca ΔV creste, sporeste ΔC, insa ΔV>ΔC.

3. Procesul economisirii

Repartitia venitului trebuie sa tina seama atat de necesitatea asigurarii satisfacerii trebuintelor prezente cat si a celor viitoare. Daca trebuintele prezente sunt legate consum, cele viitoare sunt legate de economii, adica surplusul venitului peste cheltuielile de consum, cum aprecia J.M.Keynes.

La nivel de intreprindere, economiile pot fi insa definite si ca reducerile costului de productie mediu inregistrate voluntar sau involuntar.

Si in cazul economiilor se poate determina rata medie a economiilor si inclinatia medie spre economii. Rata medie a economiilor (e) ne arata ponderea economiilor in totalul venitului, iar inclinatia marginala spre economii (e') ne arata cum se modifica economiile la cresterea cu o unitate a venitului:

si

Inclinatia marginala spre economii este, de regula, o marime pozitiva si subunitara, mai mica decat inclinatia marginala spre consum . Pornind de la egalitatea V = C + E , se poate demonstra foarte usor ca c + e = 1 si c' + e' = 1

Relatia functional - cauzala existenta intre economii si venit este exprimata de functia de economisire, care se obtine prin scaderea din venit a functiei de consum. Grafic, situatia se poate prezenta astfel:

E

0

M V

-E

Fig. nr. 1. Pragul de economisire

In punctul M, economiile sunt nule, consumul fiind egal cu venitul. Acest punct se numeste prag de economisire, sau prag de ruptura. Pana la acest punct economiile sunt negative (dezeconomii, pierderi), iar dupa acest punct avem economii reale.

Teorii postkeynesiste cu privire la consum si economisire

In legatura cu teoriile avansate de J. M. Keynes referitoare la consum si economii, cercetarile economico-statistice efectuate de economisti precum S. Kuznets, M. Friedman. R. Harrod, F. Modigliani, J. Duesenberry s.a. au scos in evidenta faptul ca functia consumului lui Keynes se verifica doar pe termen scurt.

In cadrul teoriilor moderne postkeynesiste cu privire la consum si economisire mai importante sunt teoria ciclului de viata si teoria venitului permanent.

Teoria ciclului de viata asupra consumului si economisirii a fost dezvoltata de Franco Modigliani in 1986 . Daca in teoria keynesiana, functia consumului avea forma C = c x V, cu 0 < c < 1, consumul dintr-o anumita perioada fiind legat de venitul din acea perioada, cu care este direct proportional, in teoria ciclului de viata, Modigliani avanseaza ipoteza ca oamenii isi planifica consumul si economiile pe termen lung, din dorinta de a-si distribui cat mai bine sursele pentru satisfacerea trebuintelor, pe durata intregii vieti. Astfel, functia consumului va avea forma C = aWR + cVL, unde a - inclinatia marginala spre consum fata de bogatia reala; WR - bogatia reala; c - inclinatia marginala spre consum in raport cu modificarea venitului din munca; VL - venitul din munca.

Teoria venitului permanent a fost elaborata de Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, in lucrarea aparuta in 1957 A Theory of the Consumption Function. In esenta, aceasta teorie considera ca oamenii isi adapteaza comportamentul de consum nu in functie de nivelul venitului curent, ci de oportunitatile de consum pe termen lung. Astfel, se apreciaza ca cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung, consumul fiind direct proportional cu venitul permanent (acea rata stabila a consumului pe care o persoana ar putea-o mentine pe tot parcursul vietii, tinand seama de nivelul actual al bogatiei si al venitului castigat in prezent si viitor). Functia consumului se poate scrie potrivit acestei teorii astfel: C = c x VP = c x V₀ + cd x (V₁ - V₀), unde VP - venitul permanent; cd - inclinatia marginala spre consum din venitul curent; c - inclinatia medie spre consum pe termen lung.

4. Investitiile si eficienta lor

In general, prin investitii se intelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpararea bunurilor de capital, in vederea sporirii avutiei societatii. Astfel, investitia poate fi considerata o crestere a capitalului intre doua evaluari facute in doua momente diferite de timp t₁ si t₂.

Cumpararea unor bunuri de consum de folosinta indelungata, de actiuni si obligatiuni, a unor suprafete de pamant nu reprezinta investitii in sens economic, deoarece folosirea lor nu contribuie la cresterea capitalului tehnic si a avutiei nationale, ci doar schimba proprietarul lor. Astfel, trebuie facuta distinctie intre investitia propriu-zisa (partea din economii utilizata productiv) si plasamentul de capital (achizitia hartiilor de valoare, imobilelor, metalelor pretioase etc., in speranta cresterii pretului lor in viitor).

Categoriile de investitii pot fi puse in evidenta cu ajutorul criteriilor utilizate pentru analiza lor:

a) dupa tipul proprietatii: investitii publice (efectuate de catre stat) si investitii private (efectuate de sectorul privat)

b) in raport cu modul de folosire a bunurilor de capital achizitionate: investitii de inlocuire (sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea); investitii de dezvoltare (a caror sursa este venitul economisit).

c) dupa resursele folosite: investitii din surse proprii; investitii din surse atrase

d) dupa sectorul vizat: investitii industriale si/sau comerciale; investitii financiare; investitii imobiliare, etc.

Incitatia de a investi este pusa pe seama unor mobiluri cum ar fi: sporirea masei profitului, expansiunea firmei, cresterea potentialului concurential, etc. Sursa nemijlocita a investitiilor o constituie economiile. In conditiile in care economiile sunt investite in intregimea lor, ele sunt egale cu investitiile: E = I. Aceasta egalitate are loc la nivelul unei economii nationale, considerata ca sistem inchis, reprezentand doua fatete ale aceluiasi proces. Aceasta nu inseamna ca se poate pune semnul identitatii intre economisire si investitii, continutul lor fiind diferit. Economisirea inseamna renuntarea la consumarea unei parti din venitul realizat de subiectul economic si se realizeaza in principal sub forma monetara, iar investitia consta in adaugarea in parte sau in intregime la capitalul existent, a economiilor realizate. Ele nu coincid nici in timp, economiile se pot investi in realitate numai dupa ce s-au realizat. In timp ce economiile exprima comportamentul colectiv al consumatorului individual, investitiile reflecta comportamentul colectiv al intreprinzatorului individual.

Cu siguranta investitiile joaca un rol important in cadrul unei economii nationale, fiind considerate suportul material al cresterii si dezvoltarii economico-sociale a tarii. Acest lucru se concretizeaza in:

- mijloc de crestere a capacitatii de productie la micro si macro scara, si deci de crestere a bazei tehnico-materiale a productiei si a celorlalte genuri de activitate

- mijloc de perfectionare a bazei tehnico-materiale a micro si macro economiei

- mijloc de creare de noi locuri de munca in economia nationala si de crestere a gradului de ocupare a bratelor de munca

- factor de crestere si dezvoltare a bazei materiale a stiintei, educatiei, invatamantului si culturii spirituale

- mijloc de formare bruta si neta a capitalului fix si de formare si crestere a capitalului uman.

Evolutia investitiilor intr-o economie de piata depinde de factori cum sunt: cererea de investitii; rata dobanzii in economie; relatia intre rata dobanzii si cea a profitului; fluctuatiile profitului; randamentul capitalului in viitor, in raport cu cel scontat; riscul intreprinzatorului (implicit, al creditorului); gradul de implicare a statului in politica investitiilor; conjunctura economica interna si internationala, s.a.

Atat economiile cat si investitiile sunt o functie de venit, miscandu-se in mod normal in acelasi sens cu miscarea venitului. Keynes a admis ca functia investitiei poate fi de forma I = f (π - i) , unde I - volumul investitiei efective; π - rata profitului sau productivitatea marginala a capitalului (in gandirea clasica); i - rata dobanzii.

Intreprinzatorii vor decide sa faca o investitie atunci cand rata profitului anticipata este mai mare decat rata anticipata a dobanzii, adica π >i. In situatie contrara, potentialul intreprinzator isi va plasa banii la banca, deoarece castigul este mai mare. Desigur, el trebuie sa ia in considerare factori precum: valoarea investitiei, durata executiei, perioada de recuperare a investitiei, randamentul obtinut.

Intre cheltuielile pentru consum si economii sau investitii exista un raport invers proportional. Cu cat consumul este mai mare, cu atat este mai mic volumul economiilor si invers, cu cat este mai mic volumul consumului, cu atat este mai mare masa economiilor.

Dinamica consumului si a investitiilor sunt determinate de

- miscarea venitului total

- intensitatea cu care se manifesta inclinatia spre economii

- intensitatea cu care se manifesta inclinatia spre consum

- interactiunea dintre ele, proportia in care se va imparti cresterea venitului intre consum si economii.

In stabilirea corelatiilor dintre economii si investitii pe de o parte, si consum pe de alt parte ca si dintre venit si investitii un rol important revine parghiilor multiplicatorului si acceleratorului.

Multiplicatorul (K) reflecta influenta investitiilor asupra venitului, iar acceleratorul (a) reflecta influenta consumului asupra investitiilor.

O anumita suma investita eficient in economia nationala atrage dupa sine o crestere a venitului national, care va duce la cresterea consumului. Cresterea consumului inseamna cresterea cererii, care antreneaza o crestere a productiei (investitiilor) si a ocuparii mainii de lucru, care duce la cresterea veniturilor si aceste interdependente se repeta si se amplifica.

Multiplicatorul investitiilor ne arata de cat ori sporul de investitii (ΔI) se cuprinde in sporul de venit (ΔV), sau cu cat sporeste venitul national la cresterea cu o unitate a investitiilor:

In ipoteza ca E = I (modelul de echilibru a lui Keynes), K = , deci multiplicatorul investitiilor este egal cu inversul inclinatiei marginale spre economii.

Influenta consumului asupra investitiilor este exprimata de accelerator, ce exprima raportul dintre cresterea investitiilor (ΔI) si cresterea cererii de consum (ΔC):

, ne arata cu cat cresc investitiile la cresterea cu o unitate a consumului.

Conform principiului acceleratorului, o sporire a venitului va antrena o crestere a consumului, aceasta la randul ei va duce la adaptarea ofertei la cererea crescuta, deci la o investitie suplimentara.

Schematic relatiile dintre multiplicator si accelerator, pe de o parte si venit si investitii pe de alta parte, se prezinta astfel:

Fig. nr. 2. Relatia dintre multiplicator si accelerator

Accelerator

Multiplicator