PARTEA INTAI.

I.

CONCURSUL.

Premiul intai, ex aequo[1], Louis Clodion si Roger Hinsdale, anunta cu voce rasunatoare directorul Julian Ardagh.

Aclamatii puternice, urale si aplauze prelungite ii intampinara pe cei doi laureati ai concursului.

Apoi, de pe inaltimea unei estrade ridicata in mijlocul vastei curti a scolii Antilian, continuand sa citeasca lista din fata lui, directorul facu cunoscut numele urmatorilor premiati:

- Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus Leuwen.

O alta salva de aplauze, mai putin puternice decat cele dinainte, care veneau totusi din partea unui auditoriu entuziast.

Domnul Ardagh urma:

- Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus Anders. Premiul sase: Niels Harboe. Premiul sapte: Hubert Perkins.

Si, intrucat se pornisera, aplauzele nu mai contenira in timpul citirii rapide a numelui castigatorilor.

Mai ramanea sa fie anuntat un ultim premiat, caci acest concurs cu totul special trebuia sa cuprinda noua laureati.

Numele sau fu rostit de director:

- Premiul opt: Tony Renault.

Cu toate ca Tony Renault obtinuse ultimul loc, strigatele de «bravo» si «hip-hip-ura» nu se mai sfarseau. Bun camarad, indatoritor si istet, saritor la nevoie, Tony numara numai prieteni printre colegii din Antilian School.

La citirea unui nume, fiecare dintre castigatori se urca pe estrada pentru a primi strangerea de mana a domnului Ardagh, apoi se intorcea in mijlocul camarazilor sai mai putin norocosi, care-l aplaudau din toata inima.

Ati putut observa usor diversitatea numelor celor noua laureati, care indica nationalitati diferite. Aceasta diversitate se explica prin faptul ca institutia pe care o conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 3l4, era cunoscuta si foarte apreciata sub denumirea de Antilian School. Ea fusese infiintata cu l5 ani inainte pentru copiii din Antilele Mari si Mici - din Antilia, cum se mai spune. Elevii veneau din insule pentru a-si continua sau desavarsi studiile in Anglia. Ramaneau aici pana implineau 2l de ani primind o educatie foarte folositoare in viata practica, dar si o completa instructie literara, stiintifica, industriala si comerciala. Antilian School avea pe atunci vreo 60 de elevi, care plateau o taxa destul de mare. Ei terminau scoala fiind pregatiti pentru toate profesiunile, fie ca ar fi ramas in Europa, fie ca s-ar fi inapoiat in Antile. Rareori se intampla ca in cursul unui an scolar sa nu se fi intalnit aici, in numar inegal dealtfel, spanioli, danezi, englezi, francezi, olandezi, suedezi si venezuelieni, toti originari din acest arhipelag al Insulelor Vantului si al celor de sub Vant[2].

Aceasta scoala internationala, destinata numai tinerilor din Antile, era condusa, cu concursul unor profesori eminenti, de domnul Julian Ardagh. In varsta de 50 de ani, administrator serios, prevazator, merita pe buna dreptate toata increderea familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabila - fie ca era vorba de litere, stiinta sau de arta - care lucra sub responsabilitatea sa. La scoala Antilian nu erau uitate nici exercitiile fizice, sporturile atat de recomandate si atat de practicate in Regatul Unit, ca boxul, crichetul, luptele calare, crochetul, fotbalul, inotul, dansul, calaria, ciclismul, canotajul, in sfarsit, toate ramurile gimnasticii moderne.

Domnul Ardagh se straduia sa reuneasca, sa fuzioneze aceste temperamente si caractere atat de diverse, cum era si firesc in convietuirea unor tineri de nationalitati diferite, sa faca pe cat posibil din elevii sai niste «antilieni», sa le insufle o dragoste durabila unora pentru altii.

Se intelege de la sine ca numeroasele limbi ce se vorbeau in Indiile Occidentale[3] erau curente printre elevii scolii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee sa le impuna pe rand in timpul orelor si in recreatii. O saptamana se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fara indoiala, elevii anglo-saxoni formau majoritatea in aceasta institutie si poate ca incercau sa impuna un soi de dominatie fizica si morala. Dar si celelalte insule din Antile erau reprezentate in proportie suficienta. Chiar si insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave4, trimisese cativa elevi, intre altii pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.

In general, sarcina domnului Ardagh si a colaboratorilor sai nu era lipsita de anumite greutati de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevarat spirit de dreptate, de o metoda sigura si statornica, de o mana ferma si priceputa, pentru a evita ca intre acesti tineri sa se iste rivalitati, care totusi se manifestau uneori, cu toata dorinta ca ele sa fie impiedicate?

Si tocmai in legatura cu acest concurs te puteai teme ca ambitiile personale sa nu provoace oarecari tulburari, reclamatii, invidii, atunci cand se vor anunta laureatii. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfacator: un francez si un englez luasera premiul intai, obtinand acelasi numar de puncte. E adevarat ca daca un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, si anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii sai. Pe celelalte locuri se succedau diversi elevi nascuti in Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze si suedeze. Nu se gasea printre castigatori nici un venezuelian si nici un spaniol, cu toate ca in scoala se aflau la acea data vreo cincisprezece. Trebuie sa avem insa in vedere ca, in acel an, elevii originari din Cuba, Santo Domingo si Puerto Rico, din grupa Antilelor Mari, in etate de l2-l5 ani, erau printre cei mici si nu aveau posibilitatea de a lua parte la concurs, caci nu se admiteau decat participanti in varsta de cel putin l7 ani.

In adevar, la probe, subiectele erau nu numai stiintifice si literare, ceea ce nu era de mirare, ci si etnologice, geografice si comerciale, referitoare la arhipelagul Antilelor, la istoria, trecutul si viitorul lui.

Si acum, iata care era scopul numitului concurs si ce avantaje decurgeau pentru laureati: era vorba sa se puna la dispozitia lor burse de calatorie care sa le permita ca timp de cateva luni sa-si satisfaca dorinta de a explora, de a hoinari, dorinta atat de fireasca la tinerii care nu au depasit inca varsta de 2l de ani.

Asadar, noua elevi, gratie premiilor obtinute, vor putea daca nu sa cutreiere intreaga lume, cum ar fi vrut majoritatea dintre ei, dar sa viziteze cate o regiune interesanta din noul sau poate chiar din vechiul continent.

Si cine avusese ideea sa dea aceste burse de calatorie? O doamna bogata din Antile, de origine engleza, doamna Kethlen Seymour, care locuia la Barbados si al carei nume fu rostit atunci pentru intaia oara de catre domnul Ardagh. Va puteti inchipui cum a fost salutat acest nume de uralele asistentei si cu cata ardoare rasunara strigate de «hip hip hip ura pentru doamna Seymour!»

Totusi, daca directorul scolii Antilian a dezvaluit numele donatoarei, despre ce fel de calatorie era vorba? Nici dansul si nici nimeni altul nu stiau inca. Dar inainte de 24 de ore totul se va lamuri. Directorul va comunica la Barbados rezultatul concursului si doamna Kethlen Seymour ii va raspunde printr-o telegrama, in care va indica cel putin in ce regiune isi vor face bursierii calatoria. Este lesne de inchipuit cu ce inflacarare vorbeau elevii, zburand cu inchipuirea catre cele mai stranii tinuturi ale lumii noastre sublunare, spre cele mai departate si cele mai necunoscute. Fara indoiala, unii se aratau mai avantati, altii mai rezervati, dupa temperament sau caracter, dar entuziasmul era, in adevar, general.

Vreau sa sper, spuse Roger Hinsdale, englez pana-n varful unghiilor, ca vom porni sa vizitam o regiune de limba engleza, si domeniul este destul de vast ca sa-ti poti alege ce vrei

Vom vizita Africa Centrala, afirma Louis Clodion, faimoasa portentosa Africa[5], asa cum ar spune vrednicul nostru administrator, si am putea sa o luam pe calea marilor descoperitori

Nu! Mai bine o explorare in regiunile polare, zise Magnus Anders, care ar fi mers bucuros pe urmele gloriosului sau compatriot Nansen

As vrea sa fie Australia, spuse John Howard, deoarece chiar dupa Tasman, Dampier, Burs, Vancouver, Baudin, Dumont d'Urville mai raman de facut destule descoperiri, poate chiar exploatarea unor noi mine de aur

Sa fie mai degraba o regiune frumoasa din Europa, isi dori Albertus Leuwen, pe care caracterul sau de olandez nu-l indemna la exagerari. Cine stie, poate o simpla calatorie in Scotia sau in Irlanda

Haida-de! exclama vioiul Tony Renault. Pariez ca va fi cel putin o calatorie in jurul lumii

Sa fim seriosi, interveni inteleptul Axel Wickborn, nu dispunem decat de sase pana la opt saptamani, deci calatoria nu se poate face decat in regiuni apropiate.

Avea dreptate tanarul danez. Dealtfel, nici familiile n-ar fi acceptat o absenta de mai multe luni, care ar fi expus copiii la pericolele unei expeditii indepartate, iar domnul Ardagh nu si-ar fi luat o asemenea raspundere.

Dupa ce isi dadura cu parerea despre intentiile doamnei Kethlen Seymour, incepu o alta discutie - in ce fel se va face calatoria.

Vom merge pe jos ca niste turisti, cu desaga in spinare si cu toiagul in mana? Intreba Hubert Perkins.

Nu, cu trasura cu diligenta! spuse Niels Harboe.

Cu trenul, replica Albertus Leuwen, cu bilete de circuit ale agentiei de voiaj Cook

Cred, mai degraba, ca vom face calatoria cu un pachebot, poate cu un transatlantic, declara Magnus Anders, care se si vedea in mijlocul oceanului.

- Nu, cu balonul, exclama Tony Renault, in drum spre Polul Nord! Si discutia continua din ce in ce mai infocata, fara rost, desigur, dar cu obisnuitul entuziasm al tineretii, si, cu toate ca Roger Hinsdale si Louis Clodion erau mai rezervati, nimeni nu voia sa se dea batut.

Directorul trebui deci sa intervina, daca nu pentru a-i pune de acord, cel putin pentru a-i convinge sa astepte raspunsul la telegrama pe care-o va expedia la Barbados.

Rabdare! spuse el. Am trimis doamnei Kethlen Seymour numele laureatilor si clasamentul lor, si aceasta generoasa doamna ne va face cunoscute intentiile sale cu privire la intrebuintarea burselor de calatorie. Daca ne raspunde printr-o telegrama, vom sti in cateva ore ce are de gand. Iar daca ne raspunde printr-o scrisoare, va trebui sa asteptam sase sau sapte zile. Si acum la lucru si faceti-va lectiile.

Sase zile! raspunse nebunaticul Tony Renault. Atata asteptare o sa ma ucida.

Exprima prin aceste cuvinte starea de spirit a catorva dintre camarazii sai, cum erau Hubert Perkins, Niels Harboe, Axel Wickborn, temperamente tot atat de impulsive ca si al lui. Louis Clodion si Roger Hinsdale, cei doi ex aequo ai concursului, se aratau mai linistiti. Cat despre suedez si olandez, ei isi pastrau ca intotdeauna calmul. Dar daca Antilian School ar fi avut elevi americani, desigur ca acestia n-ar fi primit un premiu pentru rabdare. De fapt, surescitarea tinerilor era foarte explicabila. Sa nu stii in care parte a lumii avea sa te trimita doamna Kethlen Seymour! Trebuie spus ca ne aflam doar la mijlocul lui iunie si de vreme ce calatoria avea loc in vacanta mare, ea nu putea incepe inainte de sase saptamani. Asa era prevazut, asa credea si domnul Ardagh, de acord in aceasta privinta cu majoritatea celor de la Antilian School. In asemenea conditii, absenta tinerilor bursieri nu va tine mai mult de doua luni. Ei vor fi inapoi in octombrie, la inceperea cursurilor - ceea ce satisfacea atat familiile, cat si personalul institutiei. Deci, data fiind durata vacantei, nu putea fi vorba de o expeditie in regiuni indepartate. Astfel incat cei mai cuminti se fereau sa calatoreasca in imaginatie prin stepele Siberiei, prin deserturile din Asia Centrala, prin padurile africane sau pampasurile din America. Fara a iesi nici chiar din Europa, cate regiuni interesante nu erau de vazut in afara Regatului Unit: Germania, Rusia, Elvetia, Austria, Franta, Italia, Spania, Olanda, Grecia! Cate amintiri nu erau de consemnat in albumul turistului si ce impresii noi pentru acesti tineri «antilieni», dintre care cei mai multi erau copii inca atunci cand au traversat Atlanticul spre a veni din America in Europa. Chiar limitata la statele vecine cu Anglia, aceasta calatorie trebuia sa le trezeasca intr-o mare masura nerabdarea si curiozitatea.

In sfarsit, cum telegrama nu sosi nici in acea zi si nici in zilele urmatoare, insemna ca directorul va primi raspunsul printr-o scrisoare, scrisoare plecata din Barbados pe adresa Julian Ardagh, Antilian School, 3l4 Oxford Street, London, Regatul Unit al Marii Britanii.

Deci, in lipsa telegramei, trebuia asteptata o scrisoare, in afara de cazul cand acest concurs pentru burse de calatorie nu fusese decat o gluma de prost gust. Dar asa ceva nu era cu putinta, caci anterior avusese loc un schimb de scrisori intre doamna Kethlen Seymour si domnul Ardagh. Generoasa doamna nu era in nici un fel o fiinta imaginara, ea locuia la Barbados si era binecunoscuta.

Acum nu mai ramanea decat sa te inarmezi cu rabdare, asteptand in fiecare dimineata si in fiecare seara ora cand sosea posta din strainatate. Se intelege de la sine ca cei care stateau la ferestrele care dadeau spre Oxford Street, ca sa-l zareasca pe factorul cartierului, erau in special cei noua laureati. De cum se arata in departare tunica sa rosie - si se stie ca rosul se poate vedea de la mare distanta - cei interesati coborau in goana treptele, cate patru odata, pana in curte, alergau apoi spre poarta cea mare, puneau intrebari factorului, il zapaceau cu tot felul de cereri si aproape ca ar fi vrut sa-i sterpeleasca geanta.

Nu! Nu era nici o scrisoare din Antile, niciuna! Asa stand lucrurile, nu ar fi fost cazul sa se trimita o a doua telegrama doamnei Kethlen Seymour, pentru a fi siguri ca prima a sosit pe adresa ei si astfel s-o determine sa-si trimita raspunsul telegrafic?

Intre timp, in aceste minti inflacarate se nasteau mii de spaime care ar fi putut explica aceasta inexplicabila intarziere. Pachebotul care face serviciul postal intre Antile si Anglia n-o fi fost deviat de vreo furtuna? Nu s-o fi scufundat din cauza unei ciocniri? N-o fi esuat intr-o depresiune subacvatica necunoscuta? Oare Barbados n-a disparut intr-unul din acele cutremure de pamant care sunt atat de groaznice in Indiile Occidentale? Generoasa doamna n-o fi pierit intr-unul din cataclisme?

Nu, nu, repeta domnul Ardagh, o astfel de catastrofa n-ar putea trece neobservata. Toate amanuntele ar fi in ziare!

Ei! raspundea Tony Renault. Daca transatlanticele ar avea porumbei la bord, s-ar sti totdeauna daca sunt pe ruta cea buna!

Foarte adevarat, insa serviciul de cablograme nu functiona inca la acea epoca, spre marele regret al elevilor din Antilian School.

Aceasta stare de lucruri nu mai putea tine multa vreme. Profesorii nu mai reuseau sa calmeze spiritele. Nu se mai lucra nici in clase, nici in salile de studii. Nu numai premiantii concursului, dar si camarazii lor se gandeau la cu totul altceva decat la temele lor. Cam exagerat, recunoastem. Domnul Ardagh, in schimb, nu simtea nici o neliniste. Era normal ca doamna Kethlen Seymour sa nu raspunda printr-o telegrama, care n-ar fi putut fi destul de explicita. Numai o scrisoare, si inca una amanuntita, putea sa contina toate instructiunile care trebuiau urmate, sa arate in ce va consta aceasta calatorie, in ce conditiuni se va face, la ce data va incepe, cat timp va dura, cum vor fi onorate cheltuielile, la ce suma se vor ridica bursele puse la dispozitia celor noua laureati. Pentru aceste explicatii era nevoie de cel putin doua sau trei pagini.

Dar toate aceste observatii juste ramasera fara efect si agitatia nu se calma. Si iata ca elevii care nu beneficiasera de avantajele concursului, invidiosi in fond de succesele colegilor lor, incepura sa-i ia peste picior, sa-si bata joc de ei. Totul nu era decat o inselatorie Nu se afla nici un gologan, nici un sfert de penny in pretinsele burse de calatorie. Iar acest Mecena in fusta, pe nume Kethlen Seymour, nici macar nu exista! Concursul era unul din acele humbuguri6 importat din America, tara lor de bastina prin excelenta! In sfarsit, domnul Ardagh se opri la urmatoarea hotarare: va astepta la Liverpool sosirea pachebotului care aduce posta din Antile, fixata la 23 ale lunii curente. In aceasta zi, daca nu va veni o scrisoare de la doamna Kethlen Seymour pe adresa lui, ii va trimite o a doua telegrama.

N-a fost necesar. In 23, cu posta de dupa-masa, primi o scrisoare timbrata din Barbados. Aceasta scrisoare era scrisa de insasi mana doamnei Kethlen Seymour si conform dorintei acestei doamne - lucru care interesa inainte de toate - bursele erau afectate unei calatorii in Antile.

II.

IDEILE DOAMNEI KETHLEN SEYMOUR.

O calatorie in diversele insule ale Indiilor Occidentale, iata deci ceea ce oferea generozitatea doamnei Kethlen Seymour! Ei bine, se pare ca laureatii aveau motive sa se declare multumiti.

Fara indoiala, trebuiau sa renunte la perspectiva unor explorari indepartate de-a lungul Africii, Asiei, Oceaniei, in regiunile putin cunoscute ale noului continent ca si in tinuturile de la Polul Sud sau Polul Nord!

Dar daca simtira intai o usoara deceptie, intorcandu-se din tarile visate mai repede decat zburasera cu gandul spre ele, daca nu mai li se oferea decat o calatorie in Antile, era totusi vorba de o intrebuintare placuta a vacantei apropiate si domnul Ardagh ii facu usor sa inteleaga pe castigatorii concursului toate avantajele acestei calatorii.

Antilele nu erau, de fapt, locul lor natal? Cei mai multi Ie parasisera pe cand mai erau copii, cand venisera sa-si faca educatia in Europa. Abia daca avusesera prilejul sa calce pe pamantul acestor insule care i-au vazut nascandu-se, abia daca mintea lor mai pastra vreo amintire despre ele

Desi familiile, cu exceptia uneia singure, plecasera din arhipelag, unii dintre ei vor regasi acolo rude, prieteni, si punand in cumpana toate acestea, tinerii din Antile aveau in fata lor o calatorie frumoasa.

Iata situatia personala a fiecaruia dintre cei noua premiati carora le fusesera atribuite bursele de calatorie.

Mai intai cei de origine engleza, care formau majoritatea in Antilian School:

Roger Hinsdale, din Santa Lucia, 20 de ani, a carui familie, retrasa din afaceri cu o situatie buna, locuia la Londra.

John Howard, din Dominica, l8 ani, ai carui parinti venisera sa se stabileasca la Manchester.

Hubert Perkins, din Antigua, l7 ani, a carui familie, compusa din tatal, mama si doua tinere surori, nu parasise insula natala niciodata si care, dupa ce isi va termina studiile, se va intoarce acolo, pentru a intra la o casa de comert.

Iata acum francezii, care erau in numar de l2 la Antilian School:

Louis Clodion, din Guadelupa, 20 de ani, apartinand unei familii de armatori stabilita de cativa ani la Nantes.

Tony Renault, din Martinica, l7 ani, cel mai mare dintre cei patru copii ai unei familii de functionari care locuia la Paris.

Apoi danezii:

Niels Harboe. Din Saint Thomas, l9 ani, care-si pierduse tatal si mama si al carui frate, mai mare ca el cu sase ani, se gasea si acum in Antile.

Axel Wickborn, din Sainte-Croix, l9 ani, a carui familie facea negot cu lemne in Danemarca, la Copenhaga.

Olandezii erau reprezentati de Albertus Leuwen din Saint Martin, 20 ani, fiu unic, ai carui parinti locuiau in imprejurimile Rotterdamului.

Cat despre Magnus Anders, suedez de origine, nascut la Saint Barthélémy, l9 ani, familia lui tocmai se stabilise la Gôtteborg in Suedia, dar nu renuntase sa se intoarca in Antile dupa ce vor strange bani.

Recunoasteti asadar ca aceasta calatorie, care ii va readuce pentru cateva saptamani in tara lor de bastina, era de natura sa-i satisfaca pe tinerii din Antile, mai ales ca nu se stie daca multi dintre ei ar mai fi avut vreodata ocazia s-o revada. Numai Louis Clodion avea un unchi, fratele mamei sale, la Guatemala; Niels Harboe, un frate la Saint-Thomas si Hubert Perkins, toata familia la Antigua.

Dar colegii lor nu mai aveau nici un fel de rude in celelalte insule ale Antilelor, pe care le parasisera fara intentii de intoarcere.

Cei mai in varsta dintre premiati erau: Roger Hinsdale, putin cam trufas; Louis Clodion, baiat serios si muncitor, simpatic tuturor; Albertus Leuwen, al carui sange olandez nu s-a infierbantat sub soarele Antilelor. Dupa ei veneau Niels Harboe, tanar cu vocatie inca neprecizata; Magnus Anders, foarte pasionat de viata pe mare, pregatindu-se sa intre in marina comerciala; Axel Wickborn, pe care inclinatiile sale il sorteau sa serveasca in armata daneza. Apoi, in ordinea varstei, John Howard, cu o mentalitate mai putin britanica decat compatriotul sau Roger Hinsdale. In sfarsit, cei mai tineri: Hubert Perkins, destinat carierei comerciale, asa cum s-a mai spus, si Tony Renault, al carui gust pentru canotaj putea foarte bine sa-l faca un viitor navigator.

Acum se punea intrebarea: calatoria va cuprinde toate insulele Antile, Mari sau Mici, cele din zona Vantului si cele din zona de sub Vant? Pentru o completa explorare a arhipelagului, era nevoie de mai mult decat cele cateva saptamani de care dispuneau laureatii. In adevar, existau nu mai putin de 300 de insule si insulite in acest arhipelag al Indiilor Occidentale si admitand ca s-ar putea vizita una pe zi, tot ar fi trebuit sa consacri calatoriei un an intreg.

Nu! Nu acestea erau intentiile doamnei Kethlen Seymour. Elevii de la Antilian School aveau sa se margineasca sa petreaca fiecare cateva zile in insula sa, sa-si revada rudele sau prietenii care se gaseau acolo, sa mai puna o data piciorul pe pamantul natal.

In aceste conditii, dupa cum se vede, trebuiau mai intai eliminate din itinerar Antilele Mari: Cuba, Haiti, Santo Domingo si Puerto Rico, deoarece elevii spanioli nu fusesera premiati la concurs, Jamaica, pentru ca niciunul din laureati nu era originar din aceasta insula, si Curacao, din acelasi motiv. De asemenea, si in Antilele Mici, de sub dominatia venezueleana, nu vor fi vizitate: nici Tortigos, nici Marguerite, nici Tortuga, nici Blanquilla, nici Ordeilla si nici Avas. Deci singurele insule ale Micro-Antilelor unde vor ajunge titularii burselor de calatorie vor fi Santa Lucia, Dominica, Antigua, Guadelupa si Martinica, Saint Thomas, Sainte Croix, Saint Barthélémy si Saint Martin. Aceste noua insule erau cuprinse in ansamblul geografic al Insulelor Vantului, unde vor cobori pe rand cei noua elevi de la Antilian School. Totodata, nimeni nu se va mira ca la acest itinerar a fost adaugata si a zecea insula care, fara indoiala, va primi cea mai lunga si cea mai indreptatita vizita.

E vorba de Barbados, din acelasi grup al Insulelor Vantului, unde locuia doamna Kethlen Seymour. Era cel putin firesc ca, manati de un elementar sentiment de recunostinta, laureatii sa se duca sa-l exprime acestei doamne.

E usor de inteles ca daca aceasta generoasa englezoaica tinea sa-i primeasca pe cei noua laureati de la Antilian School, acestia, la randul lor, aveau cea mai mare dorinta s-o cunoasca pe bogata doamna din Barbados, aratandu-i toata gratitudinea lor.

Nu vor regreta, dealtfel, caci un post-scriptum al scrisorii primite de domnul Julien Ardagh dovedea pana unde mergea generozitatea doamnei Kethlen Seymour.

In adevar, in afara cheltuielilor prilejuite de deplasare, cheltuieli pe care le lua toate asupra-si, o suma de 700 de lire va fi inmanata fiecaruia dintre castigatorii concursului, la plecarea din Barbados.

Dar le va ajunge vacanta pentru durata acestei calatorii? Da, cu conditia sa inceapa cu o luna mai inainte, ceea ce ar ingadui sa se strabata Atlanticul vara, atat la dus cat si la intors.

In general, nimic mai acceptabil decat aceste conditii, care fura primite cu entuziasm. Familiile nu aveau ce sa obiecteze la o plecare atat de placuta si atat de utila din toate punctele de vedere. Sapte pana la opt saptamani era limita de timp ce se putea acorda calatoriei, tinand seama si de intarzierile posibile, si tinerii bursieri se vor intoarce in Europa cu sufletul plin de amintirile de neuitat ale iubitelor lor insule din noul continent.

In sfarsit, o ultima intrebare se punea, asupra careia familiile fura curand lamurite.

Oare laureatii vor fi lasati in voia lor, cand cei mai in varsta dintre ei nu depaseau 20 de ani? Nu va fi nici o mana de profesor sa-i apropie pe unii de altii, sa-i stapaneasca?

Dealtfel, aceasta latura a chestiunii nu scapase spiritului foarte practic al doamnei Kethlen Seymour. Se va vedea cum a rezolvat-o, caci prevazatoarea doamna n-ar fi admis niciodata ca acesti tineri sa fie lipsiti de orice indrumare in timpul calatoriei.

Si acum sa aflam cum vor trece Atlanticul. La bordul unui pachebot care face serviciul regulat intre Anglia si Antile? Vor fi retinute locuri si rezervate cabine pentru fiecare laureat?

Dupa cum se stie, ei nu calatoreau pe spezele lor si nici un fel de cheltuiala de felul acesta nu trebuia sa se faca din suma de 700 de lire care le va fi data cand vor parasi insula Barbados spre a se intoarce in Europa.

In scrisoarea doamnei Kethlen Seymour se gasea un paragraf care lamurea aceasta chestiune in felul urmator: «Transportul peste ocean va fi platit de mine. O corabie inchiriata pentru Antile isi va astepta pasagerii in portul Cork, Queenstown, Irlanda. Aceasta nava, pe nume Alert comandata de capitanul Paxton, este gata sa plece in ziua de 30 iunie. Capitanul Paxton sconteaza sa-i primeasca pe pasagerii sai la aceasta data si va ridica ancora imediat dupa sosirea lor».

Desigur ca in felul acesta tinerii bursieri vor calatori daca nu ca niste printi, cel putin ca niste yachtmeni. Sa ai o corabie la dispozitie care sa te duca in Indiile Occidentale si inapoi in Anglia! Doamna Seymour stia sa puna bine la cale lucrurile!

Cat despre premiati, erau fericiti. Realitatea era la inaltimea viselor. Dupa ce vor traversa Atlanticul, vor vizita principalele insule ale arhipelagului la bordul unui iaht al lor.

Si cand vom pleca? Intrebau ei.

Chiar maine!

Chiar si azi!

Nu, mai trebuie sa asteptam sase zile, spuneau cei mai cuminti.

Ah! De-am fi odata imbarcati pe Alert! repeta Magnus Anders.

Pe corabia noastra! exclama Tony Renault.

Si nu voira sa admita in ruptul capului ca mai sunt de facut diverse pregatiri pentru o calatorie peste ocean!

In primul rand, trebuiau consultati parintii, sa li se ceara si sa se obtina consimtamantul lor, deoarece laureatii urmau sa fie trimisi, daca nu intr-o alta lume, totusi in Lumea Noua. Domnului Ardagh ii reveni misiunea sa rezolve aceasta problema. In plus, explorarea, care va dura poate doua luni si jumatate, necesita anumite masuri indispensabile - sa se procure haine, mai ales echipamentul pentru calatoria pe mare, cizme, sepci de panza ceruita, mantale impermeabile, intr-un cuvant, tot ce are nevoie un marinar. Apoi directorul va trebui sa aleaga persoana de incredere care sa raspunda de acesti tineri. Sigur ca erau destul de mari ca sa se conduca singuri, destul de cumpatati ca sa se poata lipsi de un supraveghetor. Dar era mai bine sa existe si un indrumator care sa aiba un ascendent asupra lor. Aceasta era dorinta inteleptei doamne Kethlen Seymour, exprimata in scrisoarea sa, si trebuia indeplinita. N-are rost sa mai spunem ca familiile vor fi rugate sa fie de acord cu propunerile transmise de domnul Ardagh. Printre baieti, cativa vor regasi in Antile rude pe care nu le-au mai vazut de cativa ani: Hubert Perkins la Antigua, Louis Clodion in Guadelupa si Niels Harboe la Saint Thomas. Va fi o ocazie neasteptata de a se revedea, in conditii deosebit de placute.

Dealtfel, familiile fusesera tinute la curent de directorul scolii Antilian. Stiau ca va avea loc un concurs menit sa provoace o intrecere intre diversi elevi pentru obtinerea unor burse de calatorie.

Dupa comunicarea rezultatului, cand vor afla ca laureatii urmeaza sa viziteze Indiile Occidentale, Domnul Ardagh nu se indoia ca aceasta va corespunde cu dorinta lor cea mai arzatoare.

Pana atunci, domnul Ardagh se gandea la alegerea pe care o avea de facut, alegerea sefului care va fi in fruntea clasei calatoare, a indrumatorului ale carui sfaturi vor mentine buna intelegere intre viitorii urmasi ai lui Telemac. Hotararea nu era usoara. Se va adresa el unuia din profesorii de la Antilian School, care sa aiba calitatile cerute de imprejurare? Dar anul scolar nu se terminase. Era imposibil sa fie intrerupte cursurile inainte de vacanta. Corpul profesoral trebuia sa ramana in intregime la postul sau.

Aceasta fusese cauza care-l impiedicase chiar pe domnul Ardagh de a accepta sa-i insoteasca pe cei noua bursieri. Prezenta sa era necesara in ultimele luni ale anului scolar si trebuia sa asiste in persoana la impartirea premiilor, care avea loc pe 7 august.

Dar, in afara profesorilor si a lui, nu avea oare la indemana pe acela de care avea nevoie, un om serios si metodic prin excelenta, care si-ar indeplini constiincios functia, care merita toata increderea, inspira o simpatie generala si pe care tinerii calatori l-ar accepta bucurosi ca indrumator?

Ramanea de vazut daca omul va fi de acord sa faca aceasta calatorie, daca ii va conveni sa se aventureze peste ocean La 24 iunie, cu cinci zile inainte de data fixata pentru plecarea lui Alert, in cursul diminetii, domnul Ardagh il pofti pe domnul Patterson sa vina in biroul sau pentru o comunicare importanta. Domnul Patterson, administratorul Antilian School-ului era ocupat sa-si puna la punct socotelile din ajun, dupa cum obisnuia, cand fu chemat de domnul Ardagh.

Imediat, domnul Patterson, ridicandu-si ochelarii pe frunte, raspunse omului de serviciu care ramasese in pragul usii:

- Ma duc chiar in clipa asta la domnul director.

Si punandu-si din nou ochelarii pe nas, domnul Patterson lua pana pentru a termina coada unui 9, pe care il scria caligrafic la sfarsitul unei coloane de cheltuieli in registrul lui cel mare. Apoi, cu rigla de abanos, trase o linie sub coloana de cifre pe care tocmai o adunase. Pe urma, dupa ce-si scutura usor pana deasupra calimarii, o muie de cateva ori in paharelul cu alice pentru a o curati, o sterse cu mare grija si o aseza langa rigla in lungul biroului sau, intoarse pompa calimarii ca sa se scurga cerneala, intinse o foita peste pagina terminata, ferindu-se sa pateze coada lui 9, inchise registrul, il baga intr-un sertar special din birou, puse inapoi in cutia lor ascutitoarea si radiera, sufla peste sugativa pentru a imprastia cateva fire de praf, se scula dand la o parte scaunul lui rotund de piele, isi scoase mansetele de lustrin si le agata intr-un cuier de langa soba, isi perie putin redingota, vesta si pantalonul, isi lua palaria, careia ii sterse marginea cu cotul, si si-o puse in cap, isi trase manusile de piele neagra, ca si cum s-ar fi dus intr-o vizita oficiala la un inalt personaj de la Universitate, arunca o ultima privire in oglinda ca sa se asigure ca totul in tinuta sa era impecabil, lua o foarfeca si-si taie putin favoritii care depaseau linia reglementara, verifica daca batista si portofelul se aflau in buzunar, deschise usa camerei, trecu pragul si o incuie cu grija, cu una din cele l7 chei care sunau in port-cheiul sau, cobori scara ajungand in curtea mare, o traversa cu pas domol si masurat in directie oblica pentru a ajunge la corpul de case unde se gasea cabinetul domnului Ardagh, se opri in fata portii, apasa pe soneria care tarai in interior si astepta.

Doar in acest moment domnul Patterson se intreba, frecandu-si fruntea cu varful aratatorului: «Ce-ar putea sa aiba a-mi spune domnul director?»

In adevar, sa fii poftit la aceasta ora matinala in biroul domnului Ardagh trebuia sa para un lucru neobisnuit domnului Patterson, care isi facea tot felul de ganduri.

Judecati si voi! Ceasul domnului Patterson indica abia ora noua si patruzeci si sapte de minute si puteai sa te increzi in acest instrument de precizie care nu-si schimba mersul nici macar cu o secunda pe zi si a carui exactitate o egala pe aceea a proprietarului sau. Or, niciodata nu, niciodata! - domnul Patterson nu se ducea la domnul Ardagh inainte de ora unsprezece si patruzeci si trei, pentru a-i face raportul cotidian despre situatia economica a scolii Antilian, si nu sosea decat intre cea de-a 42-a si a 43-a minuta.

Domnul Patterson trebuia deci sa presupuna - si presupunea! - ca intervenise o imprejurare cu totul neprevazuta, deoarece directorul il chemase inainte de a fi calculat toate cheltuielile si incasarile din ziua precedenta. O va face, dealtfel, la intoarcerea in biroul sau si toata lumea putea fi sigura ca nu se va produce nici o greseala din cauza acestei convocari neobisnuite.

Poarta se deschise, trasa de cordonul intins pana la camera portarului. Domnul Patterson facu cativa pasi pe culoar - cinci, conform obiceiului - si batu discret in tablia celei de-a doua usi, unde se puteau citi cuvintele: «Cabinetul directorului».

- Intra, se auzi dinauntru.

Domnul Patterson isi scoase palaria, isi scutura praful de pe ghete, isi netezi manusile si patrunse in interiorul cabinetului luminat de doua ferestre, cu storurile lasate pe jumatate, care dadeau spre curtea mare. Domnul Ardagh, rasfoind diverse acte, era asezat la masa de lucru pe care se afla un tablou cu tot soiul de butoane electrice. Dupa ce-si ridica privirea, ii adresa domnului Patterson un salut amical.

M-ati chemat, domnule director? Intreba domnul Patterson.

Da, domnule administrator, raspunse domnul Ardagh, pentru a va vorbi de o chestiune care va priveste personal.

Apoi, aratandu-i scaunul de langa birou, ii spuse:

- Va rog sa luati loc.

Domnul Patterson se aseza dupa ce-si ridica cu grija poalele redingotei sale lungi, cu o mana pe un genunchi si cu cealalta tinandu-si palaria la piept. Domnul Ardagh incepu sa vorbeasca:

Cunoasteti, domnule administrator, rezultatul concursului dat de elevii nostri in vederea obtinerii burselor de calatorie.

Il cunosc, domnule director, raspunse domnul Patterson, si parerea mea este ca aceasta initiativa a uneia dintre compatrioatele noastre este o onoare pentru Antilian School.

Domnul Patterson vorbea rar, scotand in evidenta silabele cuvintelor pretioase pe care le intrebuinta si accentuandu-le, nu fara oarecare afectare, atunci cand buzele lui le pronuntau.

Stiti de asemenea, relua domnul Ardagh, cum vor fi intrebuintate bursele de calatorie

Nu-mi este necunoscut acest lucru, domnule director, raspunse domnul Patterson, care, inclinandu-se, parea ca saluta cu palaria o persoana de dincolo de ocean. Doamna Kethlen Seymour este o doamna al carei nume va dainui in posteritate. Mi s-ar parea greu sa intrebuintezi mai bine bogatiile pe care nasterea sau munca ti le-au harazit, decat in folosul unui tineret dornic de a cunoaste tinuturi departate.

Aceasta este si parerea mea, domnule administrator. Dar sa trecem direct la scopul pentru care v-am chemat. Stiti de asemenea in ce conditii trebuie sa se faca excursia in Antile?

Sunt informat, domnule director. O nava ii va astepta pe tinerii nostri calatori si sper pentru dansii ca nu vor trebui sa-l implore pe Neptun sa arunce celebrul sau quos ego[7] in valurile furioase ale Atlanticului!

Sper si eu, domnule Patterson, caci traversarile dus si intors se vor efectua in sezonul linistit.

In adevar, raspunse administratorul, iulie si august sunt lunile de odihna preferate de capricioasa Tetis

Astfel, adauga domnul Ardagh, aceasta traversare va fi tot asa de placuta pentru laureatii mei, ca si pentru persoana care-i va insoti in timpul calatoriei.

Persoana, zise domnul Patterson, care va avea in plus placuta sarcina de a prezenta doamnei Kethlen Seymour respectuoase omagii si toata recunostinta elevilor scolii Antilian.

Dar, relua domnul Ardagh cu parere de rau, aceasta persoana nu poate fi directorul. La sfarsitul anului scolar, in preajma examenelor la care trebuie sa prezidez comisia, absenta mea este imposibila.

Imposibila, domnule director, raspunse administratorul, si nu va fi de plans acela care va fi chemat sa va inlocuiasca.

Desigur, si nu am avut decat dificultatea alegerii lui. Deci imi trebuia un om de toata increderea, pe care sa ma bizui intru totul si care ar fi in acelasi timp agreat fara rezerva de familiile tinerilor nostri bursieri. Ei bine, pe acest om l-am gasit in randurile personalului nostru.

Va felicit, domnule director. Este fara indoiala unul dintre profesorii de stiinta sau literatura

Nu, caci nu poate fi vorba sa intrerupem studiile inaintea vacantei. Dar mi s-a parut ca aceasta intrerupere ar prezenta mai putine inconveniente in ceea ce priveste situatia financiara a scolii, si dumneavoastra sunteti acela, domnule administrator, pe care l-am ales pentru a-i insoti pe tinerii nostri in Antile

Domnul Patterson nu putu sa-si ascunda un gest de surpriza. Se ridica brusc scotandu-si ochelarii.

Eu domnule director? rosti el cu tulburare in glas.

Da, dumneavoastra, domnule Patterson, si sunt sigur ca veti face contabilitatea calatoriei bursierilor tot asa de riguros ca si pe cea a scolii.

Domnul Patterson isi sterse cu coltul batistei ochelarii usor aburiti de emotia care-i inrourase ochii.

- Adaug, zise domnul Ardagh, ca, gratie darniciei doamnei Kethlen Seymour, o prima de 700 de lire sta de asemenea la dispozitia celui care va fi onorat cu aceasta misiune importanta. V-as ruga deci, domnule Patterson, sa fiti gata de plecare in cinci zile.

III.

DOMNUL SI DOAMNA PATTERSON.

Domnul Horatio Patterson ocupa postul de administrator la Antilian School deoarece renuntase la cariera de profesor pentru cea administrativa. Latinist convins, regreta ca limba lui Vergiliu si Cicero nu se bucura de aceeasi consideratie in Anglia ca in Franta, unde-i era rezervat un loc de frunte in lumea universitara. Poporul francez, intr-adevar are dreptul sa-si revendice originea latina, la care nu aspira deloc fiii Albionului, si poate ca in Franta latina va rezista la invadarea scolilor de catre invatamantul modern.

Dar, daca nu mai profesa, domnul Patterson ramanea in fundul sufletului sau fidel maestrilor antichitatii romane, pentru care avea un cult. Amintindu-si tot timpul de numeroase citate din Vergiliu, Ovidiu si Horatiu, el consacra totusi calitatile sale de contabil riguros si metodic administrarii finantelor Antilian School-ului. Cu precizia si minutiozitatea care-l caracterizau, facea impresia unui administrator model, caruia nu-i sunt straine misterele «debitului» si «creditului» si nici cele mai mici detalii ale contabilitatii. Dupa ce se evidentiase in trecut la examenele de limbi clasice, ar fi putut acum sa se distinga la un concurs pentru tinerea registrelor sau pentru stabilirea unui buget scolar.

Era foarte probabil, dealtfel, ca domnul Horatio Patterson va fi acela care va prelua directoratul la Antilian School, dupa ce domnul Ardagh se va retrage, cu bunastarea asigurata, caci institutia era intr-o perioada de mare prosperitate care nu va descreste cand se va gasi in maini atat de demne sa primeasca aceasta importanta succesiune.

Domnul Horatio Patterson nu depasise decat cu cateva luni in urma varsta de 40 de ani. Mai mult studios decat sportiv, se bucura de o sanatate excelenta pe care nu a zdruncinat-o prin nici un exces: stomac bun, inima bine intretinuta, plamani de fier. Era un personaj discret, prudent, care nu-si pierdea niciodata echilibrul si care stiuse totdeauna sa nu se compromita nici prin actele si nici prin cuvintele sale, cu o minte teoretica si practica in acelasi timp, incapabil sa jigneasca pe cineva, de o mare toleranta si, pentru a aplica o locutiune care nu i-ar displace, foarte sui compos[9]. De o inaltime peste cea mijlocie, fara a fi spatos, cu umerii putin aplecati, era mai degraba stangaci la mers si n-avea o alura eleganta. Un gest afectat ii insotea vorba cu o pronuntie usor pretentioasa. Cu toata infatisarea sa grava, binevoia din cand in cand sa surada. Avea ochi de miop, de un albastru spalacit, aproape stins, ceea ce-l obliga sa poarte ochelari cu dioptrii mari, pe care-i aseza in varful nasului sau proeminent. Adesea, stanjenit de lungile lui picioare, mergea cu calcaiele foarte apropiate, se aseza cu atata neindemanare incat te temeai sa nu alunece de pe scaun si daca se intindea bine sau rau in patul sau, numai el o stia.

Exista si o doamna Patterson, pe atunci in varsta de 37 de ani, o femeie destul de inteligenta, fara pretentii sau cochetarie. Sotul ei nu i se parea ridicol si el stia sa-i aprecieze serviciile, cand il ajuta la lucrarile de contabilitate. Dealtfel, prin faptul ca administratorul scolii Antilian era un om al cifrelor, nu trebuie sa se creada ca nu se ingrijea de tinuta sau de imbracamintea sa. Ar fi gresit. Nu! Nimic mai perfect decat nodul cravatei sale albe, mai bine lustruit decat pantofii sai cu varfuri de lac, mai bine scrobit decat camasa lui, daca nu chiar propria-i persoana, nimic mai ireprosabil ca pantalonii sai negri, mai bine strans decat vesta sa, asemanatoare cu a unui preot, mai bine incheiat decat redingota lui ampla, care-i ajungea pana la jumatatea piciorului.

Domnul si doamna Patterson ocupau in cladirea scolii un apartament confortabil. Intr-o parte ferestrele dadeau spre curtea mare, iar in cealalta spre gradina plina de copaci batrani si cu pajisti intretinute intr-o perfecta stare de prospetime. Locuinta se compunea dintr-o jumatate de duzina de odai situate la primul etaj.

In acest apartament se intoarse domnul Horatio Patterson dupa vizita sa la director. Nu se grabise, lasand sa i se limpezeasca gandurile. Se intelege ca aceste cugetari nu i-au prelungit intarzierea decat cu cateva minute.

Un personaj obisnuit sa vada limpede, sa observe lucrurile sub adevaratul lor aspect, sa cantareasca intr-o chestiune argumentele «pentru» sau «contra», cum calcula debitul si creditul in registrul lui, isi lua de obicei hotararile repede si definitiv. De data aceasta, insa, isi dadea seama ca nu trebuie sa se imbarce - acesta era cuvantul - cu usurinta intr-o asemenea aventura. Astfel, inainte de a se duce acasa, domnul Horatio Patterson facu o suta de pasi prin curtea goala la acea ora, drept ca un paratrasnet, teapan ca un stalp, oprindu-se apoi reluandu-si mersul cand cu mainile la spate, cand cu bratele incrucisate la piept, cu privirea pierduta in indepartata zare ce se intindea mult deasupra zidurilor scolii Antilian.

Inainte de a se sfatui cu doamna Patterson, nu rezista dorintei de a intra in biroul sau, pentru a termina socotelile din ziua precedenta. Si apoi, dupa o ultima verificare, cu spiritul despovarat, va putea discuta, fara alta preocupare, despre avantajele sau dezavantajele comunicarii directorului sau.

In fond, toate acestea nu-i cerura decat putin timp, si parasind biroul situat la parter, urca la primul etaj in momentul cand elevii coborau din clase.

Curand, ici-colo se formara diferite grupuri, si printre altele si cel al laureatilor. In adevar, ai fi spus ca se si aflau la bordul lui Alert, la cateva mile de coasta Irlandei! Si nu era greu sa-ti inchipui despre ce vorbeau, cu mai multa sau mai putina insufletire.

Desi chestiunea calatoriei in Antile era hotarata, exista o alta care pentru ei inca nu se rezolvase. Vor fi sau nu vor fi insotiti de la plecare pana la intoarcere? In general, li se parea destul de firesc sa nu fie lasati singuri sa traverseze Atlanticul. Dar doamna Kethlen Seymour desemnase in mod anume pe cineva, sau lasase acest lucu in grija domnului Ardagh? Parea putin probabil ca directorul institutului sa poata pleca in aceasta perioada Atunci cui vor fi incredintate aceste functiuni? Oare domnul Ardagh alesese pe cineva?

Poate ca unii s-au gandit la domnul Patterson. Dar administratorul, linistit si atat de legat de casa, care nu-si parasise niciodata caminul, va consimti oare sa-si schimbe deprinderile, sa se desparta pentru mai multe saptamani de doamna Patterson? Va accepta oare aceste insarcinari, cu toate responsabilitatile ce decurg din ele? Li se parea de necrezut.

Daca domnul Horatio Patterson a fost oarecum mirat cand directorul i-a facut comunicarea de mai sus, se intelege ca doamna Patterson nu va fi mai putin surprinsa atunci cand sotul ei o va pune la curent. Niciodata nu i-ar fi putut trece cuiva prin minte ca doua elemente, atat de strans unite, s-ar putea spune combinate chimic unul cu altul, sa poata fi separate, disociate, chiar daca era vorba de numai cateva saptamani. Si cu toate acestea era inadmisibil ca doamna Patterson sa ia parte la calatorie.

Toate aceste consideratii il preocupau ne domnul Patterson in timp ce se ducea acasa. Dar ceea ce ar trebui adaugat este ca hotararea sa fusese luata definitiv in momentul cand trecu pragul salonului unde-l astepta doamna Patterson.

Stiind ca administratorul fusese chemat de director, ea il intreba de cum intra:

Ei bine, domnule Patterson, ce se intampla?

Vesti mari, doamna Patterson, vesti mari!

S-a decis, cred, ca domnul Ardagh sa-i insoteasca pe tinerii nostri laureati in Antile?

Deloc, lui ii este imposibil sa paraseasca institutia in aceasta perioada a anului.

Atunci a ales pe cineva?

Da

Si pe cine a ales?

Pe mine.

Pe tine Horatio?

Da, pe mine.

Doamna Patterson isi reveni fara greutate din mirarea pe care i-o starnise acest raspuns. Femeie inteleapta, stiind sa se impace cu soarta, nu izbucni in proteste zadarnice, caci era demna sotie a domnului Patterson. Acesta, dupa ce schimba cateva fraze cu ea, se apropie de fereastra si cu cele patru degete ale mainii stangi incepu sa bata darabana pe unul din geamuri.

Doamna Patterson veni langa dansul si-i spuse:

Ai acceptat?

Am acceptat.

Parerea mea este ca ai facut bine.

Este si a mea, doamna Patterson. Din moment ce directorul nostru mi-a dat aceasta certa dovada de incredere, nu puteam sa refuz.

Ti-ar fi fost imposibil, domnule Patterson, si nu regret decat un singur lucru

Ce anume?

Ca nu este vorba de o calatorie pe uscat, ci de una pe mare si ca trebuie trecut oceanul

In adevar trebuie traversat, doamna Patterson. Cu toate acestea, perspectiva unei traversari de doua-trei saptamani nu ma sperie O corabie buna este pusa la dispozitia noastra. In aceasta perioada a anului, intre iulie si septembrie, marea va fi linistita si navigatia prielnica. Apoi mai exista si o prima pentru seful expeditiei adica a mentorului titlu ce-mi va fi atribuit

O prima? Zise doamna Patterson, care nu era insensibila la avantaje de aceasta natura.

Da, raspunse domnul Patterson, o prima egala cu aceea pe care o are fiecare bursier.

700 de lire?

700 de lire.

Suma merita osteneala.

Domnul Patterson declara ca este si el de aceasta parere.

Si pe cand plecarea? Intreba doamna Patterson, care nu mai avea de facut nici o alta obiectie.

La 30 iunie, si peste cinci zile trebuie sa ne aflam la Cork, unde ne asteapta Alert Deci nu este timp de pierdut si incepem pregatirile chiar de azi.

Ma insarcinez eu cu toate, Horatio, replica doamna Patterson.

Sa nu uiti nimic

Fii linistit!

Haine subtiri, caci trebuie sa calatoresc in tari calde, parjolite de soarele tropical.

Iti voi pregati haine usoare.

Sa fie totusi de culoare neagra, caci nu se potriveste nici cu situatia si nici cu caracterul meu sa ma imbrac in costume fanteziste de turist

Bizuie-te pe mine, domnule Patterson, nu voi uita nici formula lui Wergal contra raului de mare, nici ingredientele pe care le recomanda.

Oh, raul de mare! exclama domnul Patterson cu dispret.

N-are importanta, va fi totusi mai prudent, spuse doamna Patterson. Deci, ramane stabilit ca nu este vorba decat de o calatorie de doua luni si jumatate

Doua luni si jumatate sunt l0-ll saptamani, doamna Patterson E drept ca in acest timp cate nu se pot intampla! Asa cum a spus un intelept, daca stii cand pleci, nu stii niciodata cand te intorci

Important este sa te intorci, zise pe buna dreptate doamna Patterson. Nu trebuie sa ma sperii Ma voi resemna, fara sa-ti mai fac mustrari neavenite, la o absenta de doua luni si jumatate, la gandul calatoriei tale peste ocean Cunosc primejdiile pe care le comporta Vreau sa cred ca vei sti sa le eviti, cu prudenta ta obisnuita. Dar nu ma lasa cu neplacuta impresie ca aceasta calatorie s-ar putea prelungi

Observatiile pe care am crezut ca trebuie sa le fac, raspunse domnul Patterson, aparandu-se cu un gest de ideea ca ar fi depasit limitele permise, aceste observatii n-au scopul de a-ti tulbura sufletul, doamna Patterson As dori, pur si simplu, sa previn orice ingrijorare, in cazul cand intoarcerea ar putea intarzia, ca sa nu ai motive sa te alarmezi

Fie, domnule Patterson, dar este vorba de o absenta de doua luni si jumatate si vreau sa cred ca acest termen nu va fi depasit.

Sper si eu, raspunse domnul Patterson. In definitiv, ce se intreprinde? O excursie intr-o regiune minunata, o plimbare din insula in insula prin Indiile Occidentale Si chiar daca ne-am intoarce in Europa cu l5 zile mai tarziu

Nu, Horatio, replica distinsa doamna, care se incapatanase mai mult ca de obicei.

Si, pe legea mea, nu se stie de ce se incapatana si domnul Patterson, ceea ce nu facea parte din felul lui de a fi. Avea oare vreun interes sa starneasca temerile doamnei Patterson

Sigur este ca starui din nou cu vehementa asupra primejdiilor unei calatorii si mai ales ale unei calatorii peste ocean. Si cand doamna Patterson refuza sa admita astfel de primejdii, pe care el i le zugravea in fraze lungi, insotite de gesturi emfatice:

Nu-ti cer sa le vezi, spuse el, ci numai sa le prevezi si, ca o consecinta a acestor prevederi, trebuie sa iau cateva masuri indispensabile.

Ce fel de prevederi, Horatio?

In primul rand, doamna Patterson, ma gandesc sa-mi fac testamentul

Testamentul

Da legal, in buna regula.

Vrei deci sa ma lasi cu moartea in suflet?! exclama doamna Patterson, care incepea sa priveasca aceasta calatorie dintr-un unghi infricosator.

Nu, doamna Patterson, nu! Vreau numai sa ma port cu intelepciune si prudenta. Fac parte dintre acei oameni care cred ca e chibzuit sa-si ia ultimele masuri inainte de a se urca in tren, si cu atat mai mult cand e vorba sa se aventureze peste campia lichida a oceanelor.

Asa cum era omul nostru, te intrebai daca se va margini doar la dispozitii testamentare. Fara indoiala ca nu, si ce s-ar putea imagina mai mult? Oricum, reusise s-o impresioneze la culme pe doamna Patterson, care se gandea ca sotul ei va reglementa problemele de mostenire, atat de delicate totdeauna, si asta-i evoca primejdiile unei traversari a Atlanticului, ciocniri, esuari, naufragii, parasirea calatorilor pe vreo insula, la cheremul unor salbatici.

Domnul Patterson simti ca a mers poate prea departe si incepu sa intrebuinteze fraze mai linistitoare, pentru a o potoli pe doamna Patterson, aceasta jumatate a sa, sau, mai bine-zis, unul din termenii acestei vieti in doi care se numeste casnicie. In cele din urma reusi sa-i demonstreze ca un exces de prevedere nu poate avea niciodata urmari daunatoare sau regretabile si ca daca te pui in garda contra oricarei eventualitati, aceasta nu inseamna ca-ti iei ramas bun de la bucuriile vietii.

- Precum aeternum vale[10], adauga el, pe care Ovidiu il pune in gura lui Orfeu, cand acesta o pierde pentru a doua oara pe scumpa lui Euridice!

Nu! Doamna Patterson nu-l va pierde pe domnul Patterson nici macar o singura data. Dar acest om meticulos tinea ca totul sa fie pus si lasat in ordine. El nu va renunta la ideea de a-si face testamentul. In aceeasi zi va merge la un notar si actul va fi redactat conform legii, in asa fel ca in caz de deschidere sa nu dea loc la nici o interpretare indoielnica.

Dupa asta ati putea crede ca domnul Patterson isi luase toate precautiunile posibile, daca fatalitatea ar fi facut ca Alert sa se piarda cu toata incarcatura in plin ocean si daca s-ar fi ajuns sa se renunte definitiv de a se mai astepta vesti despre echipajul si pasagerii sai.

Dar domnul Patterson era de alta parere, caci adauga:

Si apoi, ar mai fi de luat o masura

Care, Horatio? Intreba doamna Patterson.

Domnul Patterson nu socoti cu cale sa fie mai explicit in acest moment.

- Nimic nimic vom vedea! se multumi el sa raspunda. Daca n-a vrut sa spuna mai mult, o facea, desigur, pentru a nu o speria din nou pe doamna Patterson Si poate ca nici n-ar fi putut s-o convinga sa fie de acord cu ideea lui, chiar daca s-ar fi bizuit pe alte citate latine, de care n-o cruta de obicei.

In sfarsit, pentru a termina aceasta discutie, el trase concluzia in urmatorii termeni:

- Si acum, sa ne ocupam de valiza si de cutia mea de palarii.

E drept ca plecarea avea loc abia peste 5 zile, dar ceea ce-i o data facut este bine facut si nu mai trebuie reluat.

Pe scurt, atat domnul Patterson, cat si tinerii laureati nu se mai gandeau decat la pregatirile de calatorie.

Dealtfel, daca plecarea corabiei Alert era fixata pentru 30 iunie, din cele cinci zile ce mai ramaneau trebuiau scazute 24 de ore pentru deplasarea de la Londra la Cork.

In adevar, trenul ii ducea mai intai pe calatori la Bristol. Acolo ei se vor imbarca pe nava care face serviciul zilnic intre Anglia si Irlanda; vor cobori pe raul Severn, vor traversa canalul Bristol, apoi canalul Saint George si vor debarca la Queenstown, la intrarea in golful Cork, pe coasta sud-vestica a inverzitului Erin. Era nevoie de o singura zi pentru a naviga intre Marea Britanie si Irlanda si domnul Patterson socotea ca atata e suficient pentru a invata ce se cheama calatorie pe mare.

Cat despre familiile tinerilor bursieri, care fusesera consultate, raspunsurile nu intarziara sa soseasca, fie prin telegrame, fie prin scrisori. Pentru Roger Hinsdale, aceasta se intampla in prima zi, pentru ca parintii sai locuiau la Londra, si chiar laureatul, personal, le aduse la cunostinta intentiile doamnei Kethlen Seymour. Celelalte raspunsuri sosira in mod succesiv din Manchester, Paris, Nantes, Copenhaga, Rotterdam, Gotteborg, iar o telegrama fu trimisa din Antigua de catre familia lui Hubert Perkins.

Propunerea a fost primita bucuros, cu multumirile cele mai sincere catre doamna Kethlen Seymour din Barbados.

In timp ce doamna Patterson se ocupa de pregatirile calatoriei pe care avea s-o faca sotul ei, domnul Patterson incheia ultimele lucrari de contabilitate generala de la Antilian School. Era sigur ca el nu va lasa nici o factura in suferinta si nici o inscriere in registre incompleta. Apoi va cere de la cei in drept descarcarea gestiunii sale, care inceta la data de 28 iunie a acestui an. Dealtfel, in acelasi timp, el nu pierdea din vedere nici afacerile lui personale si le rezolva cum intelegea de cuviinta, mai ales pe cea la care tinea in mod deosebit, comunicata mai pe larg doamnei Patterson la prima lor discutie.

In aceasta problema, totusi, un secret absolut fu pastrat de catre cei interesati. Se va afla oare in viitor despre ce era vorba? Da, daca, din nenorocire, domnul Horatio Patterson n-ar mai reveni din Lumea Noua. Cert este ca ambii soti se dusera de mai multe ori la un avocat si ca se prezentara chiar la magistratura. Si personalul de la Antilian School observa ca de fiecare data cand domnul si doamna Patterson se intorceau in apartamentul lor, el avea totdeauna un aer mai grav, mai retinut ca de obicei, in timp ce demna lui sotie avea fie ochii rosii, ca si cum plansese in hohote, fie atitudinea ferma a cuiva care a dus la bun sfarsit o hotarare energica.

Dealtfel, cu toate formele diferite prin care se manifestau, aceste sentimente de tristete parura foarte justificate de imprejurari.

Sosi ziua de 28 iunie. Plecarea trebuia sa se faca in cursul serii. La ora noua, mentorul si tinerii lui insotitori vor lua trenul spre Bristol.

Dimineata, domnul Julian Ardagh avu o ultima intrevedere cu domnul Patterson. In timpul cat ii recomanda sa tina cu regularitate socotelile calatoriei, recomandare dealtfel inutila, il facu sa simta toata importanta sarcinii care-i fusese incredintata si cat de mult se bizuia pe el, ca sa mentina buna intelegere intre elevii scolii Antilian.

La opt si jumatate seara, in curtea mare, calatorii isi luara ramas bun. Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins, Louis Clodion, Tony Renault, Niels Harboe, Axel Wickborn, Albertus Leuwen si Magnus Anders stransera mana directorului, profesorilor si camarazilor lor, care ii vedeau plecand nu fara oarecare invidie, lesne de inteles.

Domnul Horatio Patterson se desparti de doamna Patterson luand cu el o fotografie de-a ei si rostind cateva fraze emotionante, cu constiinta unui om practic care facuse totul pentru a o pune la adapost de orice primejdie posibila.

Apoi se intoarse spre cei noua bursieri, in momentul cand trebuiau sa se urce in trasura ce-i ducea la gara, si le recita, scandand, acest vers din Horatiu: Cras ingens iterabimus aequor[11].

Plecara. In cateva ore trenul ii va lasa la Bristol. Maine vor traversa canalul Saint George pe care domnul Horatio Patterson l-a calificat drept ingens aequor [12]. Calatorie placuta laureatilor concursului de la Antilian School!

IV.

TAVERNA BLUE FOX.

Cork se chema inainte Coves, nume care provenea de la un teren mlastinos - Corroch, in limba galica. Dupa ce debutase modest in chip de sat, Cork ajunsese targusor, apoi capitala Munsterului, si acum era al treilea oras din Irlanda.

Centru industrial de o anumita importanta, era avantajat de valoarea sa maritima, gratie portului Queenstown - vechiul Coves - in aval de raul Lee. Acolo se gaseau santierele, magazinele si uzinele. Un port de aprovizionare si de refugiu primea navele, in special corabii cu panze, care nu puteau naviga pe albia putin adanca a Lee-ului.

Ajungand tarziu la Cork, mentorul si bursierii nu vor avea timpul sa-l viziteze, nici sa strabata acea frumoasa insula care comunica prin doua poduri cu ambele maluri ale raului Lee, nici sa se plimbe prin minunatele gradini ale insulelor apropiate si nici sa exploreze suburbiile. Tot acest ansamblu municipal cuprinde nu mai putin de 89000 de locuitori - 79 000 in Cork si l0 000 in Queenstown.

Dar nu de aceste excursii, care te faceau sa petreci cateva ore placute, le ardea celor trei indivizi asezati in jurul unei mese, in seara de 29 iunie, in coltul unei sali a tavernei Blue Fox. Aproape nevazuti in acel ungher intunecos, vorbeau in soapta inaintea paharelor, des umplute si golite. Numai dupa chipurile lor salbatice, dupa fereala lor, un observator ar fi recunoscut niste indivizi de ultima speta, niste ticalosi urmariti de politie. Ei aruncau priviri banuitoare si neincrezatoare oricui intra in aceasta taverna rau famata, o carciuma unde veneau tot soiul de derbedei.

Dealtfel, asemenea taverne sunt numeroase in acest cartier portuar si indivizii care cauta sa se ascunda au de unde sa aleaga.

Cork este un oras elegant, dar nu acelasi lucru se poate spune despre foarte aglomeratul Queenstown, unul din porturile cele mai importante din Irlanda. Cu o miscare maritima de 4 500 de nave totalizand l20 000 de tone, se va intelege fara greutate ce populatie flotanta se revarsa zilnic in oras. Din aceasta cauza au rasarit numeroase hanuri unde misuna indivizi mai putin pretentiosi in ce priveste linistea, curatenia si confortul. Marinarii straini stau alaturi cu localnicii. Si aceste intalniri ajung deseori la certuri si batai care necesita interventia politiei.

Daca in acea zi politia ar fi intrat in sala joasa a tavernei Blue Fox, ar fi putut captura o banda de raufacatori cautata de cateva ore, care evadase din inchisoarea din Queenstown. Iata in ce imprejurari: Cu opt zile inainte, o nava de razboi a marinei britanice aducea la Queenstown echipajul unei corabii engleze, Halifax, urmarita si capturata de curand in oceanul Pacific. Timp de 6 luni, aceasta nava s-a dedat la acte de piraterie in regiunile din vest, intre insulele Salomon, Noile Hebride si arhipelagul Noua Anglie. Captura avea sa puna capat la o serie de talharii, carora le cadeau victima mai ales conationali englezi.

In urma crimelor de care erau acuzati - crime dovedite atat de fapte cat si de marturii - o sentinta exemplara trebuia pronuntata contra lor: condamnarea la moarte, spanzuratoarea, cel putin pentru capi, pentru cei mai vinovati - capitanul si seful echipajului de pe Halifax.

Aceasta banda se compunea din zece indivizi, surprinsi toti la bordul navei. Sapte dintre ei, dupa ce fugisera cu o ambarcatiune, se adapostisera intr-o insula oarecare, unde cu greu puteau fi descoperiti. Dar, cel putin, cei mai periculosi se gaseau in mainile politiei engleze; de la sosirea lor, in asteptarea judecatii, fusesera intemnitati in inchisoarea maritima din Queenstown.

Nimeni insa nu si-a putut inchipui cat de mare era indrazneala capitanului Harry Markel si a mainii sale drepte, seful echipajului, John Carpenter. Profitand de anumite imprejurari, reusisera sa evadeze in ajun si se ascunsesera in taverna Blue Fox, una din cele mai rau famate din port. Imediat, patrule de politisti fura trimise pe urmele lor. Raufacatorii, capabili de orice crima, nu putusera sa paraseasca Cork sau Queenstown, drept care fura cercetate diverse cartiere ale acestor doua orase.

In acelasi timp, ca masura de prevedere, un anumit numar de agenti pazeau imprejurimile litoralului pe o intindere de cateva mile in jurul golfului Cork. Totodata incepura perchezitiile, care trebuiau sa aiba loc in toate barurile cartierului maritim.

Aceste baruri sunt adevarate ascunzatori, unde banditii reusesc deseori sa se sustraga urmaririlor. E destul sa dai ceva bani, ca patronii sa primeasca pe oricine le cere adapost, fara sa se sinchiseasca cine sunt acesti oameni si de unde vin.

Dealtfel, trebuie spus ca acesti marinari de pe Halifax erau originari din diverse porturi ale Angliei si Scotiei. Niciunul din ei nu locuise in Irlanda. Nimeni nu i-ar fi recunoscut nici la Cork si nici la Queenstown - ceea ce facea ca prinderea lor sa fie putin probabila. Totusi, cum politia poseda semnalmentele fiecaruia dintre ei, se simteau foarte amenintati. Bineinteles ca intentia lor nu era sa-si prelungeasca sederea atat de primejdioasa in acest oras. Vor profita de prima ocazie ce li se va oferi, ca sa fuga, fie luand-o prin satele invecinate, fie scapand pe mare.

Si poate ca aceasta ocazie li se va ivi si inca in conditii favorabile, dupa cum se va vedea din discutiile celor trei comeseni care ocupau coltul cel mai intunecos al tavernei Blue Fox, unde puteau vorbi fara a fi auziti de vreo ureche indiscreta.

Harry Markel era adevaratul sef al bandei. El nu sovaise sa fie cu totul de partea raufacatorilor, cand facuse din corabia cu trei catarge Halifax, pe care o comanda in contul unei firme maritime din Liverpool, o nava de pirati in indepartatele mari ale Pacificului.

In varsta de 45 de ani, de statura mijlocie, robust, cu o sanatate de fier, cu o infatisare salbatica, el nu se dadea inapoi de la nici un act de cruzime. Mult mai instruit decat tovarasii lui, cu toate ca provenea din randul marinarilor, s-a ridicat treptat pana la gradul de capitan al marinei comerciale. Cunoscandu-si temeinic meseria, ar fi putut face o cariera onorabila, daca pasiuni violente, o nesatula lacomie de bani si dorinta de a fi singurul sau stapan nu l-ar fi aruncat pe drumul crimei. Altfel, abil in a-si ascunde viciile sub purtarea aspra a unui om al marii si ajutat de un noroc destul de consecvent, nu inspirase niciodata vreo banuiala armatorilor pentru care lucra.

Seful echipajului, John Carpenter, de 40 de ani, mai mic de statura, de o vigoare surprinzatoare, se deosebea de Harry Markel prin mutra sa vicleana, prin felul sau fatarnic de a fi, prin obiceiul de a lingusi oamenii, printr-o ticalosie instinctiva si o mare capacitate de prefacatorie, care-l faceau si mai primejdios. In totul insa, nu era mai putin lacom de bani, nici mai putin crud decat seful sau asupra caruia exercita o influenta raufacatoare, pe care Harry Markel o primea bucuros.

Cat despre al treilea individ de la aceeasi masa, el era bucatarul de pe Halifax - Ranyah Cogh de origine indo-saxona. Devotat trup si suflet capitanului, cum erau si toti ceilalti, dealtfel, ar fi meritat ca si dansii de o suta de ori streangul pentru crimele la care luase parte in timpul ultimilor trei ani petrecuti in Pacific.

Acesti trei oameni se intretineau pe soptite, in timp ce beau; si iata ce spunea John Carpenter:

- Nu putem ramane aici! Trebuie sa parasim taverna si orasul chiar in noaptea asta Politia se afla pe urmele noastre si maine am fi prinsi.

Harry Markel nu raspunse; dar si parerea sa era ca trebuiau sa fuga din Queenstown inainte de zorii zilei.

Will Corty intarzie mult observa Ranyah Cogh.

Ei, lasa-i timp sa vina! raspunse seful echipajului. Stie ca-l asteptam la Blue Fox si ne va gasi el

Daca vom mai fi aici, replica bucatarul, aruncand priviri nelinistite spre usa salii, daca politistii nu ne vor sili s-o stergem

Oricum, zise Harry Markel, e bine sa ramanem pe loc! Daca politia vine sa cerceteze aceasta taverna, ca pe toate celelalte din cartier, nu ne vom lasa nici surprinsi si nici inhatati Exista o a doua iesire, pe unde vom fugi la cea mai mica alarma!

Timp de cateva minute capitanul si cei doi comeseni se multumira sa goleasca paharele lor de whisky. Erau aproape invizibili in aceasta parte a salii, luminata numai de trei becuri cu gaz. Din toate partile se ridica un zgomot de voci, de scaune miscate, intrecut cateodata de o porunca rastita aruncata patronului si ajutorului sau, desi se grabeau cat puteau sa-si serveasca josnica lor clientela Apoi ici, colo, izbucneau certuri violente, urmate de incaierari. Era lucrul de care se temea cel mai mult Harry Markel. Astfel de scandaluri puteau atrage pe politistul care patrula in cartier, si raufacatorii ar fi riscat atunci serios sa fie recunoscuti.

Reluand discutia, John Carpenter spuse:

Numai Corty sa fi putut sa gaseasca o barca si sa puna mana pe ea.

Probabil ca e-n ordine la ora asta, raspunse capitanul. In orice port se afla totdeauna cate o ambarcatiune care se leagana la capatul paramei Nu e greu sa sari in ea Si Corty trebuie s-o fi condus intr-un loc sigur

- Ceilalti intreba Ranyah Cogh, s-au intalnit oare cu el?

Desigur, zise Harry Markel, pentru ca asa era stabilit, si vor supraveghea barca pana cand vom veni noi

Ceea ce ma ingrijoreaza, riposta bucatarul, este ca asteptam aici de o ora si Corty inca n-a sosit! Sa-l fi arestat

Si ceea ce ma nelinisteste si mai mult, declara John Carpenter, este ca nu stiu daca nava se mai afla in port

- Trebuie sa fie, raspunse Harry Markel, gata sa ridice ancora! Nu incape nici o indoiala ca planul capitanului si al bandei sale era sa paraseasca Regatul Unit, unde erau expusi la atatea primejdii, si chiar Europa, pentru a cauta adapost de cealalta parte a oceanului. Dar in ce conditii sperau sa-si puna in aplicare acest plan si cum vor reusi sa patrunda intr-o nava gata de plecare? Parea, dupa cele spuse de Harry Markel, ca se asteptau sa ajunga pana la o corabie, cu ambarcatiunea pregatita de Corty. Aveau oare intentia sa se ascunda la bord? In asta consta greutatea. Ceea ce este poate posibil pentru unul sau doi oameni, nu este cu putinta pentru zece. Sa se piteasca in cala, admitand ca s-ar fi putut strecura, fara sa fie vazuti? Ar fi fost lesne descoperiti si prezenta lor ar fi fost semnalata imediat la Queenstown.

Asa ca Harry Markel trebuie sa se fi gandit la un procedeu mai practic si mai sigur. La care? Putuse sa-si asigure complicitatea catorva marinari de pe aceasta nava in ajunul plecarii in larg? Banditii erau siguri dinainte ca-si pot gasi un refugiu? In discutia dintre cei trei oameni nu se pronuntase nici un cuvant care ar fi permis sa li se cunoasca planul. Si fiindca taceau indata ce vreun client al Blue Fox-ului se apropia de masa lor, ei nu puteau fi luati prin surprindere.

Dupa ce raspunsese, cum s-a aratat, sefului de echipaj, Harry Markel ramase o vreme tacut. El se gandea la situatia atat de periculoasa, al carei sfarsit se apropia, oricare ar fi fost el. Bizuindu-se pe informatiile primite, relua:

- Nu nava nu poate sa fi plecat Nu va iesi in larg decat maine Iata dovada

Harry Markel scoase din buzunar un ziar si citi la rubrica stirilor maritime: «Alert se gaseste inca ancorat la Cork, in ansa[13] Farmar, gata de plecare spre Antile. Capitanul Paxton nu mai asteapta decat sosirea pasagerilor sai. Calatoria nu va suferi nici o intarziere din cauza ca plecarea nu va avea loc inainte de 30 curent. Laureatii de la Antilian School se vor imbarca la acea data si Alert va porni imediat, daca vremea o va permite.»

Asadar, era vorba de nava inchiriata pentru si in contul doamnei Kethlen Seymour! Iar Harry Markel si ceata lui hotarasera sa se refugieze la bordul Iui Alert! Cu el voiau sa iasa in larg chiar in aceasta noapte, pentru a scapa de urmarirea politiei! Dar imprejurarile se pretau oare la executarea planului lor? Complici nu puteau sa aiba printre oamenii capitanului Paxton! Vor incerca atunci sa puna, pe neasteptate, stapanire pe vas, apoi sa se descotoroseasca de echipajul lui cu forta

Desigur, puteai sa te astepti la orice din partea unor raufacatori atat de indarjiti, pentru care, mai ales, era vorba de a alege intre viata si moarte. Erau zece si Alert cu siguranta ca nu avea un numar mai mare de mateloti. In aceste conditii, avantajul era de partea lor.

Dupa ce termina de citit, Harry Markel puse inapoi in buzunar ziarul ce-i cazuse in maini la inchisoarea din Queenstown si adauga:

- Azi suntem in 29 Abia maine Alert va ridica ancora, si in noaptea aceasta se va mai afla ancorat in ansa Farmar, chiar daca pasagerii vor fi sosit ceea ce nu este probabil; asa ca vom avea de-a face numai cu echipajul.

Trebuie sa tinem seama ca si daca elevii scolii Antilian ar fi fost la bord, banditii n-ar fi renuntat sa puna mana pe corabie. Ar fi fost, cel mult, o mai mare varsare de sange si ei nu s-ar fi sinchisit de cateva picaturi in plus, dupa actele de piraterie savarsite pana acum.

Timpul trecea si Corty, asteptat cu atata nerabdare, nu aparea, in zadar cei trei cercetau fetele oamenilor care intrau pe usa Blue Fox-ului.

Numai sa nu fi cazut in mainile politistilor! zise Ranyah Cogh.

Daca ar fi arestat, am fi si noi in curand, raspunse John Carpenter.

Poate, rosti Harry Markel. Nu vad insa pentru ce Corty ne-ar fi denuntat! Nu ne-ar trada chiar daca ar fi cu capul in latul spanzuratorii

Nu asta am vrut sa spun, replica John Carpenter. Dar s-ar putea sa fi fost recunoscut de politisti si urmarit in timp ce se indrepta spre taverna! In acest caz, toate iesirile vor fi pazite si ne va fi cu neputinta sa fugim.

Harry Markel nu raspunse si urma o tacere de cateva minute.

Sa mearga poate unul din noi in intampinarea lui? zise bucatarul.

Imi iau eu acest risc, daca vreti, propuse seful echipajului.

Du-te, zise Harry Markel, dar nu te departa Corty poate sosi dintr-un moment intr-altul Daca zaresti la timp politistul, intoarce-te imediat si vom fugi pe din dos, inainte ca el sa patrunda in sala

Dar atunci, remarca Ranyah Cogh, Corty nu ne va mai gasi aici

Nu este altceva de facut, spuse capitanul.

Situatia era foarte incurcata. In definitiv, important era sa nu te lasi prins. Daca lovitura cu Alert ar fi esuat, daca Harry Markel, John Carpenter si Ranyah Cogh nu reuseau sa-si intalneasca tovarasii in timpul noptii, vor chibzui la o alta solutie. Poate se va mai ivi vreo ocazie? Cert este ca nu se vor simti in siguranta decat dupa ce vor fi parasit Queenstown-ul.

Seful de echipaj goli paharul pentru ultima oara, arunca o privire rapida prin sala si, strecurandu-se printre grupuri, iesi pe usa care se inchise in urma lui.

La ora opt si jumatate nu se facuse inca noapte. Se apropia solstitiul, epoca in care zilele anului sunt cele mai lungi.

Dar cerul se acoperise. Nori negri si grei, aproape nemiscati, se adunau la orizont, nori care pe calduri mari pot dezlantui furtuni puternice. Noaptea avea sa fie intunecoasa, caci cornul lunii coborase spre vest.

John Carpenter nu plecase nici de cinci minute, cand usa tavernei se redeschise si el aparu din nou.

Un om il insotea, omul atat de asteptat, un marinar mic de statura, voinic si indesat, cu bereta trasa pana peste ochi. Seful echipajului il intalnise la cincizeci de pasi departare, pe cand se indrepta spre taverna, si amandoi venisera imediat la Harry Markel. Corty parea sa fi facut in graba un drum lung. Naduseala ii brobonise obrajii. Fusese oare urmarit de agenti si reusise sa faca in asa fel incat sa i se piarda urma?

John Carpenter ii indica printr-un semn coltul in care se gaseau Harry Markel si Ranyah Cogh. Se aseza imediat la masa lor si dadu de dusca un pahar cu whisky.

Desigur. In starea in care se afla, Corty ar fi putut cu greu sa raspunda imediat intrebarilor capitanului. Acesta il lasa un moment sa-si traga sufletul. Omul parea nelinistit si privirile ii erau tot timpul indreptate spre usa care dadea in strada, ca si cum s-ar fi asteptat sa vada intrand o patrula de politisti. In sfarsit, dupa ce putu sa rasufle, Harry Markel ii spuse in soapta:

Ai fost urmarit

Nu cred, raspunse el.

Sunt agenti pe strada?

- Da vreo doisprezece! Scotocesc hanurile si nu vor intarzia sa vina la Blue Fox

- Sa plecam, zise bucatarul.

Harry Markel il sili sa sada pe scaun si-l intreba pe Corty:

- Totul e gata?

Totul.

Vasul se afla inca ancorat?

Da, Harry, si pe cand treceam pe cheu am auzit vorbindu-se ca pasagerii de pe Alert au sosit la Queenstown

Ei bine, raspunse Harry Markel, trebuie sa fim la bord inaintea lor

Cum? Intreba Ranyah Cogh.

Ceilalti si cu mine, lamuri Corty, am putut sa punem mana pe o barca

Unde se afla? Intreba Harry Markel.

La cinci sute de pasi de taverna, langa cheu, mai jos de unul din debarcadere.

Unde-s oamenii?

Ne asteapta Nu e nici un moment de pierdut.

Sa plecam, zise Harry Markel.

Consumatia era platita, asa ca nu mai trebuiau sa-l cheme pe patronul tavernei. Cei patru banditi puteau sa paraseasca sala fara sa fie bagati in seama, in mijlocul zgomotului infernal din local.

In acest moment se auzi de-afara o mare larma iscata de oameni care strigau si se inghesuiau.

Fire prudenta, nevoind sa-si expuna clientela la surprize neplacute, patronul intredeschise usa si striga:

- Atentie agentii!

Fara indoiala ca multi dintre obisnuitii localului Blue Fox nu doreau sa dea ochi cu politia, caci incepu imediat o mare vanzoleala. Trei sau patru dintre ei se indreptara spre usa din dos.

In clipa urmatoare patrunsera in taverna vreo doisprezece politisti si inchisera usa in urma lor. Cat despre Harry Markel si ceilalti trei comeseni, inainte de a putea fi zariti, putusera parasi sala.

V.

O LOVITURA INDRAZNEATA.

Harry Markel si banda sa trebuiau, cu orice risc, sa dea o lovitura nemaipomenit de indrazneata pentru a scapa de urmarirea politiei!

Chiar in aceasta noapte, in mijlocul golfului Cork, la cateva mile de Queenstown, vor incerca sa puna mana pe o nava, la bordul careia se aflau capitanul si echipajul sau, fara indoiala complet. Admitand chiar ca doi sau trei ramasesera pe uscat, ei nu vor intarzia sa vina, pentru ca se lasa seara. Banditii nu vor avea deci in favoarea lor superioritatea numerica

E adevarat, insa, ca anumite imprejurari trebuiau sa asigure deplina reusita a acestui plan. Daca echipajul de pe Alert ar numara doisprezece oameni impreuna cu capitanul, in timp ce banda nu avea decat zece, impreuna cu Harry Markel, aceasta din urma ar profita de avantajul surprizei. Nava nu putea fi in stare de veghe, aflandu-se la adapost, in fundul golfuletului Farmar. Strigatele nu s-ar fi auzit. Echipajul putea fi ucis si aruncat in mare, fara sa fi avut timp sa se apere. Apoi Harry Markel ar fi ridicat ancora si Alert, cu toate panzele sus, n-ar mai fi avut decat sa iasa din golful Cork, si sa strabata canalul Saint George, pentru a intra in Atlantic.

La Cork nimeni nu si-ar inchipui, desigur, de ce capitanul Paxton ar fi plecat in aceste conditii, inainte ca elevii de la Antilian, pentru care Alert fusese special inchiriat, sa fi ajuns la bord. Si ce va spune domnul Horatio Patterson si tinerii sai tovarasi, care tocmai sosisera, asa cum anuntase Corty, cand nu vor mai zari corabia ancorata in ansa Farmar? Caci, odata iesita in larg, era greu s-o gasesti si sa capturezi banditii, dupa ce acestia vor fi masacrat echipajul. Dealtfel, Harry Markel, nu fara dreptate, credea ca pasagerii nu vor voi sa se imbarce inainte de a doua zi, si Alert va fi atunci in dreptul Islandei.

Cum iesira din taverna, dupa ce strabatura curtea a carei poarta dadea intr-o stradela ingusta, Harry Markel si Corty o luara intr-o parte, John Carpenter si Ranyah Cogh intr-alta parte, considerand ca e mai bine sa se risipeasca pentru ca sa nu dea de banuit politistilor in timp ce coborau spre port. Isi dadura intalnire langa debarcader, in locul unde-i astepta barca cu ceilalti sase, loc pe care seful de echipaj il cunostea, caci poposise de multe ori la Queenstown.

Harry Markel si Corty mersera in susul strazii si bine facura, caci ea era barata de agenti la capatul dinspre port, unde intalnea cheul. Numerosi politisti se si gaseau pe trotuarele intesate de o multime mereu crescanda. Barbatii si femeile acestui populat cartier voiau sa asiste la arestarea piratilor de pe Halifax, care evadasera din inchisoarea maritima.

In cateva minute, Harry Markel si Corty ajunsesera in celalalt capat al strazii, care era si pustiu, si foarte prost luminat. Apoi o luara pe o strada paralela, coborand spre port.

Treceau nu fara sa auda ce se vorbea, si cu toate ca era o populatie flotanta, de oras maritim, se rosteau cuvinte deosebit de aspre despre banditii care trebuiau spanzurati. Ca ei nu se sinchiseau de parerile oamenilor, nu e de mirare. Nu se gandeau decat sa se fereasca de vreo intalnire cu politistii, sa nu aiba aerul unor evadati si sa ajunga la locul unde trebuiau sa se adune cu totii.

Dupa ce iesisera din taverna, Harry Markel si Corty mersesera prin cartier despartiti, siguri fiind ca strabatand strada vor ajunge la cheu. Intalnindu-se la capatul ei, pornira impreuna si taiara drumul spre debarcader.

Cheul era aproape pustiu, foarte prost luminat de cateva becuri cu gaz. Nici un barcaz de pescuit nu intra si nici nu avea sa intre inainte de doua-trei ore. Fluxul nu se simtea inca. Barca nu risca deci sa fie intalnita cand va traversa golful Cork.

Pe aici, zise Corty aratand spre stanga, inspre partea unde se vedea o lumina a portului si, mai departe, pe o inaltime, farul care marca intrarea in Queenstown.

Mai avem mult? intreba Harry Markel.

Cinci-sase sute de pasi.

Dar nu-i vad nici pe John Carpenter, nici pe Ranyah Cogh

Poate ca n-au putut razbate in josul strazii ca sa ajunga la cheu

Probabil ca au trebuit sa faca un inconjur si nu vor intarzia

Poate ca au si ajuns la debarcader, zise Corty

Sa mergem, rosti Harry Markel.

Si amandoi pornira, avand grija sa evite rarii trecatori care se indreptau spre cartierul de unde se auzea zgomotul multimii aflate in preajma Blue Fox-ului.

Dupa un minut, Harry Markel si insotitorul sau se oprira pe cheu.

Ceilalti sase erau acolo, intinsi in barca pe care o tinusera tot timpul pe linia de plutire, chiar cand mareea era foarte joasa. Astfel se putea ajunge la ea foarte usor.

Nu l-ati vazut pe John Carpenter, nici pe Ranyah Cogh? Intreba Corty.

Nu, raspunse unul din mateloti, care se ridica tragand de parama.

Nu pot fi departe, zise Harry Markel. Sa ramanem aici si sa asteptam.

Locul era intunecos si nu riscau sa fie vazuti.

Se scursera sase minute. Nici seful de echipaj, nici bucatarul nu aparura. Faptul devenea ingrijorator. Fusesera oare arestati? Nu se puteau gandi sa-i paraseasca. Si apoi, Harry Markel nu avea prea multi oameni cu care sa dea lovitura si la nevoie sa lupte contra echipajului de pe Alert, daca acesta nu se va lasa surprins.

Se facuse aproape noua. Noaptea era foarte intunecoasa, sub un cer din ce in ce mai acoperit de nori josi si nemiscati. Desi nu ploua, cadea la suprafata golfului un fel de burnita - imprejurare favorabila pentru evadati, cu toate ca vor avea oarecari dificultati sa descopere locul unde era ancorat Alert.

Unde este corabia? Intreba Harry Markel.

Acolo, raspunse Corty, intinzand mana spre sud-est.

Ce-i drept, atunci cand barca se va apropia, aveau sa observe, fara indoiala, felinarul suspendat de straiul velei foc.

Cuprins de nerabdare si neliniste, Corty facu vreo 50 de pasi spre casele de pe cheu, care aveau mai multe ferestre luminate. Se apropie astfel de una din strazile pe unde trebuiau sa se iveasca John Carpenter si bucatarul. Cand vedea venind vreun individ din acea directie, Corty se intreba daca nu era unul din ei, caci poate fusesera nevoiti sa se desparta. Atunci seful de echipaj si-ar fi intampinat amicul, acesta nestiind pe unde s-o ia ca sa gaseasca ambarcatiunea trasa la debarcader.

Corty nu inainta decat cu mare prudenta, se strecura pe langa ziduri, ciulind urechea la cel mai mic zgomot. In fiecare clipa puteau sa rasara agentii. Dupa ce scotocise in zadar tavernele, politia isi va continua cu siguranta cercetarile in port si va controla barcile legate de cheu.

In acel moment, Harry Markel si ceilalti, alarmati, crezura ca norocul avea sa se intoarca impotriva lor.

In adevar, la capatul strazii izbucni o larma nemaipomenita. Un val de oameni se revarsa si se auzira strigate si lovituri. Acolo un bec lumina coltul primelor case si locul era mai putin intunecos.

Ramanand pe marginea cheului, Harry Markel putu sa vada ce se intampla. Dealtfel, Corty nu intarzie sa se intoarca, nedorind sa ia parte la incaierare, unde risca sa fie recunoscut.

In timpul vanzolelii, politistii arestasera doi oameni pe care-i tineau bine si-i duceau catre cealalta parte a cheului.

Cei doi se zbateau si opuneau o vie rezistenta agentilor. Printre strigatele lor se amestecau tipetele altor douazeci de indivizi care luau pozitie pentru sau impotriva arestarii. Era de presupus ca acesti doi oameni erau seful echipajului si bucatarul.

La asta se gandira Harry Markel si ai sai. Unul din ei bolborosea intruna:

Au fost prinsi au fost prinsi

Si cum sa-i scoatem de-acolo? Spuse altul din banda.

Culcati-va la pamant! ordona Harry Markel.

Masura era prudenta, caci daca John Carpenter si bucatarul erau in mainile politistilor, acestia vor banui ca ceilalti nu puteau fi departe. Vor avea siguranta ca n-au parasit orasul. Si vor cauta pana-n fundul portului. Vor fi cercetate navele ce se gasesc in rada, dupa ce li se va interzice sa iasa in larg. Nici o ambarcatiune, nici un vas de pescuit n-ar fi exceptate si evadatii ar fi repede descoperiti. Harry Markel nu-si pierdu capul.

Dupa ce banditii se intinsera pe fundul barcii, astfel ca sa nu poata fi vazuti, trecura cateva minute care li se parura foarte lungi. Larma de pe cheu se inteti. Indivizii prinsi se mai impotriveau inca. Ii insoteau huiduielile multimii si era limpede ca ele nu se puteau adresa decat unor raufacatori de teapa celor din banda Markel. Din cand in cand, lui Harry i se paru ca aude si recunoaste vocile lui John Carpenter si Ranyah Cogh. Erau dusi catre debarcader? Oare politistii stiau ca acolo, pe fundul unei ambarcatiuni, erau ascunsi complicii lor? Vor fi toti capturati si dusi inapoi la inchisoare, de unde nu vor mai scapa a doua oara

In sfarsit, strigatele se potolira. Patrula se indeparta cu indivizii prinsi pe strada Blue Fox-ului, indreptandu-se spre partea opusa a cheului.

Pentru moment, Harry Markel si ceilalti sapte nu mai erau amenintati. Acum ce era de facut? Seful echipajului si bucatarul, arestati sau nu, nu erau acolo Cu doi oameni mai putin, in asemenea conditii de inferioritate, putea Harry Markel sa-si puna planul in aplicare, sa faca cu opt insi ceea ce era atat de periculos de facut cu zece? In tot cazul, trebuia sa profite de barca pentru ca sa se indeparteze, sa ajunga intr-un punct al golfului si sa o ia apoi peste campuri. Inainte de a se hotari, Harry Markel urca pe debarcader.

Nevazand pe nimeni de-a lungul cheului, se pregatea sa sara in barca si sa porneasca in larg, cand deodata doi oameni aparura la coltul unei strazi ce se afla la dreapta celei pe care venisera Corty si Harry Markel.

Erau John Carpenter si Ranyah Cogh. Ei se indreptara cu pasi grabiti spre debarcader. Nici un politist nu era, dealtfel, pe urmele lor. Cei arestati erau doi mateloti care lovisera pe un al treilea chiar in taverna Blue Fox.

In cateva cuvinte, Harry Markel fu pus la curent. O patrula tocmai barase strada, cand seful echipajului si bucatarul ajunsesera acolo, incat le-a fost imposibil sa treaca si sa ajunga la cheu pe aceasta cale. Amandoi trebuisera sa se intoarca din drum pana la straduta si ea ocupata de politisti si sa fuga apoi spre partea de sus a cartierului. De aici, intarzierea care era gata sa compromita totul.

- Imbarcarea! Se margini sa spuna Harry Markel.

Intr-o clipa, John Carpenter, Ranyah si el luara loc in barca. Patru oameni se aflau in partea dinainte, cu vaslele pregatite. Parama fu trasa. Seful echipajului tinea carma, avand langa el pe Harry Markel.

Marea era in scadere. Cu refluxul care va dura o jumatate de ora, barca va avea timp sa ajunga la ansa Farmar, care era la o distanta de cel mult doua mile. Evadatii vor sfarsi prin a-l zari pe Alert ancorat, si nu era peste putinta sa surprinda vasul, inainte ca acesta sa se fi pus in stare de aparare. John Carpenter cunostea golful Cork. Chiar la miezul acestei nopti intunecate, indreptandu-se catre sud-sud-est, era sigur ca va ajunge la Farmar. Desigur ca se va zari atunci lumina regulamentara pe care orice nava o aprinde cand se afla ancorata intr-un golf sau port.

In timp ce barca inainta, ultimele lumini ale orasului se pierdeau in negura. Nu se simtea nici un pic de vant. Nici o hula nu agita suprafata golfului. Calmul cel mai desavarsit domnea probabil si in larg.

Douazeci de minute dupa ce parasise debarcaderul, barca se opri.

John Carpenter, ridicandu-se intr-o rana, zise:

- Lumina unui vas colo

O lumina alba stralucea la vreo l5 picioare deasupra apei, la o departare de o suta de stanjeni.

Barca, apropiindu-se la jumatate distanta, ramase nemiscata.

Nu incapea nici o indoiala ca aceasta nava era Alert, pentru ca, dupa informatiile primite, nici o alta corabie nu se gasea atunci ancorata in ansa Farmar. Trebuiau deci sa o abordeze fara sa atraga atentia. Probabil ca echipajul se afla jos, pe aceasta burnita. Dar, oricum, un om va fi de cart pe punte. Acesta nu trebuia sa-i vada sau sa-i auda. Astfel incat asteptara, cu vaslele ridicate, sa fie dusi de curent pana langa bordul lui Alert.

In adevar, in mai putin de un minut, Harry Markel si ceilalti banditi vor fi langa coasta tribord. Ajunsi pe nesimtite, nu le va fi greu sa treaca peste copastie si sa se descotoroseasca de matelotul de cart, inainte ca acesta sa poata da alarma.

Corabia, bine ancorata, nu se misca. Primul val al fluxului se facu simtit fara insa a aduce vreo briza cu el. In aceste conditii, Alert prezenta prova spre intrarea in golf, iar pupa inspre fundul ansei Farmar, pe care-o inchidea o limba de pamant la sud-est. Acest cap trebuiau sa-l inconjoare pentru a ajunge in larg si a porni spre tinta lor, prin canalul Saint George.

Venise momentul cand, in noaptea neagra, barca va aborda nava dinspre tribord. La prova, deasupra puntii, ardea doar felinarul suspendat de straiul arborelui trinchet si cateodata nici el nu se mai vedea, din cauza burnitei din ce in ce mai dese. Nu se auzea nici un zgomot, iar apropierea lui Harry Markel si alor lui nu atrase atentia matelotului de cart.

Cu toate acestea, banditii crezura ca prezenta lor va fi semnalata. Probabil ca un usor clipocit ajunse la urechea matelotului, ai carui pasi se auzira de-a lungul copastiei. Silueta sa se deslusi un moment pe duneta; apoi, aplecandu-se peste copastie, intoarse capul in dreapta si in stanga, ca un om care incearca sa vada ceva

Harry Markel si ceilalti se culcara pe bancile barcii. Intr-adevar, insa, chiar in cazul ca matelotul nu i-ar vedea, va zari totusi barca si-i va chema pe camarazii lui pe punte, fie numai pentru a amara ambarcatiunea in deriva. Acestia vor incerca s-o prinda cand se va apropia si nu va mai fi posibil ca vasul sa fie luat prin surprindere.

Ei bine, nici in acest caz Harry Markel nu va renunta la planurile sale. A pune mana pe Alert era pentru el si ai lui o chestiune de viata si de moarte. Astfel incat nu se indepartara. Vor sari pe punte, vor scoate cutitele, si cum ei vor fi aceia care vor da primele lovituri, vor avea probabil toate avantajele. Dealtfel, imprejurarile le erau favorabile. Dupa ce ramase cateva momente pe duneta, matelotul se intoarse la locul sau de la prova. Nu chema pe nimeni. Nici macar nu zarise ambarcatiunea care luneca prin intuneric. Dupa o clipa barca se lipi de flancul corabiei si se opri in dreptul catargului mare, unde urcarea era mai usoara, caci se puteau sluji de funiile velaturii.

Dealtfel, Alert nu se ridica decat cu sase picioare peste linia de plutire, care de abia depasea dublura de cupru a cocai. In doua sarituri, catarandu-se cu picioarele si cu mainile, Harry Markel si ai sai se aflara pe punte.

Imediat ce barca fu legata pentru ca fluxul sa n-o poata tari inapoi in golf, banditii isi bagara cutitele in cingatoare - cutite pe care putusera sa le fure dupa evadare. Corty fu primul care sari peste parapet. Ceilalti il urmara cu atata indemanare si prudenta, ca marinarul de cart nici nu-i auzi, nici nu-i vazu. Tarandu-se apoi de-a lungul bordurilor, se strecurara spre prova. Matelotul sedea acolo sprijinit de cabestan, aproape adormit. John Carpenter fu acela care, ajungand primul, ii vari cutitul drept in piept.

Nenorocitul nu scoase nici un strigat si, cu inima strapunsa, cazu pe punte unde, dupa cateva zvarcoliri, isi dadu sufletul.

Cat despre Hary Markel si ceilalti doi, Corty si Ranyah Cogh, ajunsera la duneta si Corty spuse in soapta: «Acum, capitanul».

Cabina capitanului Paxton ocupa sub duneta unghiul dinspre babord. Se intra printr-o usa ce se gasea in coltul careului ofiterilor. O fereastra dadea spre punte si o lumina; prin perdeaua acestei ferestre razbatea licarirea lampii suspendate in cercul ei dublu.

La acea ora, capitanul Paxton inca nu se culcase. Isi aranja hartiile de bord in vederea plecarii de a doua zi, odata cu mareea de dimineata, dupa sosirea pasagerilor sai. Deodata usa cabinei se deschise brusc si, inainte de a vedea cine l-a atacat, capitanul horcaia sub loviturile de cutit ale lui Harry Markel, strigand «Ajutor! ajutor

De indata ce aceste strigate se auzira la postul echipajului, cinci sau sase mateloti sarira afara prin tambuchi.

Corty si ceilalti ii asteptau la usa si pe masura ce ieseau erau injunghiati, fara a fi avut timp sa se apere.

In cateva minute, sase mateloti zaceau intinsi pe punte. Raniti mortal, cativa din ei scoteau strigate de groaza si durere. Dar aceste strigate cine sa le auda si cum sa le vina vreun ajutor in fundul acestui golfulet unde singur Alert se afla ancorat, in intunericul de nepatruns al noptii? Sase oameni si capitanul nu alcatuiau tot echipajul. Trei sau patru trebuiau sa mai fie in cabina de unde nu indrazneau sa iasa.

Fura scosi, cu toata rezistenta lor, si intr-o clipa puntea se rosi de sangele a unsprezece cadavre.

- Corpurile sa fie aruncate in mare! striga Corty. Si se pregati sa azvarle cadavrele peste bord.

- Opreste-te! ii zise Harry Markel. Fluxul le va duce in port. Sa asteptam mareea si ea ii va tari in larg.

VI.

STAPANI LA BORD.

Lovitura reusise. Aceasta prima parte a dramei se savarsise, in toata oroarea ei, cu o indrazneala nemaipomenita.

Dupa Halifax, Harry Markel era stapan pe Alert. Nimeni nu va putea banui ce se petrecuse, nimeni nu va putea denunta crima comisa intr-unul din porturile cele mai frecventate, la intrarea golfului Cork, unde se aflau numeroase vase care fac legatura intre Europa si America.

Acum raufacatorii nu se mai temeau de politia engleza. Ea nu se va duce sa-i caute la bordul lui Alert. Erau liberi sa-si continue faradelegile in departatele regiuni ale Pacificului. In cateva ore vor fi trecut de canalul Saint George.

Este adevarat ca atunci cand vor sosi elevii de la Antilian School, pentru a se imbarca pe Alert, a doua zi dimineata, nava nu va mai fi la cheu si-o vor cauta in zadar in golful Cork sau in portul Queenstown. Si cand se va constata aceasta disparitie, ce fel de explicatie se va gasi?

Ce ipoteze le vor trece prin gand? Capitanul Paxton si echipajul sau au fost oare fortati sa plece, fara sa-si astepte pasagerii? Din ce cauza? Nu timpul rau obligase vasul sa paraseasca Farmar Briza din larg abia se facea simtita in apropierea golfului Corabiile cu panze erau imobilizate din lipsa vantului Doar cateva nave cu aburi putusera sa intre si sa iasa in ultimele 48 de ore Inca in ajun, Alert fusese vazut in acest loc si sa presupui ca in timpul noptii a fost abordat, ca a pierit intr-o ciocnire fara sa ramana o epava, parea de neinchipuit.

Era deci de prevazut ca adevarul nu va iesi prea curand la lumina, ba poate chiar niciodata, afara de cazul cand vreun cadavru regasit pe tarm nu va dezvalui misterul ingrozitorului masacru.

Dar era important pentru Harry Markel sa paraseasca repede locul de ancorare din ansa Farmar, ca Alert sa nu mai fie acolo in zorii zilei. Daca imprejurarile il vor favoriza, la iesirea din canalul Saint George, in loc sa apuce in directia sud-vest spre Antile, Alert va merge spre sud. Harry Markel va avea grija sa nu fie vazut de pe uscat si sa se indeparteze de drumurile maritime strabatute de obicei de navele care coboara spre Ecuator. In aceste conditii, avansul castigat va impiedica gasirea vasului, in cazul cand va fi trimisa o vedeta in cautarea sa. Nimic, dealtfel, nu va da de banuit lipsa capitanului Paxton si a echipajului sau de la bordul corabiei tocmite de doamna Kethlen Seymour. Cauzele care au facut-o sa iasa in larg nu vor putea fi cunoscute, si cel mai bun lucru pentru a afla ceva va fi sa se astepte cateva zile, cel putin.

In felul acesta, Harry Markel avea toate sansele de partea lui. Cei noua oameni ai sai ii vor ajunge pentru a manevra nava cu usurinta. Erau, cum se stie, marinari foarte priceputi si aveau o incredere absoluta si justificata in capitanul lor.

Astfel, toate se potriveau sa asigure succesul actiunii. Cand, dupa cateva zile, corabia nu se va mai ivi in golful Cork, autoritatile vor fi convinse ca, dupa ce iesise in larg dintr-o pricina necunoscuta, a pierit impreuna cu echipajul in plin Atlantic. Niciodata nu i-ar veni nimanui in gand ca evadatii din inchisoarea de la Queenstown au pus mana pe nava. Politia va continua sa ancheteze si va cerceta si imprejurimile orasului. Districtul va fi supus unei supravegheri foarte minutioase. Se va da alarma prin sate. Pe scurt, nu se va ivi nici o indoiala ca aceasta banda de raufacatori va fi capturata in scurt timp.

E drept ca ceea ce avea sa agraveze situatia era ca imprejurarile nu ingaduiau ridicarea imediata a ancorei.

In adevar, vremea ramasese aceeasi si nici nu parea ca se va schimba curand. Tot timpul burnita deasa continua sa cada din tavanul jos al cerului. Norii pareau sa coboare pana la suprafata apei. Din cand in cand, sclipirile farului de la intrarea golfului nu se mai zareau deloc, in acest intuneric deplin, nici un vapor cu aburi n-ar incerca sa intre sau sa iasa din golf. Risca sa esueze, deoarece nu putea sa vada luminile de pe coasta si de pe canalul Saint George. Cat despre corabiile cu panze, ele ramasesera probabil imobilizate la cateva mile in larg.

Dealtfel, marea era ca oglinda. Apele golfului abia-abia se increteau sub actiunea mareei care urca. Pe bordajul lui Alert se auzea un clipocit usor. Iar barca se legana lenes la capatul paramei.

- Nu e vant nici cat sa miste o frunza! exclama John Carpenter, injurand de mama focului.

Trebuia deci lasat la o parte gandul unei eventuale plecari. Panzele inerte ar fi atarnat de-a lungul catargelor si nava, dusa de flux, ar fi derivat de-a curmezisul golfului pana in portul Queenstown. In general, cand mareea incepe sa se faca simtita, apele din larg aduc putina briza, si, chiar daca sufla in directie contrara, Harry Markel ar fi incercat sa iasa. Seful echipajului cunostea destul de bine aceste locuri pentru a nu compromite mersul navei si, odata afara, Alert putea sa se tina pe pozitie pana a se folosi de primele adieri ale vantului.

De cateva ori John Carpenter se catara in arborada. Poate ca golfuletul, adapostit de faleze inalte, oprea vantul. Dar nu, sus, girueta marelui catarg ramanea nemiscata.

Cu toate acestea, nu orice speranta era pierduta, chiar daca vantul nu incepea sa bata inaintea zorilor. Era abia ora zece noaptea. Dupa miezul noptii, mareea va schimba directia curentului. In acel moment, profitand de reflux, Harry Markel nu va incerca sa iasa in larg? Ajutat de barci in care vor vasli toti oamenii, Alert, remorcat, va reusi oare sa paraseasca golful? Fara indoiala ca Harry Markel si John Carpenter s-au gandit la aceasta solutie. Dar ce se va intampla daca nava se va imobiliza? Cand pasagerii nu vor mai gasi vasul, ei se vor inapoia in port Se va afla ca Alert a plecat Va fi cautat in golf Si in cazul cand capitania portului ar trimite o salupa cu aburi pentru a-l ajunge dincolo de Roche-Point, in ce primejdie s-ar gasi atunci Harry Markel si banda sa? Nava lor imobilizata ar fi recunoscuta, abordata, cercetata. Ar insemna arestarea pe loc Iar politia ar afla de drama sangeroasa care costase viata capitanului Paxton si a echipajului sau!

Dupa cum se vede, pericolul de a pleca era mare, deoarece n-aveau siguranta ca Alert poate tine cursul; dar sa ramana in golfuletul Farmar era tot atat de primejdios. In aceasta perioada a anului lipsa de vant se prelungeste cateodata mai multe zile.

In orice caz, trebuia luata o hotarare.

Daca vantul nu incepea sa bata in timpul noptii, daca orice plecare era imposibila, Harry Markel si ai sai vor trebui oare sa paraseasca nava, sa ia barca, sa ajunga in fundul golfuletului, sa cutreiere campiile cu speranta de a scapa de cercetarile politiei si dupa lovitura nereusita sa incerce alta? Poate, dupa ce se vor fi refugiat in vreo vagauna a litoralului in timpul zilei, sa astepte briza si, la caderea noptii, sa se intoarca la bord? Dar daca pasagerii, in dimineata urmatoare, vor gasi nava parasita, atunci se vor intoarce la Queenstown. Si se vor trimite imediat oameni pentru a pune mana pe Alert si a-l aduce in port.

Harry Markel, seful echipajului si Corty se sfatuiau ce sa faca, in timp ce ceilalti se adunasera pe punte.

Blestemata briza! repeta John Carpener. Ai prea multa cand nu vrei si nu destula cand ai nevoie!

Si daca fluxul nu aduce vant, spuse Corty, acesta nu va bate nici dinspre uscat, odata cu refluxul

Si barca va sosi maine dimineata cu pasagerii! exclama seful echipajului. Trebuie sa-i asteptam?

Cine stie, John

La urma urmelor, zise John Carpenter, nu sunt decat vreo zece dupa cum scria in ziar niste baieti cu profesorul lor! Am stiut sa scapam de echipajul de pe Alert si vom sti tot asa de bine sa

Corty clatina din cap, nu pentru ca l-ar fi dezaprobat pe John Carpenter, dar crezu ca trebuie sa-l previna:

Ceea ce a fost usor noaptea va fi mai putin usor ziua Si apoi, acesti pasageri vor fi adusi de oameni din port care-l cunosc poate pe capitanul Paxton! Ce sa le raspunzi cand vor intreba de ce nu se afla la bord

Li se va spune ca a plecat pe uscat, replica seful echipajului Baietii se vor imbarca barca lor se va intoarce la Queenstown si atunci

Era limpede ca pe tarmul pustiu, in momentul cand nu se va zari nici o nava in golf, banditii i-ar omori cu usurinta pe pasageri. Nu vor da inapoi de la o noua crima Domnul Patterson si tinerii sai insotitori vor fi masacrati fara a avea timp sa se apere, cum se intamplase si cu oamenii de pe Alert.

Dupa obiceiul sau, Harry Markel ii lasa pe ceilalti sa vorbeasca. Chibzuia ce era de facut in aceasta situatie atat de primejdioasa, care-l punea in imposibilitate sa iasa in larg. Nu va ezita; dar poate ca ar fi bine sa astepte noaptea urmatoare inca douazeci de ore Si apoi, exista o grava complicatie: in cazul cand capitanul Paxton era cunoscut de unul din ei, cum s-ar putea explica absenta lui in chiar ziua, s-ar putea spune chiar la ora, cand Alert trebuia sa plece? Nu.

Cel mai bine era ca timpul sa-i permita sa inalte panzele si sa se indeparteze in timpul noptii, cu vreo douazeci de mile spre sudul Irlandei. Avea intr-adevar un mare ghinion ca nu o putea lua din loc, pentru a se sustrage urmaririi.

In definitiv, poate trebuia numai sa aiba rabdare. Inca nu era unsprezece. O modificare a conditiilor atmosferice nu se va produce oare inaintea zorilor? Da, poate, cu toate ca Harry Markel si acesti oameni ai marii, obisnuiti sa cunoasca timpul, nu intrevedeau nici un semn favorabil. Negura persistenta ii ingrijora pe drept cuvant. Ea indica o atmosfera lipsita de orice electricitate, una din acele «vremi putrede», cum spun marinarii, de la care nu este nimic de sperat si care poate dura mai multe zile.

Oricum, pentru moment, singurul lucru pe care-l puteau face era sa astepte, si asta fu tot ce spuse Harry Markel. La timpul potrivit va decide daca e bine sau nu sa paraseasca nava si sa se refugieze intr-un loc oarecare pe tarmul ansei Farmar, cu scopul de a fugi peste campuri. In tot cazul, banditii se vor aproviziona cu alimente, dupa ce vor fura din sertarul capitanului si din bagajele matelotilor toti banii pe care-i vor gasi. Vor imbraca hainele aflate in postul echipajului - tinuta mai putin suspecta decat cea actuala a evadatilor din Queenstown. Astfel, avand bani si hrana, cine stie daca nu vor reusi sa-i insele pe politistii care-i urmareau si sa se imbarce in vreun port al Irlandei, pentru a se pune la adapost intr-o alta regiune de pe continent?

Deci mai aveau timp cinci-sase ore inainte de a lua o hotarare. Harry Markel si banda sa, urmariti de agenti, ajunsesera rupti de oboseala la bordul lui Alert. Totodata erau si morti de foame. Asa ca, imediat ce devenira stapani pe nava, prima lor grija fu sa-si procure ceva de mancare.

Cel in mod normal insarcinat cu aceasta treaba era Ranyah Cogh. El aprinse un felinar, cerceta bucataria, apoi cambuza situata sub careu, la care ajungeai printr-un tambuchi. Dealtfel, cala fiind aprovizionata din belsug, in vederea unei calatorii dus si intors, ar fi rezistat si pana in marile Pacificului.

Ranyah Cogh gasi tot ce avea nevoie pentru a potoli foamea tuturor ca si setea lor, caci rachiul, whiskyul si ginul nu lipseau.

Dupa ce se ospatara, Harry Markel, care luase parte la masa, dadu ordin lui John Carpenter si celorlalti sa-si schimbe hainele, punand costumele marinarilor ale caror cadavre zaceau pe punte. Apoi vor merge sa doarma pe undeva, urmand sa fie treziti daca vor trebui sa inalte panzele si sa ridice ancora.

Cat despre Harry Markel, el nu se gandea la odihna. Ceea ce-i parea urgent era sa consulte hartiile de bord unde, fara indoiala, va putea gasi anumite informatii. Intra deci in cabina capitanului, aprinse lampa, deschise sertarele cu cheile luate din buzunarele nenorocitului Paxton; apoi, dupa ce scoase diverse hartii, se aseza in fata mesei, pastrand sangele rece de care daduse de atatea ori dovada in cursul vietii sale aventuroase.

Aceste hartii, cum e lesne de inteles, erau in perfecta ordine, deoarece plecarea urma sa se faca a doua zi. Cercetand registrul echipajului, Harry Markel putu sa se convinga ca toti matelotii fusesera prezenti cand atacase nava. Nu era deci de temut ca unii din ei, aflati la corvoada sau in permisie la Queenstown, sa revina la bord. Echipajul fusese masacrat pana la ultimul om.

Harry Markel, verificand registrele, constata de asemenea ca, in ceea ce priveste carnea conservata, legumele uscate, pesmetii, saraturile, faina etc., vasul era aprovizionat pentru cel putin 3 luni de navigatie. Cat despre suma de bani pe care o continea casa de fier a cabinei, ea se ridica la 600 de lire.

Acum, Harry Markel se gandi ca trebuie sa cunoasca drumurile facute de capitanul Paxton cu Alert. In adevar, era important ca nava sa nu fie dusa in porturile in care facuse escale si unde comandantul putea fi cunoscut. Cu vointa lui de a prevedea totul, Harry Markel nu era omul care sa nu fie de o extrema prudenta.

Cercetarea registrelor il puse la curent cu ce dorea sa afle. Alert era o nava de 3 ani, construita la Birkenhead, pe santierele Simpson & Co. Nu facuse pana acum decat doua calatorii in India, cu destinatia Bombay, Ceylon si Calcutta, de unde se intorsese direct la Liverpool, portul sau de origine. Cum nu fusese niciodata in marile Pacificului, Harry Markel putea fi complet linistit din acest punct de vedere. La nevoie avea sa treaca acolo drept capitanul Paxton.

Dealtfel, din calatoriile anterioare ale capitanului, relatate in jurnalul de bord, reiesea ca nu fusese niciodata in Antile. Doamna Kethlen Seymour il alesese pentru a-i duce pe elevii bursieri de la Antilian School si Alert fusese inchiriat pentru asta la recomandarea facuta de un corespondent stabilit la Liverpool si care garanta atat pentru nava cat si pentru capitan.

La douasprezece si jumatate noaptea, Harry Markel, iesind din cabina, se urca pe duneta unde-l intalni pe John Carpenter.

Tot nici o adiere? Intreba el.

Tot, raspunse seful echipajului, si nici un semn ca timpul sa se schimbe.

In adevar, aceeasi burnita cazand din norii grosi, nemiscati de la un orizont la altul, acelasi intuneric pe suprafata golfului si mereu aceeasi liniste pe care nu o intrerupea nici macar cel mai usor clipocit al curentului. Era in perioada mareelor de sfarsit si inceput de patrar de luna, care sunt foarte slabe in aceasta epoca a anului. Fluxul se propaga cu incetineala prin cheile inguste pana la Cork si nu urca decat doua mile pe fluviul Lee.

Or, in aceasta noapte, marea trebuia sa ramana stationara pana la trei dimineata si abia atunci va putea fi simtit refluxul.

Desigur ca John Carpenter avea destule motive sa blesteme ghinionul. Cu mareea in scadere, oricat de slaba ar fi fost briza si din orice directie ar fi batut, Alert ar fi putut ridica panzele, inconjura limba de pamant a golfuletului Farmar si intra in stramtoare. Apoi, executand o mica inaintare, s-ar fi gasit inainte de rasaritul soarelui in largul golfului Cork Dar nu! El sta pe loc, ancorat, nemiscat ca o geamandura sau un corp mort si nu era nici o speranta de a putea pleca in asemenea conditii! Deci trebuiau sa astepte, stapanindu-si cu greutate nerabdarea, si slaba nadejde ca situatia sa se schimbe cand soarele se va revarsa pe inaltimile ansei Farmar.

Doua ore trecura. Nici Harry Markel, nici John Carpenter, nici Corty nu se gandisera sa se odihneasca o singura clipa, in timp ce ceilalti dormeau in cea mai mare parte, intinsi pe langa bastingaj. Aspectul cerului nu se schimba deloc. Norii ramaneau nemiscati. Daca din cand in cand se simtea o boare de vant din larg, ea inceta imediat si nimic nu arata ca briza trebuia sa inceapa, fie dinspre mare, fie dinspre uscat.

La ora trei si douazeci si sapte, cand primele luciri ale soarelui incepeau sa albeasca zarea la rasarit, barca de la capatul paramei, impinsa de reflux, izbi coca lui Alert, care nu intarzie sa se roteasca pe ancora si prezenta pupa spre larg.

Puteau inca spera ca marea in scadere sa aduca putin vant din nord-vest, ceea ce ar fi permis navei sa porneasca si sa intre in canalul Saint George; dar aceasta speranta se spulbera curand. Noaptea se sfarsea fara sa existe vreo posibilitate de a ridica ancora. Acum trebuiau sa vada cum sa scape de cadavrele de pe punte. Inainte, John Carpenter voia sa se asigure daca un vartej nu-i va opri in mijlocul ansei Farmar. Impreuna cu Corty, cobori in barca si urmari curentul care mergea catre limba de pamant ce separa Farmar de golf, deoarece refluxul antrena apele in aceasta directie.

Barca reveni, se aseza de-a lungul bordului in dreptul arborelui mare si pe rand fura depuse in ea corpurile matelotilor. Apoi, pentru mai multa prevedere, le transportara in cealalta parte a capului, unde curentul nu putea sa le arunce pe plaja. Aici John Carpenter si Corty le aruncara unul dupa altul in acea apa linistita, al carei clipocit abia se auzea. Cadavrele se scufundara mai intai, apoi revenira la suprafata si, prinse de reflux, fura duse sa se piarda in larg, in adancurile marii.

VII.

CORABIA CU TREI CATARGE, ALERT.

Alert, corabie cu trei catarge, de 450 de tone, construita, cum s-a mai spus, pe santierele Birkenhead, captusita si asamblata cu arama, inregistrata cu numarul unu la Biroul Veritas, arborand pavilionul britanic, se pregatea sa faca a treia sa calatorie.

Dupa ce, la primele doua traversari, trecuse Atlanticul, ocolise sudul Africii si strabatuse Oceanul Indian, de data aceasta urma sa ia directia sud-vest cu destinatia Antile, pe contul doamnei Kethlen Seymour. Alert, tinand bine la drum si manevrand usor velele, poseda calitati remarcabile de clipper de mare viteza, in orice imprejurare, si nu avea nevoie de mai mult de trei saptamani ca sa strabata distanta care desparte Irlanda de Antile, daca imobilizarile din cauza lipsei de vant nu-i vor prilejui intarzieri.

De la prima sa calatorie, Alert l-a avut comandant pe capitanul Paxton, secund pe locotenentul Davis si un echipaj de noua oameni, suficient sa manevreze o corabie de acest tonaj. Dupa a doua traversare de la Liverpool la Calcutta, acest echipaj nu suferise nici o schimbare, avand aceiasi ofiteri si aceiasi mateloti. Cei ce lucrasera pe nava pana atunci aveau sa lucreze si in timpul acestei calatorii din Europa in America. O incredere absoluta trebuia acordata capitanului Paxton, excelent marinar, constiincios si prevazator, despre care doamna Kethlen Seymour primise cele mai bune referinte. Tinerii pasageri si mentorul lor ar fi gasit la bordul lui Alert, in vederea acestei destinatii, tot confortul si de asemenea toata siguranta pe care o puteau dori familiile lor. Drumul dus si intors urma sa se faca in timpul sezonului favorabil, si absenta celor noua elevi ai scolii Antilian nu putea dura mai mult de doua luni si jumatate.

Din nenorocire, Alert nu mai era sub comanda capitanului Paxton. Echipajul fusese masacrat in golfuletul Farmar, unde era ancorata nava. Iar corabia se gasea in mainile piratilor de pe Halifax. In zorii zilei, Harry Markel si John Carpenter examinara in amanuntime nava pe care o stapaneau. Din prima ochire isi dadura seama de calitatile ei navale: zveltetea formelor, excelentul traseu al liniei sale de plutire, supletea provei, degajarea pupei, inaltimea catargelor, larga incrucisare a vergilor, pescajul adanc care-i permitea o mare suprafata de vela. Era sigur ca pe un vant slab chiar, daca ar fi plecat in ajun la ora noua, ar fi trecut canalul Saint George in timpul noptii si dis-de-dimineata ar fi ajuns la vreo treizeci de mile de coastele Irlandei.

Cand se facu ziua, cerul era acoperit de un plafon de nori josi, sau mai degraba de ceturi, pe care putin vant le-ar fi risipit in cateva minute. Negurile si apa se confundau intre ele la o distanta mai mica de trei cabluri de Alert. In lipsa vantului, aceasta ceata umeda se va topi oare cand soarele va bate mai tare? Era indoielnic. Dealtfel, plecarea fiind imposibila, Harry Markel era multumit ca ceata facea nava invizibila acolo unde era ancorata.

Dar nu ramase astfel. Spre ora sapte, si fara sa se fi simtit vreo suflare de vant nici dinspre uscat, nici dinspre larg, negurile incepura sa se risipeasca sub influenta razelor solare, ceea ce anunta o zi calduroasa, pe care vantul nu o va racori. Curand golful se desprinse din ceata.

La doua mile de Farmar aparu toata privelistea portului Queenstown, iar mai departe se zareau si primele case ale orasului. In fata portului se vedeau ancorate ici, colo, numeroase corabii, care din cauza lipsei vantului se gaseau in imposibilitate de a iesi in larg. Atata timp cat Alert era pierdut in negura, Harry Markel si tovarasii sai nu erau expusi la nici o primejdie ramanand la bord. Dar cand incepura sa se risipeasca ceturile, nu era mai prudent sa debarce si sa se refugieze pe uscat? Intr-o ora sau doua nu vor trebui sa primeasca pe pasagerii lui Alert, de vreme ce, dupa informatiile din ajun, calatorii ajunsesera la Queenstown? Va mai fi timp, cand vor debarca pe malul ansei Farmar, sa mai poata fugi pe uscat?

John Carpenter, Corty si ceilalti se stransera, in acest moment, in jurul lui Harry Markel, asteptand doar un ordin pentru a imbarca proviziile in barca. Cu ajutorul vaslelor ar fi ajuns in scurt timp la plaja din fundul golfuletului.

Dar la intrebarea pusa de seful de echipaj, Harry Markel se multumi sa raspunda:

Suntem la bord si ramanem aici.

Oamenii, avand incredere in el, tacura malc. Fara indoiala, Harry Markel avea motivele lui sa vorbeasca in felul acesta.

Intre timp, golful se anima putin. In lipsa corabiilor, cateva vaporase cu aburi se pregateau sa ridice ancora. Cinci sau sase salupe navigau de la o nava la alta, intrau in port sau ieseau, lasand in urma lor o lunga dara de spuma. Niciuna din ele nu se indrepta insa spre golfuletul Farmar. Deci nu era nimic de temut pentru Alert.

Catre ora opt insa trebuira sa fie cu ochii in patru. Un vas patrunsese in golf si se indrepta catre intrarea in Farmar, apoi o lua la dreapta ca si cum ar fi cautat un loc de ancorare, nu departe de Alert. Nava avea oare intentia sa arunce ancora in aceasta parte, in loc sa se duca spre debarcaderele din Queenstown? Si era numai o oprire de cateva ore, sau va sta cateva zile? Desigur ca ambarcatiunile din port nu vor intarzia s-o acosteze si acest du-te-vino ar fi putut avea urmari suparatoare pentru Harry Markel si banda sa.

Vasul cu pricina, sub pavilion britanic, era unul din acele mari cargoboturi care, dupa ce transportase carbuni in coloniile engleze, revenea incarcat cu grau sau nichel.

Intre timp, dupa ce trecuse de capul golfuletului, nu mai inainta decat cu o viteza mica. Harry Markel se intreba daca se va opri sau daca va manevra pentru a intra in Farmar.

Concordia, caci i se distingea bine numele, evident ca nu voia sa ajunga, in linie dreapta, in portul Queenstown. Din contra, se apropie de Alert si se opri cand distanta pana la el ajunsese de o suta de metri. Totusi nimic nu arata ca ar face pregatiri sa arunce ancora in acest loc. Ce voia capitanul de pe Concordia? De ce facea aceste manevre? Il recunoscuse oare pe Alert sau ii citise numele pe tabla de la pupa corabiei? Avusese oare relatii cu capitanul Paxton si voia sa ia contact cu el? Avea sa coboare oare una din barcile sale si sa vina la bordul corabiei?

Nu este greu de inteles cat de ingrijorati erau Harry Markel, John Carpenter, Corty si complicii lor. Desigur ca ar fi fost mai bine daca ar fi parasit nava in timpul noptii, de vreme ce nu putusera sa iasa in larg, si sa se raspandeasca prin campii, spre a ajunge intr-un colt al districtului mai sigur decat imprejurimile Queenstown-ului, unde agentii politiei trebuiau sa fie in urmarirea evadatilor.

Acum era prea tarziu.

Totusi, Harry Markel, ferindu-se sa se arate pe duneta, statea in usa careului in asa fel incat sa fie ascuns de balustrada.

In acest moment, Alert fu chemat in acesti termeni de unul din matelotii Concordiei:

- Hei! Careva de pe Alert! Capitanul este la bord?

La aceasta intrebare, Harry Markel nu se grabi sa raspunda. Nu incapea nici o indoiala ca era cautat capitanul Paxton de care Concordia avea nevoie.

Dar aproape imediat o a doua intrebare fu lansata de portavoce:

- Cine comanda pe Alert?

Era evident ca nu cunosteau decat numele corabiei si nu stiau cine o comanda.

Deci, intr-o anumita masura, Harry Markel putea fi linistit. Apoi, deoarece o tacere prea indelungata putea sa para suspecta, intreba si el la randul sau, dupa ce se urca pe duneta:

Cine comanda pe Concordia?

Capitanul James Brown! raspunse chiar capitanul, care se afla pe pasarela si putea fi recunoscut dupa uniforma.

Ce doreste capitanul James Brown? intreba Harry Markel.

Stiti cumva daca nichelul este in crestere sau in scadere la Cork?

Spuneti ca-i in scadere si va pleca sugera Corty.

In scadere, raspunse Harry Markel.

- Cu cat?

Trei silingi si sase pence sufla Corty.

Trei silingi si sase pence repeta Harry Markel.

Atunci nu este nimic de facut aici, raspunse James Brown. Multumesc, capitane.

La dispozitia dumneavoastra!

N-aveti nici un comision pentru Liverpool?

Nu.

Calatorie buna lui Alert!

Calatorie buna Concordiei!

Dupa ce James Brown obtinu aceste informatii - va dati seama cat te puteai bizui pe ele - Concordia manevra pentru a iesi din ansa Farmar. Cum ajunse dincolo de cap, mari viteza si lua directia Liverpool, spre nord-est.

In acest moment, John Carpenter facu aceasta observatie:

- Drept multumire ca l-am informat atat de exact despre cursul nichelului, capitanul Concordiei ar fi putut cel putin sa ne remorcheze si sa ne scoata din acest golf blestemat!

Dealtfel, chiar daca ar fi inceput sa bata vantul, era prea tarziu pentru a le fi de folos. Acum se iscase o mare miscare intre Queenstown si stramtoare. Barci de pescari se incrucisau, si cateva din ele se pregateau sa intinda plasele in spatele limbii de pamant, la cateva cabluri distanta de nava. Astfel ca Harry Markel si ceilalti banditi nu se aratara, din precautie, pe punte. De fapt, daca Alert ar fi plecat inainte de sosirea pasagerilor, care erau asteptati dintr-o ora intr-alta, aceasta plecare neasteptata ar fi parut suspecta. Cel mai bun lucru era sa nu iasa din golfulet inainte de lasarea noptii, admitand ca acest lucru ar fi fost posibil.

Dupa cum se vede, situatia era dintre cele mai ingrijoratoare: se apropia momentul cand mentorul grupului de bursieri si tinerii sai tovarasi de calatorie se vor indrepta spre bordul lui Alert.

Nu trebuie uitat ca plecarea era fixata pentru 30 iunie de catre doamna Kethlen Seymour, in acord cu directorul scolii Antilian. Si era ziua de 30 iunie. Domnul Patterson, debarcat in seara din ajun, nu va voi sa piarda nici o clipa. Ca om pe cat de meticulos pe atata de punctual, nu-si va permite nici macar sa viziteze Cork sau Queenstown, cu toate ca nu cunostea niciunul din aceste doua orase. Dupa o noapte in care se va fi odihnit de oboseala traversarii, se va scula, va trezi pe toata lumea, va merge in port unde i se va arata locul unde Alert este ancorat, si o singura ambarcatiune va fi suficienta sa-i duca acolo.

Desigur ca Harry Markel se gandea la toate acestea, cu toate ca nu stia ce fel de om era domnul Patterson. Avand grija sa nu apara pe duneta, de teama sa nu fie zarit de pescari, supraveghea totusi cu atentie golful Cork. Prin hubloul din spate al careului, Corty si el, cu luneta la ochi, urmareau orice miscare in port, unde desluseau perfect cheiurile si casele care se aflau la doua mile distanta. Cerul se inseninase complet. Soarele se inalta pe zarea senina de unde alungase ultimele ceturi. Dar nici o urma de vant, nici macar in larg, si semnalele semafoarelor indicau o mare foarte linistita.

- Hotarat lucru, exclama John Carpenter, ca inchisoare era preferabila cea din Queenstown! Cel putin de-acolo am putut evada In timp ce de aici

- Asteapta, ii raspunse Harry Markel.

Putin inainte de ora zece si jumatate, Corty aparu in usa dunetei si zise:

- Cred ca am zarit o barca cu vreo zece persoane, care tocmai a plecat din port

- Trebuie sa fie pasagerii! exclama seful echipajului.

Harry Markel si dansul intrara indata in careu si privira cu luneta barca semnalata de Corty.

Curand nu mai era nici o indoiala ca aceasta ambarcatiune se indrepta spre Alert, ajutata fiind de curentul mareei in scadere. Era condusa de doi mateloti si un al treilea se afla la carma. In mijloc si in spate sedeau zece persoane, printre care se observa un anumit numar de colete si valize. Fara doar si poate, erau pasagerii lui Alert, care veneau sa urce la bord. Sosise momentul decisiv care putea narui tot ce pusese la cale Harry Markel!

Situatia depindea de eventualitatea ca domnul Patterson sau unul dintre tineri sa-l fi cunoscut pe capitanul Paxton. Parea prea putin probabil, insa, si pe acest lucru s-a bizuit Harry Markel pentru punerea in aplicare a planului sau. Dar nu s-ar fi putut ca marinarii din port care conduceau barca sa-l fi cunoscut pe comandantul lui Alert? Si ce vor spune acestia cand el, Harry Markel, se va prezenta in locul lui Paxton

Trebuia, totusi, sa se tina seama ca Alert venea pentru prima oara sa faca escala in portul Queenstown sau, mai bine-zis, in golful Cork. Capitanul sau va fi coborat pe uscat pentru a indeplini formalitatile impuse oricarei nave la sosirea si la plecarea ei, nu-ncapea indoiala. Dar se putea admite, fara a te iluziona prea mult, ca marinarii barcii nu s-au intalnit cu el la Queenstown.

In orice caz, zise John Carpenter, terminand discutia avuta cu ceilalti banditi in aceasta privinta, sa nu-i lasam pe marinari sa urce la bord

Asa e mai prudent zise Corty. Vom da noi o mana de ajutor, la urcarea bagajelor

- Fiecare la postul sau, comanda Harry Markel.

Si, inainte de toate, lua masura de precautie de a face sa dispara barca pe care o furasera in ajun pentru a veni la golfuletul Farmar. Ambarcatiunile de pe Alert vor fi suficiente pentru ei, daca trebuiau sa fuga. Cu cateva lovituri de topor sparsera barca si o scufundara.

Apoi Corty merse in fata, gata sa arunce o parama, indata ce ambarcatiunea se va apropia.

Sa fim curajosi, ii spuse John Carpenter lui Harry Markel, trebuie sa facem fata primejdiei

Am mai trecut noi prin primejdii si vom mai avea de infruntat si altele, John!

Si am scapat totdeauna cu bine, Harry! La urma urmelor, nu poti fi spanzurat de doua ori E adevarat ca este prea mult si o singura data!

Intre timp, ambarcatiunea se apropia, tinandu-se la mica distanta de tarm, in asa fel incat sa intre in Farmar prin partea dinauntru a limbii de pamant care il apara. Se gasea acum la o departare de circa o suta de stanjeni. Se puteau distinge bine fetele pasagerilor.

Situatia avea sa se decida in cateva momente. Daca lucrurile se vor desfasura cum dorea si spera Harry Markel, daca disparitia capitanului Paxton nu va fi constatata, va actiona dupa imprejurari. Dupa ce ii va primi pe bursierii doamnei Kethlen Seymour asa cum se cuvenea, cum ar fi facut-o capitanul lui Alert, ii va instala, fara ca lor sa le vina in minte sa paraseasca bordul.

In adevar, vazand ca, in lipsa vantului, corabia nu va putea ridica ancora, poate ca domnul Patterson si tinerii elevi vor cere sa fie dusi inapoi la Queenstown. Probabil ca nu avusesera timp sa viziteze nici zona industriala, nici cartierul maritim si, de vreme ce aveau ragaz, era posibil ca ei sa faca o asemenea propunere.

Aceasta ar fi constituit o adevarata primejdie, care trebuia evitata. Caci, dupa ce-si va lasa pasagerii la bord, barca se va intoarce in port si va trebui ca una din ambarcatiunile lui Alert sa-i duca inapoi, ambarcatiune pe care se vor gasi doi sau trei oameni ai lui Harry Markel.

Or, nu era de temut ca agentii politiei, care cercetasera fara rezultat tavernele din cartier, sa-si continue cercetarile pe strazi si pe cheuri? Daca unul din evadati era recunoscut, totul ar fi fost descoperit O salupa cu aburi ar pleca imediat in golfuletul Farnur cu o patrula de politisti, agentii ar pune mana pe Alert si toata banda ar recadea in mainile lor

De aceea, cand pasagerii vor fi la bord, nu li se va mai permite sa debarce, chiar daca intarzierea plecarii s-ar prelungi cu cateva zile. Dealtfel, chiar in noaptea care vine, cine stie daca Harry Markel nu va reusi sa scape de ei, cum a scapat de capitanul Paxton si de echipajul sau

Harry Markel dadu apoi ultimele dispozitii. Oamenii sai nu trebuiau sa uite ca nu mai erau piratii de pe Halifax sau evadatii din inchisoarea de la Queenstown ca erau acum marinarii de pe Alert, cel putin pentru aceasta zi. Vor trebui sa se controleze, sa nu scoata nici un cuvant imprudent, sa aiba aerul unor marinari cinstiti, sa aiba «tinuta» cum a spus John Carpenter, sa faca onoare generoasei doamne Kethlen Seymour! Toti intelesera bine rolul ce-l aveau de jucat. In asteptare si pana-n momentul cand ambarcatiunea avea sa plece inapoi, li se dadu ordin sa se arate la fata cat mai putin posibil Trebuiau sa ramana in postul echipajului Seful de echipaj si Corty vor face fata singuri la imbarcarea bagajelor si instalarea pasagerilor.

Cat despre gustarea de dimineata, ea avea sa fie servita in careul ofiterilor - o gustare buna, pe care o furniza cambuza lui Alert. Asta era treaba lui Ranyah Cogh si el isi propuse sa-i uimeasca pe toti prin talentele lui culinare.

Sosise momentul sa se poarte cum ar fi facut-o capitanul Paxton si echipajul sau. Barca se afla la numai cativa stanjeni, si cum nu se putea ca nimeni sa nu fie pe punte pentru a-i primi pe pasageri, Harry Markel se indrepta spre scara de franghie de la tribord.

E de la sine inteles ca imbracase uniforma nefericitului capitan si ca toti insotitorii sai purtau hainele gasite in postul echipajului. Alert fu chemat de catre marinarii ambarcatiunii si Corty arunca o parama care fu agatata cu cangea, apoi adusa spre prova. Tony Renault si Magnus Anders, catarandu-se primii pe scara de franghie, sarira pe punte. Camarazii lor ii urmara. Apoi fu randul domnului Horatio Patterson, pe care John Carpenter il ajuta foarte respectuos sa treaca parapetul.

Incepura imediat si transbordarea bagajelor, mici valize usoare si care nu cereau sfortari; totul se facu in cateva clipe.

Marinarii din barca nu urcara, asadar, la bord. Platiti de domnul Patterson de la care primira si un bacsis bun, ei intoarsera si luara drumul inapoi spre port.

In acest moment, mentorul, corect ca intotdeauna, se inclina intreband:

Capitanul Paxton

Eu sunt, domnule, raspunse Harry Markel. Domnul Patterson saluta din nou plin de politete si adauga:

Capitane Paxton, am onoarea sa va prezint pe elevii de la Antilian School si sa va exprim asigurarea deplinei mele consideratiuni si cele mai respectuoase omagii

Semnat Horatio Patterson, murmura la urechea lui Louis Clodion mucalitul Tony Renault, care saluta impreuna cu toti camarazii sai pe capitanul navei Alert.

VIII.

LA BORD.

Drumul domnului Patterson si al elevilor de la Antilian School se facuse in bune conditiuni. Ii interesasera cele mai mici intamplari din cursul calatoriei. Un adevarat stol de pasari scapate din colivie - pasari perfect domesticite, insa, si care trebuiau sa se intoarca! Si toate acestea nu erau decat inceputul.

Desigur ca acesti tineri nu erau la prima lor calatorie cu trenul sau cu vaporul. Toti trecusera chiar si Oceanul Atlantic, cand au sosit in Europa, venind din Antile. Dar a spune ca marea nu mai avea secrete pentru ei, asta nu! Dealtfel, abia isi mai aminteau de acea traversare. Cel mai in varsta dintre ei avea cel mult vreo zece ani cand pusese piciorul pe pamantul Angliei. Calatoria la bordul lui Alert va fi deci ceva nou. Cat despre mentor, era pentru prima oara cand se aventura pe intinderea perfidului element, spre marea lui satisfactie. Hoc erat in votis[14], repeta el, la l800 de ani dupa Horatiu.

Coborand din tren la Bristol, micul grup luase la cinci dimineata pachebotul care efectua serviciul regulat intre Anglia si Irlanda, pe o distanta de circa 200 de mile.

Aceste pacheboturi sunt nave elegante, bine amenajate, rapide, ajungand sa parcurga l7 mile pe ora. Timpul era frumos. Se simtea numai o briza usoara. De obicei, intrarea in canalul Saint George, imediat dupa ce depaseai Milford Haven si capurile Tarii Galilor, este anevoioasa. E adevarat ca asta insemna aproape jumatatea drumului, dar pasagerii aveau de suferit de obicei inca o jumatate de zi. De data aceasta ei se simteau ca intr-o plimbare cu iahtul pe apele linistite ale lacului Lomond sau Katrine in tara lui Rob Roy, in plina Scotie.

Domnul Horatio Patterson nu suferise de rau de mare pe canalul Saint George si avea cele mai bune sperante si pentru viitor. Ascultandu-l, dealtfel, reiesea ca un om bine cladit, prudent si energic n-avea de ce sa se teama de raul de mare.

- Este o chestiune de vointa, repeta el, si nu altceva!

In plina forma atat trupeste cat si sufleteste, mentorul si laureatii sosira in portul Queenstown. Era vadit ca nu vor avea timp sa viziteze acest oras si nici Cork, metropola lui.

Cum era de inteles, toti simteau cea mai vie dorinta sa se gaseasca la bordul lui Alert, sa puna piciorul pe aceasta corabie inchiriata anume pentru ei - mai bine-zis un iaht de agrement - sa-si ia in primire cabina, sa se plimbe pe punte, la prova sau la pupa, sa intre in relatii cu capitanul Paxton si echipajul sau, sa ia prima masa in careu, sa asiste la toate manevrele unei plecari la care vor da si ei o mana de ajutor, daca acest lucru va fi necesar. Nu era deci cazul sa se plimbe pe strazile Queenstown-ului si daca Alert ar fi fost ancorat in port, domnul Patterson si tinerii sai insotitori s-ar fi imbarcat imediat. Dar era tarziu, aproape ora noua seara. Deci plecarea spre golfuletul Farmar fu hotarata pentru a doua zi.

Avura o mica deceptie, caci toti sperau sa petreaca prima noapte la bord, inghesuiti in paturile lor suprapuse, «ca niste sertare ale unui scrin», cum zicea Tony Renault - si ce placere este sa dormi in fundul acestor sertare!

Dar trebuira sa amane imbarcarea pentru a doua zi.

Totusi, chiar in aceeasi seara, Louis Clodion si John Howard isi dadura intalnire cu un marinar din port, care le promise sa-i duca cu barca sa la locul unde era ancorat Alert. La intrebarile ce i le pusera, el indica punctul unde se afla Farmar aproape de intrarea in golful Cork, la o distanta de circa doua mile. Daca ar fi vrut, puteau fi dusi acolo chiar de la sosirea lor si cei mai nerabdatori se aratara gata sa accepte aceasta propunere. O plimbare nocturna prin golf pe acest timp calduros si linistit nu putea fi decat foarte placuta.

Domnul Patterson nu-si dadu insa consimtamantul. Nu va fi tarziu daca se vor prezenta maine la capitanul Paxton, deoarece plecarea era fixata pentru 30 iunie. E foarte probabil ca laureatii sa nu fie asteptati inainte de aceasta data. Si apoi, se lasa noaptea. Orologiile din Queenstown batusera de zece Nu incapea nici o indoiala ca la aceasta ora capitanul Paxton si echipajul sau se culcasera La ce bun sa-i trezeasca?

Ei, exclama Tony Renault, daca am fi la bord, poate ca Alert ar ridica ancora chiar in noaptea aceasta!

Ce vorbesti, tinere? Spuse marinarul. E imposibil sa plece acum, si cine stie daca aceasta acalmie nu va mai dura cateva zile

Credeti asa ceva, domnule marinar? Intreba domnul Patterson.

E de temut

Ei bine, in acest caz, spuse domnul Patterson, ar fi poate mai bine sa ne instalam intr-un hotel din Cork sau din Queenstown, pana in momentul cand un vant prielnic va umfla panzele.

O, domnule Patterson domnule Patterson! exclamara Magnus Anders si alti cativa, neputandu-si stapani un gest de deceptie.

Cu toate acestea scumpi elevi

Se iscara discutii si rezultatul fu ca hotarara sa mearga la hotel pentru a petrece noaptea si ca in zorii zilei, cand mareea este in scadere, ambarcatiunea retinuta va transporta pasagerii in golfuletul Farmar.

Dealtfel, domnul Patterson isi facu o socoteala foarte normala pentru un contabil: instalandu-se la bord, cheltuielile de hotel ar fi evitate si asta insemna ceva. In plus, nimic nu-i putea impiedica sa se intoarca la Queenstown si la Cork, daca plecarea trebuia sa intarzie cateva zile din cauza lipsei de vant.

Domnul Patterson si laureatii se dusera la un hotel de pe cheu. Se culcara si dormira tun, iar a doua zi, dupa micul dejun alcatuit din ceai cu sandvisuri, se urcara in barca pentru a ajunge la bordul lui Alert.

N-ati uitat ca ceturile se risipisera. Astfel ca, imediat ce barca s-a departat cu o mila, ansa Farmar aparu dupa ocolirea unei limbi de pamant care o marginea la nord.

Alert! exclama Tony Renault, aratand spre singura corabie care era ancorata acolo.

Da tinere domn, Alert raspunse stapanul barcii. O nava frumoasa, va asigur!

Cunoasteti pe capitanul Paxton? Intreba Louis Clodion.

Nu-l cunosc deloc, caci a coborat rar pe uscat. Dar trece drept un excelent marinar si are un echipaj bun sub ordinele sale.

Ce frumoasa corabie cu trei catarge! exclama Tony Renault, a carui admiratie era cu totul impartasita si de colegul sau Magnus Anders.

E un adevarat iaht! zise Roger Hinsdale, magulit ca doamna Kethlen Seymour pusese aceasta nava superba la dispozitia lor.

Un sfert de ora mai tarziu, barca se afla langa corabie in josul scarii de la tribord.

Dupa cum se stie, asa cum fusese stabilit, patronul cu cei doi oameni ai sai ramasesera in ambarcatiunea care-si relua imediat drumul spre port.

Se stie de asemenea in ce conditii fusesera facute prezentarile si cum Harry Markel ii primise pe calatori sub numele capitanului Paxton.

Dupa aceasta, John Carpenter, in calitate de sef al echipajului, isi oferi serviciile si propuse pasagerilor sa-i conduca la cabinele lor.

Intre timp, domnul Patterson se simti obligat sa faca noi complimente capitanului. O felicita pe doamna Kethlen Seymour ca incredintase soarta grupului de tineri excursionisti unui comandant atat de distins, cu o reputatie excelenta in lumea maritima. Fara indoiala ca, incercand sa intre in universul lui Tetis, ei se expuneau la anumite primejdii Dar, cu capitanul Paxton, pe o nava atat de buna ca Alert, cu un echipaj atat de experimentat, se puteau infrunta furiile lui Neptun

Harry Markel se arata rece si nepasator in fata acestui val de aprecieri. Se multumi sa raspunda ca el si oamenii sai vor face tot ce se poate pentru ca pasagerii sa fie pe deplin satisfacuti in timpul acestei calatorii.

Si acum, se punea problema sa se viziteze nava, «din fundul calei pana in varful catargelor» cum spunea Tony Renault.

Nu era de mirare ca acest lucru ii interesa in cel mai inalt grad pe tinerii pasageri. Nu era aceasta nava casa lor, orasul plutitor care le fusese harazit pentru o durata de trei luni? Nu era ea ca o parte din Antilian School, unde vor locui in tot timpul acestei calatorii?

In primul rand mersera in careul de sub duneta, unde aveau sa manance cu totii, cu masa de ruliu in mijloc, banci cu spatarul mobil, lampi cu suspensie articulata, diversele unelte agatate de arborele artimon, care strabatea masa, spiraiul cu gratii pe unde patrundea lumina de afara, cu oficiul in care farfurii, sticle si alte obiecte erau ferite de ruliu si tangaj.

Apoi de fiecare parte se deschideau cabinele pasagerilor, cu cusetele si toaletele lor, cu micul lor dulap, luminate de un hublou de sticla lenticulara, aflat in peretele dunetei. In aceste cabine vor fi grupati bursierii: in partea stanga, Hubert Perkins si John Howard in prima cabina, Roger Hinsdale singur in a doua, Louis Clodion si Tony Renault in a treia; la dreapta, Niels Harboe si Axel Wickborn in a patra, in a cincea Albertus Leuwen si in a sasea Magnus Anders. Cat despre cabina rezervata domnului Horatio Patterson, care se afla alaturi de cabina capitanului, langa intrarea in careu, in dreapta, ea dadea spre partea din fata a dunetei si era ceva mai spatioasa decat ale tinerilor sai insotitori La nevoie el se putea considera secundul lui Alert si ar fi avut dreptul sa poarte doua galoane pe manecile redingotei. Dupa cum se vede, dispozitiile doamnei Kethlen Seymour n-au omis nimic din ceea ce putea sa asigure confortul si igiena tinerilor «antilieni». E adevarat ca nu se gasea nici un medic la bord, dar nu era de prevazut vreo boala sau un accident grav in timpul traversarii. Mentorul va sti sa inlature imprudentele ce le-ar putea face cei mai indrazneti din grup. Totusi, farmacia lui Alert era bine aprovizionata cu medicamente de uz curent. Si apoi, in caz de timp nefavorabil, vant si furtuni, pasagerii se vor putea imbraca in haine de marinar. Nici sepcile, nici mantalele si pantalonii de piele cernita nu lipseau din fiecare cabina.

Nu era de mirare ca Tony Renault si alti cativa voira sa se «marinareasca» din clipa sosirii lor la bord. In ceea ce-l priveste pe domnul Horatio Patterson, credincios cilindrului sau si redingotei negre cu cravata alba, ar fi socotit nedemn de caracterul si responsabilitatea sa sa imbrace bluza de marinar si sapca traditionala. Dealtfel, nu era cazul, pe acest timp calm si pe apele nemiscate ale golfului Cork, cand corabia nu era leganata nici macar de unduirea hulei, sa schimbe ceva din obiceiurile sale. Daca doamna Patterson s-ar fi aflat langa el, nici n-ar fi crezut ca a parasit apartamentul sau de la Antilian School. Si poate ca n-ar fi vazut alta diferenta intre ansa Farmar si Oxford Street, decat ca trecatorii erau intr-un numar mai mic.

Dupa ce vizitara careul si dupa ce-si depusera valizele fiecare in cabina sa, elevii incepura inspectarea navei, condusi de John Carpenter care raspundea la toate intrebarile pe care i le puneau, in special, Tony Renault si Magnus Anders. Pe duneta, timona si locurile echipajului fura privite cu mare atentie si fara indoiala ca acesti viitori marinari aveau mancarimi la mana ca sa ia bara, s-o indrepte spre nord-nord-est un sfert est, sau spre sud-sud-vest o optime sud. Intorsi pe punte, tinerii o strabatura, examinand cele doua barci suspendate pe macarale mici si iola inaltata in spate, la pupa. Inaintea primului arbore, trinchetul, era bucataria in care se pregatea masa de pranz sub supravegherea lui Ranyah Cogh, care fu felicitat de domnul Horatio Patterson pentru frumusetea sa de tip african. In sfarsit, postul echipajului, ai carui oameni nu inspirara nici o neincredere, teuga, cabestanul, una din ancore, aflata la deschizatura tribordului, cea de la babord fiind cufundata in apa, toate retinura atentia acestor tineri curiosi. Ramanea acum de vizitat cala pentru a termina cu explorarea navei.

Nu trebuie sa surprinda pe nimeni ca domnul Patterson nu se hazarda sa-i urmeze pe elevii sai in adancurile intunecate ale navei, in adevar, nu existau scari, ci numai niste crestaturi intr-o placa de metal, unde trebuia sa bagi piciorul. El nu se aventura, asa cum nu se aventura nici sa urce sarturile care duc la gabie, pe vergile marelui catarg ori pe arborele mic - trinchetul. Dar tinerii coborara repede in interiorul lui Alert, acolo unde incarcatura era inlocuita de lingouri de fonta care asigurau stabilitatea navei. Cala fu strabatuta de la prova, unde comunica printr-o scara cu postul echipajului, pana la pupa, unde un perete metalic etans o separa de cambuza aflata sub duneta. Se gaseau acolo panze, parame, piese de schimb din lemn, pentru arborada, si de asemenea un anumit numar de lazi cu conserve, butoaie cu vin, butoaie cu rachiu si saci cu faina. In adevar, Alert era aprovizionat ca si cum trebuia sa faca inconjurul lumii.

Dupa ce terminara vizitarea, toti urcara si venira pe duneta sa-l intalneasca pe mentorul lor, care era impreuna cu capitanul. Amandoi discutau de unele si de altele, domnul Patterson cu limbutia sa obisnuita, si Harry Markel care se multumea sa raspunda in putine cuvinte. Un marinar cumsecade, fara indoiala, dar prea putin comunicativ.

Atunci Tony Renault incepu sa se invarteasca in jurul barei, sa examineze habitaclul in care se gasea compasul, sa puna mana pe timona, s-o miste intr-un sens sau altul, ca un timonier, apoi zise: Domnule capitan ne veti permite din cand in cand, sa conducem putin cand va fi timp frumos

- Ei zise mentorul, nu stiu daca acest lucru ar fi prudent

- Fiti linistit, domnule Patterson, nu vom scufunda corabia! declara Tony Renault.

Harry Markel se margini sa incuviinteze din cap.

La ce se gandea? Se strecurase oare in sufletul sau putina mila, vazandu-i pe acesti tineri atat de fericiti, atat de bucurosi de a se fi imbarcat la bordul lui Alert? Nu! Si in noaptea urmatoare nu va cruta pe niciunul.

In acest moment suna clopotul de la prova. Unul din mateloti batu cele patru lovituri pentru ora 11.

- Ne cheama la masa, zise Louis Clodion.

- Ei bine, o vom onora! raspunse domnul Horatio Patterson. Mi-e o foame de lup

De lup de mare spuse Tony Renault.

Lupus maritimus, traduse domnul Patterson.

Era in adevar ora mesei pe care Harry Markel se scuza ca nu putea s-o prezideze, avand obiceiul, zise el, sa manance in cabina sa.

Pranzul era servit in careu si fiecare gasi un loc in jurul mesei. Ouale, carnea rece, pestele proaspat, pesmetii si ceaiul, totul fu apreciat ca excelent. Dealtfel, aceste stomacuri tinere, infometate de plimbarea lor matinala, nu s-ar fi aratat in nici un caz prea pretentioase, dar trebuie sa marturisim ca domnul Patterson manca de doua ori mai mult decat la cantina de la Antilian School.

Dupa pranz, toti il regasira pe duneta pe Harry Markel.

Si dupa cum se intelesesera, Louis Clodion i se adresa:

- Domnule capitan, credeti ca veti putea porni curand

Indata ce va incepe sa bata vantul, raspunse Harry Markel, care prevazuse scopul acestei intrebari, ceea ce se poate intampla dintr-un moment in altul.

Si daca vantul este potrivnic? Spuse domnul Horatio Patterson.

Aceasta nu va impiedica plecarea si mersul navei. Ceea ce ne trebuie este briza, ori de unde ar sufla

Da! exclama Tony Renault.

Cat mai repede, adauga Magnus Anders.

Asa cum spuneti, domnilor replica Harry Markel.

Si, in realitate, exista o priveliste mai frumoasa decat cea a unei nave cu panzele umflate de vant?

In fine, domnule capitan, intreba Niels Harboe, este vreo speranta ca briza sa inceapa sa bata?

In aceasta dupa-amiaza? Adauga John Howard.

Sper, raspunse Harry Markel. Calmul dureaza de aproape saizeci de ore si desigur ca va inceta.

Domnule capitan, intreba Roger Hinsdale, am vrea sa stim daca exista vreo sansa ca Alert sa plece astazi

Va repet, domnilor, ca n-as fi deloc mirat, caci barometrul scade putin; totusi, n-as putea sa fiu sigur

In acest caz, zise Louis Clodion, poate ca am putea sa coboram pe uscat ca sa petrecem acolo aceasta dupa-masa?

- Da da, repetara impreuna toti camarazii sai.

Or, tocmai aceasta era o propunere cu care Harry Markel nu era de acord. Sub nici o forma nu va trimite pe nimeni pe uscat, nici dintre pasageri si nici din echipaj. Insemna sa agraveze o situatie si asa periculoasa. Si atunci interveni si domnul Patterson sa sprijine cererea prin cateva citate foarte oportune. Nici tinerii sai tovarasi, nici el nu cunosteau Cork-ul sau Queenstown-ul Nu putusera in ajun sa viziteze aceste doua orase Se spunea ca imprejurimile sunt foarte interesante, in special oraselul Blarney, apoi castelul avand o piatra, se spune, care ii cearta pentru totdeauna cu adevarul pe cei ce-si apropie de ea buzele.

Cum este de inteles, toti il sprijinira pe domnul Patterson. Intr-o jumatate de ora, una din barcile lui Alert, cu doi oameni, i-ar fi putut duce in port si ei promiteau ca vor fi inapoi inainte de caderea serii.

Cum vedeti, domnule capitan, zise domnul Patterson, va rugam cu totii.

As fi bucuros sa pot consimti, raspunse pe un ton cam aspru Harry Markel. Dar nu pot Suntem in ziua fixata pentru plecare Oricat de putin vant ar fi si, daca trebuie, numai cu mareea care va scadea, sper sa pot iesi din golful Cork

Totusi, remarca Louis Clodion, daca nu vom putea naviga, odata iesiti din golf?

Vom arunca ancora langa uscat pentru a evita fluxul, si cel putin Alert va fi parasit Farmar Daca incepe sa bata vantul, ceea ce cred, il vom intampina pe mare mai bine decat in golfulet, care este prea adapostit.

Aceste argumente erau destul de plauzibile si, in definitiv, trebuia sa te bizui pe capitan.

Va rog deci, domnilor, adauga el, sa renuntati la planul vostru de a merge pe uscat Am putea risca sa pierdem o maree.

E in regula, domnule capitan, raspunse domnul Patterson, nu vom mai insista.

Tinerii se resemnara curand. Dealtfel, cel putin doi dintre ei nu tineau prea mult sa mearga. Erau, cum ati ghicit probabil, Magnus Anders si Tony Renault. Bucuria de a fi la bord le ajungea. Odata imbarcati pe Alert, ei erau multumiti sa nu mai debarce decat intr-un port din Antile. Si-apoi, daca briza ar incepe in timp ce colegii lor viziteaza Cork sau Queenstown, corabia ar fi impiedicata sa plece, pentru ca pasagerii nu s-au inapoiat pe nava. Si cine stie daca o intarziere mai mare n-ar compromite calatoria? Si ce-ar spune doamna Kethlen Seymour? Si ce-ar gandi directorul scolii Antilian? Si ce responsabilitate ar fi pentru mentor - care, dealtfel, a inteles toata gravitatea acestei argumentari

Problema era rezolvata: vor ramane la bord. Apoi, in discutia care se prelungi, si la care Harry Markel nu putu refuza sa ia parte, se vorbi despre calatorie.

Roger Hinsdale intreba daca Alert mai facuse drumul din Anglia in Antile.

Nu, domnule, raspunse Harry Markel. Nava noastra n-a facut pana acum decat doua calatorii in Marile Indiei.

Dar dumneavoastra, domnule capitan, intreba Hubert Perkins, cunoasteti Antilele?

- Nu le cunosc.

- Atunci, spuse domnul Patterson, este posibil ca un marinar sa mearga fara gres intr-un loc unde nu a fost niciodata?

- Si inca cum! exclama Tony Renault. Cu ochii inchisi

- Nu, raspunse Harry Markel, cu ochii deschisi, determinand pozitia, consultand hartile si gasind directia

- Si vom vedea toate acestea? Intreba Magnus Anders.

- Totul, dar cu conditia sa fim pe mare si nu sa lancezim in fundul unui golf!

Louis Clodion si colegii sai se resemnara. Dealtfel, daca aveau sa petreaca o zi intreaga pe bordul lui Alert, fara a avea permisiunea de a cobori, nu insemna ca aceasta zi li se va parea lunga. Nu! Nici macar nu le trecea prin minte sa fie condusi pe plajele din jur - ceea ce Harry Markel ar fi ingaduit fara indoiala, caci nu putea rezulta nici un pericol pentru el. Sa te asezi pe bancile dunetei, sa te legeni in balansoare, sa te plimbi pe punte, sa urci la gabie sau sa stai langa carma, acestea nu erau de-ajuns sa-ti umple toata dupa-amiaza fara sa te plictisesti nici un moment?

Si apoi, cu toate ca golful Cork era linistit, totusi nu era lipsit de oarecare miscare. Activitatea portului Queenstown nu se intrerupsese numai pentru ca briza se indaratnicea sa nu apara. Astfel ca binoclurile tinerilor elevi si luneta impresionanta - de doua picioare si patru degete - a domnului Horatio Patterson functionau fara incetare. Nu trebuia pierdut nimic din acel du-te-vino al ambarcatiunilor care pescuiau in golf, al salupelor cu aburi care faceau de serviciu pe litoral, al remorcherelor care trageau corabii, grabite sa iasa din port, al transatlanticelor sau altor nave care, zi de zi, vin si pleaca, in numar mare, in golful Cork.

Dealtfel, dupa masa de la ora cinci, tot atat de buna ca si cea de la pranz, si pentru care mentorul il felicita calduros, pe drept cuvant, pe Ranyah Cogh, cand pasagerii urcara pe duneta, Harry Markel ii anunta ca incepuse sa se faca simtita briza care batea dinspre uscat. Foarte probabil, daca va mai continua sa bata inca o ora, ca se va decide sa plece. Va inchipuiti cum fu primita aceasta stire!

In adevar, spre nord-est apareau nori care permiteau sa se creada intr-o schimbare a vremii. Fara indoiala ca ei se iveau dinspre uscat si ar fi fost mai bine ca sa vina dinspre larg. Dar, in sfarsit, Alert putea sa paraseasca locul unde era acostat si, odata ajuns dincolo de Roche-Pointe, se va actiona dupa imprejurari.

- Toata lumea pe punte, comanda Harry Markel, si fiti gata pentru ridicarea ancorei.

Cativa oameni venira la vinciul ancorei, impreuna cu tinerii care voira sa le dea o mana de ajutor. Intre timp, panzele fura intinse si vergile ridicate. Apoi se ridica ancora si corabia cu trei catarge prinse vantul in vela foc, in panzele triunghiulare, in gabiere, in panzele patrate, in brigantina si astfel, in cateva minute, inconjura capul Farmar.

Si, la ultimele stiri, ziarele de seara anuntara ca nava Alert, cu capitan Paxton, avand la bord pe laureatii concursului de la Antilian School, pornise pe ocean cu destinatia Antile.

IX.

APROAPE DE USCAT.

Era aproape sapte cand Alert iesi din golful Cork, lasand in stanga sa capul Roche-Pointe. Tarmul districtului Cork ramanea la cateva mile spre vest.

Inainte de a privi catre aceasta vasta intindere de mare fara limite, pasagerii contemplara malurile inalte, pe jumatate in umbra, ale coastei meridionale a Irlandei. Instalati pe duneta, a carei prelata fusese stransa pentru noapte, ei priveau peisajul nu fara oarecare emotie, atat de naturala la varsta lor.

Nu-si mai aminteau decat vag traversarile facute in trecut, cand sosisera din Antile in Europa. Si imaginatia lor vie era atatata, gandind la lunga calatorie care-i aducea din nou pe meleagurile natale, in capul lor se imbulzeau aceste cuvinte magice: excursii, explorari, aventuri, descoperiri, care apartin vocabularului calatorilor. Povestirile pe care le citisera, mai ales in ultimele zile petrecute la Antilian School, le reveneau in minte. Si cate carti de calatorii au parcurs pe nerasuflate, cand inca nu cunosteau tinta lui Alert! Cate atlasuri si harti n-au rasfoit

Trebuie deci sa ne dam seama de starea de spirit a acestor tineri inflacarati, cu inchipuirea supraincarcata de dorinte si nadejdi. Iar acum, cu toate ca telul calatoriei le era cunoscut, calatorie simpla si usoara, dealtfel, ei ramaneau totusi sub impresia lecturilor facute. Urmareau pe descoperitori in expeditiile lor indepartate, cucereau teritorii noi si arborau steagul tarii lor in aceste locuri! Ei erau Cristofor Columb in America, Vasco da Gama in India, Magellan in Tara de Foc, Jacques Cartier in Canada, James Cook in insulele Pacificului, Dumont d'Urville in Noua Zeelanda si in tinuturile antarctice, Livingston si Stanley in Africa, Hudson Pary si James Ross in regiunile Polului Nord! Repetau impreuna cu Chateaubriand ca globul terestru este prea mic, de vreme ce i se facuse inconjurul, si regretau ca aceasta lume nu avea decat cinci parti si nu o duzina! Ei se vedeau departe Departe Cu toate ca Alert nu era decat la inceputul traversarii si inca in apele engleze

Pe de alta parte, era adevarat ca fiecare din ei ar fi fost fericit, in momentul cand paraseau Europa, sa salute tara sa pentru ultima oara; Louis Clodion si Tony Renault - Franta, Niels Harboe si Axel Wickborn - Danemarca, Albertus Leuwen - Olanda, Magnus Anders - Suedia, dar era cu neputinta. Numai Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins vor avea satisfactia de a trimite un ultim salut Irlandei.

Si incepand de maine, dupa ce vor fi strabatut canalul Saint George, nu vor mai intalni nici un continent inainte de sosirea lor in Marile Americii.

Dealtfel, cum se va vedea, va trece un anumit timp pana cand vor fi disparut in zare coastele britanice.

In adevar, briza care se ridicase permisese lui Alert sa paraseasca ansa Farmar, unde era acostat. Dar, asa cum era de temut, acest vant venit dinspre uscat, fara putere si durata, se stingea la cateva mile distanta in larg.

Pentru a lua directia spre Antile, la iesirea din canalul Saint George, Alert trebuia sa se indrepte spre sud-vest, ceea ce desigur ar fi facut capitanul Paxton.

Si daca ar fi putut inainta vreo suta de mile, poate ca ar fi gasit in larg un vant mai bun. Dar aceasta nu era intentia lui Harry Markel: drumul ce-l va lua la iesirea din canal va fi spre sud.

In plus, ceea ce ar fi inlesnit marsavele sale planuri ar fi fost sa se departeze cat mai mult de coasta, in timpul noptii, ca sa nu mai fie langa numeroasele nave care o frecventau si a celor pe care lipsa de vant le imobiliza.

Or, marea era complet calma. Nici o cuta la suprafata ei, nici un clipocit la tarm sau in coastele navei. Marea Irlandei isi varsa linistita apele in Oceanul Atlantic.

Din aceasta cauza si Alert era tot asa de nemiscat, ca si cum ar fi fost intre malurile unui lac sau ale unui rau. Nu se simtea la bord nici cel mai usor ruliu, din cauza adapostului format de tarm. Domnul Horatio Patterson se felicita la gandul ca va avea timp sa se obisnuiasca si sa inceapa sa se poarte ca un adevarat marinar.

Pasagerii priveau aceasta stare de lucruri cu rabdare si, dealtfel, ce mijloc ar fi avut s-o schimbe? Dar cate griji pentru Harry Markel si echipajul sau din cauza acestei apropieri de tarm! Se temeau tot timpul ca o nava militara sa nu ancoreze la deschiderea canalului Saint George, cu ordinul de a cerceta toate navele care ar iesi din golful Cork.

La aceasta ingrijorare se adauga si furia echipajului. Harry Markel se intreba daca va reusi s-o stapaneasca. Corty si ceilalti aveau niste mutre care pana la urma ii puteau speria pe pasageri.

John Carpenter si cu dansul incercau zadarnic sa-i mai linisteasca. Nu s-ar fi putut explica o asemenea enervare din cauza timpului nefavorabil. Daca aceasta intarziere era neplacuta, ea trebuia sa fie mai ales pentru domnul Patterson si tinerii sai insotitori si nu pentru niste marinari obisnuiti sa ramana indiferenti la capriciile marii.

Harry Markel si John Carpenter discutau umbland pe puntea navei si in cele din urma Carpenter zise:

Harry, noaptea va sosi si ceea ce am facut in ansa Farmar, scapand de oamenii de pe Alert, este oare imposibil sa facem la una sau doua mile departare de coasta? Imi pare ca acest lucru era mult mai riscant in golful Cork

Uiti, John, raspunse Harry Markel, ca nu am putut proceda altfel, caci trebuia sa punem cu orice pret stapanire pe corabie.

Ei bine, Harry, cand pasagerii vor fi adormiti in cabina, cine ne-ar putea opri sa terminam cu ei?

Intr-adevar, cine ne-ar putea impiedica, John?

Da, raspunse John Carpenter. S-au imbarcat Alert este in afara golfului Imi inchipui ca nimeni nu va voi sa-i viziteze aici

Nimeni? Replica Harry Markel. Din Queenstown, cand semafoarele vor anunta ca nava este imobilizata din lipsa vantului, esti sigur ca niste prieteni nu vor veni sa le spuna un ultim adio? Si ce se va intampla daca nu vor mai fi gasiti la bord

- Marturiseste, Harry, ca este destul de improbabil! Improbabil, desigur, dar posibil, in fond! Daca si a doua zi Alert ar mai fi aproape de tarm, n-ar putea veni pana la el vreo ambarcatiune de agrement? Cu toate acestea, oamenii lui Harry Markel nu pareau sa fie convinsi de asemenea argumente. Si noaptea nu se va termina fara sa duca la deznodamantul acestei groaznice drame.

Seara se lasa si racoarea mai odihnea lumea de pe urma caldurilor unei zile toride. Dupa ora opt soarele va dispare sub un orizont fara nori si nimic nu facea sa se spere la o modificare in starea atmosferica.

Tinerii pasageri se aflau pe duneta, foarte putin grabiti sa coboare in careu. Imediat ce le ura buna seara, domnul Patterson se duse in cabina si se pregati cu grija de culcare. Dupa ce se dezbraca metodic, isi puse pe cap o scufie de matase si se intinse in cuseta. Apoi, ultimul sau gand inainte de a adormi fu acesta: «Minunata doamna Patterson! Ultima mea masura de prevedere i-a facut destul rau! Dar trebuia sa procedez ca un om intelept si totul va fi reparat la intoarcere!»

Intre timp, daca linistea marii era la fel de profunda ca a atmosferei, Alert resimtea actiunea curentilor, foarte pronuntati la intrarea canalului Saint George. Fluxul care venea din larg tindea sa-l apropie de tarm. In afara de faptul ca Harry Markel putea sa se teama sa nu fie aruncat pe coasta daca nu-si imobiliza nava, n-ar fi vrut pentru nimic in lume sa fie dus spre nord, pana-n marea Irlandei. Pe de alta parte, daca Alert ar fi esuat pe litoral, cu toate ca salvarea n-ar fi fost atat de grea pe o vreme atat de calma, ce situatie periculoasa s-ar fi creat pentru acesti evadati, obligati sa coboare pe uscat, atunci cand politia facea cercetari in imprejurimile Cork-ului si Queenstown-ului!

Dealtfel, numeroase nave se aflau in jurul lui Alert - cel putin o suta - corabii care nu puteau sa ajunga in port. Asa se gaseau in acea seara, asa se vor gasi, fara indoiala, si maine, cea mai mare parte ancorate in asteptarea mareei de noapte.

La ora zece nava nu mai era decat la o jumatate de mila de coasta. Derivase putin spre vest, pana aproape de Robert's-Cove.

Harry Markel hotari ca nu mai trebuie sa astepte cu aruncarea ancorei si-si chema oamenii. Cand Louis Clodion, Roger Hinsdale si ceilalti il auzira, se grabira sa paraseasca duneta.

Vreti sa ancorati, domnule capitan Paxton? Intreba Tony Renault.

Imediat, raspunse Harry Markel. Fluxul devine puternic. Suntem prea aproape de uscat Si mi-e teama sa nu esuam.

Deci, intreba Roger Hinsdale, nu exista nici o sansa ca sa bata briza?

Niciuna.

- Incepe sa devina suparator, spuse Niels Harboe.

Foarte suparator.

In timpul mareei inalte este posibil ca vantul sa inceapa sa bata, zise Magnus Anders.

Atunci vom fi gata sa profitam, caci Alert va fi ancorat cu o singura ancora, raspunse Harry Markel.

In acest caz ne veti preveni, domnule capitan, pentru ca sa va dam o mana de ajutor la plecare? Intreba Tony Renault.

- Va promit.

- Da! Veti fi treziti la timp! murmura ironic John Carpenter. Dispozitiile pentru ancorare fura luate la un sfert de mila de coasta, care se curba printr-un cap indepartat spre vest.

Ancora de la babord odata aruncata si lantul intins, Alert prezenta pupa spre litoral. Aceasta operatiune terminata, pasagerii se intoarsera in cabine unde nu intarziara sa cada intr-un somn adanc.

Acum, ce avea sa faca Harry Markel? Se va supune dorintelor echipajului? Masacrul se va savarsi chiar in noaptea aceasta? Prudenta nu-i va impune sa astepte conditii mai favorabile?

Desigur, caci Alert, in loc sa fie izolat in paraginile de la Robert's-Cove, cum fusese la Farmar, se gasea acum in mijlocul numeroaselor corabii, imobilizate la intrarea vestica a canalului Saint George. Cele mai multe, ca si Alert, ancorasera pentru a rezista fluxului care le impingea spre coasta. Erau chiar doua-trei care se oprisera in apropiere, la cel mult jumatate cablu distanta. In felul acesta, cum sa te incumeti sa arunci pasagerii peste bord? Cu toate ca era usor sa-i surprinzi in somn, puteai fi oare sigur ca nu se vor apara, ca nu vor striga dupa ajutor, ca strigatele lor nu vor fi auzite de oameni care faceau de cart pe celelalte nave?

Acestea toate, Harry Markel - nu fara greutate - le baga in cap lui John Carpenter, Corty si celorlalti ticalosi, grabiti sa termine, si trebuira cu totii sa fie in cele din urma de acord. Daca Alert ar fi fost la patru sau cinci mile departare in larg, nu incapea nici o indoiala ca aceasta noapte ar fi fost ultima pentru Horatio Patterson si tinerii laureati de la Antilian School.

A doua zi, de la ora cinci, Louis Clodion, Roger Hinsdale si colegii lor mergeau incolo si incoace pe duneta, in timp ce, mai putin nerabdator si vioi, domnul Patterson continua sa se lafaiasca in cuseta lui.

Nici Harry Markel, nici seful de echipaj nu se sculasera inca. Discutia intre ei se prelungise pana noaptea tarziu. Pandeau sa vina briza, care nu batea nici dinspre uscat, nici dinspre larg. Daca ar fi avut ceva vant pentru a umfla cat de cat panzele de sus, n-ar fi sovait sa ridice ancora, si, cu grija sa nu-i trezeasca pe cei care dormeau, s-ar fi departat de flotila care-i inconjura. Dar la ora patru dimineata, marea fiind joasa si fluxul gata sa inceapa, trebuira sa renunte la orice speranta de a se departa de Robert's-Cove. Astfel,ei se-ntoarsera, unul in cabina sa sub duneta si celalalt intr-a lui, aproape de postul echipajului, pentru a se odihni cateva ore. Tinerii nu intalnira la pupa decat pe Corty, in timp ce alti doi oameni erau de cart la prova. Ei ii adresara intrebarea pe care era normal s-o puna:

Timpul

Prea frumos.

Si vantul?

Nici cat sa stingi o lumanare!

Tocmai atunci soarele se inalta la orizont, in dreptul canalului Saint George, intr-o ceata de vapori calzi. Negurile se risipira aproape imediat si marea straluci sub primele raze ale zorilor.

La ora sapte, Harry Markel, deschizand usa cabinei, il intalni pe domnul Patterson care iesea din a lui. Dintr-o parte se auzi un «buna dimineata» amabil, iar din cealalta se raspunse cu o simpla inclinare a capului. Mentorul se urca pe duneta, unde gasi pe toata lumea.

Ei bine, tineri laureati, declama el, oare azi prova noastra va despica nerabdatoare, imensitatea lichida

Ma tem ca mai pierdem inca o zi, domnule Patterson, raspunse Roger Hinsdale, aratand marea calma pe care o hula usoara abia o misca.

Atunci, cand va sosi seara, as putea sa exclam ca si Titus: «Diem perdidi

Fara indoiala, replica Louis Clodion; dar aceasta insemna pentru Titus ca nu putuse face binele, pe cand pentru noi, ca nu vom putea pleca!

In acest moment, Harry Markel si John Carpenter, discutand la prova, fura intrerupti de Corty, care le spuse soptind:

Atentie

Ce se-ntampla? Intreba seful echipajului.

- Priviti dar sa nu fiti vazuti, raspunse Corty, aratand cu degetul o parte din coasta dominata de faleze inalte.

Pe creasta inainta o trupa de vreo douazeci de oameni. Ei mergeau cercetand cu privirea cand inspre campie, cand inspre mare.

Sunt agentii, zise Corty.

Da Confirma Markel.

Si stiu foarte bine ce cauta, adauga seful echipajului.

- Toti oamenii in post! ordona Harry Markel. Matelotii, adunati la prova, coborara imediat.

Harry Markel si ceilalti doi ramasera pe punte apropiindu-se de balustrada, in asa fel incat sa nu poata fi vazuti, in timp ce ei ii vedeau pe politisti. Era, in adevar, o patrula in urmarirea evadatilor. Dupa ce au cercetat in zadar portul si orasul, au inceput sa caute de-a lungul litoralului si se parea ca examineaza cu o incapatanare deosebita nava Alert.

Dar ca ar fi putut banui ca banda lui Harry Markel s-a refugiat la bordul corabiei, dupa ce pusese stapanire pe ea in golfuletul Farmar, acest lucru parea foarte putin probabil. Atatea nave se aflau in fata Robert's-Cove-ului, ca s-ar fi gasit in imposibilitate sa le cerceteze pe toate. Este adevarat ca n-ar fi fost vorba decat de navele iesite in cursul noptii din golful Cork, si agentii stiau ca si Alert era una dintre ele.

Intrebarea era daca vor reveni pe plaja sa rechizitioneze o barca de pescari care sa-i duca la bord.

Harry Markel si oamenii sai asteptau, prada unei nelinisti lesne de inteles. Pe de alta parte, atentia pasagerilor fusese atrasa de prezenta acestei patrule, pe care-o recunoscusera dupa uniformele purtate de politisti. Desigur ca nu era vorba de o simpla plimbare pe creasta unei faleze. Agentii aveau o misiune in imprejurimile Cork-ului si a Queenstown-ului si supravegheau litoralul. Poate voiau sa impiedice o debarcare suspecta sau sa puna mana pe ceva marfuri de contrabanda.

Sunt agenti de politie spuse Axel Wickborn.

Si chiar inarmati cu revolvere, adauga Hubert Perkins, dupa ce-i observa cu luneta.

Dealtfel, distanta de la corabie la faleza era de cel mult 200 de stanjeni, in asa fel ca, daca de pe bord se distingea perfect tot ce se petrecea pe uscat, de pe uscat se vedea perfect tot ce se intampla la bord. Si aceasta era, pe buna dreptate, cauza care-l nelinistea pe Harry Markel, ingrijorare care ar fi disparut daca nava ar fi fost la un sfert de mila departare pe mare. Cu o luneta, seful agentilor i-ar fi recunoscut fara greutate si se stie ce ar fi urmat. Alert nu putea sa se deplaseze si, dealtfel, mareea care urca l-ar fi tarat spre tarm. Cat despre eventualitatea de a fugi cu una din barcile de pe bord, in orice loc ar fi debarcat, Harry Markel si complicii lui ar fi fost prinsi cu siguranta. De aceea ei nu se aratau, avand in acelasi timp grija sa nu trezeasca banuielile tinerilor pasageri.

Intr-adevar, cum ar fi putut acestia sa-si inchipuie ca au cazut in mainile evadatilor din inchisoarea Queenstown?

Tony Renault, glumind, zise ca nu era vorba de cercetari facute de politie.

Acesti bravi agenti au fost trimisi sa vada daca Alert a putut pleca, pentru a putea anunta familiile noastre.

Iti bati joc de noi? Ii raspunse John Howard, care lua in serios cele spuse.

- Nu, John, nu! Sa mergem sa-l intrebam pe capitanul Paxton. Toti coborara atunci pe punte si mersera la prova.

Cand Harry Markel, John Carpenter si Corty ii vazura venind, fura cuprinsi de o oarecare neliniste. Sub ce motiv ar fi putut sa le dea ordin sa ramana pe duneta? Si cum puteau sa nu raspunda la intrebarile lor! Louis Clodion lua cuvantul:

- Vedeti acel grup de pe faleza, domnule capitan Paxton?

- Da zise Harry Markel, si nu inteleg ce cauta acolo acesti oameni

- Oare nu cerceteaza Alert-ul? Adauga Albertus Leuwen.

- Nici Alert si nici celelalte nave nu sunt sub observatie, zise John Carpenter.

Dar sunt agenti de politie? Intreba Roger Hinsdale.

Cred ca da, zise Harry Markel.

- Nu cumva sunt in cautarea unor raufacatori? adauga Louis Clodion.

- A unor raufacatori? repeta intrebator seful echipajului.

Fara indoiala, continua Louis Clodion. N-ati auzit ca piratii de pe Halifax, dupa ce au fost capturati in Marile Pacificului, au fost adusi in Anglia, la Queenstown, pentru a fi judecati, si ca au reusit sa evadeze din inchisoare?

Nu stiam, zise John Carpenter cu tonul cel mai natural si indiferent.

Cu toate acestea, zise Perkins, alaltaieri, la sosirea noastra, cand am debarcat de pe pachebot, n-am auzit vorbindu-se decat de asta.

E posibil, dar noi n-am parasit bordul nici o clipa alaltaieri si ieri si nu suntem la curent cu aceste stiri.

Totusi, zise Louis Clodion. Cred ca ati auzit ca echipajul de pe Halifax a fost adus in Europa?

Da raspunse John Carpenter, care nu voia sa treaca mai nestiutor decat trebuia Dar nu stiam ca acesti indivizi au scapat din inchisoarea de la Queenstown

Totusi evadarea a avut loc, zise Roger Hinsdale, chiar in ajunul zilei cand banditii trebuiau sa fie judecati

Apoi condamnati! exclama Tony Renault. Sa speram ca politia va reusi sa dea de urmele lor

Si, adauga Louis Clodion, ca nu vor scapa de pedeapsa pe care o merita pentru crimele lor groaznice

- Asa cum spuneti se margini sa raspunda Harry Markel. Dar teama pe care o resimtise pe drept cuvant Harry Markel si oamenii sai lua in curand sfarsit. Dupa un sfert de ceas de sedere pe creasta falezei, patrula isi continua drumul de-a lungul litoralului, in directia sud-vest. Agentii nu intarziara sa dispara si Corty sa murmure, umflandu-si pieptul:

- In sfarsit respir!

De acord, raspunse John Carpenter, dar daca agentii au venit si-au plecat, in schimb vantul a ramas la dracu-n praznic!

Ne vom misca de aici, nu-i asa, Harry? intreba Corty. Ambarcatiunile noastre il vor remorca pe Alert. Pasagerii nu vor refuza sa ne dea o mana de ajutor, punand mana pe vasle.

- Bine, declara seful echipajului, si cand refluxul ne va duce la trei sau patru mile departare de tarm, nu vom mai avea sa ne temem de primejdii, ca aici

- Si, adauga Corty, vom putea face ceea ce ne ramane de facut

X.

BRIZA DE NORD-EST.

Aplecati peste balustrada, tinerii pasageri se uitau cu atentie in departare. Ce nerabdatori erau sa fie ridicata ancora si sa nu mai poata zari uscatul!

Cerul lasa sa se prevada in curand o modificare a starii timpului. Cativa nori se ridicau la est si era posibil ca briza sa bata dinspre coasta inainte de sfarsitul zilei.

Ei bine, se vor sluji de ea chiar daca s-ar transforma in furtuna, numai sa-l miste pe Alert la douazeci de mile de aici, in plin Atlantic.

Dar aceasta speranta nu va fi inselata? Norii nu se vor imprastia cu ultimele raze de soare? Harry Markel va trebui sa se serveasca de ambarcatiunile sale spre a putea ajunge in largul marii?

Intre timp, adapostiti sub tenda dunetei, tinerii urmareau miscarile de la intrarea canalului Saint George. Nu numai ca urcau si coborau vapoare cu aburi, unele spre Atlantic, altele spre regiunile Irlandei, dar mai multe corabii cu panze erau trase de remorchere din Queenstown.

Ah! Daca Harry Markel ar fi indraznit, ar fi chemat unul din aceste remorchere: l-ar fi tocmit pentru a fi dus in larg si ar fi platit un pret bun pentru remorcare.

Tony Renault propuse chiar sa se intrebuinteze acest mijloc. La cinci-sase mile departare de canal, nu era sigur ca se vor intalni brizele din larg?

La aceasta propunere, Harry Markel opuse un refuz categoric pe un ton sec, care nu mira prea mult. In definitiv, un capitan stie ce are de facut; nu cere parerea nimanui.

In adevar, Harry Markel, oricat ar fi avut interesul sa se departeze de un tarm atat de periculos pentru el si oamenii lui, n-ar fi consimtit nici un moment sa tocmeasca un remorcher. Ce s-ar fi intamplat daca patronul acestui remorcher l-ar fi cunoscut pe capitanul Paxton sau pe unul din marinari si nu i-ar fi regasit la bordul lui Alert? Nu, tot mai bine era sa astepte.

Spre ora trei dupa-amiaza, trambe groase de fum se ridicara dinspre sud-vest. Ce interesant era sa privesti apropierea vaporului cu aburi, care fu semnalat! Acest vapor mergea cu mare viteza. Dupa o jumatate de ora capatara certitudinea ca un vas de razboi venea spre canal.

Toate lunetele fura indreptate in acea parte. Tony Renault si ceilalti rivalizau care din ei va descoperi primul nationalitatea vaporului!

Louis Clodion avu acest noroc si, dupa ce recunoscuse flamura desfasurata pe varful catargului militar, exclama:

- Este francez, un bastiment

- Daca este francez, exclama Tony Renault, il vom saluta in trecere! Si merse sa ceara permisiunea lui Harry Markel sa dea onorul Frantei, reprezentata de aceasta nava militara.

Harry Markel, neavand nici un motiv sa refuze, consimti si adauga chiar ca e foarte sigur ca se va raspunde salutului lui Alert. Nu este acesta obiceiul in marina intregii lumi?

Vaporul era un crucisator cuirasat de rangul doi, care avea 7 000 de tone si era prevazut cu doua catarge militare. Steagul francez falfaia la pupa. Nava inainta repede pe aceasta mare atat de calma pe care o despica etrava mult ascutita, lasand in urma o lunga dara de siaj, neteda datorita formei carenei sale. Cu ajutorul binoclului, numele cuirasatului putu fi citit in momentul trecerii sale pe langa Alert.

Era Jemmapes, unul dintre cele mai frumoase vapoare franceze.

Louis Clodion si Tony Renault erau pe duneta, langa saula picului arborelui artimon. Cand Jemmapes nu mai fu decat la un sfert de mila departare, trasera de saula si pavilionul britanic fu ridicat de trei ori, in urale de «Traiasca Franta!». Toti englezii, danezii, olandezii scoasera acest strigat in onoarea camarazilor lor, in timp ce pavilionul lui Jemmapes era coborat si ridicat la randul sau. O ora mai tarziu, aceleasi onoruri fura facute culorilor engleze, cand aparura la picul unui transatlantic.

Era City-of-London al liniei Cunard, care facea cursa Liverpool-New York. Conform obiceiului, mergea sa depuna scrisorile oficiale la Queenstown, ceea ce facea sa se castige o jumatate de zi diferenta fata de sosirile cu pachebotul. City-of-London saluta Alert-ul, al carui pavilion fusese ridicat de John Howard si Hubert Perkins, in mijlocul uralelor tinerilor pasageri.

Catre orele cinci se constata ca norii s-au ingramadit spre nord-est si strajuiesc inaltimile din spatele golfului Cork. Era o mare diferenta intre aspectul de acum al cerului si cel pe care-l avusese la aceeasi ora in timpul zilelor precedente.

Daca in seara aceasta soarele mai apunea pe un orizont senin, era de prevazut ca va reapare a doua zi acoperit de nori grosi.

Harry Markel si John Carpenter discutau la prova. Din prevedere, nu voiau sa se arate pe duneta, unde ar fi putut fi zariti si recunoscuti, fie de pe faleza, fie chiar de pe tarmul marginit de stanci.

Se pare ca acolo bate vantul! zise seful de echipaj, intinzand mana in directia Roche-Pointe.

Cred raspunse Harry Markel.

Ei bine, daca se decide sa sufle, nu vom pierde timp capitane Paxton da, capitane Paxton! Nu trebuie sa ma obisnuiesc sa te chem astfel cel putin cateva ore? Maine chiar in noaptea aceasta poate, sper ca vei redeveni in mod definitiv capitanul Markel, comandant. Ah, fiindca veni vorba, voi cauta un nume nou pentru nava noastra! Nu Alert va fi cel cu care vom reincepe expeditiile noastre in marile Pacificului

Harry Markel, care nu-l intrerupsese, zise:

Totul e gata de drum?

Totul, capitane Paxton, raspunse seful echipajului. Nu trebuie decat sa ridicam ancora si sa intindem panzele. Nu va fi nevoie de un vant prea tare, pentru ca o nava atat de supla la prova si atat de inalta la pupa sa se deplaseze repede

In seara aceasta, declara Harry Markel, as fi foarte mirat daca nu vom fi la cinci sau sase mile la sud de Robert's-Cove

Si eu, mai mult jignit decat mirat! replica John Carpenter. Dar iata doi din pasagerii nostri care vin sa-ti vorbeasca

Ce au sa-mi spuna? murmura Harry Markel.

Magnus Anders si Tony Renault - cei doi marinari, cum le spuneau camarazii lor - tocmai parasisera duneta, indreptandu-se spre puntea de la prova langa care discutau Harry Markel si John Carpenter.

Tony Renault incepu sa vorbeasca.

Domnule capitan Paxton, camarazii mei ne trimit, pe Magnus si pe mine, sa va intrebam daca nu exista semne de schimbare a vremii

Da, raspunse Harry Markel.

Atunci e posibil ca Alert sa porneasca in seara aceasta? zise Magnus Anders.

E posibil si tocmai vorbeam de acest lucru, John Carpenter si cu mine.

Dar, relua Tony Renault, plecarea nu va avea loc, fara indoiala, decat seara?

Seara, raspunse Harry Markel. Norii se deplaseaza foarte incet, si, daca vantul se declanseaza, acest lucru nu se va intampla decat peste doua, trei ore

- Noi am observat, continua Tony Renault, ca norii nu sunt fragmentati si trebuie sa fie foarte grosi dincolo de orizont Probabil ca tocmai acest lucru va face sa credeti, domnule capitan Paxton, ca se schimba vremea, nu-i asa?

Harry Markel incuviinta din cap si atunci seful de echipaj adauga:

- Da, scumpii mei tineri, cred ca de data aceasta vom avea vant! Va fi cel favorabil, caci ne va impinge spre vest Inca putina rabdare si Alert va parasi in sfarsit coasta Irlandei! In asteptare, aveti timp sa cinati si Ranyah Cogh a pus toata bucataria sa in miscare pentru ultima voastra masa ultima luata langa coasta, bineinteles!

Harry Markel incrunta din sprancene, intelegand bine oribilele aluzii ale lui John Carpenter. Dar era greu sa impiedici vorbaria acestui bandit, care avea cruzimea glumeata sau gluma cruda, cum voiai s-o iei.

- Bine, spuse Magnus, vom merge la masa cand va fi gata.

- Si, starui Tony Renault, daca porniti inainte s-o terminam, nu va temeti ca ne deranjati Vrem sa fim cu totii la postul nostru, la plecare.

Acestea stabilite, cei doi tineri se intoarsera pe duneta. Aici continuara sa discute, examinand starea cerului, pana in momentul cand un marinar, numit Wagah, veni sa-i anunte ca masa e servita. Acest Wagah era repartizat la serviciul dunetei. Lui ii revenea sarcina sa se ingrijeasca de tot ce privea careul si cabinele, ca si cum ar fi fost steward la bord. Era un om de 35 de ani si natura, din greseala, ii daduse o infatisare cinstita si o figura simpatica; nu pretuia mai mult decat ceilalti banditi. Slugarnicia sa nu era lipsita de perfidie si avea obiceiul sa nu priveasca in ochii oamenilor.

Aceste lucruri probabil ca nu fusesera observate de pasageri, prea tineri si lipsiti de experienta pentru a descoperi asemenea indicii ale perversitatii umane. Se intelege de la sine ca Wagah placuse in mod deosebit domnului Horatio Patterson, care, desi nu prea tanar, era totusi la fel de lipsit de experienta ca si Louis Clodion si colegii sai.

In adevar, prin meticulozitatea sa in serviciu, prin zelul pe care-l arata, Wagah trebuia sa placa unui om atat de increzator ca administratorul de la Antilian School. Harry Markel avusese fler cand il alesese pentru functia de steward. Nimeni nu putea juca mai bine acest rol. Daca ar fi trebuit sa-l continue in tot timpul traversarii, domnul Horatio Patterson nu l-ar fi banuit niciodata pe acest ticalos. Dar, cum se stie, acest rol urma sa ia sfarsit in cateva ore.

Deci, mentorul era incantat de stewardul sau. Ii si indicase locul unde sa fie asezate diversele obiecte de toaleta si hainele, in cabina sa. Isi spunea ca daca ar fi apucat de raul de mare - eventual, desi foarte putin probabil, pentru ca nu avusese nimic in timpul traversarii de la Bristol la Queenstown - Wagah i-ar fi de cel mai mare folos. De pe acum vorbea de o buna recompensa pe care urma sa i-o atribuie din banii de calatorie, pentru a-i rasplati stewardului grija de a-i fi pe plac si de a-i satisface cele mai mici dorinte.

In timpul zilei, discutand cu el, interesandu-se de tot ce-l privea pe Alert si personalul sau, domnul Patterson aduse vorba de Harry Markel. Poate ca il gasea pe «comandant» - astfel il numea - putin cam rece, rezervat, intr-un cuvant, nu prea comunicativ.

- L-ati caracterizat bine, domnule Patterson, ii raspunse Wagah. E adevarat ca acestea sunt calitati serioase pentru un marinar. Capitanul Paxton isi cunoaste meseria Stie ce responsabilitate are si nu se gandeste decat sa-si indeplineasca indatoririle Il veti vedea la treaba, daca Alert va trebui sa infrunte furtunile Este unul dintre cei mai buni piloti ai flotei noastre comerciale si ar fi capabil sa comande o nava de razboi tot asa de bine ca si excelenta sa, primul lord al amiralitatii

- Se bucura de o reputatie binemeritata, Wagah, raspunse domnul Horatio Patterson, si in acesti termeni elogiosi ne-a fost descris! Cand Alert a fost pus la dispozitia noastra de catre generoasa doamna Kethlen Seymour, am fost informati de meritele capitanului Paxton, acest Deus, nu voi spune ex machina, dar acest Deus machinae16. Dumnezeul acestei minunate masini, care este o nava capabila sa reziste la toate furiile marii!

Ceva neobisnuit, care-i facu placere deosebita domnului Horatio Patterson, era ca stewardul parea sa-l inteleaga, chiar cand ii scapa cate-un citat latin. Astfel ca nu mai contenea sa-l laude pe numitul Wagah si nu exista nici un motiv ca tinerii sai tovarasi de drum sa nu-l creada pe cuvant.

Masa de seara fu tot atat de vesela ca si cea de pranz si, trebuie spus, tot asa de buna si bine servita. De aici, noi laude la adresa bucatarului Ranyah Cogh, unde cuvintele potus[17] si cibus18 se amestecara in splendidele fraze ale domnului Horatio Patterson.

Dealtfel, trebuie marturisit ca, in ciuda observatiilor administratorului, Tony Renault, pe care nerabdarea il facea sa nu mai poata sta locului, parasea destul de des careul pentru a sti ce se intampla pe punte, unde se gasea echipajul. Prima data se duse sa vada daca vantul batea in directia cea buna, a doua - pentru a fi sigur ca devine mai puternic si nu tinde sa scada, a treia - pentru a se convinge ca incepusera pregatirile de plecare, a patra - pentru a reaminti capitanului Paxton promisiunea de a-i anunta cand va fi momentul sa ridice ancora.

N-are rost sa spunem ca Tony Renault aducea totdeauna camarazilor sai, tot asa de nerabdatori ca el, un raspuns favorabil. Plecarea lui Alert va avea loc fara intarziere, dar nu inainte de ora sapte si jumatate, la schimbarea mareei, iar fluxul ii va duce repede spre larg.

Asa ca pasagerii aveau tot timpul sa cineze fara a fi obligati sa inghita imbucaturi mari, ceea ce l-ar fi contrariat profund pe domnul Horatio Patterson. Nu mai putin grijuliu sa-si administreze stomacul tot asa de bine ca treburile, mesele sale se desfasurau cu o incetineala inteleapta; nu lua in gura decat bucati mici, nu bea decat mici inghitituri de lichid, fiind totdeauna atent sa mestece mult alimentele inainte de a le lasa sa intre in canalul muscularo-membranos al faringelui. Si deseori repeta pentru edificarea pensionarilor de la Antilian School:

- Gurii ii este harazita sarcina primei activitati Ea are dintii facuti pentru masticatie, in timp ce stomacul nu-i are Deci gura trebuie sa sfarme, stomacul sa digere, cu cele mai fericite urmari pentru economia vitala.

Nimic mai adevarat, si domnul Patterson nu putea avea decat un singur regret: acela ca nici Horatiu, nici Vergiliu sau alt poet al anticei Rome n-au imortalizat acest aforism in versuri latinesti.

Astfel se desfasura aceasta cina, ultima cat Alert mai era ancorat, in conditii care nu-l obligara pe Wagah sa instaleze masa de ruliu.

Iata de ce la desert Roger Hinsdale, adresandu-se colegilor sai, inchina in sanatatea capitanului Paxton, regretand ca acesta nu putuse prezida masa din careu. Cat despre Niels Harboe, el exprima dorinta ca pofta de mancare sa nu le lipseasca in timpul intregii traversari

Si de ce ne-ar putea lipsi pofta de mancare? Replica mentorul, putin animat de un pahar de porto. Nu va fi neincetat reinnoita de aerul sarat al oceanelor?

Eh, eh! zise Tony Renault, privindu-l cu un ochi ironic. Oare nu trebuie sa tinem seama si de raul de mare?

- As! rosti John Howard. Scapi numai cu putine greturi.

- Dealtfel, replica Albertus Leuwen, nu se stie inca, daca, pentru a-l infrunta, e mai bine sa fii cu stomacul plin sau gol

Gol, asigura Hubert Perkins.

Plin afirma Axel Wickborn.

- Scumpii mei prieteni, interveni domnul Horatio Patterson, aveti incredere in vechea mea experienta, cel mai bun lucru este sa te obisnuiesti cu miscarile alternative ale navei De vreme ce am facut-o in timpul drumului de la Bristol la Queenstown, probabil ca nu mai trebuie sa ne fie frica de acest rau! Nimic nu-i mai sigur decat sa te obisnuiesti, si obisnuinta este totul in aceasta lume!

Evident, intelepciunea vorbea prin gura acestui om incomparabil, care adauga:

Iata, prieteni, nu voi uita niciodata un exemplu care vine in sprijinul tezei mele

Citati-l citati-l! strigara toti comesenii.

Citez, urma domnul Patterson, dandu-si putin capul pe spate. Un savant ihtiolog, al carui nume imi scapa, a facut, din punct de vedere al obiceiului, o experienta din cele mai concludente asupra pestilor. El poseda un bazin si in el un crap care-si petrecea acolo zilele fara nici o grija. Intr-o zi, numitul savant avu ideea sa-si obisnuiasca pestele sa traiasca afara din apa. Il scoase din bazin cateva secunde la inceput, cateva minute mai tarziu, apoi cateva ore, apoi cateva zile, pana cand inteligentul peste se obisnui sa respire in aer liber

Nu-i de crezut! zise Magnus Anders.

Faptele au confirmat-o, afirma domnul Patterson, si ele au o valoare stiintifica.

Atunci, remarca Louis Clodion, foarte neincrezator, urmand acest procedeu, omul ar putea ajunge sa traiasca in apa

Este foarte probabil, scumpul meu Louis.

Dar, intreba Tony Renault, s-ar putea sti ce a devenit acest crap interesant? Mai traieste inca

Nu, a murit, dupa ce a servit acestei interesante experiente, trase concluzia domnul Patterson, a murit intr-un accident, si acest lucru este poate cel mai curios. Intr-o zi, el cazu din greseala in bazin si se ineca! Fara aceasta miscare stangace, ar fi trait o suta de ani, ca si ceilalti crapi

In aceasta clipa se auzi un ordin:

- Toata lumea pe punte!

Comanda lui Harry Markel il intrerupse pe mentor in momentul cand uralele comesenilor erau gata sa izbucneasca in cinstea acestei povestiri. Nici un pasager nu voia sa lipseasca de la manevrele de plecare.

Vantul parea sa bata regulat, o briza mijlocie care sufla din nord-est. Patru oameni se si aflau la cabestan, gata sa vireze ancora, si pasagerii se asezara langa ei, pentru a le veni in ajutor. In acelasi timp, John Carpenter si mai multi marinari pregateau velele gabiere, cele patrate, focurile, velele joase, ca apoi sa ridice vergile si sa lege murele imediat ce ar fi ajuns sus.

- Vira ancora! ordona dupa un moment Harry Markel. Ultimele invartituri facura ca ancora sa intre in lacasul ei, unde fu pusa de-a curmezisul.

- Legati murele si intindeti panzele, comanda Harry Markel, apoi directia sud-vest.

Alert, impins de vant, incepu sa se departeze de Robert's-Cove, in timp ce tinerii pasageri arborau pavilionul britanic, salutandu-l cu urale.

Domnul Horatio Patterson se gasea atunci langa Harry Markel, in fata habitaclului busolei. Dupa ce declara ca marea calatorie incepuse, adauga:

- Mare si folositoare, capitane Paxton! Datorita generozitatii doamnei Kethlen Seymour, ea asigura fiecaruia dintre noi o prima de 700 de lire, la plecarea din Barbados!

Harry Markel, care nu stia nimic despre o asemenea dispozitie, privi tinta la domnul Patterson, apoi se departa fara a spune un cuvant.

Era ora opt si jumatate. Pasagerii mai vedeau inca luminile din Kinsale-Harbour si din Corrakilly-Bay. In acest moment, John Carpenter, apropiindu-se de Harry Markel, ii zise:

- Atunci, in noaptea aceasta

- Nici in noaptea asta si nici in altele! raspunse Harry Markel. Pasagerii nostri vor valora fiecare cate 700 de lire in plus, la intoarcere!

XI.

PE MARE.

A doua zi, soarele, acest punctual factotum al universului - cum a spus Charles Dickens - se ridica pe un orizont senin, limpezit de o briza buna. De pe Alert nu se mai vedea nici o urma de uscat.

Asadar, Harry Markel se decisese sa intarzie executarea planurilor sale criminale.

In fond, i-a fost usor sa se dea drept capitanul Paxton, pentru ca acesta nu era cunoscut de viitorii pasageri si pentru ca nu ramasese la bord nici un singur om din vechiul echipaj. Dupa ce ar fi scapat de domnul Patterson si de tovarasii sai, nu va mai avea sa se teama de nimic si Alert putea sa ajunga fara nici un risc in regiunile Pacificului.

Dar iata ca planul acestui indraznet bandit fusese deodata modificat. Ceea ce voia acum era sa ajunga cu corabia la destinatie, sa navigheze in Marile Antile, sa duca pana la capat voiajul proiectat, sa-i lase pe tineri sa coboare in Barbados si sa ia prima care completa bursa de calatorie. Sa-i azvarle in mare, avea timp dupa plecarea din Antile.

Era totusi o mare primejdie sa procedeze in felul acesta. Aceasta fu parerea unora, printre care si aceea a lui Corty, cu toate ca aveau o coarda foarte simtitoare la sunetul argintilor. Capitanul Paxton putea sa fie cunoscut in vreuna din insulele Antilelor sau, cel putin, de unul dintre oamenii de acolo. E adevarat insa ca era admisibil ca echipajul de pe Alert sa fi suferit schimbari, inainte de plecarea sa in calatoria spre Antile.

- Fie, spuse Corty, unul sau doi marinari Dar capitanul Paxton? Cum sa se explice absenta sa?

- Ar fi imposibil, in adevar, raspunse Harry Markel. Din fericire, citind hartiile lui Paxton, m-am asigurat ca n-a fost niciodata in Indiile Occidentale, nici cu Alert, nici cu o alta nava. Se poate deci presupune ca nu-i deloc cunoscut Dealtfel, ca avem cateva primejdii de infruntat, sunt de acord, dar riscul merita suma promisa de doamna Kethlen Seymour bursierilor de la Antilian School

- Sunt de parerea lui Harry, zise atunci John Carpenter. Merita sa riscam! Important era sa parasim Queenstown, si iata ca am ajuns la 30 de mile departare Cat despre prima pe care trebuie s-o primeasca domnul Patterson si fiecare din acesti gentlemeni

- Fiecare dintre noi o va incasa intreaga, pentru ca suntem zece la numar, ca si dansii, raspunse Harry Markel.

- Bine calculat, declara seful echipajului, si adaugind valoarea corabiei, in total este o afacere buna! Ma insarcinez sa-i fac pe tovarasii nostri sa inteleaga aceste avantaje

- Fie ca inteleg sau nu, raspunse Harry Markel, lucrul este hotarat. Fiecare sa aiba grija sa-si joace rolul in timpul traversarii si sa nu se dea de gol nici prin fapte, nici prin vorbe! Voi fi cu ochii in patru.

In cele din urma, Corty fu convins de argumentele lui Harry Markel si, gandindu-se la beneficiile viitoare, putin cate putin ingrijorarea sa avea sa se calmeze. Apoi, asa cum a spus John Carpenter, prizonierii din Queenstown erau acum la adapost de politie si pe mare nu se puteau teme de nici o urmarire.

Pe scurt, planul lui Harry Markel, oricat de indraznet era, primi aprobarea generala si nu mai aveau altceva de facut decat sa lase lucrurile in voia lor. In timpul diminetii, Harry Markel voi sa mai revada hartiile de bord si mai ales cele ale capitanului Paxton, in ceea ce privea calatoria si explorarea Antilelor, conform programului.

Fara indoiala si in toate privintele, era preferabil sa se ajunga direct in Barbados, unde pasagerii trebuiau s-o intalneasca pe doamna Kethlen Seymour si sa primeasca prima respectiva. Atunci, in loc sa mearga din insula in insula, Harry Markel, dupa ce ar fi parasit Barbados, ar fi pornit in larg In acea noapte, pasagerii ar fi fost aruncati in mare. Apoi Alert s-ar fi indreptat spre sud-est, pentru a trece de Capul Bunei Sperante.

Dar doamna Kethlen Seymour fixase un itinerar si trebuiau sa se conformeze punct cu punct. Domnul Horatio Patterson si elevii cunosteau acest program si, la randul sau, Harry Markel trebuia sa tina seama de el. Itinerarul fusese bine chibzuit, pentru ca Alert trebuia sa ajunga in Antile pe la nord si sa urmeze lunga salba a Insulelor Vantului, mergand spre sud.

Prima escala se va face la Saint Thomas, a doua la Sainte Croix, unde vor cobori Niels Harboe si Axel Wickborn. A treia escala ar permite lui Alert sa acosteze in portul insulei Saint Martin, locul de nastere al lui Albertus Leuwen. A patra escala se va face la Saint Barthélémy, unde se nascuse Magnus Anders.

La a cincea escala, Hubert Perkins va vizita Antigua, si la a sasea Louis Clodion - Guadelupa.

In sfarsit, Alert va debarca, la ultimele escale, pe John Howard pe insula Dominica, pe Tony Renault pe insula Martinica si pe Roger Hinsdale pe insula Santa Lucia.

Dupa aceste noua popasuri, capitanul Paxton trebuia sa se indrepte spre Barbados, unde locuia doamna Kethlen Seymour. Acolo, domnul Horatio Patterson ii va prezenta pe cei noua laureati de la Antilian School generoasei doamne. Acolo ii vor multumi pentru amabilitatea ei; de acolo vor pleca, pentru a se intoarce in Europa.

Acesta era programul pe care trebuia sa-l indeplineasca punct cu punct capitanul lui Alert si caruia Harry Markel va trebui sa se conformeze. Era chiar in interesul banditilor ca sa nu fie modificat in nici un fel. Cu conditia ca nefericitul Paxton sa nu fie cunoscut in Antile - ceea ce era mai mult decat probabil - planurile lui Harry Markel aveau mari sanse sa reuseasca si nimeni nu va banui ca Alert a cazut in mainile piratilor de pe Halifax.

Cat despre traversarea Atlanticului cu o nava buna, in aceasta perioada, cand vanturile alizee strabat zona tropicala, era de presupus ca ea se va desfasura in conditiile cele mai favorabile.

Parasind apele engleze, Harry Markel s-a indreptat spre sud-vest in loc de sud-est, cum ar fi facut daca pasagerii sai ar fi disparut in timpul noptii precedente. Alert ar fi incercat sa ajunga in marea indiana, apoi in Oceanul Pacific, in cel mai scurt timp. Acum era vorba sa mearga spre Antile taind Tropicul Cancerului in dreptul celui de-al saptelea meridian. Astfel, corabia, cu toate panzele sus, pana si cu arboretul randunicii si panzele joase, zbura cu vantul in tribord sub o briza proaspata, facandu-si cele unsprezece mile pe ora.

Se intelege de la sine ca nimeni nu suferea de rau de mare. Impins continuu de velatura care-l apleca spre babord, alunecand pe suprafata unei hule lungi si regulate, Alert se clatina foarte lin, trecand de la un val la altul cu atata usurinta incat tangajul aproape ca nu se simtea.

Totusi, nu se stie de ce, dupa-amiaza, domnul Patterson se simti rau. E drept ca, datorita prudentei doamnei Patterson si conform faimoasei formule Vergall, valiza sa continea diferite ingrediente care, dupa spusele unor cunoscatori, permit sa combati cu succes asa-zisul rau de mare, pe care-l denumeau in mod savant «pelagalgie».

Dealtfel, in cursul ultimei saptamani petrecute la Antilian Sclwol, prevazatorul administrator nu neglijase sa recurga la diverse purgatii in mod progresiv, pentru a se gasi in cele mai bune conditii sanitare si a rezista la sacaielile zeului Neptun. Este, se spune, o prevedere pregatitoare, indicata de experienta, si viitorul pasager al lui Alert a urmat-o scupulos. Apoi, dupa o recomandare infinit mai placuta, domnul Horatio Patterson, inainte de a parasi Queenstown pentru a se imbarca pe Alert, luase o masa buna in compania tinerilor bursieri, care-i adresasera urari din cele mai incurajatoare.

Dealtfel, domnul Patterson stia ca locul de la bord unde oscilatiile sunt mai putin resimtite este partea de mijloc a navei. Tangajul si ruliul se manifesta mai violent fie la prova, fie la pupa. Astfel, chiar de la inceput, in timpul primelor ore ale navigatiei, crezu ca va putea ramane totusi pe duneta. Fu vazut deci plimbandu-se in lung si-n lat, cu picioarele departate ca un adevarat marinar, pentru a-si asigura mai bine echilibrul, si acest om de bine ii sfatuia pe insotitorii sai sa-i urmeze exemplul. Dar se pare ca ei nu tineau seama de astfel de precautiuni, pe care nu le cereau nici temperamentul si nici varsta lor.

In acea zi, domnul Horatio Patterson nu lua masa de pranz cu aceeasi pofta de mancare ca in ajun, cu toate ca seful bucatar gatise cu pricepere. Apoi, la desert, nemaisimtind nevoia sa se plimbe, se aseza pe una din bancile dunetei, privind la Louis Clodion si la colegii sai care se tot agitau prin preajma lui. Dupa masa de seara, la care gusta cate putin din varful buzelor, Wagah il conduse in cabina si-l intinse pe pat, cu capul putin ridicat. Statu asa, cu ochii inchisi, inainte de a adormi.

A doua zi, domnul Patterson se scula cam mahmur si lua loc pe un scaun pliant, langa usa careului. Cand Harry Markel trecu pe langa el, ii zise cu o voce stinsa:

Nimic nou, domnule capitan Paxton?

Nimic nou, domnule, raspunse Harry Markel.

Timpul e acelasi?

Timpul e acelasi, cu aceeasi briza.

Nu prevedeti nici o schimbare?

Nu, poate doar vantul are o anumita tendinta sa se intareasca.

Atunci totul merge bine?

Totul e in regula.

Domnul Patterson gandea in sinea lui ca nu mergea totul ca pe roate ca in ajun. Ca ar fi mai bine, poate, sa faca putina miscare. Asa ca, dupa ce se ridica si se sprijini cu mana dreapta pe balustrada, merse de la duneta spre catargul mare. Era o recomandare, intre atatea altele, ale formulei Vergall, de care un pasager trebuia sa tina seama la inceputul unei traversari. Ramanand in partea centrala a navei, spera sa suporte fara multe neajunsuri miscarile tangajului, mult mai neplacute decat cele ale ruliului, acestea din urma aproape inexistente, pentru ca Alert avea o bandare destul de pronuntata spre babord.

In timp ce domnul Patterson mergea astfel cu un pas nesigur, se incrucisa de mai multe ori cu Corty, care crezu de datoria lui sa-i spuna:

Imi permiteti sa va dau un sfat?

Te rog, prietene.

Ei bine Nu priviti spre larg Veti fi mai putin ametit.

- Totusi, raspunse domnul Patterson, prinzandu-se de un tachet, am citit in instructiunile pentru uzul calatorilor ca este recomandabil sa privesti drept spre mare

In adevar, aceasta ultima recomandare se gasea in formula, tot asa si cealalta, desi pareau sa se contrazica intre ele. In plus, domnul Patterson era hotarat sa le urmeze pe toate, oricare ar fi fost ele. Iata de ce doamna Patterson ii daduse un brau de flanela rosie, care, infasurat de trei ori in jurul corpului, il inchinga ca pe un magar.

In pofida tuturor acestor precautiuni mentorul se simtea din ce in ce mai prost. I se parea ca inima ii sare din loc, ca oscileaza in pieptul sau ca o pendula, si cand Wagah anunta ora mesei, lasandu-i pe tineri sa se indrepte spre careu, el ramase langa arborele mare.

Atunci Corty, vorbindu-i cu o prefacuta seriozitate, ii spuse:

Vedeti, domnule, nu va simtiti bine pentru ca nu tineti seama de balansul navei, stand pe scaun

Dar, prietene, ar fi greu sa tii seama

Ba nu, domnule, priviti la mine.

Corty dadu exemplul inclinandu-se pe spate, cand Alert intra cu prova in valuri si aplecandu-se inainte cand pupa navei intra in spuma siajului lasat de ea.

Domnul Patterson se ridica atunci, dar nu reusi sa-si tina echilibrul si murmura:

Nu imposibil Ajutati-ma sa ma asez din nou Marea e prea infuriata

Infuriata marea Dar ea e ca untdelemnul domnule e ca untdelemnul! afirma Corty.

Se intelege de la sine ca pasagerii nu-l parasira deloc pe domnul Patterson, nelasandu-l in voia soartei sale nenorocite. Veneau tot mereu sa se intereseze de el Incercau sa-l distraga, discutand Ii dadeau sfaturi, amintindu-i ca formula mai continea numeroase prescriptii pentru a evita raul de mare si, docil, domnul Patterson nu refuza sa le incerce.

Hubert Perkins se duse sa caute o sticla de rom. Apoi umplu un paharel din aceasta licoare, atat de buna pentru intarirea inimii, si domnul Patterson o bau cu inghitituri mici.

Dupa o ora, Axel Wickborn ii aduse un rachiu de melisa, din care lua o lingura mare.

Raul totusi nu trecea, coborand pana in cavitatea stomacala, si nici bucatica de zahar muiata in visinata nu putu sa-l calmeze.

Se apropia deci momentul cand domnul Patterson, galben ca ceara, va fi obligat sa intre in cabina sa, unde era de temut ca starea sa sa nu se agraveze. Louis Clodion il intreba daca urmase cu strictete toate precautiunile indicate in formula.

- Da da! balbai el, deschizand gura cat mai putin posibil. Am chiar cu mine un mic saculet pe care mi l-a confectionat doamna Patterson si care contine un pic de sare de mare

Si, in adevar, daca nici saculetul cu pricina nu-i va folosi, daca braul de flanela si sarea de mare ramaneau fara rezultate, nu va mai fi nimic de facut.

In cele trei zile cu vant puternic care urmara, domnul Patterson fu groaznic de bolnav. Cu toate invitatiile staruitoare, nu voi sa paraseasca patul. O lua din nou ad vomitum cum zice Scriptura - si cum ar fi spus si el, fara indoiala, daca ar mai fi avut putere sa emita un citat latin.

Ii veni atunci in minte ca doamna Patterson ii pregatise un saculet cu samburi de cirese. Dupa cum indica formula Vergall, era destul sa tii in gura unul din acesti samburi igienici, pentru a opri raul de mare fie sa se produca, fie sa continue. Si cum avea cel putin o suta de samburi, mentorul putea inlocui samburele pe care l-ar fi inghitit.

Domnul Patterson il ruga deci pe Louis Clodion sa deschida saculetul cu samburii de cirese si sa scoata unul, pe care-l baga in gura. Dar vai, aproape imediat, printr-un violent sughit, samburele fu proiectat ca iesit din pusca. Ce era de facut? Nu mai exista nici o prescriptie de urmat? Se epuizase toata seria de mijloace preventive sau curative? Nu era recomandabil sa manance putin? Da, figura si aceasta prescriptie, ca si cea de a nu manca nimic Tinerii elevi nu mai stiau cum sa-l trateze pe domnul Patterson, ajuns in ultimul hal de nauceala. Si totusi stateau langa el cat mai mult posibil, evitand sa-l lase singur. Stiau ca era bine sa-l distrezi pe bolnav, sa-i gonesti melancolia in care cadea Dar nici macar lectura din autorii favoriti ai domnului Patterson nu ducea la vreun rezultat.

In plus, cum avea nevoie mai ales de aer curat, care lipsea in cabina lui, Wagah ii pregati o saltea pe punte, in fata dunetei.

Si acolo se culca domnul Horatio Patterson, convins de data aceasta ca energia si vointa nu valorau mai mult contra raului decat diferitele prescriptiuni insirate in formula terapeutica.

In ce hal este sarmanul nostru administrator! zise Roger Hinsdale.

Cred ca a fost intelept cand si-a facut testamentul! raspunse John Howard.

Simpla exagerare, caci nu se moare din rau de mare. In sfarsit, dupa-masa, cand greturile incepura din nou, stewardul grijuliu interveni spunandu-i:

Domnule, mai cunosc un leac care reuseste cateodata

Ei bine, sa reuseasca de data aceasta, murmura domnul Patterson, si spune-mi-l daca mai este timp!

Tineti in mana o lamaie in tot timpul traversarii, ziua si noaptea

Da-mi o lamaie, murmura din nou domnul Patterson cu o voce intrerupta de spasme.

Wagah nu nascocea nimic si nu glumea deloc. Lamaia figura printre remediile imaginate de specialisti contra raului de mare.

Din pacate, ultimul leac nu fu mai putin nefolositor ca celelalte! Domnul Patterson, mai galben ca fructul acestei familii de citrice, il tinu in zadar in mana sa si-l stranse cu cele cinci degete; nu simti nici o usurare si inima continua sa-i sara din piept.

Dupa incercarea cu lamaia, domnul Patterson isi puse niste ochelari ale caror sticle fusesera vopsite cu un strat usor de chinovar. Nici acest remediu nu reusi si se parea ca farmacia bordului fusese epuizata. Boala domnului Patterson va dura atat cat va putea el sa reziste si nu mai avea de asteptat ajutor decat de la natura.

Intre timp, dupa steward, Corty veni sa mai propuna, la randul sau, un leac.

- Aveti curaj, domnule Patterson? intreba el. Clatinand din cap, domnul Patterson raspunse ca nu stie.

Despre ce este vorba? se informa Louis Clodion, care se temea de aceste mijloace de terapeutica marina.

Pur si simplu, sa inghita un pahar cu apa de mare, raspunse Corty. Acest lucru are cateodata efecte extraordinare!

Vreti sa incercati, domnule Patterson? intreba Hubert Perkins.

Orice! Gemu nefericitul.

Bine, spuse Tony Renault. Ca doar n-o sa soarba toata marea.

Nu, numai un pahar, declara Corty, care arunca un ghiordel peste bord si-l ridica plin cu o apa a carei limpezime cam lasa de dorit.

Domnul Patterson - si trebuie sa recunoastem ca punea in ce facea o energie inversunata, nevrand sa fie invinovatit ca n-a incercat totul - se ridica pe jumatate de pe saltea, lua paharul cu mana tremuranda. Il duse la gura si inghiti o buna parte din el.

Fu lovitura de gratie. Niciodata niste greturi n-au fost insotite de asemenea spasme, de asemenea contractii, convulsiuni, rasuciri si expectorari, si daca toate aceste cuvinte n-au o semnificatie identica, cel putin in acea zi ele se completara, pentru a-l lipsi pe pacient de cunostinta lucrurilor din jurul sau.

Imposibil sa fie lasat in aceasta stare. Se va simti mai bine in cabina lui, zise Louis Clodion.

Da. Trebuie lasat in coltisorul lui, declara John Carpenter, chiar daca ar trebui scos de acolo de-abia cand ajungem la Saint Thomas.

Poate ca seful echipajului s-a gandit ca, daca domnul Patterson isi va da ultima suflare inainte de a ajunge in Antile, vor fi 700 de lire mai putin de impartit intre el si tovarasii lui.

Imediat il chema pe Wagah pentru a-l ajuta pe Corty sa transporte bolnavul, care fu culcat, fara a avea cunostinta de ceea ce se intampla cu masina lui umana.

Si acum, pentru ca remediile luate pe gura au fost nefolositoare, hotarara sa recurga la remedii externe care nu vor ramane, poate, fara efect. Hinsdale sugera ideea sa se aplice, dintre toate prescriptiile faimoasei formule, singura care n-a fost inca intrebuintata si de la care se puteau astepta urmari fericite.

Domnul Patterson, care n-ar fi facut nici un gest de protest, chiar daca ar fi fost jupuit de viu, fu dezbracat de hainele sale pana la brau si stomacul sau fu supus la frectii repetate cu un prosop imbibat cu colodiu lichid.

Nu trebuie sa credeti ca a fost obiectul unor frectii usoare si repetate, datorate unor maini mangaietoare! Departe de asa ceva! Vigurosul Wagah se achita cu toate puterile de aceasta sarcina, si atat de constiincios, incat indrumatorul ar fi trebuit, pe buna dreptate, sa-i tripleze gratificatia la sfarsitul calatoriei

Pe scurt, dintr-o cauza sau alta, poate pentru ca acolo unde nu mai exista nimic natura isi pierde drepturile, ca si cel mai puternic suveran, poate pentru ca pacientul era atat de golit pe dinauntru incat acest gol ii facea sila, el facu semn sa nu-l mai maseze. Apoi, intorcandu-se pe o parte, cu stomacul apasat de marginea cusetei, cazu in nesimtire.

Tovarasii sai il lasara sa se odihneasca, gata sa se intoarca la prima chemare. La urma urmelor, nu era imposibil ca domnul Patterson sa-si revina inainte de terminarea traversarii si sa-si recapete totalitatea facultatilor sale morale si fizice cand va pune piciorul pe prima insula a arhipelagului antilian.

Dar, desigur, acest om serios si practic va avea dreptul sa considere gresita si inselatoare formula Vergall, care-i inspirase atata incredere si care nu cuprindea mai putin de 28 de prescriptii. Dar cine stie? Poate ca trebuia sa urmezi ultima, care spunea urmatoarele: «A nu se face nimic pentru a se evita raul de mare!»

XII.

STRABATAND ATLANTICUL.

Navigatia se desfasura in conditii favorabile si se observa chiar ca starea domnului Horatio Patterson nu se inrautatea, ci din contra. E de prisos sa spun ca renuntase sa mai tina o lamaie in mana. Desigur, frectiile cu colodiu facute de Wagah avusesera un rezultat. Inima indrumatorului isi relua regularitatea ei cronometrica, la fel cum batea si orologiul administratorului de la Antilian School.

Din timp in timp, sufla un vant mai tare care scutura puternic nava. Dar Alert il suporta usor. Dealtfel, echipajul manevra atat de bine la ordinele lui Harry Markel, incat tinerii pasageri se minunau, in special Tony Renault si Magnus Anders. Ei ajutau echipajul fie sa coboare velele inalte, fie sa brateze vergile, fie sa prinda tertarolele - operatie pe care instalarea celor doua gabiere o facea mai usoara. Daca domnul Patterson nu era de fata pentru a le recomanda prudenta, era linistit, pentru ca John Carpenter veghea asupra tinerilor gabieri cu o solicitudine parinteasca si avea de ce.

In plus, vremea proasta nu se transformase in furtuna, pana acum. Vantul batea din est si Alert isi urma cu bine drumul.

Intre alte distractii pe care le-o procura aceasta calatorie pe Atlantic, bursierii se dedau placerilor pescuitului, nu fara pasiune si cu succes. Aruncau in apa undite lungi, urmarindu-le cu atentia speciala care ii caracterizeaza pe discipolii acestei mari arte, si prindeau, in fiecare carlig, pesti de toate speciile. Flegmaticul Albertus Leuwen si rabdatorul Hubert Perkins gustau cel mai mult acest exercitiu si-l practicau cu mare zel. Mesele se imbunatateau cu peste oceanic - bonita, dorada, nisetru, morun, ton - din care se ospata si echipajul.

Fara indoiala ca domnul Patterson ar fi avut o mare placere sa urmareasca peripetiile pescuitului, dar daca parasea cabina nu o facea inca decat pentru a respira putin aer curat. Desigur ca nu mai putin s-ar fi interesat de joaca marsuinilor si delfinilor care sareau si se izbeau de bordajul lui Alert, de strigatele tinerilor pasageri admirand uimitoarele tumbe si salturi ale «clovnilor oceanului».

Uite doi pe care-i puteam tinti din zbor! exclama unul.

Si ala care face salturi in fata etravei, spuse altul.

Aceste animale mladioase si sprintene se adunau in cete de cincisprezece sau douazeci, cateodata in fata, alteori in dara de spuma pe care o lasa nava, si inaintau mai repede ca ea; apareau intr-o parte si aproape imediat ii vedeai in partea cealalta, dupa ce trecusera pe sub chila; faceau salturi de trei, patru picioare, apoi cadeau descriind curbe gratioase si ochiul putea sa-i observe pana in adancurile apelor nespus de limpezi si transparente. In mai multe randuri, la cererea pasagerilor, John Carpenter si Corty incercara sa prinda un marsuin, sa-l loveasca cu harponul. Nu reusira insa, caci acestia sunt foarte agili.

Nu acelasi lucru se intampla cu rechinii enormi de prin partile Atlanticului. Lacomia lor este atat de mare, ca se arunca la orice fel de obiect cazut in apa - palarie, sticla, bucati de lemn sau capete de parama. Totul e bun pentru stomacul lor formidabil, care pastreaza in cavitatea lui ceea ce nu poate digera.

In ziua de 7 iulie fu prins un rechin care masura nu mai putin de l2 picioare lungime. Cand a inghitit carligul care avea o momeala de carne, s-a zbatut cu o asemenea violenta, incat echipajul a reusit cu mare greutate sa-l ridice pe punte. Louis Clodion si camarazii sai erau acolo privind, nu fara oarecare spaima, monstrul gigantic si, la recomandarea lui John Carpenter, se ferira sa se apropie prea mult, caci loviturile cozii sale pot fi groaznice.

Rechinul fu spintecat imediat cu toporul si, cu stomacul deschis, mai incerca inca sa fuga, prin salturi formidabile care-l aruncau de la un bord la altul.

Domnul Horatio Patterson nu putu sa asiste la aceasta interesanta captura. Era pacat, caci ar fi consemnat intamplarea in jurnalul sau de calatorie si ar fi dat dreptate naturalistului Roquefort care face, prin contaminare, din cuvantul rechin, o derivatie din latinescul requiem.[19]

Astfel treceau zilele, fara sa fie monotone. In fiecare moment, o noua distractie. Stoluri de pasari de mare zburau in jurul vergilor. Cateva fura ucise de Roger Hinsdale si Louis Clodion, care se servira cu pricepere de carabinele de bord.

Trebuie aratat ca, la ordinele formale ale lui Harry Markel, oamenii sai nu aveau nici un fel de raporturi cu pasagerii de pe Alert. Numai seful echipajului, Corty si Wagah, insarcinat cu serviciul la careu, erau exceptati. Harry Markel, el insusi, ramasese la fel de rece si putin comunicativ, ca in prima zi.

Destul de des, treceau in raza corabiei cu trei catarge alte nave. Steamere, la prea mare distanta insa pentru a li se putea cunoaste numele. Dealtfel - ceea ce nu stiau tinerii elevi - Harry Markel cauta mai curand sa se departeze de bastimentele ce se vedeau, si cand unul din ele se apropia prea mult, marea viteza sau schimba cursul cu unul sau doua carturi, pentru a se putea departa.

Totusi, in l8, catre trei dupa-amiaza, Alert fu ajuns de un steamer de mare tonaj, care facea drumul spre sud-vest, adica in aceeasi directie. Aceasta nava americana, Portland din San-Diego, revenea din Europa prin stramtoarea Magellan.

Cand cele doua nave fura numai la un cablu departare una de alta, se schimbara intre capitani intrebarile uzuale:

Totul e in ordine la bord?

Totul e in ordine.

Nimic nou de la plecare?

Nimic.

Incotro

In Antile si voi?

La San-Diego.

- Atunci, calatorie placuta!

- Calatorie placuta!

Portland, dupa ce micsorase putin viteza, o mari la maximum si privirile putura urmari multa vreme fumul cosurilor sale, care pieri apoi in zare.

Ceea ce-i preocupa pe Tony Renault si Magnus Anders, dupa l5 zile de calatorie, era sa vada primul uscat care va fi semnalat de la bord.

Acest uscat, dupa directia urmata, trebuia sa fie arhipelagul Bermudelor situat la 74 grade longitudine vestica si 3l grade latitudine nordica. Asezat pe drumul pe care-l parcurg vapoarele pentru a merge din Europa spre golful Mexic, el cuprinde nu mai putin de 400 de insule sau insulite, din care cele principale sunt Bermudele, Saint George, Cooper si Somerset. Aici se fac numeroase escale si vapoarele gasesc tot ce au nevoie, fie pentru reparatii, fie pentru aprovizionare. Sunt de mare folos in aceste regiuni, foarte des bantuite de furtunile cele mai periculoase din Atlantic. Alert se afla la o departare de 60 de mile fata de arhipelag, in ziua de l9 iulie, cand binoclurile de pe nava incepusera sa scruteze orizontul in directia vestului. Totusi, pentru niste ochi neexperimentati, era usor sa confunzi falezele inalte cu norii ce se aflau la limita dintre mare si cer.

Cu toate acestea, Bermudele puteau fi zarite in cursul diminetii, cum ii vesti John Carpenter pe Tony Renault si Magnus Anders, cei mai nerabdatori din grup.

Acolo priviti zise el, spre tribord inainte

Zariti culmi de munti? intreba Magnus Anders.

- Da, tinere Ele razbat deasupra norilor si in curand le veti vedea.

In adevar, inainte de apusul soarelui, niste mase rotunde se conturau inca nedeslusit spre apus si a doua zi Alert trecu in dreptul insulei Saint David, cea mai estica a arhipelagului.

Trebuira apoi sa faca fata unor vijelii. Rafale amestecate cu descarcari electrice, care veneau din nord-est, constransera nava sa se potriveasca vantului, reducand viteza.

Toata ziua si noaptea urmatoare marea fu dezlantuita. Cu velele gabiere si tertarolele lasate, corabia facu cale-ntoarsa; n-ar fi putut sa se expuna pericolului valurilor, care ar fi acoperit-o cu totul.

Poate ca Harry Markel ar fi facut un act de marinar prudent si intelept daca ar fi cautat un refugiu in vreun port al arhipelagului, si in special la Saint George. Dar se intelege ca prefera sa-si piarda nava decat sa ajunga undeva unde capitanul Paxton putea fi cunoscut. Ramase deci in larg, manevrand, dealtfel, cu multa pricepere. Alert nu suferi decat avarii fara importanta, cateva panze rupte de o rafala care era cat pe ce sa smulga barca de la tribord.

Daca domnul Patterson suporta mai bine decat te puteai astepta aceste 60 de ore de furtuna, mai multi tineri, fara sa treaca prin toate fazele groaznicului rau de mare caruia ii cazuse prada mentorul, fura totusi destul de incercati: John Howard, Niels Harboe, Albertus Leuwen. Dar Louis Clodion, Roger Hinsdale, Hubert Perkins si Axel Wickborn rezistara si putura sa admire, in intreaga si teribila ei maretie, lupta elementelor dezlantuite in timpul celor doua zile de furtuna.

Cat despre Tony Renault si Magnus Anders, aveau cu siguranta suflete de marinari, acest aes triplex[20] pe care domnul Patterson nu-l avea si pe care-l invidia la navigatorul lui Horatiu.

In cursul furtunii, Alert fu deviat cu vreo suta de mile din drumul sau. De aici rezulta o intarziere, care nu putea fi recuperata chiar daca nava ar ajunge, fara alte incidente, in regiunile unde domina alizeele care bat de la est la vest.

Din nefericire, Harry Markel nu mai avu parte de vanturile regulate care-l favorizasera de la plecarea din Queenstown. Intre Bermude si pamantul Americii, timpul fu foarte schimbator: cateodata atat de linistit, incat nava nu facea nici macar o mila pe ora; alta data furtunos, obligand echipajul sa stranga velele superioare si sa lege tertarolele la gabiere si la vela trinca. Era deci sigur ca pasagerii nu vor debarca la Saint Thomas fara o intarziere de cateva zile. Asta va starni o ingrijorare destul de justificata cu privire la soarta lui Alert. Cablogramele anuntasera, probabil, la Barbados, plecarea capitanului Paxton si la ce data nava iesise din golful Cork. Trecusera mai bine de douazeci de zile si nu se stia nimic despre ea.

E adevarat ca Harry Markel si oamenii sai nu se prea sinchiseau de aceasta ingrijorare. Pe ei ii rodea nerabdarea de a termina cu explorarea Antilelor si de a nu mai avea a se teme de nimic cand se vor indrepta spre Capul Bunei Sperante.

In dimineata zilei de 20 iulie, corabia taia Tropicul Cancerului in dreptul canalului Bahama, prin care, incepand de la stramtoarea Floridei, se varsa in ocean apele golfului Mexic.

Daca Alert, in cursul navigatiei sale, ar fi trebuit sa treaca Ecuatorul, Roger Hinsdale si camarazii sai n-ar fi neglijat sa sarbatoreasca trecerea lui. S-ar fi supus de bunavoie cerintelor acestei ceremonii traditionale, platind din gratificatii cheltuielile botezului. Dar Ecuatorul era mai la sud cu 23 de grade si nu fu cazul sa se sarbatoreasca trecerea lui la paralela 23.

Este de la sine inteles ca domnul Horatio Patterson, daca ar fi fost sanatos, ar fi primit cu cea mai mare placere complimentele simpaticului domn Tropic si ale cortegiului sau de carnaval. Ar fi facut-o, fara indoiala, cu toata bunavointa si, desigur, cu toata demnitatea unui administrator de la Antilian School.

Insa, cu toate ca nu avusese loc nici o ceremonie, Harry Markel, la cererea tinerilor pasageri, acorda o ratie dubla echipajului. Pozitia calculata in acea zi arata ca Alert se gasea la 250 mile de insula cea mai apropiata a Antilelor, in nord-estul arhipelagului. Poate ca nava va fi putin intarziata cand va intalni, la iesirea canalului Bahama, golfstream-ul, acel curent cald care ajunge pana-n regiunile septentrionale ale Europei, un fel de fluviu oceanic ale carui ape nu se contopesc cu apele Oceanului Atlantic. Dar atunci va fi ajutata de alizee, care bat regulat in aceste regiuni, si inainte de trei zile, cu siguranta, omul de veghe va semnala inaltimile insulei Saint Thomas, unde se va face prima escala.

Si acum, pe masura ce se apropiau de Antile, gandindu-se la explorarea arhipelagului, care avea sa tina cateva saptamani, nu fara primejdii pentru el, echipajul nu putea sa nu fie cuprins de teama.

John Carpenter si Corty discutau deseori intre ei in aceasta privinta. Jucau in adevar o carte mare daca se intampla sa aiba ghinion. Fara indoiala, era de pus mana pe o suma de 7 000 de lire si merita sa risti pentru ea. Dar daca, pentru a avea totul, vor pierde totul - chiar si viata? Daca piratii de pe Halifax, evadatii de la Queenstown, vor fi recunoscuti, daca vor cadea din nou in mainile justitiei? Si-si spuneau ca mai era timp sa evite primejdia In noaptea urmatoare, ar fi destul sa tabere pe pasagerii fara aparare, care nu banuiau nimic, si sa-i arunce in mare. Apoi Alert ar schimba ruta.

E adevarat ca la toate aceste argumente si la toate temerile, manifestate de oamenii lui, Harry Markel se multumea sa raspunda:

- Bizuiti-va pe mine

Atata incredere in sine, insotita de atata indrazneala, sfarsea prin a-i convinge si ei spuneau in limbaj marinaresc:

- Bine! Las' sa curga!

In ziua de 25 iulie, Antilele nu mai erau decat la 60 de mile vest-sud-vest. Cu vantul tare care-i ducea, nu era nici o indoiala ca Alert va zari inaltimile insulei Saint Thomas inainte de apusul soarelui.

In vederea acestui lucru, Tony Renault si Magnus Anders petrecura dupa-amiaza unul pe vergile arborelui mare, iar celalalt pe vergile arborelui trinchet, vrand fiecare sa fie primul care va striga:

- Pamant! Pamant!

XIII.

CANONIERA ESSEX.

Catre orele patru dupa-amiaza se auzi un strigat scos de Tony Renault.

Acest strigat nu fu acela de: «Pamant!» ci acela de «Nava!» La babord, la o distanta de cinci sau sase mile, se vedea un fum la vest, deasupra orizontului.

Un steamer venea din fata si mergea cu mare viteza. Dupa o jumatate de ora coca lui era vizibila si dupa alta jumatate de ora nu se mai gasea decat la un sfert de mila de Alert. Pasagerii reuniti pe duneta isi dadeau cu parerea.

Este un vas de razboi zise unul.

Cred ca da, raspunse altul, pentru ca in varful catargului mare flutura o flamura.

Si, in plus, este englez, relua primul.

Si se numeste Essex, adauga celalalt.

De fapt, cu ajutorul binoclului se putea citi acest nume pe tablia de la pupa, in momentul cand nava se apropie.

- Uite exclama Tony Renault, pun ramasag ca manevreaza ca sa ne abordeze!

Se parea ca, in adevar, aceasta era intentia lui Essex, canoniera de 500 - 600 de tone, care ridica pavilionul. Nici Harry Markel, nici ceilalti nu se inselara in aceasta privinta. Fara indoiala, Essex voia sa intre in legatura cu Alert si continua sa se apropie cu presiune redusa.

Spaima care-i cuprinse pe acesti ticalosi e lesne de ghicit si de inteles. Nu se putea ca de cateva zile sa fi sosit o depesa in Antile? Ca, intr-un fel sau altul, sa se fi luat cunostinta de ceea ce se intamplase la Queenstown inaintea plecarii lui Alert, de capturarea sa de catre banda Markel, de masacrarea capitanului Paxton si a oamenilor sai, si ca Essex sa fi fost trimis pentru a pune mana pe raufacatori?

Cu toate acestea, dupa o matura chibzuinta - nu, nu era posibil! Cine sa-si inchipuie ca Harry Markel, care desigur ca nu i-ar fi crutat pe pasageri, asa cum nu crutase nici echipajul capitanului Paxton, sa fi plecat in Antile? Sa fi impins indrazneala pana la a-l duce pe Alert la destinatia sa, in loc sa fuga? O asemenea imprudenta ar fi fost inadmisibila.

Intre timp, Harry Markel astepta cu mai mult sange rece decat John Carpenter si Corty. Cand comandantul lui Essex va lua contact cu el, va vedea ce-i de facut.

Canoniera stopa la numai cateva cabluri si, la un semnal transmis, Alert trebui sa-si puna velatura in pana. Vergile sale bratate, orientate in asa fel ca forta panzelor sa se anuleze, facura nava aproape nemiscata.

In orice caz, Essex ridicase pavilionul si Alert trebui sa-l ridice pe al sau. Se intelege de la sine ca daca Harry Markel n-ar fi vrut sa se supuna ordinelor unei nave de razboi, el ar fi fost constrans. Imposibil sa scape de urmarirea canonierei care avea de partea ei forta si viteza. Cateva lovituri de tun l-ar fi redus pe Alert la neputinta.

Dealtfel, cum se stie, Harry Markel nici nu se gandea la asa ceva. Cand comandantul canonierei ii va ordona sa vina la bordul sau, se va duce.

Cat despre domnul Patterson, Louis Clodion, Roger Hinsdale si camarazii lor, sosirea lui Essex, ordinul de a intra in legatura cu bastimentul ii interesau in cel mai inalt grad.

- Oare acest vas de razboi este trimis in intampinarea lui Alert ca sa ne ia la bordul sau si sa ne debarce mai curand pe una din insulele Antile?

Un asemenea gand nu se putea infiripa decat intr-un spirit aventuros, asa cum era acela al lui Roger Hinsdale. Trebuie adaugat ca parerea sa era strict personala.

In acest moment, una din barcile lui Essex fu lansata la apa si doi ofiteri luara loc in ea.

In cateva clipe ambarcatiunea fu langa Alert. Ofiterii urcara pe scara de pisica din tribord si unul din ei zise:

Unde e capitanul?

Iata-ma, raspunse Harry Markel.

Sunteti capitanul Paxton?

Chiar el.

Si aceasta corabie este Alert, care a parasit portul Queenstown pe data de 30 iunie curent

La aceasta data, in adevar.

Avand ca pasageri pe laureatii de la Antilian School?

Aici prezenti, raspunse Harry Markel, aratand pe duneta pe domnul Patterson si grupul de tineri, care nu scapau un singur cuvant din aceasta conversatie.

Ofiterii venira la ei, urmati de Harry Markel, si acela care vorbise - un locotenent din marina britanica - dupa ce raspunse la salutul lor, se exprima in acesti termeni, cu tonul rece si aspru care-i caracterizeaza pe ofiterii englezi.

- Capitane Paxton, comandantul lui Essex este fericit de a-l fi intalnit pe Alert, si noi, de asemenea, ca v-am gasit pe toti sanatosi.

Harry Markel se inclina, asteptand ca locotenentul sa-i aduca la cunostinta scopul vizitei sale.

Ati facut o calatorie buna? intreba ofiterul Timpul a fost favorabil

Foarte favorabil, replica Harry Markel, cu exceptia unei furtuni pe care am infruntat-o in preajma Bermudelor.

Si care v-a facut sa intarziati?

A trebuit sa micsoram viteza timp de 48 de ore, ca sa rezistam. Locotenentul se intoarse in acest moment spre grupul de pasageri si, adresandu-se mentorului, zise:

- Domnul Patterson de la Antilian School fara indoiala?

- In persoana, domnule ofiter, raspunse administratorul, care saluta cu tot ceremonialul politetii sale obisnuite.

Apoi adauga:

- Am onoarea sa va prezint pe tinerii mei tovarasi de calatorie, rugandu-va sa primiti asigurarea distinsei si respectuoasei mele consideratiuni

- Semnat: Horatio Patterson, murmura Tony Renault.

Se schimbara apoi calduroase strangeri de mana cu acea precizie riguroasa, specific anglo-saxona.

Locotenentul, intorcandu-se spre Harry Markel, ii ceru sa vada echipajul - ceea ce paru foarte suspect si-l nelinisti pe John Carpenter. De ce oare acest ofiter voia sa-i treaca in revista?

Totusi, la ordinul lui Harry Markel, el ii aduse pe oamenii sai pe punte si acestia se adunara langa marele catarg. In ciuda sfortarilor pe care le faceau banditii pentru a capata o aparenta de oameni cumsecade, probabil ca ofiterii gandira ca au o infatisare foarte putin linistitoare.

Nu aveti decat noua marinari? intreba locotenentul.

Noua, raspunse Harry Markel.

- Cu toate acestea, noi am fost informati ca echipajul lui Alert era format din zece in afara de dumneavoastra, capitane Paxton.

Intrebare destul de neplacuta, la care Harry Markel evita la inceput sa raspunda zicand:

- Domnule ofiter as putea sa stiu pentru ce motiv am onoarea sa va am la bord?

Era, bineinteles, natural ca locotenentului sa i se puna aceasta intrebare si el raspunse:

- Foarte simplu, motivul e nelinistea celor de la Barbados, in urma intarzierii lui Alert. In Antile, ca si in Europa, familiile sunt preocupate de aceasta intarziere. Doamna Kethlen Seymour a intervenit pe langa guvernator si Excelenta-sa l-a expediat pe Essex in intampinarea lui Alert. Iata singurele pricini ale prezentei noastre aici si, o repet, suntem foarte fericiti ca temerile noastre au fost zadarnice!

In fata acestei dovezi de interes si simpatie, domnul Horatio Patterson nu putu ramane dator. In numele tinerilor pasageri si al lui, multumi cu demnitate comandantului lui Essex si ofiterilor sai, generoasei doamne Kethlen Seymour si Excelentei-sale guvernatorului. Harry Markel spuse ca o intarziere de 48 de ore n-ar fi trebuit sa creeze o asemenea ingrijorare si sa motiveze trimiterea canonierei.

- Aceasta ingrijorare era justificata din cauza unei imprejurari pe care va voi face-o cunoscuta, zise locotenentul.

John Carpenter si Corty se privira destul de mirati. Poate ca regretau ca Harry Markel mersese atat de departe cu intrebarile.

- In seara de 30 iunie Alert a pornit la drum, nu-i asa?

In adevar, raspunse Harry Markel, care, dealtfel, isi pastra tot sangele rece. Am ridicat ancora la ora sapte si jumatate seara. Odata iesiti din ansa Farmar, vantul a incetat si Alert a ramas imobilizat toata ziua urmatoare, langa uscat, la capul Robert's-Cove.

Ei bine, capitane Paxton, relua locotenentul, a doua zi un cadavru a fost gasit pe coasta, unde-l dusese curentul. Dupa nasturii de pe hainele sale s-a recunoscut ca era unul din matelotii de pe Alert.

Pe John Carpenter si pe ceilalti ii scutura, fara voia lor, un fior. Acest cadavru nu putea fi decat al unuia din nefericitii ucisi de ei cu o zi inainte.

Apoi locotenentul de pe Essex declara ca autoritatile din Barbados fusesera incunostintate prin depesa de acest incident - de unde se explica legitimele temeri, vazand ca Alert nu soseste. Dupa care, adauga:

Ati pierdut deci pe unul din oamenii dumneavoastra, capitane Paxton?

Da domnule, pe matelotul Bob Acesta a cazut in mare, atunci cand ne aflam in ansa Farmar si, cu toate straduintele noastre, n-a putut fi salvat, nici regasit.

Explicatia fu admisa fara sa trezeasca vreo banuiala, ea lamurind, in acelasi timp, de ce lipsea un matelot din echipaj.

Intre timp, pasagerii trebuie ca erau - pe drept cuvant - mirati ca acest incident nu le fusese adus si lor la cunostinta. Cum, unul din oameni se inecase inaintea ajungerii lor la bord si ei nu stiusera nimic?!

Dar la intrebarea domnului Horatio Patterson despre acest subiect, Harry Markel raspunse ca, daca a tainuit aceasta nenorocire fata de bursieri, era pentru ca nu voise ca ei sa-si inceapa calatoria sub o impresie atat de neplacuta.

Acest raspuns foarte convingator nu mai provoca nici o replica. Dar avura un sentiment de surpriza, amestecat cu o anumita emotie, cand locotenentul adauga:

Depesa trimisa din Queenstown la Barbados mentiona, intre altele, ca lesul gasit in apa, probabil cel al matelotului Bob, avea o rana adanca drept in piept.

O rana! Exclama Louis Clodion, in timp ce domnul Patterson lua atitudinea unui om care parea ca nu mai intelege nimic.

Harry Markel nu vru sa lase sa se strecoare vreo indoiala si, ca intotdeauna stapan pe el, zise:

- Matelotul Bob a cazut din gabia arborelui trinchet pe cabestan, care probabil l-a ranit, si de acolo a fost azvarlit in mare. De aceea n-a putut sa se tina la suprafata apei si iata de ce cercetarile noastre au fost zadarnice.

Explicatia parea la fel de admisibila ca si cele precedente, daca locotenentul n-ar fi completat informatia cu urmatoarele:

- Rana cadavrului nu provenea de la o izbitura Ea se datora unei lovituri de cutit care i-a strapuns inima!

Din nou temeri, firesti dealtfel, pentru John Carpenter si ceilalti banditi. Nu mai stiau cum se va termina convorbirea. Oare comandantul lui Essex avea ordin sa-l conduca pe Alert la Barbados unde se va face o ancheta, care desigur ca ar fi iesit foarte prost pentru ei? S-ar fi ajuns mai intai la constatarea identitatii lor. Ar fi fost dusi inapoi in Anglia De data aceasta n-ar mai fi scapat de pedeapsa pentru crimele lor. Si, mai ales, n-ar mai fi putut comite inca una, cand Alert va fi parasit regiunile Indiilor Occidentale! Sansa continua sa-i favorizeze. Harry Markel nu trebui nici macar sa explice ce era cu lovitura de cutit. In adevar, domnul Horatio Patterson exclama ridicand mainile spre cer:

- Cum, acest nenorocit sa fi fost lovit mortal cu un cutit, de o mana criminala?

Si atunci locotenentul raspunse urmatoarele:

Depesa adauga ca matelotul ajunsese probabil viu pe coasta, unde se gasea atunci o banda de criminali scapati din inchisoarea de la Queenstown. Acolo o fi fost lovit cu cutit de unul din ei.

Atunci, spuse Roger Hinsdale, e vorba de banda de pirati de pe Halifax, care tocmai evadase cand noi am sosit la Queenstown

Ticalosii! Exclama Tony Renault. Si n-au fost inca prinsi, domnule locotenent?

Dupa ultimele stiri, urmele lor n-au mai fost regasite, raspunse ofiterul. Totusi, e imposibil ca ei sa fi parasit Irlanda si, mai devreme sau mai tarziu, vor fi arestati

- Ar fi de dorit, declara Harry Markel, cu acel calm pe care-l pastrase tot timpul.

Si cand John Carpenter reveni la prova impreuna cu Corty, ii sopti acestuia din urma:

Un om tare capitanul nostru

Da, raspunse Corty, si bun de urmat oriunde va voi sa ne duca! Ofiterii transmisera domnului Patterson si laureatilor salutarile pe care doamna Kethlen Seymour ii insarcinase sa le dea. Darnica doamna isi facea o mare bucurie din a-i primi si dorinta ei vie era sa-i retina cat mai mult posibil in Barbados, daca se vor stradui sa nu intarzie prea mult in celelalte insule unde erau asteptati cu nerabdare.

In numele camarazilor sai, Roger Hinsdale raspunse, rugandu-i pe ofiteri sa exprime doamnei Kethlen Seymour recunostinta lor fata de cele ce facuse pentru Antilian School. Apoi domnul Horatio Patterson termina intrevederea cu un speech inflorit si miscator, care era specialitatea lui si la sfarsitul caruia, printr-o nebagare de seama destul de rara la acest om, amesteca un vers din Horatiu cu unul din Vergiliu. Ofiterii, dupa ce-si luara ramas bun de la capitan si pasageri, fura condusi pana la scara si coborara in barca lor. Dar, inainte de a porni, locotenentul zise:

Sper, capitane Paxton, ca Alert va fi maine la Saint Thomas, caci nu mai este decat la o departare de cincizeci de mile.

Asa cred, raspunse Harry Markel.

Atunci vom anunta prin depesa sosirea voastra, imediat ce vom ajunge inapoi la Barbados.

Va multumesc, domnule, si va rog sa prezentati omagiile mele domnului comandant al Essex-ului.

Barca se departa de nava si-n mai putin de un minut parcurse distanta care-o despartea de canoniera.

Harry Markel si pasagerii salutara apoi pe comandant, care se gasea pe pasarela, si li se raspunse la acest salut.

Dupa ridicarea ambarcatiunii pe canoniera, se auzira fluieraturile sirenei si Essex isi relua drumul, cu toata viteza, in directia sud-vest. Dupa o ora nu se mai vedea in zare decat tramba lui de fum.

Alert, cu vergile bratate si panzele umflate de vant, porni spre Saint Thomas.

Astfel, Harry Markel si complicii sai erau linistiti in ceea ce privea vizita lui Essex. Nimeni, nici in Anglia si nici in Antile, nu-si inchipuia ca ei ar fi putut sa se refugieze pe o nava si ca nava ar fi tocmai Alert. Se parea deci ca vor avea noroc pana la capat! Vor parcurge cu nerusinare arhipelagul, vor fi primiti cu onoruri, vor merge din insula in insula, fara sa le fie macar teama ca pot fi recunoscuti, vor termina aceasta explorare printr-o ultima escala in Barbados si dupa aceea nu se vor mai intoarce in Europa!

A doua zi dupa plecare, Alert nu se va mai numi Alert. Harry Markel nu va mai fi capitanul Paxton si nu vor mai fi la bord nici domnul Patterson, nici vreunul din tinerii sai tovarasi de calatorie! Indrazneata actiune va fi incununata de succes si politia va urmari zadarnic in Irlanda pe piratii de pe Halifax.

Aceasta ultima parte a traversarii se desfasura in cele mai bune conditiuni. Un timp minunat, sub suflarea constanta a alizeelor, permitea intrebuintarea intregii velaturi, chiar si a bonetelor, panzele suplimentare. Hotarat lucru, domnul Patterson era otelit. Abia daca il supara cateodata un ruliu sau un tangaj mai violent. Putea chiar sa-si ocupe iar locul la masa si sa se lipseasca de samburele de cireasa, pe care de obicei il tinea in gura.

Aveti dreptate domnule, ii repeta Corty. Numai leacul asta a ramas bun contra raului de mare.

Cred si eu, prietene, raspundea mentorul, si din fericire sunt aprovizionat din belsug cu acesti samburi antipelagalgici, gratie prevazatoarei doamne Patterson.

Asa se termina ziua. Dupa ce trecusera prin nerabdarea plecarii, tinerii laureati simteau acum nerabdarea de a sosi. Erau grabiti sa puna piciorul pe prima insula din Antile.

In apropierea arhipelagului, numeroase nave - vapoare cu aburi si corabii - animau marea: cele care cautau sa ajunga in golful Mexicului prin stramtoarea Florida sau cele care ieseau de acolo, pentru a se indrepta spre porturile vechiului continent. Pentru acesti tineri era o mare bucurie sa le semnaleze, sa se incruciseze cu ele, sa schimbe saluturi cu pavilioane engleze, americane, franceze, spaniole, care se intalneau cel mai frecvent in aceste regiuni.

Inainte de apusul soarelui, Alert trecea paralela l7, si latitudinea pe care se afla era la vreo 20 de mile de insula Saint Thomas. Nu mai ramaneau decat cateva ore de calatorie.

Dar nu fara dreptate Harry Markel nu voi sa se aventureze in timpul noptii prin puzderia de ostroave si de stanci care margineau arhipelagul si, la ordinul sau, John Carpenter reduse velele. Seful de echipaj stranse randunica, panzele patrate, sageata artimonului, brigantina, si Alert ramase sub cele doua gabiere, trinchet si focuri.

Noaptea fu linistita. Briza se calmase si soarele, a doua zi, se ridica pe un orizont foarte senin.

Spre ora noua se auzi un strigat dintre vergile marelui catarg.

Era Tony Renault care repeta eu o voce sonora si vesela:

- Pamant la tribord, spre prova pamant, pamant!

XIV.

SAINT THOMAS Sl SAINTE CROIX.

S-a spus mai inainte ca Indiile Occidentale sunt compuse din nu mai putin de 300 de insule si insulite. In realitate, numele de insule nu se cuvine decat unui numar de 42 din ele, fie pentru dimensiune, fie pentru importanta lor geografica. Din aceste 42 de insule, numai noua aveau sa fie vizitate de laureatii de la Antilian School.

Toate apartin grupului cunoscut sub numele de Antilele Mici si mai ales sub denumirea de Insule ale Vantului. Anglia le imparte in doua parti: prima, care se afla la nord de insulele Virgine, pana la Dominica, o numesc Leeward Island; a doua, care se intinde de la Martinica pana la Trinidad, o numesc Windward Island. Nu e cazul sa adoptam aceste denumiri. Ansamblul insular, care este marginit la vest de Mediterana americana, merita numele de Insulele Vantului, deoarece primeste prima suflare a alizeelor, care bat de la est la vest.

Prin reteaua acestor insule se amesteca apele Atlanticului cu acele ale marii antiliene. Elisée Reclus a putut sa le compare cu picioarele unui imens pod intre care pleaca si vin curentii care brazdeaza golful Mexicului.

Nu trebuia sa confundam acest golf cu marea propriu-zisa a Antilelor; sunt doua bazine foarte distincte, avandu-si conformatia lor speciala si suprafete inegale, primul masurand l l50 000 km patrati si al doilea aproape l l90 000.

Se stie ca in anul l492 Cristofor Columb a descoperit Cuba, cea mai mare insula din Antile, dupa care s-a oprit mai intai in insulele Conception, Ferdinandina si Isabella, pe care navigatorul genovez a arborat pavilionul spaniol.

Dar a crezut ca ajunsese cu caravanele la capatul Asiei, in tara mirodeniilor, si muri fara sa fi stiut ca pusese piciorul pe noul continent.

De-atunci, diverse puteri europene, cu pretul unor batalii sangeroase, al unor masacre ingrozitoare, al unor lupte mereu reinnoite, si-au disputat domeniul.

Cat despre denumirea de Indii Occidentale, data Antilelor, ea provine dintr-o eroare care a fost comisa de Cristofor Columb cu privire la descoperirile sale.

In realitate, acest arhipelag, de la insulita Sombrero in nord, pana la Barbados spre sud, care formeaza Antilele Mici, se intinde pe 6 408 kilometri patrati.

Populatia totala a acestor insule este de 792 000 de locuitori.

Insulele Virgine pot fi considerate ca facand parte din Antilele.

Mici. Ocupate de danezi in anul l67l, cele mai multe figureaza in domeniul Indiilor Occidentale. Sunt cunoscute sub numele de Saint Thomas, Saint John, Sainte Croix. In prima insula s-a nascut unul din tinerii bursieri, al saselea laureat al concursului de la Antilian School, Niels Harboe.

In fata acestei insule va ancora Harry Markel in dimineata zilei de 26 iulie, dupa o fericita traversare care a durat 25 de zile. Din acest punct, Alert nu va avea decat sa coboare spre sud, pentru a poposi in celelalte insule.

Daca Saint Thomas are dimensiuni reduse, portul sau este un adapost excelent si bine gospodarit. Cincizeci de nave de mare tonaj pot ancora aici in voie. De aceea corsarii englezi si francezi nu incetau sa si-l dispute, in perioada cand flotele europene luptau in aceste regiuni, ocupau si reocupau, isi smulgeau una alteia insulele antiliene, ca fiarele hamesite cand se cearta pentru o prada care le atata pofta.

Christian Harboe locuia la Saint Thomas si cei doi frati nu avusesera prilejul sa se intalneasca de cativa ani. Cu cata nerabdare asteptau amandoi sosirea lui Alert, este lesne ele inteles.

Christian Harboe era mai mare ca Niels cu l5 ani. Singurul din familie pe care Niels il avea pe insula, se ocupa cu negotul; era un om foarte prietenos, aratand acea modestie simpatica, ce caracterizeaza rasele nordice. Fixandu-si resedinta in colonia daneza, preluase o importanta firma a unchiului sau - un frate al mamei - si anume un magazin universal cu obiecte de consum uzual, alimente, stofe etc.

Portul insulei Saint Thomas, Charlotte-Amalia, nu intarziase sa devina porto-franco, ceea ce facu sa creasca prosperitatea lui. Oferea avantaje mari tuturor navelor, de orice nationalitate ar fi fost. Gaseau un adapost sigur contra alizeelor si furtunilor golfului, gratie inaltimilor insulei, unei limbi de pamant de care se lovea hula din larg si unei insulite pe care se construisera cheuri si depozite de carbuni.

Cand Alert, semnalat de semafoare, trecu de capurile Coved si Molhenters, ocolind promontoriul, inconjurand insulita si lasand la stanga sa farul, intra intr-un bazin circular, deschis spre nord, in spatele caruia apareau primele case ale orasului. Dupa ce se desfasura lantul cu sase-sapte brate, corabia ramase ancorata la o adancime de patru-cinci metri.

Reclus a observat ca Saint Thomas are cea mai buna pozitie, pentru ca ocupa un punct favorabil pe marea curba a Antilelor, in locul unde distribuirea marfurilor se poate face foarte usor in toate partile arhipelagului.

Astfel se va intelege ca, de la inceput, acest port natural a atras atentia si a obtinut preferinta corsarilor. Deveni deci principalul antrepozit pentru traficul de contrabanda cu coloniile spaniole si curand cea mai insemnata piata a «lemnului de abanos», adica a negrilor cumparati pe litoralul african si importati in Indiile Occidentale. Din aceasta cauza trecu repede sub dominatie daneza si nu mai fu niciodata cedat altcuiva, dupa cesiunea lui de catre o companie financiara care-l cumparase de la electorul de Brandenburg, al carui mostenitor fu tocmai regele Danemarcei.

Imediat ce Alert acosta, Christian Harboe urca la bord si cei doi frati cazura unul in bratele celuilalt. Apoi, dupa ce schimba cordiale strangeri de mana cu domnul Horatio Patterson si tovarasii sai de calatorie, zise:

Prieteni, cred ca veti fi oaspetii mei cat timp veti ramane la Saint Thomas Cat va sta Alert aici?

Trei zile, raspunse Niels Harboe.

Numai atat?

Atat si nimic mai mult, Christian, spre marele meu regret, caci e multa vreme de cand nu ne-am imbratisat

Domnule Harboe, zise atunci mentorul, acceptam cu caldura amabila dumneavoastra propunere Vom fi oaspetii dumneavoastra in timpul cat vom ramane la Saint Thomas timp care nu se poate prelungi.

In adevar, domnule Patterson, aveti un itinerar dinainte stabilit.

Da de doamna Kethlen Seymour.

O cunoasteti pe aceasta doamna, domnule Harboe? intreba Louis Clodion.

Nu, raspunse negustorul; dar am auzit deseori vorbindu-se de ea si in Antile inepuizabila ei caritate este laudata.

Apoi, intorcandu-se spre Harry Markel:

Cat despre dumneavoastra, capitane Paxton, imi permiteti sa va adresez, in numele tuturor familiilor acestor tineri pasageri, sincere multumiri pentru grija

Multumiri indreptatite, datorate capitanului Paxton, se grabi sa adauge si domnul Patterson. Cu toate ca marea ne-a supus la incercari - si in primul rand pe mine, horesco referens21! - trebuie sa recunoastem ca bravul nostru capitan a facut tot ce depindea de el pentru ca traversarea sa ne fie cat mai placuta.

Nu era in firea lui Harry Markel sa adreseze complimente sau sa fie amabil. Si poate ca domnul Harboe a carui privire era fixata asupra lui, il cam stingherea. Asa ca se multumi sa raspunda cu o usoara inclinare a capului.

Nu vad nici o piedica pentru ca pasagerii de pe Alert sa accepte ospitalitatea pe care le-o oferiti, domnule, cu conditia totusi de a nu prelungi escala peste termenul fixat

E in regula, domnule capitan Paxton, raspunse Christian Harboe. Si acum, chiar de azi, daca binevoiti sa veniti sa cinati la mine cu oaspetii mei

Va multumesc, domnule, zise Harry Markel. Am insa cateva reparatii de facut si nu pot pierde nici un minut. Dealtfel, prefer sa parasesc bordul cat mai putin posibil.

Domnul Christian Harboe paru surprins de tonul rece al acestui raspuns. Desigur ca printre oamenii de mare, si deseori printre capitanii din marina comerciala engleza, se gasesc firi aspre, oameni putin educati, ale caror purtari nu s-au putut rafina in exercitiul profesiunii lor, in contactul cu marinarii. Dar, hotarat, acest prim contact cu Harry Markel si echipajul sau nu i-a facut o impresie prea favorabila. Alert fusese insa bine condus in timpul calatoriei, traversarea a fost satisfacatoare si aceasta era principalul.

Dupa o jumatate de ora, pasagerii debarcara pe cheul portului.

Charlotte-Amalia si se indreptara spre casa domnului Christian Harboe.

Dupa ce acestia plecara, John Carpenter spuse:

Ei bine, Harry, cred ca a mers foarte bine pana acum?

Asa cum spui replica Harry Markel. Dar trebuie sa fim cu ochii in patru in timpul escalelor.

Vom fi prudenti, Harry. Nimeni dintre noi nu vrea sa compromita succesul acestei actiuni A inceput bine si se va termina tot asa

Desigur, John, din moment ce Paxton nu e cunoscut de nimeni la Saint Thomas. Dealtfel, vei veghea ca niciunul dintre oamenii nostri sa nu coboare pe uscat.

Avea dreptate Harry Markel sa-si impiedice echipajul sa paraseasca bordul. Mergand prin taverne si baruri, band peste masura - ceea ce se intampla ori de cate ori erau lasati in voia lor - acesti marinari puteau sa scape vreo vorba compromitatoare si era mult mai bine sa fie consemnati in mod riguros pe Alert.

- Asa e, Harry, relua John Carpenter, si daca doresc atat de mult sa bea, li se va da o ratie dubla sau tripla Acum pasagerii sunt pe uscat pentru trei zile si daca oamenii nostri beau ceva mai mult la bord, n-are nici o importanta!

Echipajul lui Alert stia ca era primejdios sa se dedea la excese, sa se despagubeasca in porturi de abstinentele pe care le impusese navigatia. Intelegea gravitatea situatiei. Daca vor sti sa se stapaneasca, nu se vor mai compromite. Pentru aceasta trebuiau sa se resemneze, sa evite orice contact cu populatia insulei, cu marinarii de diverse nationalitati care bantuie prin tavernele portului, ca nu cumva sa se expuna, si vreunul din piratii de pe Halifax sa poata fi recunoscut de acesti aventurieri care au cutreerat toate marile. Deci, ordin formal dat de Harry Markel ca nimeni sa nu coboare de pe nava, si, pe de alta parte, nici un strain sa nu fie lasat sa vina la bord. Magazinul domnului Christian Harboe se gasea pe cheu. Acolo era cartierul comercial unde se incheiau afaceri considerabile, pentru ca numai cifra importurilor se ridica la 5 000 000 de franci, la o populatie de l2 000 000 de suflete.

Pe aceasta insula, tinerilor pasageri nu le-ar fi fost greu «sa dea din gura», pentru ca se vorbea spaniola, daneza, olandeza, engleza, franceza, si ar fi putut sa se creada inca in clasele de la Antilian School, sub directiunea domnului Ardagh. Locuinta domnului Christian Harboe era situata afara din oras, la distanta de vreo mila, pe panta muntelui care forma un amfiteatru pe tarmul marii. Acolo se aflau presarate intr-un cadru fermecator vilele locuitorilor insulei, in mijlocul arborilor falnici ai zonei tropicale. Aceea a domnului Christian Harboe era una dintre cele mai confortabile si elegante.

Cu sapte ani in urma, domnul Christian Harboe se insurase cu o tanara daneza si din aceasta casatorie se nascusera doua fiice. Ce primire ii facu tanara femeie cumnatului ei, pe care inca nu-l cunostea, si camarazilor acestuia! Cat despre Niels, niciodata vreun unchi nu si-a imbratisat si mangaiat nepoatele cu atata placere si cu atata suflet!

Cat de dragute sunt! Cat de dragute sunt! repeta el.

Si cum sa nu fie? declara domnul Horatio Patterson, Talis pater, talis mater, quales filiae![22]

Si citatul avu aprobarea generala.

Mentorul si tinerii pasageri fura instalati in vila, destul de mare pentru a le oferi tuturor camere confortabile. Acolo putura sa se odihneasca, sa-si refaca fortele, mancand copios din alte feluri decat cele putin variate de la bord, cu toate talentele desfasurate de Ranyah Cogh. Si ce minunate sieste in timpul orelor calde ale zilei, in mijlocul gradinilor umbrite care inconjurau locuinta domnului Christian Harboe! In timpul discutiilor zilnice se vorbea des de familiile lasate in Europa, de Niels Harboe, care, nemaiavand parinti, va veni la fratele sau cand isi va termina studiile. Va lucra in magazin si domnul Christian Harboe se gandea chiar sa faca in acest scop o sucursala in insula Saint John, vecina cu Saint Thomas, pe care danezii o oferisera candva Statelor Unite pentru suma de 5 milioane de piastri - oferta care nu fusese acceptata.

Acolo se stabilisera colonii la inceput, cand Saint Thomas paru insuficienta dezvoltarii afacerilor. Dar cum insula Saint John nu masoara decat trei leghe in lungime pe doua in latime, ei o considerara prea mica si napadira Sainte Croix.

De mai multe ori, domnul Christian Harboe aduse vorba despre capitanul de pe Alert, despre echipajul sau, si rezervele pe care le avea fata de ei disparura cand domnul Patterson il asigura ca personalul de la bord are drept la toate elogiile.

Se intelege de la sine ca se facura excursii prin Saint Thomas, care merita sa fie vizitat de turisti. Este o insula de formatie porfirica, foarte accidentata in partea ei nordica si presarata de munti, dintre care cel mai inalt se ridica la l400 picioare deasupra nivelului marii.

Tinerii excursionisti voira sa urce pe piscul unuia din acesti munti si oboselile ascensiunii fura larg recompensate de frumusetea spectacolului ce se oferi privirii lor. Privelistea se intindea pana la Saint John, asemanatoare unui mare peste care plutea la suprafata marii antiliene in mijlocul insulitelor care-l inconjurau - Hans Lellik, Loango, Buek, Saba, Savana si, dincolo de ele, campia lichida care stralucea sub razele solare.

Saint Thomas este o insula de 86 kilometri patrati, adica, asa cum a remarcat Louis Clodion, abia de l70 de ori mai mare decat Champ-de-Mars din Paris.

Dupa cele trei zile petrecute la vila Harboe, pasagerii revenira pe Alert care era gata de plecare. Domnul si doamna Harboe ii condusera la bord. Ei primira multumirile domnului Patterson pentru amabila lor ospitalitate si cei doi frati se mai imbratisara o data.

Inca in seara de 28 iulie corabia ridica ancora, si dupa ce panzele fura asezate in bataia vantului, profitand de briza de nord-est, lua directia spre sud-vestul insulei Sainte Croix, unde trebuia sa se faca a doua escala.

Cele 60 de mile care separa cele doua insule fura strabatute in 36 de ore.

Cand, asa cum s-a mentionat, colonistii, prea numerosi in Saint Thomas si Saint John voira sa se stabileasca la Sainte Croix, a carei intindere este de 2l8 kilometri patrati, gasira aceasta insula in mana corsarilor englezi, care venisera aici de pe la mijlocul veacului al l7-lea. De aici necesitatea de a intra cu ei in lupta Avura loc batalii multe si sangeroase care sfarsira in avantajul aventurierilor Marii Britanii. Dar, de la sosirea lor, acesti oameni - mai mult pirati decat coloni - dedandu-se mai ales la jafuri, nu se ocupara deloc de cultivarea pamantului.

Abia in l750 spaniolii reusira sa puna mana pe Sainte Croix, dupa ce-i gonira pe englezi.

Nu o stapanira multa vreme si, dupa cateva luni, slaba garnizoana care apara insula fu nevoita sa se retraga in fata unui corp expeditionar francez.

Abia din aceasta epoca Sainte Croix incepu sa fie cultivata. Totusi, inainte de a o desteleni, trebuira sa fie incendiate desele paduri din interior, incendii care libereaza si ingrasa pamantul.

Gratie acestor lucrari, continuate timp de un secol si jumatate, Alert ancora pe o insula bine ingrijita si de o mare bogatie agricola.

E de la sine inteles ca nu se mai intalneau acum nici caraibii care o populau inaintea descoperirii ei, nici englezii care o populasera apoi, nici spaniolii care le urmasera, nici francezii care facusera primele incercari de colonizare. Pe la mijlocul secolului al l7-lea se pare ca nu s-ar fi gasit chiar nimeni pe insula, deoarece, fiind lipsita de trafic si de beneficiile contrabandei, colonistii se decisesera sa o paraseasca.

Sainte Croix ramase nelocuita timp de 37 de ani, pana in l733. Franta o vandu atunci Danemarcei pentru suma de 750 000 de lire si de la aceasta data este colonie daneza.

Cand Alert sosi in apropierea insulei, Harry Markel manevra in asa fel incat sa ajunga in portul Barnes, capitala ei - sau, in daneza, Christiantoed. Este situat in fundul unui mic golf, pe coasta septentrionala. Cat despre cel de-al doilea oras, Frederichstoed, odinioara incendiat de negrii rasculati, a fost construit pe coasta occidentala.

Axel Wichborn, al doilea laureat al concursului, se nascuse la Friedrichstoed. Acum el nu mai avea pe nimeni acolo. De vreo l2 ani familia sa, dupa ce vanduse proprietatea pe care o poseda in insula, locuia la Copenhaga.

In timpul acestei escale, daca pasagerii nu mai fura oaspetii nimanui, totusi prieteni ai familiei Wickborn le facura o calduroasa primire. Ei ramasera cea mai mare parte din timp pe uscat si in fiecare seara reveneau sa doarma la bord.

Aceasta insula, pe care o strabatura in trasuri, este foarte interesanta de vizitat. Cat a tinut perioada sclaviei, plantatorii facusera mari averi si Sainte Croix putea fi considerata cea mai bogata insula din Antile. O cultura intensiva utilizeaza solul pana-n culmile colinelor. Ea poseda 350 de plantatii, fiecare de l50 de pogoane, bine administrate de un personal foarte experimentat. Doua treimi din teritoriu este consacrat productiei de zahar si intr-un an se recolteaza in medie l6 chintale de fiecare pogon, fara a mai socoti si melasa.

Dupa zahar, bumbacul da anual 800 de baloturi care sunt expediate in Europa.

Turistii trecura pe frumoasele sosele plantate cu palmieri, care legau fiecare sat de capitala. Terenul, inclinat in pante dulci spre nord, urca in mod treptat de la litoral, din nord-vest pana la varful Eagle, a carui inaltime este de 400 de metri.

Prin situatia ei in Europa, Danemarca, in afara de perioada blocului continental, cand Copenhaga a fost in bataia tunurilor flotei engleze, avu norocul sa nu mai fie amestecata in lungile si sangeroasele lupte de la inceputul secolului, care izbucnisera intre Franta si Anglia. Putere de mana a doua, teritoriul ei n-a fost invadat de armatele europene. Prin urmare, coloniile daneze din Antile nu avura de suferit de pe urma acestor mari conflicte care se repercutau dincolo de Oceanul Atlantic.

Intre timp, emanciparea negrilor, proclamata in l862, provoca mai intai anumite tulburari, pe care autoritatea coloniala le inabusi cu asprime. Negrii dezrobiti se plangeau ca promisiunile ce li se facusera nu fusesera tinute, intre altele, atribuirea unui anumit numar de terenuri care sa treaca in intregime in proprietatea lor. De aici nemultumiri si, in cele din urma, o revolta a negrilor, care se intinse in diverse parti ale insulei.

Cand Alert ajunse in portul Christianstoed, relatiile intre colonisti si cei eliberati nu erau inca reglementate. Totusi in insula era liniste si turistii nu fura niciodata stingheriti in excursiile lor. Un an mai tarziu ar fi cazut in plina rascoala, atat de puternica, incat orasul natal al lui Axel Wickborn fu ars pana la temelii.

Trebuie remarcat, dealtfel, ca de sapte-opt ani populatia din Sainte Croix scazuse, in urma emigrarilor.

In timpul escalei, guvernatorul danez, care isi are resedinta, alternativ, sase luni la Saint Thomas si sase luni la Sainte Croix, se afla la Saint John, unde se astepta la tulburari. El nu putu deci sa-i intampine pe tinerii antilieni asa cum ar fi fost primiti in celelalte insule. Dar recomandase sa le fie asigurate toate conditiile pentru explorarea insulei, si recomandarile sale fura urmate din plin.

Astfel ca, inainte de plecare, o scrisoare compusa de domnul Horatio Patterson - cu scrierea sa cea mai ingrijita - scrisoare semnata si de laureati, transmitea Excelentei-sale cele mai calduroase marturii de recunostinta.

La l august, Alert iesi din portul Christianstoed. Apoi, dupa ce trecu de senal, avand o briza usoara, se indrepta cu viteza mica spre est, spre Saint Martin.

XV.

SAINT MARTIN SI SAINT BARTHELEMY.

Tinand directia spre est, Alert se indrepta spre larg. In adevar, Saint Martin si insulele Sombrero, Anguilla, Barbuda si Antigua sunt insulele cele mai inaintate ale lantului antilian, in nord-estul Insulelor Vantului.

Dupa ce iesi din adapostul pamanturilor insulei Sainte Croix, corabia intalni alizeele care bateau cu o anumita tarie. Trebui sa manevreze pe o mare destul de agitata. Cu toate acestea, Alert putu sa pastreze panzele de jos, gabierele si panzele patrate. Trebui sa navigheze in volte. De mai multe ori Tony Renault si Magnus Anders obtinura permisiunea capitanului sa tina timona, ceea ce ii facu foarte mandri.

Distanta intre Sainte Croix si Saint Martin nu depaseste 200 de mile marine. In imprejurarile cele mai favorabile, o corabie poate s-o strabata in 24 de ore cand e in plina viteza. Dar, cu un vant potrivnic si mergand in contra curentului care se indreapta spre golful Mexic, traversarea se face intr-un timp de trei ori mai mare. In plus, Alert intalnea aproape tot timpul numeroase nave cu aburi sau cu panze. Aceste regiuni sunt foarte frecventate si navigatia este activa intre insule, de la Saint Thomas pana la Trinidad.

Cat despre Harry Markel, el nu se indeparta de la prudenta sa obisnuita; se ferea sa treaca prea aproape de aceste nave; prefera sa fie mai in larg, pentru a evita orice comunicare cu ele. Aceasta prudenta era apreciata de echipaj. Dupa ce se descurcase asa de bine in timpul escalelor de la Saint Thomas si Sainte Croix, nu era oare de sperat ca asa se va intampla si in celelalte insule? Astfel, John Carpenter, Corty si ceilalti isi revenira din primele temeri, si increderea pe care le-o inspira seful lor se dovedi mai mare ca oricand.

Totusi ardeau de nerabdare sa termine odata cu aceasta explorare a Antilelor!

In cursul navigatiei contra vantului si marii, domnul Patterson avu din nou o stare proasta; dar, cu ajutorul samburelui de cireasa, ea nu se agrava.

In plus, in aceste luni de iulie si august, o mare foarte agitata nu este prea de asteptat - in afara furtunilor datorate marilor calduri ale zonei tropicale. Clima din Antile se bucura de o constanta remarcabila si oscilatiile coloanei termometrului nu cuprind mai mult de 20 de grade. Fara indoiala, variatiile sunt mult mai mari in privinta umezelii decat a temperaturii, si, desi foarte rar insotite de grindina, deseori cad ploi torentiale.

In realitate, insulele arhipelagului, expuse vanturilor din larg, au cel mai mult de suferit de pe urma perturbatiilor atmosferice. Cele insa ca Sainte Croix, Saint Eustache, Saint Cristophe, Grenadines, scaldate de apele marii Caraibilor, sunt putin bantuite de furtuni. Dealtfel, cea mai mare parte a porturilor Insulelor Vantului se orienteaza spre vest sau sud-vest si ofera adaposturi sigure contra hulei puternice din larg.

Pe 3 august, cand se inserase de-a binelea, Alert, intarziat de alizee, aparu in raza insulei Saint Martin.

Inca de la patru-cinci mile departare, inainte de a ajunge in port, tinerii laureati putura sa vada cel mai inalt varf al insulei, a carui altitudine atinge 585 de metri si pe care-l poleiau ultimele raze ale soarelui.

Saint Martin are ca santinela avansata la nord-est mica insula Anguilla, s-ar putea spune o insulita, care impreuna cu Saint Critophe si Nevis au un singur presedinte. Ele nu sunt despartite decat de un canal ingust a carui adancime nu depaseste 25-30 de metri. Nu este deci imposibil ca fundul submarin, care este de natura coraliera, sa se ridice, prin actiunea perseverenta a infuzorilor, pana la suprafata marii, sau poate din cauza unor eruptii vulcanice. In aceste conditiuni, Saint Martin si Anguilla n-ar mai forma decat o singura insula.

A doua zi, un pilot urca la bordul corabiei si o conduse prin senale in portul Philsburg.

Acest oras ocupa plaja ingusta care separa un golf semicircular de o salina intinsa, sediul unei exploatari foarte importante. Mlastinile sarate, principala bogatie a insulei, sunt atat de productive, ca aportul lor anual este apreciat la nu mai putin de 3 000 000 de hectolitri.

Este drept ca un anumit numar din aceste mlastini cere o intretinere continua. Evaporarea este asa de mare, incat ele ar seca repede. Intre altele, pentru salina din Philsburg este necesar sa se taie cateodata limba de pamant care-o margineste spre litoral si sa fie alimentata in acest fel, intr-o mare masura, de apele marii.

Albertus Leuwen nu avea nici un membru al familiei la Saint Martin. Toti locuiau la Rotterdam, in Olanda, de l5 ani. El insusi parasise Philsburg, pentru a veni in Europa, la o varsta atat de frageda ca nu-si mai aducea aminte de insula. Dintre toti acesti laureati antilieni, numai parintii lui Hubert Perkins ramasesera in colonia engleza din Antigua.

Popasul lui Alert la Saint Martin nu dura decat 24 de ore, cel putin la Philsburg. Acolo nici Harry Markel, nici vreun altul dintre ai sai nu se temeau sa fie recunoscuti. Tinand seama de conditii, aceasta primejdie ar fi fost mai de temut in Antilele engleze, Santa Lucia, Antigua sau Dominica, unde trebuiau sa mearga, si mai ales in Barbados, resedinta doamnei Kethlen Seymour, unde sederea bursierilor de la Antilian School avea sa se prelungeasca, cu siguranta.

Domnul Patterson si tinerii sai insotitori nu avura decat sa se plimbe pe lunga strada care formeaza orasul Philsburg, ale carui case se ridica pe plaja ingusta de la marginea marii.

Se parea ca dupa ce vizita lui Albertus Leuwen se va termina, Alert n-avea decat sa-si ridice panzele si sa plece. Dar, in calitatea lor de francezi, Louis Clodion si Tony Renault voiau neaparat sa viziteze partea franceza a insulei, situata in zona septentrionala si care ocupa aproape doua treimi din suprafata totala.

Capitala ei este Marigot, un nume care n-are in el, dupa cum se observa, nimic olandez. Louis Clodion si Tony Renault aveau o mare dorinta: sa petreaca macar o zi la Marigot.

Mentorul fu consultat in privinta acestei vizite care nu modifica intru nimic itinerarul.

Domnul Horatio Patterson merse sa-l caute pe Harry Markel si-i facu cunoscuta propunerea, pe care o sprijini cu inalta sa autoritate:

- Care este parerea dumneavoastra, domnule capitan Paxton? intreba el.

Harry Markel, din motive pe care le stim, ar fi preferat sa nu inmulteasca punctele de popas. Dar de data aceasta n-ar fi avut nici un motiv sa refuze sa-i conduca pe pasagerii sai intr-o alta parte a insulei. Plecand seara, Alert putea ajunge a doua zi la Marigot, de unde, dupa 48 de ore, ar fi plecat la Saint Barthélémy.

Asa si facura. In ziua de 5, la ora noua seara, corabia iesi din Philsburg, fiind condusa de un pilot. Noaptea era luminoasa, luna aproape plina, marea frumoasa, marginita de inaltimile insulei pe langa al carei litoral se poate naviga aproape un sfert de mila. Briza favorabila permitea un mers lin al navei.

Pasagerii ramasera pe punte pana la miezul noptii, patrunsi de farmecul acestei traversari nocturne; apoi intrara in cabine si nu se trezira decat atunci cand Alert arunca ancora.

Marigot este un oras mai comercial decat Philsburg. El se ridica pe tarmul unui canal care face sa comunice golful cu lacul Simpson. Acest ansamblu constituie un port foarte sigur, bine aparat contra hulei din larg. Aici se opresc in mare numar navele de cursa lunga sau de cabotaj, atrase de lipsa taxelor vamale pe care le-o asigura Marigot. Este orasul cel mai important din Saint Martin.

Dealtfel, pasagerii nu regretau calatoria. Avura parte de o excelenta primire, pe care francezii o facura celor doi compatrioti. Simpatia pe care o manifestau nu tinea cont de diferenta de nationalitati, si la banchetul care avea sa le fie oferit de autoritatile orasului urmau sa fie reuniti toti «antilienii» in jurul aceleiasi mese.

Receptia fusese organizata de domnul Anselme Guillon. Chemase vreo patruzeci de persoane si, desigur, capitanul lui Alert avea sa fie invitat sa figureze printre comeseni. Domnul Guillon urca la bord si-l ruga pe Harry Markel sa ia parte la acest banchet, care avea loc in aceeasi zi, in sala comunala.

Totusi, oricat parea de necrezut, Harry Markel avu indrazneala sa nu accepte invitatia. In zadar domnul Patterson se alatura insistentelor domnului Guillon. Amandoi nu reusira sa schimbe nestramutata hotarare a capitanului lui Alert. Ca la Saint Thomas si la Saint Martin sau la Sainte Croix, el nu intelegea sa paraseasca bordul si nu permitea nici unuia dintre oamenii sai sa coboare pe uscat.

- Vom regreta absenta dumneavoastra, capitane Paxton, declara domnul Guillon. Laudele pe care vi le-au adus acesti tineri in privinta grijii cu care sunt tratati in timpul acestei calatorii cu Alert, ca si dorinta pe care o aveau de a va arata in mod public recunostinta lor, toate acestea m-au incurajat sa starui pe langa dumneavoastra si sunt necajit ca nu am reusit sa va conving.

Pentru a termina, Harry Markel se inclina rezervat si Anselme Guillon fu condus pe cheu.

Trebuie marturisit ca atat lui, cat si domnului Christian Harboe, capitanul lui Alert nu le facuse o impresie buna. Acest chip aspru si salbatic, pe care o intreaga existenta de violente si de nelegiuiri isi lasase urmele, nu era facut sa inspire decat antipatie, daca nu si suspiciune. Dar cum sa nu tii seama de relatarile pasagerilor si ale domnului Horatio Patterson, cand faceau elogiul capitanului Paxton? Nu fusese el ales de doamna Kethlen Seymour? Aceasta doamna, desigur, nu se decisese pentru el fara informatii serioase si referinte bune

Pe deasupra, putin a lipsit ca situatia lui Harry Markel si a bandei sale sa nu fie compromisa, ba chiar pierduta. E drept ca aceasta imprejurare nu putu decat sa mareasca increderea pe care domnul Guillon si notabilitatile din Marigot trebuiau sa o aiba in capitan si in echipajul sau.

In adevar, in ajunul sosirii lui Alert, bricul Fire Fly, de nationalitate engleza, se mai gasea la Marigot. Capitanul bricului il cunostea foarte bine pe domnul Paxton, caruia ii lauda calitatile de om si de marinar. Daca ar fi stiut ca Alert urma sa soseasca, fara indoiala ca l-ar fi asteptat, si cu cata placere ar fi strans mana vechiului sau prieten! Dar Fire Fly era pe punct de plecare si, in timpul noptii, probabil, se incrucisa cu Alert in regiunile occidentale ale insulei.

In convorbirea sa, domnul Guillon ii vorbise lui Harry Markel de capitanul de pe Fire Fly si e lesne de inchipuit frica de care fu cuprins acest ticalos, gandindu-se prin ce primejdie ar fi trecut in prezenta unui prieten al capitanului Paxton.

Acum bricul se afla in larg cu destinatia Bristol si nu mai exista nici o posibilitate sa-l intalneasca in timpul croazierei in Antile.

Cand Harry Markel ii puse la curent cu cele intamplate pe John Carpenter si pe Corty, acestia nu putura sa-si ascunda teama:

- Am scapat ca prin urechile acului! spuse seful echipajului.

Nu mai povestiti si celorlalti, adauga Harry Markel. N-are rost sa-i speriati, dar sa fie mai prudenti ca niciodata

As vrea sa se termine odata cu aceste blestemate Antile! declara Corty. Mereu mi se pare ca vad atarnat de fiecare creanga de copac cate un streang!

Avea dreptate Corty, si daca bricul Fire Fly s-ar fi aflat in portul Marigot in ziua sosirii lui Alert, s-ar fi ispravit cu Harry Markel si tovarasii sai.

Banchetul, bine servit, pe masura bucuriei cu care fusese primita invitatia, avu loc seara. Oricum, se ridica paharul in onoarea capitanului Paxton. Se vorbea de prima parte a calatoriei, facuta in conditii favorabile. Fu exprimata urarea ca a doua parte sa nu fie cu nimic mai prejos de cea precedenta. Tinerii «antilieni» vor duce cu ei, din calatoria facuta in Indiile Occidentale, amintiri de neuitat.

La desert, Louis Clodion, in picioare, aduse multumiri foarte frumos intoarse din condei domnului Anselme Guillon si notabilitatilor coloniei pentru placuta primire.

Apoi veni randul domnului Horatio Patterson, care se alaturase mai mult ca de obicei la numeroasele, prea numeroasele toasturi facute dupa fiecare fel de mancare. Mentorul se ridica cu paharul in mana si lua cuvantul. Tot ce se putea introduce ca citat latin in mijlocul unor fraze vibrante iesi din gura vorbitorului. Vorbi de amintirile pe care i le va lasa aceasta sarbatorire, mai durabile ca bronzul - aereperenius, ca in Horatiu; de norocul care-i favoriza pe indrazneti - audaces fortuna juvat, ca in Vergiliu. Era fericit sa-si enunte felicitarile in public - coram populo. Nu putea sa-si uite patria sa de care-l despartea acum un ocean intreg si dulces reminiscetur Argos[23], dar nu va uita nici satisfactiile de amor propriu pe care le incercase in Antile, si in ultimul sau ceas va putea repeta: Et in Arcadia ego24, caci Antilele vor fi fost o bucata din acea Arcadie care fusese salasul inocentei si al fericirii. In sfarsit, avusese totdeauna dorinta de a vizita acest splendid arhipelag, hoc erat in votis, repeta el din Horatiu deja citat, si in care, si parva licet componere magnis[25] - cum spunea Vergiliu, mentionat mai sus - el, administratorul de la Antilian School, venise sa puna piciorul cu aproape 400 de ani dupa Cristofor Columb.

Va inchipuiti succesul pe care-l obtinu domnul Horatio Patterson si aplauzele care-l rasplatira cand se aseza la locul sau. Apoi toti umplura pentru ultima oara paharul in onoarea doamnei Kethlen Seymour. Dupa calduroase strangeri de mana, bursierii luara drumul spre port.

Cand se-ntoarsera la bord, catre orele zece seara, cu toate ca marea era nemiscata ca un lac, i se paru domnului Patterson ca Alert era clatinat de oarecari miscari de ruliu si tangaj. Convins ca se va resimti mai putin in pozitie orizontala, se retrase in cabina, se dezbraca cu ajutorul amabilului Wagah si se cufunda intr-un somn adanc.

A doua zi fu consacrata plimbarilor in oras si prin imprejurimi.

Doua trasuri ii asteptau pe turisti, carora domnul Anselme Guillon voi sa le serveasca de ghid.

Dupa ce vizitara locurile cele mai interesante ale insulei, dupa ce pranzira pe plaja si cinara sub copacii unei paduri superbe, din proviziile aduse pentru aceasta excursie, turistii se intoarsera la Marigot. Apoi, luandu-si ramas bun de la domnul Anselme Guillon, caruia ii fura adresate toate multumirile, se inapoiara la bord.

Toti - inclusiv domnul Patterson - scrisera rudelor. Acestia cunosteau din 26 iulie sosirea lui Alert la Saint Thomas. Le fusese anuntata prin depesa si ingrijorarea datorata intarzierii cu cateva zile se risipi. Totusi, familiile trebuiau tinute la curent si scrisorile intocmite in seara aceea si puse a doua zi la posta urmau sa plece, dupa 24 de ore, in Europa.

Nu se ivi nici un incident in cursul noptii. Nimic nu tulbura somnul tinerilor dupa o zi atat de obositoare. Dar poate ca John Carpenter si Corty visara ca niste avarii il obligau pe Fire-Fly sa revina in port ceea ce nu se intampla, din fericire pentru ei.

A doua zi, inca de la ora opt, profitand de mareea joasa, Alert iesi din portul Marigot cu destinatia Saint Berthelemy.

Daca marea era putin agitata, corabia, atata timp cat naviga la adapostul insulei, nu se clatina prea tare. Este adevarat ca dupa ce va trece din nou pe la Philsburg, Alert nu va mai fi aparat de falezele inalte de la Saint Martin contra hulei din larg. Astfel, in apele dintre cele doua insule, primi valurile de-a curmezisul si fu chiar cazul de reducere a panzelor pentru a evita o inclinare prea mare.

Totusi, in cazul ca va avea o intarziere, ea va fi de numai cateva ore si cu siguranta ca nava se va ivi in rada insulei Saint Barthélémy a doua zi in zori.

Ca de obicei, pasagerii luara parte la manevre, cand fu vorba de a slabi sau a strange scotele. Nu fu necesar sa se faca volte cu vantul in fata sau sa se schimbe directia. Tony Renault si Magnus Anders tinura fiecare la randul sau carma, ca doi veritabili timonieri care-si cunosteau meseria, nelasand nava sa devieze intr-o parte sau alta, avand ochiul fixat pe linia de reper a busolei.

Catre ora cinci fu semnalat la sud-vest un vapor care tindea sa-l depaseasca pe Alert.

In acel moment, Corty trecu la carma, intentia lui Harry Markel fiind sa evite apropierea vaporului. Alert devie deci cu un cart, ca sa nu ramana in afara directiei urmate.

Acest steamer de nationalitate franceza - cum se vedea dupa flamura care se desfasura pe marele catarg - era un vapor de razboi apartinand categoriei micilor crucisatoare ale statului. Louis Clodion si Tony Renault ar fi fost fericiti sa-l salute in trecere si sa primeasca salutul sau. Dar cum cea mai mica distanta care separa cele doua nave, gratie manevrei lui Harry Markel, nu cobori sub o mila, nu era cazul sa se ridice pavilionul.

In ceea ce priveste crucisatorul, care mergea cu toata viteza in directia nord-vest, se parea ca are ca destinatie Antilele. Era posibil de asemenea sa se indrepte spre unul din porturile meridionale ale Statelor-Unite, cum e Key West, la capatul Floridei, un loc de oprire pentru vapoarele de toate nationalitatile. Dealtfel, crucisatorul il lasa in curand in urma pe Alert, si cand se lasa amurgul ultimele lui trambe de fum disparusera la orizont.

Calatorie sprancenata, zise John Carpenter, si cu urarea de a nu va mai revedea! Nu-mi place sa navighez impreuna cu vapoare de razboi.

Si nici sa ma gasesc in mijlocul unei patrule de politisti! adauga Corty. Acesti oameni au aerul ca te intreaba de unde vii si unde te duci, si nu intotdeauna iti covine sa raspunzi!

Insula Saint Barthélémy - singura posesiune suedeza in Indiile Occidentale, ocupa extremitatea bancului pe care-l formeaza insula engleza Anguilla si cea franco-olandeza Saint Martin. Asa cum s-a remarcat, ar fi suficienta ridicarea fundului marii cu 80 de picioare pentru ca cele trei insule sa nu fie decat una singura, a carei lungime totala ar fi de 75 de kilometri. Or, cu aceste adancimi submarine de natura vulcanica n-ar fi surprinzator ca ridicarea sa se produca in viitor.

Referitor la acest subiect, Roger Hinsdale observa ca aceasta inaltare ar putea sa se extinda la ansamblul Antilelor, al Insulelor Vantului si al Insulelor de sub Vant. Si intr-o epoca, departata fara indoiala, s-ar putea intrevedea ca aceste insule, unite intre ele, sa formeze un fel de vast continent la intrarea golfului Mexic si - cine stie? - sa se alipeasca la continentul american.

Insulei Saint Barthélémy, dimensiunile prea mici nu-i pot acorda decat denumirea de ostrov, pentru ca lungimea ei nu depaseste doua leghe si jumatate, cu o suprafata de 2l kilometri patrati.

Saint Barthélémy este aparata de fortul Gustav. Gustavia, capitala sa, un oras de mica importanta, poate progresa, pentru ca este situata, din punctul de vedere al navigatiei de cabotaj, printre Antilele Mici din aceasta regiune. Aici, cu l9 ani in urma, se nascuse Magnus Anders a carui familie se mutase de vreo l5 ani la Gôtteborg, in Suedia.

Aceasta insula a fost succesiv sub diverse pavilioane. A fost franceza de la l648 la l784. La acea epoca Franta o ceda Suediei in schimbul unei concesiuni de antrepozite pe Cattegat, mai precis la Gôtteborg, si a unor alte avantaje politice. Dar, cu toate ca devenise scandinava in urma acestui tratat, fiind populata odinioara de normanzi, ramasese franceza prin aspiratiile, gusturile si obiceiurile ei, si poate ca va ramane astfel totdeauna.

Cand soarele disparu sub orizont, Saint Barthélémy nu se vedea inca. Fiind la o departare de cel mult 20 de mile, nu incapea nici o indoiala ca Alert va acosta in zorii zilei, cu toate ca vantul slabise seara si corabia nu putea inainta decat putin in timpul noptii.

Cu toate acestea, tanarul suedez parasi cabina de la ora patru dimineata si, urcand pe scara de sart a marelui catarg, ajunse pana la vergile panzei patrate.

Magnus Anders voia sa fie primul care sa semnaleze insula sa si zari, putin inainte de ora sase, principalul masiv calcaros care domina in centru, inalt de 302 metri. El striga cu o voce atat de rasunatoare: «Pamant! Pamant!» incat camarazii sai se repezira pe punte.

Alert se indrepta imediat spre coasta occidentala a insulei Saint Barthélémy, in asa fel incat sa ajunga in fata portului principal de ancorare, de fapt, singurul din insula.

Cu toate ca briza era moderata, corabia avansa repede si pe masura ce inainta gasea ape mai linistite. Putin dupa ora sapte, un grup de cateva persoane se deslusi pe varful colinei.

Portul Gustavia ofera navelor cu pescajul de doi-trei metri locuri excelente de ancorat, la adapostul bancurilor, de care se sparg valurile hulei din larg.

Ceea ce atrase mai intai atentia tinerilor pasageri fu prezenta crucisatorului pe care-l intalnisera in ajun. Era ancorat in mijlocul portului, cu luminile stinse, cu panzele stranse, ca un vas care ramanea aici pentru catva timp.

Aceasta le facu placere lui Louis Clodion si lui Tony Renault care-si promisera sa urce la bordul sau, siguri fiind ca vor fi bine primiti. Dar vederea crucisatorului ii fu foarte neplacuta lui Harry Markel, ca si oamenilor sai, si chiar il ingrijora.

Alert nu mai era decat la un sfert de mila de port si, chiar daca ar fi vrut, ce argument putea invoca Harry Market pentru a nu intra in rada, cand Saint Barthélémy era una din etapele itinerarului? Deci, cu voie sau fara voie - in general mai putin alarmat decat John Carpenter si ceilalti - el o lua spre senal, cand rasuna o lovitura de tun. In acelasi timp, un steag se inalta in varful colinei.

Cat de mare le fu surpriza - surpriza care se schimba in uluire - cand vazura ca nu erau culorile suedeze, ci pavilionul francez, in cele trei culori nationale!

Cat despre Harry Market si echipajul sau, daca aratara o oarecare mirare, ce importanta avea pentru ei daca steagul era al cutarei sau cutarei tari? Ei nu cunosteau decat unul singur, pavilionul negru al piratilor, acela sub care va naviga Alert cand va despica valurile Pacificului.

E pavilionul francez! exclama Tony Renault.

Pavilionul francez! repeta Louis Clodion.

- Oare capitanul Paxton sa se fi inselat, zise Roger Hinsdale, si a luat un drum gresit, spre Guadelupa sau Martinica?

Harry Markel nu comisese o asemenea eroare. Se indreptase fara doar si poate spre Saint Barthélémy si ajunse in portul Gustavia, unde ancora dupa trei ore.

Totul se explica. Insula Barthélémy tocmai fusese cedata Frantei, contra sumei de 277 000 de franci.

PARTEA A DOUA.

I

ANTIGUA.

Calatorind la bordul lui Alert, Hubert Perkins era pe cale sa revada o Antigua la fel de infloritoare ca si in ziua cand o parasise cu cinci ani in urma, pentru a veni in Europa sa-si faca studiile.

Intre Saint Barthélémy si Antigua nu e o distanta mai mare de 70-80 de mile. Dar cand Alert ajunse in larg, oprirea vantului, apoi o briza destul de slaba ii intarziara navigatia. Corabia trecu pe langa Saint Christopher, o insula revendicata de englezi, francezi si spanioli si care, prin pacea de la Utrecht din l7l3, ramase in posesia Angliei. Numele de Christopher i se trage de la Columb care o descoperise dupa Désirade, Dominica, Guadelupa si Antigua. Ea e semnatura marelui navigator genovez pe aceasta minunata pagina a Indiilor Occidentale.

Bastinasii ii spun insulei in forma de ghitara, «cea rodnica» si toata lumea o socoteste «mama Antilelor». Tinerii pasageri putura sa admire frumusetile ei naturale, strabatand apele unui litoral de aproape un sfert de mila. Saint Kitts, capitala, se inalta la poalele Muntelui Maimutelor, pe un golf al tarmului occidental, in mijlocul gradinilor si palmierilor. Un vulcan, al carui nume de Misery s-a schimbat in acela de Liberty in timpul emanciparii negrilor, isi inalta conul pana la l 500 de metri, si craterul sau azvarle jeturi de gaze sulfuroase.

Pe fundul a doua cratere stinse se aduna apele ploilor, care asigura fertilitatea insulei. Are o suprafata de l76 kilometri patrati, o populatie de circa 30 000 de locuitori, si cultura trestiei de zahar predomina, cu recolte de calitate superioara.

Desigur, ar fi fost foarte placut sa te opresti 24 de ore la Saint Christopher si sa te plimbi pe pasuni si ogoare. Dar, in afara de faptul ca Harry Markel nu tinea deloc la acest lucru, trebuiau sa se conformeze itinerarului si, de fapt, niciunul din elevii de la Antilian School nu era originar din insula.

In dimineata de l2 aprilie Alert fu semnalat de semafoarele insulei Antigua, nume dat de Cristofor Columb in amintirea unei biserici din Valladolid. Nu putuse fi vazuta de la mare distanta, caci ea se ridica foarte putin din apa, si varful cel mai inalt nu depasea 270 de metri. Cil despre dimensiunile insulei, ele sunt relativ considerabile, comparate cu acelea ale celorlalte Antile, adica de 279 de mile patrate.

Cand zari pavilionul britanic la intrarea in port, Hubert Perkins il saluta cu un viguros «ura», la care se alaturara si uralele colegilor sai. Alert se indrepta spre partea de nord, pentru a acosta acolo unde se afla portul si orasul.

Harry Markel cunostea bine aceste meleaguri. De aceea nu recurse la serviciul unui pilot. Oricat de periculoase erau apele golfului, intra curajos, lasa fortul James la babord, capul Lobloly la tribord si arunca ancora acolo unde navele gasesc locuri foarte bune, cu conditia sa nu aiba un pescaj mai mare de patru-cinci metri.

In fundul golfului apare capitala Saint John's, cu o populatie de l6 000 de locuitori. Acest oras in forma de tabla de sah, cu strazile sale care se intretaie in unghiuri drepte, are un aspect placut si se intinde in mijlocul unei zone verzi acoperita cu o bogata vegetatie tropicala.

Imediat ce Alert aparu la intrarea golfului o ambarcatiune se desprinse de debarcaderul portului si dusa de patru vasle se indrepta spre corabie.

Se intelege de la sine ca Harry Markel cu tovarasii sai trecura in acel moment prin noi emotii, destul de justificate dealtfel. Nu putea sa le fie teama ca politia engleza fusese instiintata de drama sangeroasa petrecuta pe Alert in ansa Farmar, ca alte cadavre fusesera descoperite, poate chiar si cel al capitanului Paxton? Si atunci, cine era omul care indeplinea functiunile lui la bordul lui Alert

Dar se linistira repede. Ambarcatiunea aducea familia tanarului pasager. Tatal, mama si cele doua surori mai mici nu avusesera rabdare sa astepte debarcarea. Ei pandeau de mai multe ore sosirea navei; urcara la bord inainte chiar ca Alert sa fie ancorat si Hubert Perkins se arunca in bratele parintilor sai.

Insula Antigua, din punct de vedere administrativ, este resedinta unui teritoriu care cuprinde si insulele Barbuda si Redonda, vecinele sale. In acelasi timp, are rangul de capitala in mijlocul acestui grup de Antile engleze, unite sub numele de Lieward-Island, adica Insulele Vantului, de la insulele Virgine pana la Dominica.

La Antigua este resedinta guvernatorului, a presedintilor consiliilor executiv si legislativ, numiti jumatate de Coroana si jumatate de electori.

Domnul Perkins, unul din membrii consiliului executiv, nu parasise niciodata pentru multa vreme insula. Dupa ce il condusese pe fiul sau in Europa, se intorsese imediat la resedinta sa din Antigua.

Dupa cum era obiceiul, de indata ce Hubert Perkins isi imbratisa tatal, mama si surorile, se facura prezentarile. Domnul Horatio Patterson, inaintea celorlalti, primi strangerea de mana a domnului Perkins si tinerii sai camarazi fura onorati cu aceeasi favoare. Dar ceea ce aduse cu precadere felicitari mentorului din partea doamnei Perkins fu starea infloritoare a pasagerilor lui Alert. Aceste multumiri, mentorul crezu de cuviinta sa le transmita capitanului Paxton.

Harry Markel le accepta, dealtfel, cu raceala lui obisnuita. Apoi, dupa ce saluta, veni la prova pentru a da ordinul de fundarisire a ambelor ancore.

Domnul Perkins il intreba inainte de toate pe domnul Patterson cat timp va dura popasul la Antigua.

- Patru zile, domnule Perkins, declara domnul Patterson. Zilele noastre sunt numarate, cum se spune in general despre viata omeneasca, si suntem supusi unui program de la care nu trebuie sa ne indepartam.

- E cam putin, zise doamna Perkins.

- Fara indoiala, scumpa prietena, relua domnul Perkins, dar timpul calatoriei este limitat si mai sunt numeroase Antile pe itinerar.

- Ars longa, vita brevis26, adauga domnul Patterson, care crezu ocazia potrivita pentru a plasa acest proverb latin.

- Oricum ar fi, zise domnul Perkins, domnul Patterson si colegii fiului meu vor fi oaspetii nostri in timpul sederii lor aici.

- Domnule Perkins, zise Roger Hinsdale, suntem zece la bord

Desigur, adauga domnul Perkins, locuinta mea va fi prea mica pentru a-i gazdui pe toti tinerii mei prieteni! Dar vom retine camere la hotel si veti veni sa luati masa la noi.

In acest caz, propuse Louis Clodion, poate ca ar fi mai bine sa dormim pe nava, afara de Hubert, domnule Perkins? Ziua va vom apartine, din zori pana la apusul soarelui.

Aceasta propunere fiind cea mai buna, avu aprobarea domnului Patterson.

Dar, evident, Harry Markel ar fi preferat ca pasagerii sa-si petreaca tot timpul pe uscat. Nava ar fi fost mai putin expusa sa primeasca vizitatori, de care se temea intotdeauna.

Capitanul fu si el invitat sa ia masa la familia Perkins. El se scuza ca de obicei si Hubert ii dadu sa inteleaga tatalui sau ca era inutila orice insistenta.

Dupa ce ambarcatiunea pleca cu Hubert, pasagerii se ocupara sa-si puna in ordine lucrurile, apoi sa scrie cateva scrisori care plecau in aceeasi seara cu posta spre Europa. Printre ele trebuie mentionata entuziasta scrisoare a domnului Patterson, pe care doamna Patterson avea s-o primeasca peste vreo douazeci de zile. Era si una pe adresa directorului de la Antilian School, 3l4 Oxford Street, London, Marea Britanie, in care domnul Julian Ardagh va gasi informatii pe cat de exacte pe atat de instructive, referitor la bursierii doamnei Kethlen Seymour.

Intre timp, Harry Markel termina cu manevrele, avand grija - ca la escalele precedente - sa-l ancoreze pe Alert in mijlocul portului. Oamenii care-i vor conduce pe pasageri nu vor avea permisiunea sa debarce pe tarm. Nici dansul nu va cobori decat in ziua sosirii si in cea a plecarii, pentru a indeplini formalitatile la biroul maritim.

Catre ora 11 barca cea mare fu gata.

Cu doi mateloti la rame si Corty la carma, depusera pe cheu pe invitatii domnului si doamnei Perkins.

Dupa un sfert de ora, reuniti intr-o locuinta frumoasa in partea de sus a orasului, toti se asezasera in jurul unei mese bogate si incepura sa stea de vorba despre diversele intamplari ale calatoriei.

In varsta de 45 de ani, domnul Perkins, a carui barba si par incepusera sa incarunteasca, avea o atitudine demna, o convorbire placuta, o privire afectuoasa, calitati care toate se vor regasi intr-o zi la fiul sau. Nimeni nu era mai onorat ca dansul in colonie, daca n-ar fi fost decat pentru serviciile pe care le aducea ca membru al consiliului executiv. In acelasi timp, om de gust, foarte instruit in tot ce privea istoria Indiilor Occidentale, el putea sa dea domnului Horatio Patterson date precise si sa citeze documente autentice. Fiti siguri ca mentorul nu se va sfii sa recurga la ajutorul domnului Perkins si-si va imbogati astfel jurnalul de calatorie pe care-l tinea tot atat de metodic ca si registrele sale de contabilitate.

Doamna Perkins, de origine creola, avea aproape 40 de ani. Buna, amabila, prevenitoare, se consacra in intregime educatiei celor doua fiice, Bertha si Mary, in varsta de l0 si l2 ani. Era lesne de inchipuit ce bucurie avusese aceasta mama excelenta la revederea cu fiul ei, strangandu-l in brate dupa o absenta de patru ani. Dar, dupa cum se spusese la masa, se apropia momentul cand Hubert va reveni la Antigua pe care familia sa n-a vrut s-o paraseasca niciodata. Dupa un an, timpul studiilor petrecut la Antilian School se va incheia.

- Il vom regreta, zise John Howard, care mai avea de facut doi ani la scoala din Oxford Street. Hubert este un bun camarad

- Despre care vom pastra o amintire excelenta, adauga Clodion

Cine stie daca nu veti avea ocazia sa va intalniti mai tarziu? spuse domnul Perkins. Poate ca unii dintre voi, tinerii mei prieteni, vor reveni in Antile? Cand Hubert va fi la o casa de comert din Antigua, il vom casatori

Cat mai curand posibil, spuse doamna Perkins.

Hubert casatorit! exclama Tony Renault. Ah, as vrea s-o vad si pe asta

Si de ce nu! Ai fi si tu martor, raspunse razand Hubert.

Sa nu glumim, prieteni, spuse dogmatic domnul Patterson. Casatoria, baza oricarei societati, este cea mai respectata institutie a acestei lumi.

Nu mai era cazul sa se discute acest subiect. Dar doamna Perkins crezu de cuviinta sa vorbeasca de doamna Patterson. Intreba despre ea. Mentorul raspunse cu placere. Astepta o scrisoare de la sotia sa si poate ca va primi una la Barbados, inainte de a se imbarca pentru inapoiere. Apoi, scotand din buzunar o fotografie care nu-l parasea niciodata, o arata nu fara oarecare mandrie.

Are infatisarea unei femei bune si dragute, spuse doamna Perkins.

Si pare o demna sotie pentru domnul Horatio Patterson, adauga domnul Perkins.

Ea este tovarasa vietii mele, raspunse domnul Patterson, usor emotionat, si tot ce cer de la soarta este s-o regasesc la intoarcere asa cum este hac et nunc27! Ce anume intelegea domnul Patterson prin aceste cuvinte, cine ar fi putut spune? Le rostise coborand vocea, si, dealtfel, nimeni nu le dadu atentie.

Dupa ce se termina masa, fu stabilit sa viziteze imediat Saint John's, apoi imprejurimile. Totusi isi acordara o ora de siesta in frumoasa gradina, sub copacii stufosi ai vilei. Domnul Perkins dadu domnului Patterson informatii interesante despre abolirea sclaviei in Antigua. In anul l824, Anglia proclama actul de emancipare. Daca rezultatele fura bune pentru oamenii de culoare, nu fura mai putin bune pentru colonie, a carei prosperitate crescu in mare masura. Veniturile publice nu incetara sa urce, in timp ce cheltuielile administrative scadeau in toate serviciile.

In timpul excursiilor de-a lungul insulei, domnul Patterson si tinerii sai insotitori fura mirati vazand lanurile atat de bine cultivate. Cata fertilitate la suprafata unui teren calcaros! Peste tot se vedeau ferme bine intretinute, la curent cu toate progresele agriculturii!

Nu s-a uitat ca reteaua hidrografica era insuficienta in Antigua si a fost nevoie sa se construiasca vaste cisterne pentru a strange apele ploilor. Domnul Perkins avu ocazia sa spuna ca daca indigenii dadusera insulei numele de Yacama - «Siroitoarea» - aceasta era probabil o ironie. Acum rezervoarele ajungeau pentru diversele necesitati ale orasului si campului. Drenarea apelor era bine facuta, spre satisfactia generala. Ea asigura salubritatea in Antigua si prezerva pe viitor insula de seceta care de doua ori, in l779 si l784, a produs dezastre incalculabile. Locuitorii fusesera in situatia acelor naufragiati care nu mai pot rabda torturile setei si pierisera oameni si mii de animale.

Toate acestea le povestea domnul Perkins, in timp ce arata oaspetilor, nu fara o legitima mandrie, cisternele cu o capacitate de 2 500 000 de metri cubi si care furnizau la Saint John's o medie de apa superioara aceleia a unui mare oras european.

Excursiile facute sub conducerea domnului Perkins nu se marginira numai la imprejurimile capitalei. Ele fura insa organizate in asa fel ca in fiecare seara pasagerii sa poata dormi pe Alen. Turistii vizitara celalalt port din Antigua, English Harbour, situat pe coasta meridionala. Acest port, mai bine adapostit ca Saint John's, era altadata plin de nave militare, cazarmi si arsenale menite apararii insulei Antigua. El este in realitate format de un grup de cratere, al caror nivel a coborat incetul cu incetul, ca apoi sa fie invadate de apele marii.

Cele patru zile trecura repede in plimbari, mese si sieste in vila Perkins. Porneau la drum dis-de-dimineata si cu toate ca in acest anotimp caldura era foarte mare, tinerii elevi nu avura prea mult de suferit. Apoi, cand Hubert Perkins ramanea la parintii sai, colegii lui reveneau la bord sa se odihneasca in cusetele lor. Dealtfel, Tony Renault pretindea ca daca Hubert nu venea cu ei la bord insemna ca punea la cale casatoria sa cu o tanara creola din Barbuda si ca logodna va avea loc inainte de plecarea in Europa

Se radea de aceste glume, pe care gravul domn Patterson le lua de fiecare data in serios. In ajunul plecarii, la l5 august, Harry Markel trecu printr-o mare spaima, in urmatoarele imprejurari.

Dupa-masa, o barca se apropie de nava, dupa ce fusese coborata de pe bricul englez Flag care venise din Liverpool. Unul din matelotii bricului se urca pe punte si ceru sa vorbeasca cu capitanul. Ar fi fost greu sa i se raspunda ca in acel moment capitanul nu era la bord, caci, de cand aruncase ancora, Markel nu debarcase decat o singura data. Harry Markel il cerceta pe acest om prin fereastra cabinei sale. Il auzise vorbind si se ferea sa se arate. Dealtfel, nici nu-l cunostea si probabil ca nici el nu-i era cunoscut. Dar se putea ca acest matelot sa fi navigat cu capitanul Paxton, comandantul lui Alert, si sa fi vrut sa-i faca o vizita. Aici era primejdia - primejdie care se ivea la toate escalele si care nu va lua sfarsit decat in ziua cand Alert, dupa ce va parasi Barbados, nu va mai opri in nici o insula din Antile. Corty fu acela care-l primi pe matelot imediat ce sosi pe punte.

Vrei sa vorbesti cu capitanul Paxton? Intreba el.

Da, camarade, raspunse matelotul, daca el este acela care comanda pe Alert din Liverpool.

Il cunosti?

Nu, dar am un prieten care trebuie sa faca parte din echipajul sau

Ah! Si cum il cheama?

Forster John Forster.

Harry Markell, auzind aceasta discutie, iesi afara, linistit ca si Corty.

Eu sunt capitanul Paxton, zise el.

Domnule capitan, spuse matelotul salutandu-l cu mana la bereta.

Ce doresti?

Sa strang mana unui camarad

Care se numeste?

John Forster.

Harry Markel avu un moment intentia sa raspunda ca John Forster se inecase in golful Cork. Dar isi aminti ca-i atribuise numele de Bob nefericitului al carui cadavru esuase pe coasta. Doi mateloti pierduti inaintea plecarii, aceasta ar fi parut suspect pasagerilor de pe Alert.

Harry Markel se multumi deci sa spuna:

John Forster nu este la bord

Nu este? repeta matelotul, destul de mirat. Credeam totusi ca am sa-l gasesc

Nu este, iti spun, sau, mai bine-zis, nu mai este

I s-a intamplat vreo nenorocire?

- Era bolnav in momentul plecarii si a trebuit sa debarce. Corty nu putu decat sa admire prezenta de spirit a sefului sau.

Dar daca matelotul de pe Flag l-ar fi cunoscut pe capitanul Paxton, lucrurile ar fi luat o intorsatura proasta pentru Harry Markel si oamenii sai.

Matelotul nu mai spuse decat un «Multumesc, domnule capitan!» si cobori in barca, foarte necajit ca nu-l intalnise pe camaradul sau. Cand matelotul ajunse in larg, Corty zise:

Fara doar si poate, jucam un joc periculos.

Posibil, dar merita osteneala!

- Ce are a face! Pe toti dracii, Harry, as vrea sa ma vad in plin Atlantic! Acolo nu ne vom teme ca-si baga cineva nasul in treburile noastre.

Va veni si timpul acela, Corty Maine Alert va iesi in larg

Spre?

- Spre Guadelupa. In definitiv, o colonie franceza este mai putin primejdioasa pentru noi decat o colonie engleza.

II.

GUADELUPA.

Distanta care separa Antigua de Guadelupa sau, mai bine-zis, de grupul de insule reunite sub acest nume, este de l20 de mile.

In conditii obisnuite, Alert, in bataia vanturilor alizee, parasind portul Saint John's in dimineata zilei de l6 august, ar fi trebuit sa ajunga la destinatie in 24 de ore.

Louis Clodion putea deci spera ca, asa cum dorea, la rasaritul soarelui, primele inaltimi ale Antilelor franceze or sa apara la orizont.

N-a fost asa. Calmul sau mai curand briza foarte slaba intarziase mersul navei, cu toate ca avea toate panzele intinse. Pe de alta parte, intalni valuri mici dar puternice, cu toata caderea vantului. Ele se datorau faptului ca aceasta portiune de mare, foarte deschisa spre larg, nu este protejata de insule. Hula, ravasita de anumiti curenti contrarii, se sparge inainte de a se izbi de stancile din Montserrat. Chiar daca Alert ar fi fost ajutat de o briza mai tare, n-ar fi putut evita puternicele zdruncinaturi. Din aceasta cauza domnul Horatio Patterson exprima cateva indoieli despre eficacitatea samburilor de cirese ca mijloc de aparare contra raului de mare.

La nevoie, Harry Markel ar fi putut trece prin partea interioara a Montserrat-ului, unde hula era mai mica. Dar s-ar fi expus la intalniri prea numeroase cu diverse nave, lucru de care se ferea cat putea, in plus, drumul s-ar fi prelungit cu vreo treizeci de mile. Ar fi trebuit sa coboare pana la extremitatea meridionala a Guadelupei si apoi sa urce, cu vantul in fata, in dreptul portului Pointe-a-Pitre.

Guadelupa se compune din doua insule mari.

Insula din vest este Guadelupa propriu-zisa, pe care caraibii o numesc Curucuera. Indicata oficial sub numele de Basse Terre, cu toate ca relieful sau este cel mai pronuntat din tot grupul, numele i se trage din pozitia sa fata de alizee.

Insula din est, pe harta, este denumita Grande Terre, cu toate ca suprafata ei este mai mica decat a celeilalte. Suprafata totala a ambelor insule este de l600 kilometri patrati si populatia este de l36 000 de locuitori.

Basse Terre si Grande Terre sunt separate de un rau cu apa sarata, a carui latime variaza de la 30 la l20 de metri si pe care-l strabat nave cu un pescaj de circa sapte picioare. Alert n-ar fi putut trece prin acest pasaj, care este cel mai direct, decat in orele cand mareea este la maximum, si nici atunci n-ar fi fost actiunea unui capitan prudent. De aceea Harry Markel o lua prin largul marii, la est de grup. Aceasta navigare dura 48 de ore in loc de 24 si abia in dimineata zilei de l8 august corabia aparu la intrarea golfului in care se varsa raul sarat si al carui fund este ocupat de Pointe-a-Pitre. Trebui mai intai sa depaseasca tarmurile insulitelor din jurul bazinului care formeaza portul si la care se ajunge printr-un canal stramt si intortocheat.

Trecusera cinci ani de cand familia Clodion parasise Antilele, afara de fratele mamei lui Louis, ramas la Pointe-a-Pitre. Impreuna cu copiii, parintii sai se stabilisera in Franta, la Nantes. Tanarul Louis pastrase multe amintiri din insula lui natala, de unde plecase la varsta de l5 ani, si isi propunea sa faca onorurile de gazda camarazilor sai.

Venind dinspre est, Alert recunoscu mai intai capul Grande Vigie de pe Grande Terre, cea mai septentrionala din grup, apoi capul Gros Caps, apoi Anse-aux-Loups, apoi limanul Sainte-Marguerite si, apoi, la extremitatea sud-vestica a insulei Grande Terre, capul Chateaux.

Louis Clodion putu sa arate pe coasta orientala orasul Moule, al treilea din colonie ca importanta, cu cei l0 000 de locuitori ai sai. Acolo navele incarcate cu zahar, care asteptau un moment favorabil pentru a iesi in larg, erau bine adapostite contra furtunilor si contra formidabililor curenti ai mareei care provoaca atatea dezastre in regiune.

Inainte de a trece de capul din sud-est al insulei Grande Terre, pasagerii observara Desirade, alta Antila franceza, prima care se zareste de la bordul vapoarelor venind din Europa si al carei munte, inalt de 278 metri, este vizibil de la mare distanta.

Lasand apoi Désirade la babord, Alert trecu de capul Chateaux si de-acolo se putea intrezari sudul unei alte insule - Petite Terre, care face parte din grupul Guadelupei.

Dar pentru a avea o completa privire de ansamblu, trebuie sa cobori mai la sud, pana la Marie Galante, cu o suprafata de l63 kilometri patrati si o populatie de l4 000 de suflete, apoi sa vizitezi principalele orase: Gros Bourg, Saint Louis, Vieux Fort. In sfarsit, luand-o spre vest, la aproape aceeasi latitudine, se intalneste micul arhipelag Saintes, cu o populatie de circa 2 000 de locuitori si o suprafata de l4 000 metri patrati. Format din sapte insule sau insulite distincte, dominat de Chameau cu o altitudine de 3l6 metri, el este considerat ca fiind cel mai bun sanatoriu al Antilelor.

Din punct de vedere administrativ, Guadelupa este impartita in trei districte. Ele cuprind partea din Saint Martin, care tine si de Olanda, insula Saint Barthélémy pe care Suedia a cedat-o Frantei, Saintes care apartine de districtul Basse Terre, oras principal al insulei cu acelasi nume, Désirade care depinde de districtul Pointe-ŕ-Pitre, si Marie Galante, resedinta celui de-al treilea district.

Unchiul lui Louis Clodion, fratele mamei sale, se numea Henry Barrand. Locuia la Pointe-ŕ-Pitre si poseda proprietati in imprejurimile vilei sale. Caracterul comunicativ, personalitatea vie, ospitalitatea, buna sa dispozitie ii faceau prieteni pe toti cei care se apropiau de dansul. In varsta de 46 de ani, mare vanator si amator de sport, parcurgea calare vastele sale plantatii, placandu-i mesele imbelsugate si viata la tara, daca aceasta se poate spune despre un locuitor din Antile, si, colac peste pupaza, celibatar, un unchi lasand o mostenire in urma sa, pentru nepoti si nepoate.

E lesne de ghicit cu ce bucurie, cu cata emotie chiar, il stranse el in brate pe Louis Clodion, indata ce Alert sosi in port.

Fii binevenit, scumpul meu Louis, exclama el, ce fericire sa te revad dupa o absenta de cinci ani! Daca nu m-am schimbat atat de mult ca tine, daca nu am devenit batran in timp ce tu ai ajuns un tanar, e inca bine!

Unchiule, ii zise Clodion luandu-l de brat, ai ramas acelasi!

Atunci e perfect, zise domnul Barrand, care se intoarse spre pasagerii stransi pe duneta. Fiti bineveniti si voi, tineri colegi ai nepotului meu, si fiti siguri ca pentru noi este o mare satisfactie sa primim pe elevii scolii Antilian!

Apoi minunatul om stranse mainile care i s-au intins si, revenind la Louis, zise:

Tata, mama, copiii, toata lumea este sanatoasa acolo, la Nantes?

Toata lumea, unchiule, dar poate ca ai primit de curand stiri despre ei?

In adevar, am primit o scrisoare de la sora mea, alaltaieri. Toata ceata este bine! Si sunt rugat sa te primesc frumos! Ce sa zic, mai era nevoie sa ma roage, draga de ea! Ma voi duce s-o vad in aceasta iarna, pe ea si toata familia.

Ah! Ce placere ne vei face, scumpul meu unchi, caci atunci voi fi terminat studiile si voi fi fara indoiala la Nantes.

Numai sa nu fii atunci aici, nepoate, ca sa-ti impartasesti traiul cu mine! Am unele planuri in aceasta privinta Vom vedea mai tarziu!

In acest moment domnul Patterson inainta, se inclina ceremonios inaintea domnului Barrand si zise:

Imi permiteti, domnule, sa-i reprezint pe scumpii mei elevi

Ei, exclama plantatorul, dumnealui este Trebuie sa fie domnul Patterson. Ce mai faceti, domnule Patterson?

Pe cat de bine posibil, dupa o traversare care nu ne-a scutit de putin tangaj si ruliu

Va cunosc, intrerupse domnul Barrand, cum ii cunosc pe toti elevii de la Antilian School, al caror pastor sunteti.

Iertare, domnule Barrand, administrator

Administrator, pastor este acelasi lucru, spuse plantatorul cu un voios hohot de ras. Unul tine socotelile pe lumea asta, altul pe lumea cealalta Numai contabilitatea sa fie bine tinuta

In timp ce vorbea astfel, domnul Barrand se plimba de la unul la altul si, in cele din urma, stranse atat de viguros mana domnului Patterson, incat, daca ar fi fost preot, mentorul nu i-ar fi putut binecuvanta doua zile pe elevii de la Antilian School.

Si exuberantul plantator continua:

- Pregatiti-va sa debarcati, prieteni! Veti locui cu totii la mine, absolut toti! Locuinta mea este mare si chiar daca ati fi de o suta de ori mai numerosi, tot nu mi-ati putea devora roadele plantatiilor Si dumneavoastra, domnule Patterson, ii veti insoti pe acesti tineri Si dumneavoastra de asemenea, daca va indeamna inima, capitane Paxton!

Invitatia fu, desigur, refuzata ca intotdeauna. Dar domnul Barrand nu insista, caci nu-i placea sa se repete.

Totusi, domnule Barrand. Remarca atunci mentorul, multumindu-va pentru o ospitalitate oferita atat de cum as spune

Nu spuneti va fi mai bine, domnule Patterson.

Daca v-am deranja

Sa ma deranjati pe mine! Am eu aerul unui om care poate fi deranjat si care se deranjeaza? Dealtfel, tin sa veniti!

In fata acestui ordin, nu mai puteau decat sa se execute. Apoi, cand domnul Patterson vru sa faca reglementar prezentarea pasagerilor:

- Dar ii cunosc pe toti acesti tineri! exclama plantatorul. Ziarele au mentionat numele lor si pariez ca nu ma pot insela! Iata-i, spre exemplu, pe Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins am fost in relatii cu familiile lor la Santa Lucia, Dominica si Antigua.

Cei trei englezi nu putura fi decat maguliti de aceasta declaratie.

Si apoi, blondul acela inalt, relua domnul Barrand, blondul acela inalt este Albertus Leuwen din Saint Martin

Exact, domnule, raspunse tanarul olandez, salutand.

Si cei doi tineri cuminti, cu chipul deschis, care se tin deoparte, sunt Niels Harboe din Saint Thomas si Axel Wickborn din Sainte Croix. Cum vedeti, nu gresesc cu niciunul. Si tu, cel de colo, mititelule cu ochi ageri, care nu poti sta o clipa locului, sa ma ia dracu' daca nu ai vinele pline de sange francez!

Pana la ultima picatura, zise Tony Renault, dar m-am nascut in Martinica

Ei bine, ai gresit.

Cum Am gresit?

- Da! Cand te nasti francez in Antile, acest lucru trebuie sa se intample in Guadelupa si nu in alta parte, pentru ca Guadelupa este Guadelupa!

Te nasti unde poti! exclama Tony Renault, izbucnind in ras.

Mi-ai inchis gura, voinicule, replica domnul Barrand, si nu crede ca-ti port pica

Cineva sa-i poarte pica lui Tony, zise Louis Clodion, ar fi imposibil!

Si sa nu crezi nici ca as vrea sa depreciez Martinica, Desirade sau alte insule franceze! Dar eu sunt din Guadelupa si asta explica tot! Cat despre acel lungan de-acolo cu chica lui blonda Trebuie sa fie Magnus Anders

Chiar dansul, unchiule, raspunse Louis Clodion.

Acesta era domnul Barrand. Unchiul lui Louis Clodion. Din prima intrevedere tinerii pasageri il cunosteau ca si cum ar fi trait pe plantatiile sale de cand se nascusera.

Inainte de a pleca, domnul Barrand adauga:

La ora unsprezece se serveste masa pofta buna tuturor! Ati auzit, domnule Patterson? Nu voi admite nici zece minute de intarziere.

Bizuiti-va pe punctualitatea mea cronometrica, raspunse domnul Patterson.

Domnul Barrand isi lua cu sine nepotul in ambarcatiunea ce-l condusese la bord, la sosirea lui Alert.

Poate ca Basse Terre se prezenta in conditii mai bune decat Pointe-a-Pitre, situata la gura raului Riviere-aux-Herbes, aproape de capatul cel mai indepartat al insulei, poate ca provoaca mai mult admiratia vizitatorilor, cu casele sale dispuse in forma de amfiteatru, cu colinele frumoase care o inconjoara. Probabil insa ca domnul Henry Barrand n-ar fi fost de acord, caci, daca facea din Guadelupa prima din Antilele franceze, facea din Pointe-a-Pitre primul oras din Guadelupa. Numai ca nu voia sa-si aminteasca faptul ca Guadelupa capitulase in fata englezilor in l759, ca trecuse sub dominatia engleza in l794, apoi in l8l0, si nu fusese restituita definitiv Frantei decat la 30 mai l8l4.

La urma urmelor, Pointe-a-Pitre merita vizita tinerilor calatori.

Domnul Barrand va sti sa-i puna in valoare frumusetile cu o convingere care te subjuga. Va fi obiectul unei plimbari speciale. Pana atunci, invitatii sai nu facura decat sa traverseze orasul in trasuri puse la dispozitia lor. Intr-un sfert de ora ajunsera la vila Rose Croix, unde-i asteptau Louis Clodion si unchiul sau.

Ceea ce-i mai astepta in marea sala a acestei vile superbe era o masa excelenta, mai mult bogata decat aleasa. Si cu cat entuziasm a fost intampinata de tot acest tineret infometat: ciozvarte de carne transata, pescarie, vanat, legume recoltate pe plantatie, fructe culese din pomii din livezi, cafea de prima calitate si care, cu toate ca era din Guadelupa, a fost totusi declarata superioara aceleia din Martinica, numai prin faptul ca provenea din plantatiile de cafea de la Rose Croix! Si tot timpul se ridica paharul pentru Guadelupa si mai ales pentru Pointe-ŕ-Pitre, cu numeroase urari de sanatate rostite de neobositul amfitrion, urari care trebuiau inapoiate.

Oricum, insa, natura a facut mai mult pentru Basse Terre decat pentru Grande Terre. Este o regiune accidentata, careia fortele vulcanice i-au dat un relief pitoresc. Grosse Montagne, inalt de 720 de metri, cele trei Manille care il depasesc cu 50 de metri, Caraibe, care atinge aproape aceeasi altitudine; apoi, in centru, faimosul Soufričre, al carui varf este de aproape l 500 de metri.

Si atunci, cum ar putea Grande Terre, daca nu numai in inchipuirea inflacarata a domnului Barrand, sa se compare cu acest meleag atat de bogat in frumuseti naturale, ca o mica Elvetie antiliana? Este o regiune plata, un sir de podisuri putin inalte, cu sesuri netede cat vezi cu ochiul. Altminteri, nu este mai putin favorizata decat vecina sa in ce priveste productia agricola.

De aceea domnul Patterson facu aceasta observatie destul de justa:

Ceea ce nu inteleg, domnule Barrand, este cum se face ca tocmai Basse Terre a fost modelata de formidabilul Vulcan pe nicovala sa mitologica - daca poate trece aceasta metafora

Cu un pahar cu vin totul trece, domnule Patterson! raspunse plantatorul ridicand paharul.

Ma mir, spuneam, relua indrumatorul, ca Basse Terre a fost ferita de convulsiile seismice, in timp ce Grande Terre, iesita din mainile mangaietoare ale lui Neptun, a fost cu deosebire expusa

- Buna observatie, domnule administrator! replica domnul Barrand. De fapt, cataclismele trebuiau sa zdruncine Basse Terre si nu Grande Terre, caci prima este asezata ca o cratita pe o soba incinsa! Si totusi, din cele doua insule, a noastra a suferit cel mai mult. Natura comite astfel de greseli, si pentru ca omul nu poate face nimic, trebuie sa le accepte. De aceea voi repeta, rugandu-va sa fiti ecoul ultimei mele urari: in sanatatea Grande Terre-i si pentru prosperitatea orasului Pointe-a-Pitre.

- Si in sanatatea generoasei noastre gazde! adauga domnul Patterson.

Urarea fusese, de fapt, realizata. Pointe-a-Pitre a prosperat tot timpul de la fondarea lui, in ciuda agresiunilor si invaziilor care au pustiit insula, cu toate incendiile pe care le-a suferit orasul, cu tot cutremurul din l843, care in 70 de secunde a facut 5 000 de victime. Nu mai ramasesera in picioare decat cateva ziduri si fatada unei biserici, cu orologiul care se oprise la ora l0 si 35 minute dimineata. Aceasta catastrofa se intinsese pana la orasul Moule, la targurile Saint Francois, Sainte Anne, Port Louis, Sainte Rose, limanul Bertrand, Joinville, chiar si la Basse Terre, mai putin distrusa totusi ca Pointe-a-Pitre. Putin timp dupa aceea casele au fost recladite, mai joase si mai izolate. Acum liniile ferate care pleaca din capitala in toate directiile trec pe la uzinele de zahar si alte intreprinderi industriale. Si apoi, din toate partile au rasarit paduri de eucalipt, care, absorbind umiditatea solului, asigura o perfecta salubritate.

Ce placere facura acesti invitati gazdei lor vizitandu-i domeniul, atat de bine intretinut si de care era atat de mandru. Gratie unui sistem de irigatii ingenios facute, vaste ogoare cu trestie de zahar promiteau o recolta bogata.

Plantatii de arbori de cafea care prind asa de bine pe coastele insulei, intre doua sute si sase sute metri inaltime, cum repeta domnul Barrand, produceau o cafea care o intrecea pe cea din Martinica.

Apoi strabatura campiile din jurul locuintelor, pasunile pe care irigatiile le mentineau totdeauna verzi si proaspete, bogate rasaduri de aloes karata si bumbac de o importanta redusa inca, dar a caror dezvoltare nu lasa nici o indoiala, culturi de tutun rezervate consumului local si care, dupa spusele plantatorului, era tot asa de bun ca al celorlalte Antile; in sfarsit, campurile cu manioc, igname, cartofi, livezi unde cresteau fructe din cele mai bune specii.

E de la sine inteles ca domnul Barrand avea in serviciul sau un numeros personal liber, foarte devotat.

Totusi, oricat de acaparator era unchiul lui Louis Clodion, n-ar fi vrut sa-i lipseasca pe pasagerii lui Alert de placerea de a vizita cateva puncte interesante ale Guadelupei propriu-zise, vecina din vest. Astfel ca a treia zi de la sosirea lor, la 20 august, un mic vaporas, inchiriat anume, care-i astepta in portul Pointe-a-Pitre, ii conduse la Basse Terre pe coasta meridionala.

Basse Terre, desi resedinta politica, nu ocupa decat al treilea loc printre orasele coloniei. Dar, cu toate ca domnul Barrand nu vru sa fie de acord, niciunul nu putea fi comparat cu el. Ridicat la gura fluviului Riviere-aux-Herbes, este asezat in amfiteatru pe colina. Casele sale construite printre arbori falnici, vilele raspandite in imprejurimi sunt racorite fara incetare de vanturile invioratoare din larg. Daca gazda lor nu-i insotise pe tineri in aceasta excursie, cel putin Louis Clodion, care cunostea Basse Terre, indeplini cu prisosinta rolul de calauza. Nici gradina botanica, celebra in Antile, nici sanatoriul din campul lui Iacob, tot asa de curat ca si cel din Saintes, nu fura uitate.

Astfel se scursera aceste patru zile, in plimbari si excursii care nu lasara nici o clipa libera. Si ce mese copioase, si ce perspectiva, cel putin pentru domnul Patterson, de a face gastrite si dilatari stomacale, daca escala ar mai fi durat cateva zile.

E adevarat ca se apropia momentul de a continua calatoria. Aceasta ospitalitate atat de amabila, atat de generoasa si cordiala, intr-un cuvant, atat de frantuzeasca, pasagerii o vor regasi fara indoiala si in Martinica. Dar nu era un motiv ca sa nu pastreze o amintire excelenta despre Guadelupa si o recunostinta sincera pentru primirea domnului Barrand. De pilda, nu trebuia sa-i trezesti verva geloziei vorbindu-i de Martinica, si in ajunul plecarii el ii mai spunea domnului Patterson:

Ceea ce ma face sa turbez este ca guvernul francez pare s-o prefere pe aceasta rivala!

Care sunt favorile pe care i le acorda? Intreba domnul Patterson.

Ei! Intre altele, raspunse domnul Barrand fara sa incerce sa-si ascunda nemultumirea, n-a ales Fort-de-France drept cap de linie pentru transatlanticele sale? Oare Pointe-a-Pitre nu era ca pozitie mai indicat sa devina portul lor de sosire?

- Desigur, raspunse domnul Patterson, si cred ca cei din Guadelupa vor avea dreptul sa reclame

Sa reclame! exclama plantatorul. Si cine se va insarcina cu aceste reclamatii?

N-aveti reprezentanti in parlamentul francez

Un senator doi deputati raspunse domnul Barrand, si fac tot ce pot sa apere interesele coloniei

E datoria lor, raspunse domnul Patterson.

In seara de 2l august, domnul Barrand ii conduse pe oaspeti la bordul lui Alert. Apoi, dupa ce-si imbratisa ultima oara nepotul si stranse mana tuturor colegilor acestuia, zise:

In loc sa plecati in Martinica, n-ati face mai bine sa petreceti inca opt zile in Guadelupa?

- Si insula mea? Exclama Tony Renault.

Insula ta, tinere, nu va pleca in deriva si o vei regasi intr-o alta calatorie.

Domnule Barrand, obiecta domnul Patterson, ofertele dumneavoastra ne misca foarte mult si va multumim din toata inima Dar trebuie sa ne conformam programului doamnei Kethlen Seymour.

Fie mergeti atunci in Martinica, prieteni, raspunse domnul Barrand. Si, mai ales, feriti-va de serpi! Sunt cu miile si se spune ca englezii i-au adus inainte de a inapoia insula Frantei

Cum se poate? raspunse mentorul. Nu, niciodata nu voi crede sa fie cu putinta o asemenea rautate din partea compatriotilor mei!

Asa spune legenda, domnule Patterson! replica plantatorul. Si daca va lasati muscati, va fi cel putin un sarpe britanic

Britanic sau nu, declara Louis Clodion, ne vom pazi, unchiule!

Stati putin, zise domnul Barrand, cand era pe punctul sa paraseasca bordul. Aveti un capitan bun?

De prim ordin, raspunse domnul Patterson, si de care e cazul sa fim cu totii multumiti Doamna Kethlen Seymour nu ar fi putut face o alegere mai buna

Cu atat mai rau. Raspunse foarte serios domnul Barrand, clatinand din cap.

Cu atat mai rau? Si de ce adica

Pentru ca daca ati fi avut un capitan prost, poate ca Alert ar fi esuat la iesirea din port si as fi avut norocul sa va mai tin cateva saptamani la Rose Croix!

III.

DOMINICA.

Cand corabia fu in afara golfului Pointe-a-Pitre, o mica briza se porni din est, favorabila directiei pe care trebuiau s-o urmeze pentru a ajunge la Dominica, situata la l00 de mile mai la sud. Cu toate panzele sus, Alert luneca pe suprafata marii, stralucitoare ca un pescarus. Cu un vant mai tare, ar fi putut strabate aceasta distanta in 24 de ore. Dar barometrul urca incet - ceea ce prezicea timp linistit si o traversare de doua ori mai lunga decat cea obisnuita.

Alert era o nava buna, trebuie repetat, comandata de un capitan care-si cunostea bine meseria, si dispunea de un echipaj care nu mai trebuia sa dea dovezi despre meritele sale. Dorintele domnului Barrand nu riscau sa se indeplineasca. Chiar pe timp de vijelie, Harry Markel ar fi iesit in larg, fara a se teme ca se va lovi de stancile golfului, si pasagerii nu vor avea ocazia sa profite de ofertele ospitaliere ale plantatorului din Rose Croix.

Daca navigatia trebuia sa fie lenta, din cauza conditiilor atmosferice, ea incepea cel putin in imprejurarile cele mai fericite.

Parasind Pointe-a-Pitre, cu directia sud, nava trecu pe langa insulele Saintes, dominate de o inaltime de 300 de metri. Se vedea foarte bine fortul aflat in varf, pe care falfaia drapelul francez. Grupul de insule Saintes e intotdeauna in stare de aparare, ca un bastion avansat care strajuieste Guadelupa din aceasta parte.

Dintre toti, Tony Renault si Magnus Anders nu incetau sa se remarce, cand era vorba de manevrele navei. Faceau de cart ca niste adevarati mateloti, chiar si cartul de noapte, cu toata opozitia domnului Patterson, tot timpul ingrijorat de imprudenta acestor tineri cutezatori.

Vi-i las in grija, domnule capitan Paxton, ii spunea el lui Harry Markel. Ganditi-va ce-ar fi daca li s-ar intampla vreun accident! Cand ii vad catarandu-se pe catarg, am impresia ca s-ar putea cum sa zic

Sa se dezechilibreze.

Da acesta e cuvantul, sa se dezechilibreze din cauza unui ruliu sau tangaj care i-ar arunca in mare! Ganditi-va la responsabilitatea mea, domnule capitan!

Si cand Harry Markel raspunse ca nu-i va lasa sa comita vreo imprudenta, ca responsabilitatea sa era tot atat de mare ca si a domnului Patterson, acesta ii multumi in termeni miscatori, care nu putura sa topeasca raceala de gheata a falsului Paxton.

Atunci incepura recomandarile fara sfarsit facute tanarului francez si tanarului suedez, care raspundeau:

Nu va fie teama, domnule Patterson Ne tinem bine

Dar daca va scapa mana, va prabusiti.

De brancha in brancham degringolat atque facit pouf!28 cum spune Vergiliu! declama Tony Renault.

Niciodata lebada din Mantaua n-a scris un asemenea hexametru! R eplica domnul Patterson ridicand bratele la cer.

Ei bine, ar fi trebuit sa-l scrie, riposta nerespectuos Tony Renault, caci partea cu caderea e superba: atque facit pouf!

Si amandoi tinerii izbucnira in ras.

Totusi, demnul mentor putea sa fie linistit, caci daca Tony Renault si Magnus Anders erau cutezatori ca niste cavaleri, erau si sprinteni ca niste maimute. Dealtfel, John Carpenter ii supraveghea, chiar daca o facea numai de teama ca odata cu ei sa nu dispara si viitoarele prime. Si apoi, nu era bine ca un accident sa-l oblige pe Alert la vreo oprire mai indelungata in una din Antile, iar daca unul sau altul din cei doi baieti si-ar fi rupt o mana sau un picior, plecarea ar fi fost intarziata.

De notat, pe de alta parte, ca echipajul era rareori in contact cu pasagerii. Acestia putura chiar sa remarce ca oamenii se tineau in general deoparte, nu cautau deloc sa fie familiari, ceea ce fac de obicei bucuros toti matelotii. Singuri Wagah si Corty discutau cu ei, ceilalti pastrau o rezerva pe care le-o impusese Harry Markel. Daca uneori Roger Hinsdale si Louis Clodion fusesera mirati de aceasta atitudine, daca in diverse randuri observau ca oamenii taceau la apropierea lor, asta era tot si nu putea da nastere la nici o banuiala.

Cat despre domnul Patterson, ar fi fost imposibil sa se gandeasca la asa ceva. El gasea ca voiajul se desfasura in cele mai placute conditii - lucru dealtfel adevarat - si se felicita acum ca se plimba pe punte pede maritimo[29], fara sa se sprijine de ceva la fiecare pas.

Timpul calm persistand, abia a doua zi dimineata, la 24 august, catre ora 5, Alert, ajutat de o briza usoara din nord-vest, aparu in rada insulei Dominica.

Capitala coloniei, numita Ville-des-Roseaux, are aproximativ 5 000 de locuitori. E situata pe coasta orientala a insulei, ale carei inaltimi o apara de violenta prea frecventa a alizeelor. Dar portul nu este destul de adapostit de hula din larg, mai ales in epoca marilor maree, si pozitia navelor nu este sigura. O nava este in pericol sa fie tarata cu ancorele sale cu tot si de aceea echipajele sunt totdeauna gata sa schimbe locul de acostare la primele semne de furtuna.

Deoarece Alert trebuia sa ramana mai multe zile la Dominica, Harry Markel prefera, nu fara dreptate, sa ancoreze la Ville-des-Roseaux. Cu aceeasi orientare la extremitatea insulei, se deschide o rada excelenta, rada Portsmouth, unde vasele n-au a se teme nici de uraganele, nici de cicloanele care pustiesc atat de des aceste regiuni

In acest loc se nascuse, cu l8 ani inainte, John Howard, al patrulea laureat al concursului, si el avea sa gaseasca acum un oras in curs de dezvoltare, din care viitorul va face un important centru comercial. Ziua cand pasagerii pusera piciorul pe Dominica era duminica, si daca ar fi facut-o la 3 noiembrie, ar fi fost aniversarea descoperirii insulei de catre Cristofor Columb, in l493. Celebrul navigator a denumit-o Dominica in onoarea acestei zile.

Dominica are o suprafata de 754 kilometri patrati, adica l2 leghe lungime pe sase leghe latime. Acum este populata de 30 000 de locuitori. Venind primii, spaniolii n-au cautat sa se stabileasca aici, cu toate ca vaile insulei erau fertile, apele excelente, padurile bogate in lemn de constructie.

Ca si surorile ei din Indiile Occidentale, Dominica a trecut in mod succesiv in mainile diverselor puteri europene. A fost, la inceputul secolului al l7-lea, franceza. Primii colonisti au introdus culturile de cafea si bumbac, si in l622 numarul lor era de 349, la care se mai adaugau 338 de sclavi africani.

La inceput francezii traira in bune relatii cu caraibii, al caror total nu trecea de o mie. Acesti indigeni se trageau dintr-o rasa puternica si muncitoare, nu din cea a Pieilor Rosii, ci mai mult din indienii care populasera Guyana si regiunile septentrionale ale Americii de Sud.

Trebuie remarcat ca, in tot arhipelagul antilian, limba pe care o vorbesc femeile nu este absolut identica cu aceea vorbita de barbati; sunt doua graiuri diferite, dintre care unul al femeilor - «aronac», si celalalt al barbatilor - «galib».

Dupa descoperirea Antilelor, caraibii au disparut aproape complet si din aceasta rasa nu se mai gasea decat un mic numar de oameni in Martinica si la Saint Vincent. Cat despre Dominica, unde au fost mai putin haituiti, numarul lor se reduce la vreo 30 de familii.

Totusi, daca europenii jurasera sa-i distruga pe caraibi, ei nu se codeau sa-i intrebuinteze in luptele lor personale. De cateva ori francezii si englezii au facut din ei niste primejdiosi auxiliari utilizandu-i, ca apoi sa-i nimiceasca.

Pe scurt, Dominica, din primele zile ale cuceririi, capata o suficienta importanta pentru a starni poftele si a atrage pe pirati.

Dupa francezi, care fondasera primele intreprinderi, insula intra sub dominatia englezilor, apoi a olandezilor. Era deci posibil ca Roger Hinsdale, John Howard, Hubert Perkins, Louis Clodion, Tony Renault si Albertus Leuwen sa-si atribuie stramosii respectivi, care se omorasera intre ei inainte cu trei secole.

In l745, cand izbucni razboiul intre Anglia si Franta, insula cazu in mainile englezilor. In zadar guvernul francez protesta cerand restituirea acestei colonii. Nu reusi sa obtina sa-i fie inapoiata prin tratatul de la Paris din l763 si ea ramase sub pavilionul cu falduri prea mari al Marii Britanii. Francezii nu acceptara aceste conditii fara sa incerce sa-si ia revansa. In l778, marchizul Bouilie, guvernatorul Martinicai, trecu marea cu o escadra, ocupa Ville-des-Roscaux si pastra cucerirea sa pana in l783. Dar englezii aparura cu forte mari si Dominica reintra sub autoritate britanica.

Fiti linistiti, tinerii laureati englezi, olandezi si francezi de pe Alert nu vor relua luptele de odinioara reclamand fiecare pentru tara lui posesiunea acestei insule. Domnul Horatio Patterson, om foarte respectuos fata de drepturile obtinute, cu toate ca era anglo-saxon, nu trebui sa intervina intr-o asemenea chestiune, care ar fi amenintat sa tulbure echilibrul european.

Erau cel mult sase ani de cand familia lui John Howard, dupa ce parasise orasul Portsmouth, locuia la Manchester, in comitatul Lancaster.

Tanarul pastra toate amintirile despre insula, pentru ca avea doisprezece ani impliniti cand domnul si doamna Howard parasisera colonia fara sa lase acolo nici o ruda. John Howard nu va regasi nici un frate ca Niels Harboe la Saint Thomas, nici un unchi ca Louis Clodion la Guadelupa. Dar poate ca va intalni vreun prieten al familiei, care se va oferi sa faca o buna primire elevilor de la Antilian School.

Chiar in lipsa de prieteni sau cel putin de persoane care fusesera in relatii de afaceri cu domnul Howard, fiul sau isi propusese, de la sosirea in Portsmouth, sa faca o vizita la care tinea mult. Nu va fi vorba de invitatia cordiala a domnului Christian Harboe din Saint Thomas si nici de imbelsugata ospitalitate a domnului Henry Barrand in Guadelupa. Dar John Howard si camarazii sai nu vor fi mai putin bine primiti de o pereche de oameni cumsecade.

Acolo, la Portsmouth, traia inca, alaturi de batranul ei sot, o negresa in varsta care fusese in serviciul familiei Howard si a carei modesta existenta era asigurata de aceasta. Si cine va fi incantata, mai mult decat incantata, profund emotionata cand il va revedea pe acest baiat mare pe care altadata il crescuse in bratele sale? Kate Grindah. Nici sotul ei si nici dansa nu se asteptau la aceasta vizita. Nu stiau ca Alert va ancora la Dominica si ca micul John se afla la bord si s-a gandit sa vina sa-i vada.

Indata ce Alert ancora, pasagerii coborara in oras. In timpul celor 48 de ore cat vor ramane la Dominica, trebuiau sa doarma pe nava, marginindu-se la excursii in jurul orasului. Una din barci va veni sa-i readuca la bord.

In adevar, Harry Markel prefera sa se procedeze astfel pentru a evita orice relatii cu oamenii din Portsmouth, in afara de cei la care trebuiau facute formalitatile maritime. Intr-un port englez era de temut mai mult ca oriunde sa se gaseasca persoane care sa-l fi cunoscut pe capitanul Paxton sau pe vreun marinar din echipajul sau. Harry Markel arunca ambele ancore la o anumita distanta de cheu si interzise coborarea pe uscat. Pe de alta parte, neavand nevoie sa se reaprovizioneze, in afara de faina si carne proaspata, va lua masuri ca aceasta sa se faca in modul cel mai prudent posibil. John Howard, care pastrase despre Portsmouth amintiri destul de precise, putea servi de ghid camarazilor sai. Acestia cunosteau intentia lui de a-i imbratisa mai intai pe batranii Grindah in casuta lor. Asa ca, imediat ce debarcara, traversara orasul si se indreptara spre suburbia ale carei case se margineau cu campia deschisa.

Plimbarea nu tinu mult. Dupa un sfert de ora, toti se oprira in fata unei case modeste, curata ca infatisare, inconjurata de o gradina cu pomi fructiferi, care avea la capat o curte in care piguleau niste pasari. Batranul lucra in gradina, nevasta lui era inauntru si iesi tocmai cand John Howard deschidea portita.

Ce strigat de bucurie scoase Kate cand recunoscu copilul pe care nu-l mai vazuse de sase ani! Chiar daca ar fi trecut douazeci, l-ar fi recunoscut imediat pe fiul cel mare al familiei! Acest lucru nu se vede cu ochii, ci se simte cu inima.

Tu tu esti, John! baigui ea, cuprinzand baiatul in brate.

Da eu buna mea Kate eu sunt! Batranul interveni:

John? Te inseli nu este el Kate

Ba da, el este

Da eu sunt!

Si ii fu cu neputinta sa mai scoata un cuvant. Apoi, colegii lui John Howard ii inconjurara pe ambii soti si-i imbratisara la randul lor.

- Da repeta Tony Renault noi suntem Nu ne mai recunoasteti?

Trebuira sa explice totul si sa spuna de ce Alert venise la Dominica: numai pentru batrana negresa si sotul ei! Dovada ca prima vizita li s-a facut lor! Pana si domnul Horatio Patterson, neascunzandu-si emotia, stranse cordial mainile celor doi batrani!

Kate nu mai stia cum sa-si arate admiratia pentru «copilul ei». Cat de mult a crescut! Cum s-a schimbat! Ce baiat frumos! Ea il recunoscuse, totusi! Si batranul care sovaise Il stranse din nou in brate, plangand de bucurie si emotie

Trebui apoi sa i se dea stiri despre toata familia Howard, tatal, mama, fratii si surorile! Toata lumea era sanatoasa. Vorbeau deseori de Kate si sotul ei Nu fusesera uitati niciunul, nici celalalt Apoi John Howard le dadu fiecaruia cate un frumos dar, adus anume pentru ei. In sfarsit, ii asigura ca, in timpul stationarii lui Alert, nu va lasa sa treaca nici o seara si nici o dimineata fara sa vina sa-i imbratiseze pe acesti oameni cumsecade. Apoi, dupa ce acceptara un paharel de tafia, un fel de rom din Jamaica, se despartira.

Cele cateva excursii pe care John Howard si camarazii sai le facura in imprejurimile Portsmouth-ului ii adusera pana la poalele muntelui Diablotin, pe care urcara. Din varful lui privirea cuprindea toata insula. Destul de istovit cand se aseza pe creasta, domnul Patterson crezu ca poate rosti acest citat din Georgicele lui Vergiliu: «Velut stabuli custos in montibus olim considit scopulo30.

Asa cum remarca mucalitul Tony Renault, in a tara de faptul ca domnul Patterson nu se afla pe un adevarat munte, ca nu era un pastor, un custos stabuli31, citatul mergea.

De pe inaltimea Diablotin-ului privirea descoperea o campie bine cultivata, care asigura un important comert de fructe, fara sa mai amintim de pucioasa pe care insula o furnizeaza din belsug. Cultura arborelui de cafea, actualmente in plina dezvoltare, va deveni principala bogatie a tinutului.

A doua zi, tinerii calatori vizitara Ville-des-Roseaux, oras de 5 000 de suflete, putin comercial, cu un aspect foarte placut, dar pe care guvernul englez «l-a paralizat», pentru a intrebuinta expresia curenta.

Plecarea lui Alert, cum se stie, era fixata pentru a doua zi, 26 august. Astfel, la ora cinei, in timp ce turistii faceau o plimbare pe litoralul de nord al orasului, John Howard se duse sa revada pentru o ultima oara pe batrana Kate.

In momentul cand intra pe o strada care ducea spre cheu, fu acostat de un om de vreo 50 de ani, un marinar in retragere, care ii zise aratand catre Alert ce se gasea in mijlocul portului.

O nava frumoasa, tinere, si pentru un matelot e o placere s-o priveasca.

In adevar, raspunse John Howard, nava tot asa de frumoasa pe cat este de buna si care a facut tocmai o fericita traversare din Europa in Antile.

Da, stiu Raspunse matelotul, cum stiu ca dumneavoastra sunteti fiul domnului Howard, la care servea batrana Kate si sotul ei.

Ii cunoasteti?

Suntem vecini, domnule John.

Ei bine, ma duc sa-mi iau ramas bun, caci plecam maine

Maine Asa de repede?

- Da. Trebuie sa mai vizitam si Martinica, Santa Lucia, Barbados

Stiu Stiu Stiu Dar spuneti-mi, domnule John, cine comanda pe Alert?

Capitanul Paxton.

Capitanul Paxton? repeta matelotul. Ei, il cunosc il cunosc.

Il cunoasteti?

Daca Ned Butlar il cunoaste? Cred si eu! Am navigat impreuna pe Northumberland, in Marile Sudului Sunt vreo cincisprezece ani de atunci, cand nu era decat secund, un om de vreo patruzeci de ani, nu-i asa?

Aproximativ, raspunse John Howard.

Putin indesat.

Nu, mai curand inalt si puternic.

Cu parul rosu?

Nu negru.

E curios! spuse matelotul. Mi-l amintesc, totusi, ca si cum l-as vedea.

Ei bine, raspunse John Howard, daca-l cunoasteti atat de bine, duceti-va sa-l vedeti. Va fi fericit sa stranga mana unui vechi tovaras de calatorii

Asa voi face, domnule John

Atunci azi, sau mai bine imediat Alert pleaca maine la prima ora

Va multumesc pentru sfat, domnule John, si desigur nu voi lasa sa plece Alert fara sa-l fi vazut pe capitanul Paxton.

Se despartira unul de celalalt si John Howard se indrepta spre cartierul de sus al orasului.

Cat despre matelot, sari intr-o barca si porni spre corabie

Aceasta era o primejdie serioasa pentru Harry Markel si echipajul sau. Ned Butlar il cunostea pe capitanul Paxton, pentru ca navigasera impreuna doi ani, si ce va spune sau va gandi cand se va afla in fata lui Harry Markel, care, desigur, n-avea nici o asemanare cu fostul secund de pe Northumberland.

Cand matelotul sosi la scara tribordului, Corty, care se plimba pe punte, zise:

Ei, camarade, ce doresti?

Sa vorbesc cu capitanul Paxton.

Il cunosti? intreba repede Corty, totdeauna banuitor.

Daca-l cunosc! Am facut amandoi calatorii in Marile Sudului

Ah, adevarat? Si ce vrei de la capitanul Paxton?

Sa schimb cu el cateva cuvinte inainte de pleaca E totdeauna o placere sa revezi pe cineva, nu, camarade?

Asa e, cum spui!

Atunci urc

Capitanul Paxton nu este la bord in acest moment

Il voi astepta

N-are rost Nu se-ntoarce decat seara, foarte tarziu

N-am noroc! zise matelotul.

Nu, n-ai noroc!

Dar maine inainte ca Alert sa ridice ancora?

Poate, daca tii neaparat.

Desigur, tin sa-l vad pe capitanul Paxton, asa cum ar vrea si dansul sa ma vada daca ar sti ca sunt aici.

Nu ma-ndoiesc, raspunse ironic Corty.

Spune-i, camarade, ca Ned Butlar Ned Butlar de pe Northumberland a venit sa-l salute.

Asa voi face

Atunci, pe maine

Pe maine.

Si Ned Butlar se indrepta spre cheu.

De cum se indeparta, Corty se duse in cabina lui Harry Markel si-l puse la curent cu cele intamplate.

E sigur ca acest marinar il cunoaste pe capitanul Paxton zise el.

Si ca va reveni maine dimineata, adauga Corty.

Sa vina! Noi nu vom mai fi aici

Alert nu trebuia sa plece decat la ora 9, Harry

Alert va pleca atunci cand va trebui sa plece! raspunse Harry Markel. Dar nu scapa nici o vorba despre aceasta vizita, pasagerilor

In regula, Harry. Oricum, as da o parte din prima mea ca sa fiu plecat din aceste locuri, unde nu e deloc bine pentru noi

Inca cincisprezece zile de rabdare si de prudenta, Corty, nu e nevoie de mai mult.

Cand domnul Horatio Patterson si tovarasii sai se intoarsera la bord, se facuse aproape l0. John Howard isi luase ramas bun de la batrana Kate si de la sotul ei. Va puteti inchipui de cate ori a fost imbratisat si cate urari de bine au fost transmise familiei sale.

Dupa o zi obositoare, pasagerii simtira o mare nevoie sa se intinda in cusetele lor si tocmai voiau sa intre in cabine, cand John Howard intreba daca nu venise un marinar, numit Ned Butlar, care dorea sa-l revada pe capitanul Paxton.

Da raspunse Corty, dar capitanul era plecat pe uscat, la birourile maritime

Atunci acest Butlar va reveni, fara indoiala, maine, inainte de plecarea lui Alert.

- Asa a ramas, raspunse Corty.

Dupa un sfert de ora, careul rasuna de sforaiturile cele mai sonore pe care o banda de istoviti le scosese vreodata, dominate de cele baritonale ale domnului Patterson.

Pasagerii nu auzira deci nimic din zgomotul pe care-l facu spre orele 3 dimineata Alert, manevrand pentru a iesi din Portsmouth.

Sase ore dupa aceea, cand reaparura pe punte, la o departare de cinci-sase mile de Dominica, Magnus Anders si Tony Renault exclamara:

Ce? Am plecat?

Ati pornit fara noi? Adauga Tony Renault.

Mi-era teama de o schimbare de timp, raspunse Harry Markel, si am vrut sa profit de briza ce batea dinspre uscat

Bine, zise John Howard, si bietul Butlar care tinea atat de mult sa va vada, capitane Paxton.

Da Butlar imi amintesc am navigat impreuna, raspunse Harry Markel Dar nu puteam sa astept!

Sarmanul, zise John Howard, ii va parea foarte rau! Nu stiu, dealtfel, daca v-ar fi recunoscut Spunea de dumneavoastra ca sunteti un om gras si scund, cu o barba rosie

- Un batran fara memorie! se multumi sa spuna Harry Markel.

Ce bine am facut ca am sters-o! Murmura Corty la urechea sefului de echipaj.

Da, replica John Carpenter, si cu atat mai mult cu cat oricum ar fi trebuit sa fugim, chiar daca lasam dracului ancora si lanturile.

IV.

MARTINICA.

Harry Markel scapase din aceasta primejdie. De trei ori va mai fi expus - la Martinica, Santa Lucia si Barbados. Va putea sa evite pericolul intotdeauna? O sansa extraordinara il insotise in prima parte a existentei sale de pirat, pana-n ziua cand el si tovarasii fusesera arestati pe bordul lui Halifax, apoi ea se manifestase din nou la evadarea din inchisoarea de la Queenstown si la capturarea lui Alert. De atunci norocul nu l-a mai parasit si dovada era ca Harry Markel putuse sa evite intalnirea cu Ned Butlar. Cat despre portretul atat de diferit de al sau, pe care acest marinar il facuse capitanului Paxton, nu-i dadea nici o importanta! Pasagerii nu mai vorbeau despre acest lucru. Avea incredere in steaua lui si va merge pana la capatul aventurosului si criminalului sau plan.

In aceasta dimineata, Dominica, din care nu se mai vedeau decat ultimele inaltimi, ramasese la cinci-sase mile la sud si nici n-ar mai fi fost vizibila daca vantul s-ar fi intetit.

Distanta intre aceasta insula si Martinica este aproape aceeasi cu cea care separa Guadelupa de Dominica. Muntii sai destul de inalti se vad pe timp frumos de la 60 de mile. Nu era imposibil sa poata fi vazuti inainte de apusul soarelui. In acest caz, chiar a doua zi, Alert va ajunge la Fort-de-France, capitala insulei spre care se indrepta.

Impartita in 9 cantoane si 29 de comune, insula cuprinde doua districte: Saint Pierre si Fort-de-France.

Cerul era minunat, marea stralucitoare, totul era scaldat de razele soarelui. Nici un nor nu umbrea vazduhul. Abia daca se simtea hula, lunga si ritmica, venind din larg. Barometrul arata timp frumos.

In aceste conditii, era de asteptat ca Alert sa nu faca mai mult de cinci-sase mile pe ora. Astfel, Harry Markel puse sa se ridice panzele suplimentare ale arborelui mare si ale trinchetului, precum si panzele de strai, intr-un cuvant, intreaga velatura a corabiei.

Tony Renault si Magnus Anders nu fura dintre cei din urma care sa urce pana la gabii, sa se catare pana la bare, in timp ce colegii lor se ocupau sa intinda scotele.

Dar, dupa ce se va termina manevra, vor consimti sa coboare pe punte si nu vor prefera sa ramana pe catarg?

Pe duneta, asezat intr-un fotoliu confortabil de rachita, pe o perna moale, mentorul parea mandru de tinerii sai insotitori. Nu ca n-ar fi fost ingrijorat vazandu-i catarati pe vergi sau pe scara de sart, nu ca nu a strigat la ei sa se tina bine. Dar toate acestea il incantau. Ah, daca directorul sau, domnul Julian Ardagh, ar fi fost langa el, daca ar fi putut sa schimbe cu el cateva pareri, ce elogii ar fi adus amandoi elevilor de la Antilian School! Si cate nu va avea de povestit domnul Patterson la intoarcerea sa, cand va depune registrul unde vor fi trecute socotelile acestei minunate calatorii!

Si nu era de mirare ca, la un moment dat, cand Tony Renault si Magnus Anders atinsesera varful catargului, ii scapa, in prezenta lui John Carpenter, citatul: Sic itur ad astra32.

Ce inseamna aceste cuvinte, domnule? intreba seful echipajului.

Aceasta inseamna ca urca spre cer.

Si cine a spus aceste cuvinte?

Divinul Vergiliu.

Am cunoscut un individ cu acest nume, un negru, care lucra la carbune in buncar, pe bordul transatlanticelor

N-a fost el, prietene.

Ei, cu atat mai bine pentru Virgiliul dumneavoastra, caci al meu a fost spanzurat.

In cursul acestei zile, Alert se incrucisa cu mai multe vase de cabotaj intre insulele Antile, dar nu se apropie de ele.

Lucrul de care se temea Harry Markel era sa nu fie retinut cateva zile de lipsa totala de vant, ceea ce ar fi intarziat sosirea in Martinica.

Dar, cu toate ca briza avea tendinta sa slabeasca, ea nu inceta complet spre seara. Desi slaba, parea ca se va mentine toata noaptea. Batand din nord-est, va fi favorabila lui Alert, care nu stranse panzele de sus, cum se face in mod obisnuit intre apusul si rasaritul soarelui.

In zadar, inainte de caderea intunericului, cautara pasagerii sa zareasca varful muntelui Pele care se ridica la l 356 de metri peste nivelul marii. Astfel ca la ora 9 intrara in cabinele lor, ale caror usi ramaneau deschise din cauza caldurii.

Niciodata o noapte nu li se paru atat de linistita si la ora 5 dimineata toti erau pe punte.

Atunci Tony Renault exclama, aratand o inaltime la sud:

Muntele Pele, iata-l! El este! Il recunosc!

Il recunosti? Replica Roger Hinsdale, cu un ton care trada oarecare neincredere.

Fara indoiala! De ce sa se fi schimbat in cinci ani? Iata cele trei piscuri ale Corbet-ului.

Trebuie sa recunosc, Tony, ca ai o vedere buna

Excelenta! Va afirm ca este muntele Pele Care nu este sterp[33][34]deloc. E verde si impadurit ca toti muntii din insula mea! Si veti mai vedea destui, daca urcam pe muntele Vauclin! Si, daca vreti sau nu, va trebui sa admirati insula mea Cea mai frumoasa din Antile!

Fu lasat sa-i dea inainte, caci acest baiat plin de viata nu-ti ramanea dator cu raspunsul.

Fara a exagera, trebuie sa spunem ca Tony Renault nu se aventura laudand Martinica. Prin suprafata ei, aceasta insula ocupa al doilea loc in lantul antilian, avand 987 kilometri patrati si l77 000 locuitori formati din l0 000 de albi, l5 000 asiatici, l50 000 de negri si alti oameni de culoare, cea mai mare parte de origine martinicana. Insula este toata muntoasa si acoperita de paduri pana pe cele mai inalte piscuri. Cat despre reteaua de ape necesara fertilitatii solului, ea permite lupta contra caldurilor tropicale. Cea mai mare parte din rauri sunt navigabile si porturile lor sunt accesibile vapoarelor de mare tonaj.

In timpul acestei zile briza continua sa bata slab. Ea crescu putin abia dupa-amiaza si oamenii de veghe putura atunci sa zareasca varful Macuba la extremitatea septentrionala a Martinicai.

Noaptea, catre orele unu, vantul sufla mai tare si Alert, care avea toate panzele intinse, putu sa mearga mai repede, inconjurand insula prin vest.

In primele ore ale diminetii aparu colina Jacob, mai putin departe de centru ca muntele Pelé, al carui varf se desprinse curand din ceturile joase ale diminetii. Catre ora 7 un oras se arata pe litoral la extremitatea nord-vestica a insulei. Tony Renault exclama in acest moment:

- Saint Pierre Martinique!

Si fredona cu voce rasunatoare refrenul vechiului cantec francez: E tara-n care m-am nascut!

Tony Renault se nascuse in adevar la Saint Pierre. Dar parasind Martinica pentru a se fixa in Franta, familia lui nu lasase pe nimeni acolo. Fort-de-France, situat mai la sud pe litoral, la intrarea golfului cu acelasi nume, dupa ce se numise la inceput Fort-Roque, este acum capitala Martinicai. Totusi, comertul nu s-a dezvoltat atat de mult ca la Saint Pierre, a carui populatie este de 26 000 de locuitori, cea de la Fort-de-France fiind cu doua cincimi mai mica. Celelalte orase ale Martinicai pe coasta de vest sunt: targul Lamentin, mai la sud, targul Saint Esprit, targul Diamant si Menu, iar la extremitatea insulei oraselul Trinité.

La Saint Pierre, centrul administrativ al coloniei, schimburile nu sunt atat de ingreunate de masurile militare ca la Fort-de-France, care, cu forturile Tribut si Mouillage, puternic inarmate, asigura apararea insulei[34].

Era ora 9 dimineata cand Alert arunca ancora in golful circular unde se deschide portul. In fund, orasul, pe care un mic raulet il imparte in doua, este adapostit contra vanturilor din est de un munte inalt. -~

Elisée Reclus reproduce bucuros ceea ce istoricul Dutertre a spus despre Saint Pierre: « unul dintre orasele pe care strainul nu le uita niciodata. Felul de viata al tinutului este atat de placut, clima atat de buna si se traieste intr-o libertate atat de cinstita, ca n-am vazut un singur barbat sau o singura femeie care sa nu aiba o mare dorinta sa se mai intoarca dupa ce a plecat».

Si probabil ca Tony Renault era cuprins de o asemenea dorinta, caci parea mai agitat, mai exuberant ca niciodata. Camarazii sai puteau conta pe el, ca sa le faca onorurile insulei lui natale. Ca oprirea, dupa program, nu putea fi decat de patru zile, n-avea importanta! Cu putina sarguinta, cu dorinta de a vedea totul si cu picioare sanatoase, sub conducerea unui ghid ca Tony Renault, excursiile se vor succeda si se vor extinde pana la capitala Martinicai. Sa nu faci asa, ar fi ca si cum ai parcurge Franta fara sa vizitezi Parisul, sau, cum spunea Tony Renault, «sa mergi la Dieppe fara sa vezi marea!»

Asemenea planuri cereau o completa libertate de miscare. Nu trebuia sa fii constrans sa revii in fiecare seara sa te culci in cabina ta. Vor petrece noaptea unde se vor gasi. Vor rezulta cateva cheltuieli in plus, dar administratorul scolii Antilian le va controla cu aceeasi grija cu care le trecea in carnetul sau. Si apoi, avand in vedere prima pe care fiecare bursier o va capata la Barbados, trebuia oare sa se faca atata economie?

Prima zi fu consacrata orasului Saint Pierre. Dupa ce a fost admirat aspectul general al urbei asezata in amfiteatru, frumoasa priveliste in mijlocul minunatelor palcuri de palmieri si alti arbori tropicali pe varfurile muntilor care-i servesc de fundal, fu vizitat interiorul, demn de infatisarea lui exterioara. Casele joase, vopsite in galben, nu sunt poate prea aspectuoase, dar au trebuit sa se decida sa le faca solide si sigure, sa le apere contra cutremurelor, atat de dese in Antile, contra uraganelor formidabile ca acel din l776, care a pricinuit atatea dezastre si a facut ravagii pe toata intinderea insulei. Tony Renault nu uita sa faca pentru camarazii sai onorurile casei unde se nascuse cu l7 ani inainte si care devenise un depozit de marfuri coloniale.

Pana in l635 caraibii fura singurii locuitori ai Martinicai. La acea epoca, francezul d'Esnambue, guvernatorul Saint Cristophe-ului, care veni sa se stabileasca aici cu vreo suta de oameni, obliga pe indigeni sa se retraga in munti si in paduri. Totusi, caraibii nu se lasara deposedati fara rezistenta: ei cerura ajutor la indienii din insulele vecine si la inceput reusira sa-i alunge pe straini. Dar acestia, recurgand la intariri, reluara lupta si intr-o ultima batalie indigenii pierdura 700-800 din ai lor.

O alta incercare fu facuta de caraibi pentru recucerirea insulei printr-un razboi de guerila, cu surprize si capcane. Se decise atunci sa se termine cu aceasta rasa redutabila si, dupa un masacru general, francezii ramasera stapani pe Martinica.

Incepand de la aceasta data, lucrarile de cultura a cerealelor fura conduse cu metoda. Bumbacul, tutunul, salcamul mic, trestia de zahar, apoi, de la sfarsitul secolului al l7-lea, arborele de cacao, devenira principalele bogatii ale insulei.

Iata mica istorie pe care o relata Tony Renault, in legatura cu aceasta, si de care domnul Patterson lua nota:

In l7l8, un uragan de o extrema violenta distruse toti arborii de cacao. Dar, la Paris, gradina botanica poseda cativa din acesti arbori adusi din Olanda. Naturalistul Desclieux fu insarcinat sa aduca in Martinica doua mladite de arbore de cacao. In timpul traversarii, apa incepu sa lipseasca aproape cu desavarsire. Dar din cele cateva picaturi ale ratiei sale, Desclieux dadu o parte mladitelor sale care au ajuns cu bine, reconstituind apoi plantatiile insulei.

- Jussieu n-a facut acelasi lucru pentru cedrul care este admirat la Jardin des Plantes din Paris? intreba Louis Clodion.

- Da si e frumos e un gest foarte frumos, declara domnul Patterson, si Franta este o mare natiune.

Intre timp, in l794 insula cazu in mainile englezilor si nu fu retrocedata decat prin tratatul din l8l6.

Atunci colonia se gasi in fata unei situatii dificile pe care o provoca superioritatea numerica a sclavilor in raport cu stapanii lor. O revolta izbucni, provocata mai ales de negrii fugiti de pe plantatii. Trebui sa se acorde dezrobirea a 3 000 de sclavi. Din l828 se numarau l9 000 de negri liberi in Martinica si multi din acestia, lucrand pe cont propriu, devenira proprietarii unei parti a solului.

A doua zi turistii facura ascensiunea muntelui Pelé, printre padurile dese care-i acopera costisele. Si daca aceasta ascensiune ii obosi putin, Tony Renault si camarazii sai fura rasplatiti din plin. Aveau in fata lor vederea intregii insule, semanand cu o frunza care parca pluteste pe suprafata marii atat de albastra a Antilelor. Spre sud-est, un istm ingust, de cel mult doi kilometri, intre mlastinile ce-l marginesc, reuneste cele doua parti ale Martinicai. Prima arunca spre Atlantic peninsula Caravelei intre portul Trinité si golful Gabion. A doua, foarte accidentata, se ridica pana la 500 de metri cu muntele Vauclin. Cat despre ceilalti munti, Robert, François, Constant, Plaine, ei accentueaza in mod pitoresc relieful insulei. In sfarsit, spre partea litoralului de sud-vest se rotunjeste limanul Diamant si la sud-est se contureaza capul Salines, care pare o codita a frunzei plutitoare. Privirile le fura atat de desfatate, ca tinerii calatori cazura la inceput intr-o admiratie muta. Nici chiar domnul Patterson nu gasi in memoria sa un singur vers latinesc pentru a-si formula admiratia.

- Ce v-am spus? Ce v-am spus? Repeta Tony Renault.

Din inaltimea muntelui Pele se putea observa fertilitatea insulei care este in acelasi timp unul dintre teritoriile cele mai populate de pe glob, avand l78 de locuitori pe kilometru patrat.

Daca exploatarea arborelui de cacao si cei continand materii colorante au pastrat importanta lor, productia de cafea s-a micsorat foarte mult si merge spre disparitie. Cat despre culturile de trestie de zahar, ele nu ocupa mai putin de 40000 de hectare si anual produc zahar, rom si rachiu de melasa, in valoare de l2-20 milioane de franci. Pe scurt, importul se cifreaza la 22 de milioane de franci, exportul la 2l milioane, si aproape l 900 de nave desfasoara o activitate considerabila pentru comertul Martinicai. In rest, insula este deservita de mai multe linii de cale ferata pentru industrie si agricultura, care fac legatura intre porturi si uzinele centrale. Afara de aceasta, poseda o retea de sosele a caror lungime depaseste 900 de kilometri.

A doua zi, la 30 august, pe un timp splendid si pe un drum bine intretinut, turistii mersera la Fort-de-France. O trasura ducea acest grup de tineri veseli, cu fata bronzata de vanturile Atlanticului, a carui buna dispozitie era debordanta.

Dupa o masa imbelsugata la un hotel bun, parcursera capitala insulei situata in fundul golfului cu acelasi nume si dominat de constructia impunatoare a Fortului Royal. Vizitara arsenalul si portul militar care lipseste acest oras de orice caracter industrial sau comercial. Acolo, ca in America sau Europa, este greu ca spiritul militar si cel civil sa progreseze in mod paralel. De aici marea diferenta intre Saint Pierre si Fort-de-France.

Acest oras n-a scapat de cele doua calamitati care fac atatea ravagii in Indiile Occidentale. Greu incercat de un cutremur in l839 care facu numeroase victime, s-a refacut si acum promenadele sale minunate se intind pana la colinele inconjuratoare. Trebuia vazuta banda zgomotoasa strabatand aceasta magnifica alee a savanei, care merge pana la Saint Louis, apoi facand inconjurul pietei orizontale strajuita de palmieri si in centrul careia se ridica statuia in marmura alba a imparatesei Josephine, creola incoronata, a carei amintire a ramas atat de vie in Martinica.

Dupa oras urmara imprejurimile si Tony Renault abia daca lasa camarazilor timp sa respire. Trebuira sa-i urmeze pe o inaltime vecina cu tabara Balata, apoi la sanatoriul afectat trupelor pentru aclimatizare, cand soseau din Europa. In sfarsit, excursia continua pana la sursele termale din vecinatate. Si in treacat trebuie remarcat ca, pana atunci, oricat de multi ar fi fost serpii in Martinica, domnul Patterson si insotitorii sai nu intalnira niciuna din aceste reptile veninoase.

Tanarul cicerone nu-i ierta pe camarazii sai de o excursie in oraselul Lamentin, strabatand padurile care acopera aceasta parte a insulei. Si cu aceasta ocazie se produse un incident demn de a fi povestit in amanunt, caci nimic din ceea ce se raporteaza la domnul Patterson nu poate fi lasat in umbra.

La 3l august, in ajunul datei fixate pentru plecarea lui Alert, excursionistii, dupa o noapte de odihna, se indreptara spre istmul care uneste cele doua parti ale insulei. Drumul fu facut cu voiosie, ca de obicei. Trasurile adusesera ceva provizii; fiecare avea tasca plina si se duceau sa ia masa in padurea invecinata. Dupa un drum de cateva ore, Tony Renault si ceilalti coborara din trasura, mersera putin prin padure si ajunsera, la o jumatate kilometru de-acolo, la liziera unui luminis care le paru bun pentru o halta, inainte de a intra mai adanc in codru.

Domnul Patterson, mai putin sprinten, ramasese cu vreo suta de pasi in urma. Nimeni nu era ingrijorat, pentru ca, desigur, nu va intarzia sa-i ajunga. Dar dupa zece minute de asteptare, cum mentorul nu se ivea, Louis Clodion, ridicandu-se, striga cu o voce rasunatoare:

- Domnule Patterson! Pe aici, domnule Patterson!

Nici un raspuns din partea lui, nici o silueta printre copaci.

- S-o fi ratacit? intreba Roger Hinsdale, ridicandu-se la randul sau.

Nu poate fi departe raspunse Axei Wickborn. Si atunci toti incepura sa strige:

Domnule Patterson domnule Patterson!

Cuprinsi de o oarecare neliniste, tinerii decisera sa mearga in cautarea mentorului. Padurea era destul de deasa pentru a fi posibil, si deci imprudent, sa te ratacesti. Apoi, daca animalele salbatice nu sunt de temut, caci nu exista in Antile, risti totusi sa te trezesti deodata in fata unui sarpe primejdios, unul din acei trigonocefali a caror muscatura este mortala.

In adevar, aveau de ce sa fie foarte nelinistiti, dupa ce cautarile facute de o jumatate de ora nu dadura nici un rezultat Nici urma de domnul Patterson.

Toti ajunsesera in inima padurii, cand zarira o cabana, un fel de pavilion de vanatoare, ascuns intre copaci in mijlocul unei perdele dese de iedera.

Oare acolo sa se fi refugiat domnul Patterson pentru un motiv sau altul? In orice caz, cabana era ferecata si usa sa fusese inchisa pe dinafara cu o bara de lemn.

- Nu poate fi inauntru, zise Niels Harboe.

- Sa vedem, totusi, starui Magnus Anders. Bara fu scoasa si usa deschisa.

Cabana era goala. Se gaseau in ea cateva manunchiuri de iarba uscata, un cutit de vanatoare in tocul lui atarnat pe un perete, o tolba, mai multe piei de animale si pasari puse la uscat intr-un colt.

Louis Clodion si Roger Hinsdale, care intrasera in cabana, iesira imediat la strigatele camarazilor lor.

In adevar, la douazeci de pasi in urma, langa un copac, domnul Patterson, intins cat era de lung, cu palaria trantita pe jos, cu chipul schimonosit si bratele chircite, arata ca un mort. Louis Clodion, John Howard, Albertus Leuwen se repezira spre el Inima lui batea nu-si daduse duhul

- Ce i s-a intamplat? intreba Tony Renault. A fost oare muscat de un sarpe

Da, poate ca domnul Patterson se luptase cu un trigonocefal, unul dintre acei «varf de lance», atat de numerosi in Martinica si in alte doua insule din Antilele Mici. Primejdioasele reptile, dintre care unele masoara sase picioare lungime, nu se deosebesc decat prin culoarea pielii si sunt confundate usor cu radacinile printre care se ascund. Este deci greu sa te feresti de atacurile lor, pe cat de iuti pe atat de neasteptate.

Dar de vreme ce domnul Patterson respira, trebuia facut totul ca sa-si vina in fire. Louis Clodion, desfacandu-i hainele, se asigura ca nu avea nici o urma de muscatura pe corp. Atunci cum se explica faptul ca se gasea in aceasta stare, cu groaza inca zugravita pe fata

Ii ridicara capul, fu rezemat cu grija de un copac, ii frecara tamplele cu apa rece dintr-un parau care se varsa intr-o mlastina si ii turnara cateva picaturi de rom intre buze.

Ochii sai se deschisera in sfarsit si din gura ii scapara aceste cuvinte aproape nearticulate:

- Sarpele! Sarpele!

- Domnule Patterson domnule Patterson raspunse Louis Clodion apucandu-i mainile.

Sarpele a fugit?

Ce sarpe?

Cel pe care l-am zarit intre crengile acestui copac

Ce crengi? Ce copac?

Uitati-va acolo acolo Bagati de seama!

Cu toate ca domnul Patterson spunea niste fraze incoerente, se putu intelege, in cele din urma, ca se gasise in fata unei enorme reptile incolacita pe trunchiul unui copac care-l fascinase ca pe o pasare El a rezistat a rezistat dar sarpele il atragea si cand fu gata sa-l atinga, impins de un instinct de aparare, il lovi cu bastonul chiar in momentul in care oribilul animal voia sa-l prinda in stransoare! Acum, ce se intamplase cu acest sarpe? Fusese omorat? Nu se tara oare sub ierburi: latet anguis in herba[35]?

Tinerii il linistira pe domnul Patterson Nici o urma de sarpe

- Da da! exclama el.

Reusi sa se ridice si cu mana intinsa:

- Acolo acolo repeta el cu o voce inspaimantata.

Toate privirile se indreptara spre partea indicata de domnul Patterson care striga:

- Il vad! il vad!

In adevar, pe una din crengile joase ale unui copac, atarna corpul unui trigonocefal din specia celor mai mari, cu ochii inca stralucitori, cu limba bifurcata afara, dar moale, nemiscat, tinandu-se doar in coada si nedand nici un semn de viata.

Desigur ca lovitura de baston a domnului Patterson nimerise in plin. Probabil ca il izbise cu o putere rara pentru a omori o reptila de aceasta marime. E adevarat ca, dupa aceasta lovitura atat de violenta, domnul Patterson nu si-a mai dat seama ce se intamplase Si lesinase langa copac.

Invingatorul fu felicitat cu caldura si nu e de mirare ca vru sa ia cu dansul, la bordul lui Alert, obiectul triumfului sau, cu intentia de a-l impaia la una din opririle viitoare.

Indata, John Howard, Magnus Anders si Niels Harboe desfacura de pe copac sarpele, care fu adus in luminis. Acolo turistii se ospatara din belsug si baura in sanatatea domnului Patterson, apoi plecara sa viziteze istmul. Trei ore mai tarziu se urcara in trasurile lor, unde fu depus si sarpele, si se inapoiara la Saint Pierre spre orele opt seara.

Cand pasagerii se imbarcara, John Carpenter si Corty ridicara la bord si asezara in careu superbul sarpe, pe care domnul Patterson nu inceta sa-l priveasca plin de teama si satisfactie. Ce istorisire a acestei aventuri va face el doamnei Patterson si ce loc de onoare va fi rezervat la Antilian School remarcabilului si ingrozitorului esantion de trigonocefal din Martinica! De aceste epitete se va servi in viitoarea sa scrisoare catre domnul Julian Ardagh.

Dupa o zi bine intrebuintata - dies notanda lapillo[36], asa cum spune Horatiu si o spuse din nou Horatio - nu mai aveai decat sa te refaci, intai printr-o masa buna si apoi printr-un somn adanc, in asteptarea plecarii de maine.

Asa se si intampla. Totusi, inainte de a intra in cabina, el vazu cum Tony Renault, luandu-si camarazii la o parte, le zise, avand grija sa nu fie auzit:

Ei bine are haz chestia asta!

Ce are haz? intreba Hubert Perkins.

Descoperirea pe care am facut-o.

Si ce-ai descoperit?

Ca nu va mai fi nevoie sa impaiem sarpele domnului Patterson

De ce?

Pentru ca e gata impaiat!

Nimic nu era mai adevarat decat ceea ce constatase Tony Renault, miscand animalul. Da, acest sarpe nu era decat un trofeu de vanatoare, incolacit pe ramurile unui copac, langa cabana! Indraznetul domn Patterson omorase un sarpe mort!

Dar se intelesera intre ei, ca sa-l «impaieze» la un specialist din Santa Lucia, pentru ca sa nu-l necajeasca pe vrednicul om si sa-i lase iluzia victoriei sale!

A doua zi in zori, Alert ridica ancora si dimineata pasagerii pierdura din vedere inaltimile insulei.

S-a putut spune ca Martinica este «tara intoarcerii», pentru ca ai totdeauna dorinta sa revii, si poate ca unul sau altul dintre elevii scolii Antilian se gandeau la acest lucru, fara a sti ce soarta ii astepta pe toti!

V.

SANTA LUCIA.

Traversarea intre Martinica si Santa Lucia se efectua pe cat de linistit pe atat de repede. Vantul sufla din nord-est destul de tare si Alert, cu toate panzele sus, strabatu in timpul zilei cele 80 de mile care il separau de Saint Pierre de Castries, principalul port al insulei engleze, fara sa fi schimbat murele. Totusi, Harry Markel, stiind ca n-avea sa ajunga in rada portului decat cand se insera, se gandi sa opreasca pentru a intra in canal in zori.

In primele ore ale diminetii, cele mai mari inaltimi din Martinica mai erau vizibile.

Muntele Pelé, pe care Tony Renault il salutase la sosire, primi un ultim ramas bun.

Portul de Castries se arata maiestuos intre falezele inalte. E un fel de depresiune circulara in care a intrat navalnic marea. Vapoarele de mare tonaj gasesc aici locuri bune de ancorare. Orasul cladit in amfiteatru isi etajeaza cu gratie casele pana la crestele ce-l inconjoara. Este, ca si cele mai multe orase din Antile, orientat spre soare-apune, pentru a fi mai bine adapostit de vanturile din larg si de violentele perturbatii atmosferice.

Nu e de mirare ca Roger Hinsdale isi socotea insula mult superioara celorlalte din grup. Nici Martinica, nici Guadelupa nu-i pareau demne de comparatie. Acest tanar englez plin de morga britanica, cu o atitudine putin trufasa, amintea la orice ocazie de nationalitatea sa, ceea ce-i facea pe camarazii sai sa zambeasca. Dupa pilda lui Louis Clodion si Tony Renault, si poate dintr-un sentiment foarte natural, el isi promitea sa faca onorurile la Santa Lucia, unde parintii sai ocupasera o inalta situatie printre notabilitatile insulei.

Dealtfel, familia Hinsdale mai poseda inca proprietati importante, plantatii, fabrici de zahar si intreprinderi agricole, toate foarte prospere. Aceste proprietati erau administrate de un girant, domnul Edward Falkes, care, anuntat de apropiata sosire a tanarului mostenitor al lui Hinsdale, avea sa se puna la dispozitia sa pe tot timpul cat va ramane pe insula.

Cum s-a spus, Harry Markel nu cauta sa intre in port in timpul noptii. Astfel, cand marea se linisti, inainte sa inceapa refluxul, ancora in interiorul unui mic golf, ca sa nu fie tarat in larg. Cand sosi dimineata, Harry Markel vazu ca va fi nevoie sa astepte cateva ore inainte sa plece. Briza, care se oprise in timpul noptii, va incepe fara indoiala din vest, cand soarele va fi la cateva grade deasupra orizontului.

Cu toate acestea, la ivirea zorilor, Roger Hinsdale, primul, si domnul Patterson, ultimul, toti aparura pe duneta pentru a respira un aer mai curat decat cel din cabine. Se grabeau sa priveasca in plina lumina litoralul intrevazut in ajun prin umbrele inserarii. Si cine nu cunostea istoria Santa Luciei, insemna ca nu-l ascultase pe Roger Hinsdale cu aceeasi atentie cu care-l ascultase mentorul.

De fapt, trebuie spus ca istoria Santa Luciei nu se deosebea de a celorlalte insule din Indiile Occidentale.

Dupa ce fusese locuita de caraibi, Santa Lucia, unde inca de atunci se facea agricultura, fu descoperita de Cristofor Columb, la o data care nu e mai precisa decat cea a sosirii primilor colonisti. Ceea ce e sigur este ca spaniolii nu infiintasera nici o asezare inaintea anului l639. Cat despre englezi, ei nu pastrara aceasta posesiune decat l8 luni, in mijlocul secolului al l7-lea.

Totusi, cand caraibii fura adusi de dansii din Dominica, insulele invecinate se revoltara. In l640, indigenii atacara colonia. Cea mai mare parte din colonisti pierira si scapara numai cei care putura sa se imbarce si sa fuga. Zece ani mai tarziu, patruzeci de francezi, condusi de un oarecare Rousselan, fire darza, venira sa se stabileasca la Santa Lucia. Rousselan se casatori chiar cu o indiana, se facu iubit de indigeni pentru inteligenta si dibacia sa, si timp de patru ani, pana la moartea sa, asigura pacea in insula.

Colonii care ii urmara se aratara mai putin indemanatici. Prin jigniri si nedreptati provocara represaliile caraibilor. Englezii gandira atunci ca este ora prielnica pentru a interveni. Corsari si aventurieri invadara Santa Lucia, care putu sa spere ca va recapata linistea prin tratatul de la Utrecht, prin care insula era declarata neutra.

In fine, intreba Niels Harboe, de atunci insula apartine englezilor?

Da si nu, raspunse Roger Hinsdale.

Eu zic ca nu, preciza Louis Clodion, care citise tot ce se referea la aceasta insula din Antile, unde trebuia sa faca escala Alert. Nu, caci, dupa tratatul de la Utrecht, concesiunea fu data maresalului d'Estrées, care trimise trupe in l7l8 pentru a apara colonia franceza.

Fara indoiala, replica Roger Hinsdale. Totusi, la protestele Angliei, aceasta concesiune fu anulata in beneficiul ducelui de Montague.

De acord, riposta Louis Clodion, dar, dupa noi reclamatii ale Frantei, aceasta concesiune fu si ea anulata.

Si ce importanta au toate astea, de vreme ce colonistii englezi au ramas acolo?

Daca au ramas, nu e mai putin adevarat ca, prin Tratatul de la Paris din l763, colonia a fost atribuita Frantei!

Acesta era adevarul.

In timpul perioadei ce urma, Santa Lucia vazu prosperitatea sa crescand, odata cu numarul asezarilor. In l709 insula avea aproape l3 000 de locuitori, impreuna cu sclavii, si in l772 mai mult de l5 000. Totusi, Santa Lucia inca nu terminase cu puterile care si-o disputau, si Roger Hinsdale adauga:

In l779 insula fu recucerita de generalul Abercrombie si trecu din nou sub dominatia britanica

Stiu, raspunse Louis Clodion, care se incapatana si el, dar Tratatul din l783 o inapoia din nou Frantei.

Pentru a redeveni engleza in l794, spuse Roger Hinsdale, care dadea tot timpul riposta.

Haide! exclama Tony Renault. Tine-te tare, Louis, si spune-ne ca Santa Lucia a revazut falfaind steagul francez

Desigur, Tony, pentru ca ea a fost recunoscuta colonie franceza in l802

- Nu pentru multa vreme, afirma Roger Hinsdale. Odata cu ruperea tratatului de pace de la Amiens, in l803, ea fu restituita Angliei si de data aceasta definitiv, cred

- Ah! Definitiv! exclama Tony Renault dandu-i cu tifla.

- Cu siguranta, Tony, raspunse Roger Hinsdale, care se incalzea, vrand sa puna in raspunsul sau toata ironia posibila, oare ai avea pretentia s-o recuceresti tu, de unul singur?

- De ce nu? replica Tony Renault, dandu-si aere de cuceritor. Cum discutia ameninta sa se agraveze, domnul Horatio Patterson interveni printr-un quos ego reinnoit de Vergiliu si pe care nu l-ar fi dezmintit nici Neptun. Apoi spuse mai domol:

Mai mult calm, prieteni. Oare veti face razboi? Razboiul, acest flagel al umanitatii razboiul Bella matribus detestata[37], ceea ce inseamna

In limba franceza, exclama Tony Renault, «dezgustatoare soacre».

Si, la acest raspuns prompt, toata banda izbucni in ras, in timp ce mentorul isi ascundea fata in maini.

Pe scurt, toate acestea se terminara printr-o strangere de mana putin mai reticenta din partea lui Roger Hinsdale si foarte sincera din partea lui Louis Clodion. Apoi se stabili intre cele doua natiuni ca Tony Renault nu va face nici o incercare pentru a smulge Santa Lucia de sub dominatia engleza. Numai ca ceea ce Louis Clodion ar fi avut dreptul sa adauge, si pasagerii lui Alert aveau s-o constate in curand de visu si de auditu[38], era ca Santa Lucia, care arbora acum pavilionul britanic, pastra in mod vizibil amprenta franceza prin obiceiurile, traditiile si mentalitatea sa. Debarcati la Santa Lucia, Louis Clodion si Tony Renault vor putea crede ca pasesc pe solul Desiradei, Guadelupei sau Martinicai.

Putin dupa ora noua, briza incepu sa sufle si, asa cum spera Harry Markel, batea dinspre larg. Cu toate ca venea din vest, expresia «dinspre larg» este potrivita in ceea ce priveste Santa Lucia, care nu este acoperita de coline nici la rasarit si nici la apus. Absolut izolata intre marea Antilelor si oceanul Atlantic, ea este expusa in ambele parti violentelor vantului si furtunilor.

Alert facu imediat pregatirile de plecare. Dupa ce ancora fu ridicata in lacasul ei, corabia, cu vela gabiera, trinca si brigantina umflate de vant, parasi locul unde ancorase si inconjura unul din capurile care inchid portul Castries.

Acest port, cu numele de Carénage, este unul din cele mai bune din arhipelagul Antilelor. Astfel se explica indarjirea Frantei si Angliei de a-si disputa posesiunea lui. Inca de pe atunci se faceau lucrari pentru terminarea constructiei cheului, stabilirea docurilor si a rampelor de descarcare, pentru a putea satisface toate cerintele maritime. Fara indoiala ca portul este destinat sa aiba un mare viitor. Aici, in adevar, vapoarele vin sa se aprovizioneze cu carbuni importati din Anglia, din vastele depozite alimentate tot timpul de navele Regatului Unit.

Cat despre Santa Lucia, daca nu este tot asa de intinsa ca alte Insule ale Vantului, n-are totusi mai putin de 6l4 kilometri patrati si populatia sa se ridica la 45 000 de locuitori, din care 5 000 se gasesc in capitala Castries.

Fara indoiala, Roger Hinsdale ar fi fost fericit ca escala sa se prelungeasca mai mult timp decat in celelalte Antile vizitate inainte. Dar programul calatoriei nu-i acorda decat trei zile si trebuia sa se conformeze.

Dealtfel, nu se mai gasea acolo nici un membru al familiei Hinsdale, definitiv stabilita la Londra.

Dupa ce Alert ancora in port catre orele zece, Roger Hinsdale si camarazii sai, insotiti de domnul Patterson, coborara pe uscat.

Orasul li se paru bine intretinut, cu piete spatioase, strazi larg umbrite de copaci, atat de doriti in aceasta clima torida a Antilelor. Totusi ei avura impresia de care s-a vorbit mai sus: li se paru ca este mai mult francez decat englez.

Tony Renault nu putu sa-si retina aceasta remarca pe care Roger Hinsdale o primi cu oarecare dispret:

- Vezi bine suntem in Franta aici.

Pasagerii fura primiti la debarcader de girantul care trebuia sa-i conduca in timpul excursiilor. Domnul Edward Falkes nu-i va lasa fara sa admire superbele plantatii ale familiei, mai ales acelea de trestie de zahar, atat de renumite la Santa Lucia si a caror productie rivalizeaza cu cea din Saint Cristophe, unde se gaseste cel mai bun zahar din Antile.

In colonie cifra albilor era pe atunci destul de mica, aproximativ l 000 de locuitori. Oamenii de culoare erau in majoritate si numarul lor crescuse dupa incetarea lucrarilor canalului Panama, care-i lasa fara ocupatie. Vechea locuinta Hinsdale, unde se gasea acum domnul Edward Falkes, era vasta si confortabila. Situata la marginea orasului, putea sa-i gazduiasca cu usurinta pe pasagerii lui Alert. Roger, care tinea sa faca onorurile, le propuse sa se instaleze aici pe tot timpul escalei. Fiecare avea camera sa si domnul Patterson o va ocupa pe cea mai frumoasa din toate. Se intelege ca mesele vor fi luate in comun in sufrageria cea mare si ca trasurile domeniului vor fi la dispozitia turistilor.

Propunerea lui Roger Hinsdale fu acceptata cu placere, caci, in pofida morgai sale originare, tanarul englez era generos si serviabil, cu toate ca se manifesta totdeauna cu o anumita ostentatie fata de camarazii sai. In rest, daca simtea vreo invidie, era mai ales la adresa lui Louis Clodion. Totdeauna rivali la Antilian School, ei isi disputau primul loc. N-ati uitat ca ajunsesera amandoi in fruntea clasamentului laureatilor concursului pentru bursele de calatorie, dead heat[39] cum se spune la curse; ex aequo cum zicea Tony Renault, ceea ce el traducea prin «acelasi cal», facand un joc de cuvinte intre equus[40] si aequus[41], spre marea indignare a susceptibilului mentor.

Din prima zi incepura excursiile prin plantatii. Padurile superbe ale acestei insule, una din cele mai frumoase din Antile, acopera patru cincimi din suprafata ei. Se facu ascensiunea pe dealul Fortuna, inalt de 234 de metri, pe care se gasesc cazarmile, pe dealurile Asabot si Chazeau - toate cu nume frantuzesti, dupa cum se vede - unde este instalat sanatoriul. Apoi, in centrul insulei, turistii vizitara Aiguilles de Sainte Alousie, cratere stinse care ar putea sa erupa intr-o zi, caci apele lacurilor apropiate sunt intr-o fierbere continua.

In acea seara, dupa ce se intoarsera acasa, Roger Hinsdale ii spuse domnului Patterson:

La Santa Lucia trebuie sa te pazesti de trigonocefali ca si in Martinica Sunt serpi in insula noastra si nu mai putin primejdiosi

Nu ma mai tem de ei, declara domnul Patterson, cu o infatisare mandra, si voi trimite sa fie impaiat al meu in timpul sederii noastre aici

Aveti dreptate! raspunse Tony Renault, care se lupta din greu sa ramana serios.

Astfel, a doua zi, domnul Falkes trimise teribila reptila la un naturalist din Castries, caruia, dupa ce-l lua la o parte, Tony Renault ii explica despre ce era vorba. Sarpele era impaiat si inca de multi ani Nu trebuia spus nimic domnului Patterson. In ajunul plecarii, naturalistul va trimite sarpele la bordul lui Alert.

In aceeasi seara, domnul Patterson, inainte de culcare, asternu o a doua scrisoare doamnei Patterson. Ca din pana lui s-au revarsat pe hartie numeroase citate din Vergiliu si Ovidiu, nu surprinde pe nimeni, si dealtfel vrednica femeie era obisnuita cu ele.

Dar aceasta scrisoare, care va pleca maine spre Europa, continea cu o exactitate scrupuloasa detaliile minunatei calatorii. Domnul Patterson, mai precis ca in prima sa scrisoare, descria cele mai mici incidente, insotite de aprecierile sale personale. Povestea cum s-a desfasurat traversarea din Regatul Unit in Indiile Occidentale, cum a ajuns sa invinga raul de mare, cat a consumat din samburii de cireasa cu care doamna Patterson l-a inzestrat cu atata grija. Vorbea despre primirile facute la Saint Thomas, Sainte Croix, Saint Martin, Antigua, Guadelupa, Dominica, Martinica si Santa Lucia, in asteptarea celei pe care le-o va face la Barbados aceeasi generoasa si marinimoasa doamna Kethlen Seymour. Prevedea ca drumul de intoarcere se va face in conditiile cele mai favorabile. Nu, nu sunt de temut nici ciocniri nici naufragii! Oceanul Atlantic va fi bun cu pasagerii lui Alert si Eol, zeul vanturilor, nu va goli asupra lor burduful furtunilor! Doamna Patterson nu va trebui sa deschida testamentul pe care sotul ei a crezut ca e nevoie sa-l redacteze inainte de plecare, nici sa beneficieze de alte dispozitii atat de prevazatoare, care fusesera luate in vederea unei vesnice despartiri Care dispozitii? Dar ele erau cunoscute numai de acest cuplu atat de original.

Apoi domnul Patterson povesti despre marea excursie la istmul din Martinica, aparitia trigonocefalului intre ramurile unui copac, violenta loviturii pe care a dat-o acestui monstru, monstrum horrendum informe, ingens cui[42], caruia nu i-a fost luata vederea, ci viata! Si acum, impaiat, cu ochii stralucitori, cu botul deschis, din care iese limba tripla de ofidian, era complet inofensiv! Era lesne de prevazut efectul produs de aceasta superba reptila, cand va fi asezata la loc de cinste in biblioteca scolii Antilian.

Mai trebuie adaugat, in paranteza, ca dedesubturile acestei afaceri nu aveau sa fie dezvaluite niciodata. Secretul fu pastrat cu sfintenie chiar si de Tony Renault, cu toate ca de multe ori abia de si-a putut stapani dorinta de a spune tot adevarul. Si astfel gloria pe care mentorul o capata in memorabila sa intalnire cu un sarpe impaiat va ramane nestearsa!

Domnul Patterson termina aceasta lunga scrisoare printr-un elogiu bine simtit si subliniat pentru capitanul lui Alert si echipajul sau. Nu putea decat sa laude pe excelentul steward, caruia i se incredintase serviciul careului si caruia ii va recompensa serviciile aduse printr-o gratificatie substantiala. Cat despre capitanul Paxton, niciodata un sef de nava, nici in marina de razboi sau cea comerciala, n-a meritat atat sa fie numit Dominus secundum Deum, stapanul dupa Dumnezeu!

In sfarsit, dupa ce o imbratisa cu dragoste pe doamna Patterson, domnul Patterson puse dupa ultimele randuri ale scrisorii acea semnatura cu inflorituri complicate, care dovedea la acest brav om un veritabil talent caligrafic.

Abia a doua zi dimineata turistii se vor intoarce la bord, catre orele opt. Ei petrecura deci aceasta seara in locuinta in care Roger Hinsdale tinea sa-i onoreze pana-n ultimul moment.

Cativa prieteni ai domnului Edward Falkes fusesera invitati la masa si, ca de obicei, dupa urarile facute in sanatatea fiecaruia, comesenii baura pentru doamna Kethlen Seymour. Peste cateva zile tinerii bursieri vor face cunostinta cu aceasta respectabila doamna. Barbados nu mai era departe Barbados, ultima escala in aceste Antile, de unde laureatii vor pastra o vesnica amintire!

Intre timp, in acea ultima dupa-masa, se produse un incident de o asemenea gravitate, incat echipajul avu motive sa creada ca situatia va fi iremediabil compromisa. Se stie ca Harry Markel nu lasa oamenii sa coboare pe uscat decat pentru necesitatile bordului. Cea mai elementara prudenta il indemna sa procedeze astfel. Dar catre orele trei fu necesar sa se ia in primire carnea proaspata si legumele, pe care bucatarul Ranyah Cogh le cumparase in piata din Castries. Harry Markel pregati deci o barca sa-l duca pe bucatar la cheu, cu un matelot numit Morden.

Barca se departase si dupa cateva minute revenise in spatele lui Alert. Dupa ora patru, cand seful echipajului o trimise din nou la cheu, trecura patruzeci de minute fara ca ea sa se intoarca. Din aceasta cauza, Harry Markel, John Carpenter si Corty fura cuprinsi de o mare neliniste. Ce se-ntamplase? De ce aceasta intarziere? Stiri sosite din Europa facusera sa se nasca banuieli cu privire la capitanul si echipajul lui Alert

In sfarsit, putin inainte de ora cinci, ambarcatiunea se indrepta spre nava. Dar inainte de a ajunge, Corty striga:

Ranyah se-ntoarce singur! Morden nu este cu el

Unde poate sa fie? intreba John Carpenter.

In vreun cabaret, unde-o fi beat mort! adauga Corty.

- Ranyah ar fi trebuit sa-l aduca cu orice mijloace, zise Harry Markel. Acest blestemat de Morden este capabil sa vorbeasca mai mult decat trebuie sub influenta coniacului sau a ginului!

Probabil ca asa se si intamplase, si aflara acest lucru din chiar gura lui Ranyah Cogh. In timp ce el se ocupa de cumparaturi in piata, Morden il parasise fara sa-i spuna nimic. Impins de pofta lui de a bea, ceea ce nu putea face la bord, el trebuie sa fi intrat, fara indoiala, in vreo carciuma. Bucatarul incercase sa-l gaseasca. In zadar cutreiera prin tavernele cartierului maritim! Imposibil sa-l gaseasca pe blestematul de Morden, pe care l-ar fi legat de fundul ambarcatiunii.

- Trebuie gasit cu orice pret exclama John Carpenter.

- Nu-l putem lasa la Santa Lucia! Va flecari Nu mai stie ce spune cand este baut si ne vom trezi curand cu o canoniera pe urmele noastre

Aceste temeri erau foarte justificate si Harry Markel nu trecuse inca printr-o primejdie asa de mare!

Deci era necesar sa-l reclame pe Morden. Era dealtfel dreptul si datoria capitanului Nu putea lasa pe coasta un om din echipaj si ii va fi adus imediat ce se va stabili identitatea lui. Numai sa nu fi vorbit vrute si nevrute

Harry Markel era pe punctul de a cobori deci pe uscat, sa ceara biroului maritim sa-l caute pe matelot prin carciumi, cand iata ca o ambarcatiune se indrepta spre Alert.

In Carénage se gasea un vas stationar, insarcinat cu politia portuara. Era chiar una din barcile acestui vas, care se apropia, cu sase oameni sub comanda unui ofiter. Nu mai era decat la o jumatate de cablu departare cand Corty striga:

- Morden este in barca!

In adevar, Morden sta infundat acolo, am putea spune «infundat» la propriu. Dupa ce se despartise de bucatar, s-a asezat intr-o crasma de ultima speta. Curand, beat mort, a fost ridicat si barca stationarului il reconduse la bordul lui Alert, unde fu nevoie sa fie suit cu o macara.

Cand ofiterul ajunse pe punte intreba:

Capitanul Paxton?

Eu sunt, domnule, raspunse Harry Markel.

Betivul acesta este unul din matelotii dumneavoastra?

- Da, si tocmai voiam sa fac o reclamatie, caci trebuie sa plecam maine dimineata.

Ei bine, vi l-am adus si vedeti in ce stare

Va fi pedepsit, raspunse Harry Markel.

- Dar o explicatie, domnule capitan, spuse ofiterul. In betia sa I-au scapat acestui matelot fraze incoerente. Bolborosea ceva despre o expeditie in Pacific, despre nava aceea Halifax, de care a fost vorba de curand comandata de Harry Markel, despre care am aflat ca a evadat din inchisoarea de la Queenstown

Va inchipuiti ce sfortari trebui sa faca Harry Markel pentru a-si infrana spaima, pentru a nu pierde nimic din sangele sau rece, cand auzi spusele ofiterului. John Carpenter si Corty, mai putin stapani pe ei, intoarsera capul si se departara putin.

Din fericire, ofiterul nu observa nelinistea lor si se margini sa intrebe:

Capitane Paxton, ce insemneaza toate acestea?

Nu pot sa-mi explic, domnule, raspunse Harry Markel. Acest Morden este un betiv si, cand bea, nu se stie ce-i trece prin cap

Atunci el n-a fost niciodata la bordul lui Halifax?

Niciodata. Si sunt mai mult de zece ani de cand cutreieram marile impreuna.

Atunci de ce a vorbit de acel Harry Markel? insista ofiterul.

Aceasta chestiune a Halifax-ului a starnit o mare valva. Era vorba de evadarea raufacatorilor, cand noi am parasit Queenstown S-a discutat mult despre acest lucru la bord. I s-o fi intiparit in minte E singura explicatie pe care v-o pot da despre palavrele acestui betiv

In fond, nimic nu putea trezi in ofiter banuiala ca se afla in fata lui Harry Markel si nici ca acest echipaj nu apartinea capitanului Paxton. Termina deci discutia spunand:

Ce veti face cu acest matelot?

Il voi trimite opt zile in fundul calei, unde se va dezmetici, raspunse Harry Markel. Si, daca n-as avea prea putini oameni - caci am pierdut unul in golful Cork - l-as debarca pe Morden la Santa Lucia Dar mi-ar fi imposibil sa-l inlocuiesc

- Si pe cand ii asteptati pe pasagerii dumneavoastra, capitane Paxton?

Pe maine dimineata, cand vom pleca in larg.

Atunci, calatorie placuta!

Multumesc, domnule.

Ofiterul cobori si barca se indrepta spre stationarul politiei portuare. Se intelege de la sine ca Morden, care nu auzea si nici nu intelegea nimic in betia sa de bruta, fu aruncat in cala cu lovituri de picior. Fapt este ca era cat pe ce sa dezvaluie totul vorbind de Halifax si Harry Markel.

Ma trec inca sudori reci! zise Corty, stergandu-si fruntea.

Harry, spuse John Carpenter, ar trebui sa plecam chiar in noaptea asta fara sa-i asteptam pe pasageri! E prea cald pentru noi in aceste afurisite Antile

Si cand vom fi plecati, raspunse Harry Markel, se va intelege tot ce-a spus Morden! Totul va fi descoperit si vasul militar va fi lansat repede in urmarirea noastra! Daca tineti sa fiti spanzurati, eu unul nu tin si raman

A doua zi de la ora opt pasagerii erau la bord. Era inutil sa fie pusi la curent cu cele intamplate in ajun. Ca unul din mateloti se imbatase, acest lucru nu avea nici o importanta.

Cu ancora sus si panzele umflate, Alert iesi din portul Castries si, luand directia sud, se indrepta spre Barbados.

VI.

BARBADOS.

Daca nu se stie exact data cand portughezii au descoperit insula sau insulele Barbados, sigur este ca un vapor sub pavilion britanic se opri acolo in anul l605. Luarea in posesiune fu facuta atunci in numele lui Ioan I, rege al Angliei.

Acest act nu era, dealtfel, decat nominal. In acea epoca, nici o asezare nu fu ridicata in Barbados, nici un colonist nu se instala aici, nici macar provizoriu. Aceasta insula, ca si Santa Lucia, este izolata de lantul Antilelor Mici. Ea s-ar putea spune ca nu-i apartine si hauri adanci le separa. Reprezinta platoul superior al unui munte care se ridica la vreo 40 de leghe de Santa Lucia, vecina ei de la nord. Intre ele marea are adancimi de 2 800 de metri.

Barbados este de origine coraligena. Infuzorii au alcatuit-o incetul cu incetul si au ridicat-o peste nivelul oceanului. Suprafata este de l6 leghe lungime si 6 in latime. Solida, pe o temelie de nezdruncinat, este aparata pe trei sferturi din circumferinta sa de o bariera de recife enorme de corali.

La inceputul secolului al l7-lea, data fiind izolarea ei, posesiunea insulei Barbados fu mai putin disputata decat a celorlalte insule ale Indiilor Occidentale. Faptul ca atentia puterilor europene a fost atrasa de ea se datoreaza unor imprejurari neprevazute.

O nava engleza revenind din Brazilia, prinsa de furtuna in largul Barbados-ului, trebui sa-si caute refugiu la gurile unui fluviu de pe coasta de vest. Comandantul si echipajul acestui vas, retinuti acolo mai multe zile, avura timp sa viziteze insula, aproape necunoscuta atunci, sa-i admire fertilitatea, sa parcurga padurile care o acopereau aproape in intregime si sa constate ca solul ei, odata destelenit, ar fi foarte favorabil culturilor de bumbac si de trestie de zahar.

Dupa intoarcerea navei la Londra, concesiunea Barbados-ului fu acordata lordului de Marlborough si dupa ce afacerea fu incheiata cu un bogat negustor din City, plantatorii venira sa se instaleze pe insula in l624. Ei au fost aceia care au construit primul oras, caruia ii dadura numele de James-Town, in onoarea suveranului lor.

Inaintea acestei epoci, este adevarat, lordul Carlisle obtinuse concesiunea tuturor Caraibelor si se crezu indreptatit sa reclame Barbados-ul. De aici se nascu o lupta intre cei doi lorzi, care se prelungi, nu fara o extrema intensitate, si sfarsi in l629 cu recunoasterea drepturilor lordului Carlisle de catre Carol I al Angliei.

In timpul perioadei tulburarilor religioase din Marea Britanie, numarul acelora care voiau sa fuga fu considerabil, si insula Barbados profita in larga masura de aceasta emigrare, de pe urma careia crescu importanta si prosperitatea coloniei.

Dupa dictatura lui Cromwell, cand Restauratia dadu tronul lui Carol al II-lea, acest rege fu rugat de colonisti sa accepte suveranitatea insulei, ei promitand sa plateasca Coroanei un impozit de 4,5 la suta, care va fi pus pe toate produsele insulei. Oferta era prea avantajoasa pentru a fi refuzata. Astfel, la l2 decembrie l667 fu semnat tratatul de anexiune a insulei Barbados la domeniul colonial al Marii Britanii.

Prosperitatea insulei nu inceta sa creasca de la acea epoca. Din anul l674 populatia sa crescu la l20 000 de locuitori, ca sa scada putin mai tarziu; albii nu erau decat o cincime fata de cei dezrobiti si de sclavi - consecinta a lacomiei guvernatorilor. Totusi, prin pozitia sa, insula nu fu tulburata de nesfarsitele razboaie intre Anglia si Franta - dealtfel, ea era aparata si de meterezele ei naturale.

Astfel, pe cand cea mai mare parte a celorlalte Antile au trecut succesiv prin dominatii diverse, Barbados, devenita engleza din primele timpuri ale descoperirii sale, a ramas asa tot timpul, prin limba si obiceiurile ei.

In plus, pentru ca depindea de Coroana, ea se mai bucura si de o anumita independenta. Camera reprezentantilor numara 24 de membri numiti de 5 000 de alegatori, care plateau taxe. Daca ea era supusa autoritatii guvernatorului, a unui consiliu legislativ si a noua membri numiti de suveran, era administrata de un consiliu executiv unde figurau, odata cu principalii functionari, un membru al Senatului si patru membri ai Camerei. Impartita in ll parohii, insula dispunea de un buget al carui total nu era mai mic de l 600 000 de lire.

Guvernamantul din Barbados comanda toate fortele navale in Antilele Mici engleze. Cu toate ca insula nu ocupa decat al cincilea loc ca marime, cu o suprafata de 430 kilometri patrati, ea este a doua ca densitate a populatiei si a treia prin importanta afacerilor comerciale. Populatia sa se ridica la cifra de l83000 de locuitori, din care o treime se afla in Bridgetown si suburbiile sale.

Traversarea intre portul Castries din Santa Lucia si Bridgetown din Barbados tine aproape 48 de ore. Cu o briza mai puternica si cu o mare mai docila, Alert ar fi facut aceasta distanta in jumatate de timp. Dar se produsera intreruperi si schimbari de vant care nu-i permisera navei sa mearga pe drumul cel mai scurt. Briza tindea chiar sa-si schimbe directia spre nord-vest, ceea ce obliga pe Harry Markel sa se indeparteze de regiunea Antilelor.

Te puteai teme chiar sa nu fie intalnite contra-alizeele, din prima zi, din partea vestica. In aceste conditii, Alert ar fi fost tarat spre larg si daca ar fi trebuit sa mearga pe cai ocolite mai multe zile pentru a ajunge la Barbados, cine stie daca Harry Markel n-ar fi renuntat la aceasta ultima escala, oricat de avantajoasa trebuia sa fie pentru el si asociatii sai?

Cine stie daca n-ar fi fugit din aceste regiuni primejdioase, daca nu si-ar fi asigurat securitatea indreptand nava, fara pasageri, spre marile Pacificului?

Dar, cu temperamentul indraznet pe care-l avea, Harry Markel rezista la insistentele echipajului, sustinu ca Barbados era ultima etapa, ca in cateva zile calatoria va fi terminata, ca primejdiile nu vor fi mai mari in aceasta insula ca la Santa Lucia sau Dominica si adauga: «La intoarcere, Alert va pretui cu 7 000 de lire in plus, caci nu voi arunca aceste 7 000 de lire in mare, atunci cand ii voi arunca pe cei care trebuie sa le primeasca in Barbados!»

Modificarile atmosferice de care le era teama nu se produsera. Totusi, dupa-amiaza izbucni o mare furtuna, cu descarcari electrice si ploaie torentiala, dintre cele destul de dese in regiunea Antilelor, care produc frecvent dezastre incalculabile. Alert trebui sa se departeze in larg pentru cateva ore. Apoi furtuna se potoli odata cu apusul soarelui si noaptea promitea sa fie linistita.

In aceasta prima zi Alert nu strabatuse decat un sfert din distanta care separa cele doua insule. Furtuna il obligase sa ia o directie in afara drumului si Harry Markel spera sa recastige la noapte ceea ce pierduse din timp.

Asa se si petrecura lucrurile. Directia vantului modificandu-se, alizeele incepura sa bata din est, slab si intermitent.

Marea ramase agitata, hula deveni puternica si tot ce putu face nava pana-n zori fu sa reia directia, si in dimineata zilei de 6 septembrie era la mijlocul drumului dintre cele doua insule.

In acea zi navigatia se desfasura in destul de bune conditii, cu o viteza mijlocie, iar seara Alert ajunse in dreptul Barbados-ului.

Aceasta insula nu poate fi vazuta de departe, ca Martinica. E joasa, fara vreun relief mai insemnat, caci - asa cum s-a spus - ea s-a ridicat cu incetul la suprafata marii. Colina cea mai inalta nu trece de 350 de metri. In jurul ei, ca si la Santa Lucia, straturile coraligene isi continua cresterea si centura ei exterioara se intinde in unele parti pe cativa kilometri.

Harry Markel se indrepta dinspre vest si, cum se gasea la o departare de numai l5 mile, avea sa ajunga la insula in cateva ore. Totusi, nevrand sa se aventureze in apropierea recifelor, ramase cu panzele reduse, asteptand sa se faca ziua ca sa intre in portul Bridgetown.

A doua zi, la 7 septembrie, Alert ancora.

Impresia tinerilor pasageri cand se vazura in mijlocul acestui port fu aceea notata de Elisée Reclus in geografia sa atat de documentata. Crezura ca se afla intr-unul din porturile Angliei, Belfast sau Liverpool. Nimic din ceea ce vazusera la Amalia-Charlotte din Saint Thomas, nici la Pointe-a-Pitre din Guadelupa, nici la Saint Pierre din Martinica. Dupa cum remarcase marele geograf francez, parea ca palmierii nu sunt la ei acasa, in aceasta insula.

Daca Barbados n-are decat o suprafata mijlocie, ea poseda in schimb un anumit numar de orase, destul de importante, cladite pe litoral - Sperghstown, Hoistingtown, Hobetown si Hastings, un orasel balnear destul de vizitat. Toate sunt tot asa de englezesti ca si numele lor.

S-ar spune ca Regatul Unit le-a expediat in piese demontabile si n-a fost nevoie decat sa fie asamblate pe loc.

Alert nu aruncase inca bine ancora, ca prima persoana care se prezenta la bord fu un fel de gentleman, serios si corect, cu haina neagra si cilindru.

Acest personaj venea sa-i prezinte capitanul Paxton si pasagerilor sai salutarile doamnei Kethlen Seymour.

Era domnul Well, intendentul, care se inclina respectuos si caruia domnul Horatio Patterson ii intoarse un salut nu mai putin respectuos. Apoi, dupa ce schimbara cateva fraze, tinerii laureati nu ascunsera marea lor dorinta de a cunoaste pe castelana din Nording-House.

La aceasta, domnul Well raspunse ca, dupa debarcare, viitorii oaspeti ai doamnei Kethlen Seymour vor gasi echipaje puse la dispozitia lor si ca vor fi imediat condusi la Nording-House, unde erau asteptati de doamna Kethlen Seymour.

Apoi domnul Well se retrase cu o demnitate a carei valoare fu apreciata de domnul Patterson, nu fara a fi spus ca odaile de la Nording-House erau pregatite sa-si primeasca oaspetii si ca micul dejun va fi servit la ora ll.

Era probabil, dealtfel, ca escala lui Alert la Barbados va fi mai lunga decat in celelalte insule.

Nu era natural ca doamna Kethlen Seymour sa doreasca sa retina catva timp langa dansa pe bursierii de la Antilian School, si tinerii ar putea oare sa-i refuze aceasta placere? Si nu este tot asa de natural ca aceasta excelenta doamna sa vrea sa le arate insula, pe care ea o considera, fara indoiala, cea mai frumoasa din Indiile Occidentale?

La ora l0 si jumatate domnul Patterson, imbracat ireprosabil in negru, si tinerii sai insotitori, in costumele lor cele mai noi, erau gata de plecare.

Barca mare a lui Alert ii astepta. Dupa ce coborara un anumit numar de valize, luara loc si ei. Ambarcatiunea reveni la bord imediat ce-i depusese pe cheu. Doua trasuri se gaseau acolo, asa cum spusese domnul Well, cu vizitiu pe capra si valet la portiera.

Domnul Patterson si insotitorii sai urcara imediat in trasurile care plecara in trapul cailor si, dupa ce traversara strazile comerciale de langa port, ajunsera in cartierul Fontabelle.

Acest cartier elegant este locuit de negustorii bogati din Bridgetown. Superbele locuinte, vilele elegante se ridica in mijlocul arborilor, si din toate acestea cea mai luxoasa era, fara indoiala, cea a doamnei Kethlen Seymour.

Fusese convenit ca, in timpul escalei la Barbados, nimeni nu va reveni la bord; pe Harry Markel nu-l vor revedea decat in ziua plecarii, intr-un anumit fel, aceasta nu putea decat sa-i convina. Pasagerii odata instalati la Nording-House, Alert nu va primi nici un vizitator si falsul capitan Paxton avea mai putine riscuri de a fi recunoscut.

Dar, pe de alta parte, ceea ce-l nelinistea era prelungirea escalei. Daca programul impus de doamna Kethlen Seymour nu prevedea decat doua-trei zile in celelalte Antile, nu se cunosteau intentiile ei in ce priveste Barbados. Se putea foarte bine intampla ca Alert sa trebuiasca sa ramana o saptamana la Bridgetown, poate doua, adica pana la 20 septembrie. Chiar plecand la aceasta data, cu o traversare mijlocie de 25 de zile din America in Europa, elevii scolii Antilian vor putea ajunge acolo la mijlocul lui Octombrie, aproape de inceputul anului scolar. Deci, era posibil ca escala sa nu se termine decat pe la 20, ceea ce ar permite oaspetilor doamnei Kethlen Seymour sa exploreze complet insula.

La aceste lucruri se gandeau Harry Markel si oamenii lui. Dupa ce reusisera pana atunci, dupa ce putusera evita vizita acelui matelot de pe Fire-Fly, care cerea sa vada pe unul din camarazii sai, apoi pe cea a batranului marinar din Dominica si care voia sa stranga mana capitanului Paxton, oare ghinionul se va abate peste ei la Barbados

In orice caz, Harry Markel va fi mai grijuliu ca niciodata cu masurile sale de paza. Va refuza orice invitatie care-i va fi facuta la Nording-House! Niciunul din oamenii sai nu vor cobori pe uscat. De data aceasta, nici Morden si nici oricine altul nu va avea ocazia sa se imbete in tavernele din Bridgetown.

Superba proprietate domeniul de la Nording-House si de o importanta considerabila! Castelul se inalta in mijlocul unui parc, umbrit de cei mai frumosi arbori ai zonei tropicale. Imprejur se intind plantatiile de trestie de zahar si culturile de bumbac, marginite la nord-est de paduri. Lanuri si paraie sunt alimentate cu apa totdeauna proaspata, cu toate ca destelenirea insulei a diminuat ploile. Cateva rauri o scalda si exista numeroase puturi unde stratul de apa se gaseste la mica adancime.

Intendentul ii conduse pe domnul Patterson si pe tinerii elevi in vastul hol al castelului, in timp ce servitorii preluau bagajele elevilor si le duceau sus, in camerele ce erau destinate fiecaruia dintre ei. Apoi domnul Well ii introduse in salonul unde astepta doamna Kethlen Seymour.

Era o femeie de 62 de ani, cu parul alb, cu o infatisare simpatica, distinsa, avand un aer de noblete si bunatate, careia domnul Horatio Patterson nu uita sa-i aplice versul patuit incessu Dea43 de Vergiliu. Aceasta doamna le facu o primire foarte cordiala si nu ascunse marea bucurie ce o simtea gazduind pe laureatii concursului de la Antilian School.

Roger Hinsdale, in numele camarazilor sai, raspunse printr-un mic discurs bine pregatit, bine stiut, bine rostit, de care doamna Kethlen Seymour se arata incantata. Ea se exprima despre el in termeni laudativi si declara pasagerilor de pe Alert ca vor fi oaspetii ei in tot timpul escalei de la Barbados. Domnul Patterson raspunse ca dorinta doamnei Kethlen Seymour era pentru ei lege si cum ea ii intinse mana, el i-o saruta cu un deosebit respect.

Doamna Kethlen Seymour, nascuta la Barbados, apartinea unei familii bogate care se instalase pe acest domeniu de la infiintarea coloniei. Numara printre stramosii sai pe lordul Carlisle, unul dintre concesionarii insulei. La acea epoca, toti proprietarii cu pamanturi retrocedate de el trebuiau sa-i plateasca anual valoarea a patruzeci de livre de bumbac. De acolo se trageau veniturile considerabile produse de proprietatile sale si, intre altele, proprietatea de la Nording-House.

Nu este inutil de notat despre clima Barbados-ului, ca este una dintre cele mai bune din Antile. Caldura este zilnic temperata de brizele marii. Niciodata frigurile galbene, atat de obisnuite si dezastruoase in arhipeleag, nu au facut ravagii in Barbados. Aceasta insula nu trebuie sa se teama decat de violenta uraganelor, de obicei teribile si frecvente in aceste regiuni.

Guvernatorul Antilelor engleze, care are resedinta in Barbados, o stima foarte mult pe doamna Kethlen Seymour. Femeie de suflet, generoasa si caritabila, nici un nenorocit nu cerea in zadar ceva de la dansa.

Pranzul fu servit in vasta sala de la parter. Pe masa se perindara toate produsele insulei, peste, vanat, fructe, care erau pe cat de variate pe atat de gustoase si comesenii apreciara meniul asa cum merita.

Daca nu putura sa fie decat foarte multumiti de primirea gazdei lor, la randul ei aceasta simti o mare satisfactie vazandu-i asezati in jurul ei pe acesti tineri calatori, cu fetele bronzate, care respirau multumire si sanatate.

In timpul mesei se discuta despre durata escalei la Barbados.

Cred, scumpii mei copii, raspunse doamna Kethlen Seymour, ca nu va fi mai scurta de cincisprezece zile. Astazi este 7 septembrie si plecand la 22 este foarte probabil ca veti ajunge in Anglia spre mijlocul lunii octombrie Sper ca nu veti regreta timpul pe care-l veti petrece la Barbados. Ce credeti despre data plecarii, domnule Patterson?

Doamna, raspunse domnul Patterson inclinandu-se peste masa, zilele noastre va apartin si puteti dispune de ele cum credeti de cuviinta

Atunci, scumpii mei prieteni, daca as asculta numai de inima mea, nu v-as mai lasa sa va intoarceti in Europa! Dar ce-ar spune familiile voastre? Ce-ar spune sotia dumneavoastra, domnule Patterson, daca ar vedea ca nu mai veniti

Cazul este prevazut, raspunse mentorul. Da daca Alert ar disparea daca ar trece ani fara stiri de la mine

Ah! Aceasta nu se va intampla! afirma doamna Kethlen Seymour. Traversarea dumneavoastra a fost fericita la ducere si astfel va fi si la intoarcere Aveti o nava buna Capitanul Paxton este un bun marinar

Desigur, adauga domnul Patterson. Nu am avut niciodata decat motive de lauda pentru comportarea sa!

- Nu voi uita asta, raspunse doamna Kethlen Seymour.

- Tot asa, stimata doamna, cum nici noi nu vom uita ziua cand ne-a fost dat sa va prezentam omagiile noastre, acea dies notanda lapillo si cum a zis Martial: hanc lucem lactea gemma notet44 sau, cum a spus Horatiu: creta ne careat pulchra dies nota[45] sau Statiu: creta signare diem

Probabil ca doamna Kethlen Seymour n-a inteles aceste formule latinesti, dar nu putea sa nu-si dea seama de intentiile elocventului vorbitor. Si, dealtfel, poate ca nici laureatii n-au inteles totul din frazele imprumutate din Martial, Statiu si Horatiu. In adevar, cand ramasera singuri, iata ce-i spuse Roger Hinsdale:

- Domnule Patterson, cum traduceti exact creta signare diem?

- Pai, «notati o zi cu creta», ceea ce echivaleaza cu a nota cu o piatra alba, lactea gemma Cum, dumneata, Hinsdale, n-ai priceput, in timp ce doamna Kethlen Seymour a

- Oh, exclama Tony Renault

- Da da! afirma domnul Patterson. Aceasta minunata limba latina o intelegi de la sine

Eh! mai spuse diavolul de Tony.

De ce acest «eh

- Pentru ca latina, chiar admirabila, nu o intelegi totdeauna de la sine, cum spuneti, domnule Patterson, afirma Tony Renault. Si iata, permiteti-mi sa va citez o fraza si sa va intreb cum o traduceti!

Desigur ca acest baiat nazdravan facea din nou una din glumele lui obisnuite si camarazii sai nu se inselara.

- Hai citeaza raspunse domnul Patterson, aranjandu-si ochelarii cu un gest doctoral.

- Iata fraza: Rosam angelum letorum.

Ah! Facu domnul Patterson, care paru surprins. Si de cine este aceasta fraza?

De un autor necunoscut dar n-are importanta! Ce poate ea sa insemne

Nu insemneaza nimic, Tony! Sunt cuvinte fara sir Rosam, trandafirul la acuzativ; angelum, ingerul la acuzativ; letorum, fericitilor, la genetiv plural

Va cer iertare, explica Tony Renault, a carui privire se facu sireata. Aceasta fraza are o semnificatie foarte precisa

Pe care o cunosti?

Pe care o cunosc.

- Ah Ei bine, voi cauta incheie domnul Patterson, voi cauta! Si, in adevar, trebuia s-o caute multa vreme inca, dupa cum se va vedea.

Din aceasta zi timpul fu petrecut in excursii, la care lua deseori parte si doamna Kethlen Seymour. Se vizita nu numai domeniul Nording-House, dar si alte regiuni ale coastei orientale. Bridgetown nu avu singur privilegiul de a-i avea ca oaspeti pe tinerii invitati ai bogatei doamne. Ei vizitara si orasele de pe litoral si, in adevar, doamna Kethlen Seymour se bucura de admiratia ce le-o trezi insula sa.

Rezulta de aici ca, in cursul acestei escale, Alert fu complet uitat de pasagerii sai. Nu revenira la bord nici o singura data. Dealtfel, Harry Markel si ceilalti erau tot timpul de veghe si cu toate ca nu se intamplase nici un incident, doreau sa fi parasit Barbados. Atunci, in larg, vor fi la adapost de orice intamplare si vor ajunge la deznodamantul acestei drame!

Se poate spune, fara exagerare, ca insula este o imensa gradina, bogata in fructe si flori. Din aceasta gradina, care este de asemenea si producatoare de plante leguminoase si textile, industria agricola scoate mult orez si bumbac de tip «barbados» foarte cautat pe diverse piete europene. Cat despre zahar, productia este considerabila. Trebuie spus de asemenea ca fabricile industriale sunt in continua crestere si prosperitate. In adevar, se numara nu mai putin de 500 de fabrici in Barbados. In mai multe ocazii, cand turistii vizitau alte orase si excursiile se prelungeau, ei nu puteau sa se intoarca in aceeasi zi la Nording-House. Erau insa cazuri exceptionale, si aproape in fiecare seara se reuneau in saloanele castelului. De mai multe ori, notabilitatile din Bridgetown, Excelenta-sa guvernatorul, membrii comitetului executiv si alti inalti functionari venira sa se aseze la masa doamnei Kethlen Seymour.

In ziua de l7 se dadu o mare serbare, la care erau nu mai putin de saizeci de invitati - serbare care se termina cu focuri de artificii. Tinerii laureati fura onorati fara deosebire de nationalitate.

Iar doamna Kethlen Seymour spunea tot timpul:

- Nu vreau sa vad aici englezi, francezi, olandezi, suedezi sau danezi. Nu! Nimic altceva decat «antilieni», compatriotii mei!

Dupa un concert unde se executa o muzica foarte frumoasa, fura asezate cateva mese pentru jocul de whist si domnul Horatio Patterson, partenerul doamnei Kethlen Seymour, facu, nu fara o legitima mandrie, un slem extraordinar de zece puncte, de care se mai vorbeste inca in Indiile Occidentale.

Asa zbura vremea cu repeziciune si oaspetii din Nording-House priveau cum trec zilele ca orele si orele ca minutele. Fara sa-si dea seama, sosi 2l septembrie. Harry Markel nu-i revazuse la bord. Dar nu vor intarzia sa soseasca, deoarece plecarea era fixata pe 22.

In ajun, insa, doamna Kethlen Seymour isi exprima dorinta sa viziteze Alert. Era o mare satisfactie pentru Louis Clodion si camarazii sai, fericiti sa faca onorurile navei, cum ea le facuse pe acelea ale castelului. Simpatica doamna voia sa-l cunoasca pe capitanul Paxton, sa-i exprime multumirile sale - cu atat mai mult cu cat avea sa-i ceara ceva.

Deci, dimineata, trasurile parasira domeniul si se oprira apoi pe cheul portului.

Barca cea mare a directiei maritime, care astepta la scara debarcaderului, transporta vizitatorii la bord.

Harry Markel fusese prevenit de intendent si ar fi renuntat cu placere la aceasta vizita, el si oamenii lui, temandu-se de vreo complicatie neprevazuta. Dar era imposibil ca ea sa fie evitata.

La dracu' cu toti astia! exclama John Carpenter.

Fie Dar sa pastram tinuta, raspunse Harry Markel. Doamna Kethlen Seymour fu primita cu tot respectul cuvenit pentru inalta situatie ce o avea in Barbados. Si, inainte de toate, ea exprima capitanului toate multumirile sale.

Harry Markel raspunse cu o extrema politete. Apoi, cum castelana de la Nording-House adauga ca, drept recunoastere a bunelor ingrijiri ale echipajului, ii acorda o gratificatie de 500 de lire, Corty dadu semnalul unor urale a caror inflacarare o misca in mod sincer.

Doamna Kethlen Seymour vizita apoi careul si cabinele.

Si ce felicitari primi domnul Patterson cand arata grozavul sarpe asezat intr-o atitudine infricosatoare in jurul catargului artimon.

Cum, exclama doamna Kethlen Seymour, dumneavoastra, domnule Patterson, ati ucis acest monstru groaznic?!

Chiar eu, raspunse domnul Patterson, si daca mai are acest groaznic aspect dupa moarte, va inchipuiti cum a fost cand era in viata si-si indrepta spre mine limba lui de trigonocefal!

Si daca Tony Renault nu pufni in ris la aceasta replica, se datora numai lui Louis Clodion care-l pisca pana la sange.

- Pare, dealtfel, tot atat de viu ca inainte sa-l fi ucis spuse domnul Patterson.

In adevar, la fel! raspunse Tony Renault pe care camaradul sau nu-l mai putuse retine de data aceasta.

Revenira pe duneta: doamna Kethlen Seymour se duse la Harry Markel si-i zise:

Maine iesiti in larg, capitane Paxton?

Maine, doamna, in zorii zilei.

Ei bine, am sa va rog ceva E vorba de un marinar de douazeci si cinci de ani, fiul uneia din femeile mele, un tanar cumsecade, care se intoarce in Anglia pentru a ocupa functia de secund pe un vapor comercial. V-as fi foarte obligata daca-l veti primi pe bordul lui Alert.

Daca aceasta cerere ii convenea sau nu lui Harry Markell, era evident ca nu o putea refuza, pentru ca vasul naviga pe contul doamnei Kethlen Seymour. Se margini deci sa raspunda: «Sa vina tanarul la bord, va fi bine primit.»

Doamna Kethlen Seymour multumi din nou capitanului. Apoi ii recomanda sa aiba grija in timpul traversarii de intoarcere de domnul Patterson si tinerii pasageri, pentru care raspundea ea fata de familiile lor.

Si atunci - lucru esential pentru Harry Markel si in vederea caruia el si oamenii sai se expusesera la atat de mari primejdii - doamna Kethlen Seymour anunta ca, in aceasta zi chiar, domnul Patterson si bursierii vor primi suma de 700 de lire promisa fiecaruia din ei.

Domnul Patterson observa cu sinceritate ca ar insemna sa se abuzeze de generozitatea castelanei de la Nording-House. Roger Hinsdale, Louis Clodion si altii fura de aceeasi parere.

Doamna Kethlen Seymour declarand ca un refuz ar jigni-o, nu mai fu cazul sa se insiste, spre marea satisfactie a lui John Carpenter si a intregului echipaj.

Apoi, dupa un amical ramas bun catre capitanul lui Alert, dupa urari de calatorie placuta, vizitatoarea si oaspetii sai luara iarasi loc in barca ce-i duse la cheu, de unde, cu trasurile, se inapoiara la castel pentru a-si petrece ultima zi.

Si cand toti parasira bordul, Corty exclama:

Am reusit!

Mii si mii de draci! adauga John Carpenter. Am trait momentul cand acesti imbecili voiau sa refuze prima! Ar fi insemnat sa ne fi riscat capul degeaba si sa ne fi intors cu buzunarele goale!

In sfarsit, pasagerii nu aveau sa revina fara suma care trebuia sa dubleze beneficiul afacerii.

Si cu marinarul acela? zise Corty.

Nu-i nimic! raspunse seful de echipaj. Unul in plus Cred ca nu acest lucru ne va impiedica

Nu, raspunse Corty, si ma insarcinez eu cu dansul!

In acea seara, notabilii coloniei si oaspetii doamnei Kethlen Seymour se intalnira la Nording-House. Dupa-masa toti isi luara ramas bun si pasagerii lui Alert se intoarsera la bord. Fiecare isi capatase guineele sale, puse intr-un saculet mic de matase, care reprezenta prima atribuita laureatilor concursului de la Antilian School.

Cu o ora inainte sosise si tanarul marinar pentru care intervenise doamna Kethlen Seymour sa i se permita traversarea si fusese condus la cabina pe care trebuia s-o ocupe.

Totul era gata pentru plecarea de a doua zi si la rasaritul soarelui Alert va fi parasit portul Bridgetown, ultima sa escala din Indiile Occidentale.

VII.

INCEPUT DE TRAVERSARE.

De Ia ora l0 dimineata Alert lasase dincolo de orizont tarmurile Barbados-ului, insula cea mai inaintata spre est din lantul Antilelor Mici.

Astfel mica vizita a laureatilor in locurile lor natale s-a desfasurat in conditii foarte favorabile. Nu avusesera prea mult de suferit de pe urma violentelor perturbari atmosferice in timpul traversarii, perturbatii atat de frecvente in aceste regiuni. Calatoria de intoarcere incepea. In loc sa se intoarca in Europa, nava, pe care Harry Markel si complicii sai vor fi de maine stapani, avea sa ia drumul marilor Pacificului.

In adevar, se parea ca pasagerii lui Alert nu vor putea scapa de soarta ce le-o harazisera acesti banditi. In noaptea urmatoare vor fi surprinsi in cabinele lor si sugrumati inainte de a se putea apara. Si cine va dezvalui vreodata drama sangeroasa petrecuta pe Alert? La rubrica informatiilor maritime, corabia va figura printre acele nave pierdute cu oameni cu tot, de la care nu mai exista nici o stire. Se vor face in zadar cercetari, in timp ce, sub un alt nume, sub alt pavilion si cu o oarecare modificare a greementului, capitanul Markel va intreprinde criminalele sale atacuri in marile Pacificului de Vest.

Si nu prezenta marinarului nou venit va putea aduce vreo sansa de scapare. Fara indoiala, pasagerii erau acum in numar de unsprezece la bord, iar Harry Markel si tovarasii sai nu erau decat zece. Dar acestia vor avea avantajul surprizei. Dealtfel, cum sa opui rezistenta eficace acestor oameni voinici, obisnuiti cu varsarea de sange?

Si apoi masacrul se va produce noaptea. Victimele vor fi lovite in timpul somnului. Ca sa implori indurarea acestor ticalosi, ar fi fost in zadar! Nu te puteai astepta la asa ceva de la ei.

Astfel, totul parea ca-i va reusi acestui indraznet raufacator. Planurile sale se vor realiza pana la capat. Se va arata ca a avut dreptate in fata ezitarilor lui John Carpenter si a altor cativa. Navigatia in Antile nu i-a demascat si aceasta escala la Barbados le aducea o suma de 7 000 de lire, in afara de prima ce le-o acordase doamna Kethlen Seymour.

Marinarul imbarcat pe Alert se numea Will Mitz. Avea numai douazeci si cinci de ani - numai cu cinci ani mai mult decat Roger Hinsdale, Louis Clodion si Albertus Leuwen. Will Mitz, de statura mijlocie, voinic, bine facut, sprinten si mladios, cum o cere meseria de gabier, avea toate trasaturile omului cinstit si deschis. Era un baiat serviabil, serios, de o conduita ireprosabila. Niciodata nu suferise vreo pedeapsa si nimeni nu arata mai multa supunere si nu desfasura mai mult zel in serviciu. Imbarcat de la varsta de doisprezece ani ca mus, ajunsese pe rand aspirant, matelot, apoi caporal de marina. Era unicul fiu al doamnei Mitz, vaduva de cativa ani, care ocupa functii de incredere la castelul Nording-House.

Dupa o ultima calatorie in Marile Sudului, Will Mitz ramasese cu mama sa timp de doua luni. Doamna Kethlen Seymour putuse aprecia calitatile acestui baiat vrednic. Gratie relatiilor ei obtinuse un post de secund la bordul unei nave, care incarca marfuri la Liverpool pentru Sydney, Australia. Fara indoiala ca Will Mitz, cu bune cunostinte in practica navigatiei, inteligent si harnic, isi va croi drum si va dobandi mai tarziu gradul de ofiter in marina comerciala. In sfarsit, curajos si hotarat, poseda acel sange rece si acea intelegere a situatiei dintr-o singura aruncatura de ochi, indispensabile oamenilor marii si care trebuiau sa fie prima lor calitate.

Will Mitz astepta la Bridgetown ocazia de a se imbarca pentru Liverpool, cand Alert acosta in portul Barbados-ului. Atunci doamna Kethlen Seymour avu ideea sa se inteleaga cu capitanul Paxton pentru a asigura tanarului marinar intoarcerea in Europa. Deci, in aceste conditii placute, Will Mitz va traversa Atlanticul pana la Liverpool, spre care se indrepta corabia, adica spre portul unde tanarul trebuia sa se imbarce. De acolo domnul Patterson si insotitorii sai vor pleca la Londra cu trenul si se vor intoarce la Antilian School, unde vor fi primiti asa cum meritau.

Dealtfel, Will Mitz nu intelegea sa ramana inactiv in cursul traversarii. Capitanul Paxton il va intrebuinta cu siguranta, pentru a-l inlocui pe marinarul pe care l-a pierdut in golful Cork.

In seara de 2l, Will Mitz isi adusese sacul pe bordul lui Alert, dupa ce-si luase ramas bun de la doamna Seymour si-si imbratisase mama. El fu, intre altele, gratificat cu o mica suma de catre buna castelana, care-l forta s-o primeasca - suma care sa-i permita sa astepte la Liverpool plecarea vaporului sau.

Cu toate ca paturile echipajului nu fusesera toate ocupate de oamenii sai, Harry Markel prefera sa nu-l puna pe Will Mitz impreuna cu ei. Aceasta ar fi putut constitui o piedica pentru indeplinirea planurilor sale. Ramasese o cabina libera la duneta si noul pasager o lua in primire imediat.

Cand veni, Will Mitz ii spuse lui Harry Markel:

- Domnule capitan Paxton, doresc sa fiu de folos la bord. Sunt la dispozitia dumneavoastra, si, daca binevoiti, voi face de cart la randul meu.

- Fie, raspunse Harry Markel.

Trebuie spus ca lui Will Mitz personalul navei ii facu o impresie proasta.

Si nu numai capitanul lui Alert, dar si John Carpenter, Corty si ceilalti. Daca mersul corabiei i se paru ireprosabil, aceste figuri, care tradau atatea pasiuni violente, aceste mutre salbatice, a caror ipocrizie era greu de ascuns, nu aveau de ce sa-i castige increderea. Asa ca se hotari sa pastreze o anumita rezerva fata de echipaj.

Dealtfel, daca Will Mitz nu-l cunostea pe capitanul Paxton, auzise vorbindu-se de el ca de un excelent marinar, inainte chiar de a prelua comanda lui Alert, si doamna Kethlen Seymour nu-l alesese decat in urma unor serioase referinte.

In plus, in timpul sederii la Nording-House tinerii pasageri adusesera tot timpul elogii capitanului Paxton si-i laudasera indemanarea de care daduse dovada in timpul furtunii din largul Bermudelor. Traversarea la ducere se efectuase in mod foarte satisfacator; de ce nu s-ar intampla la fel si la intoarcere? Will Mitz se gandea ca prima impresie pe care o avusese cand sosise la bord nu va intarzia sa se schimbe.

Cand Corty auzi ca Will Mitz isi oferise serviciile, ii zise lui Harry Markel si lui John Carpenter:

Ei, iata un recrut pe care nu-l pusesem deloc la socoteala! Un faimos marinar care sa faca de cart cu tine, John.

Si pe care-l poti lasa cu toata increderea la timona! adauga nu mai putin ironic John Carpenter. Cu un asemenea carmaci nu trebuie sa te temi de nici o deviere, si Alert se va indrepta direct spre Liverpool.

Unde, fara-ndoiala, politia, prevenita intr-un fel sau altul, spuse Corty, ne va primi la sosire cu toate onorurile care ni se cuvin

Destul cu glumele, zise Harry Markel, si fiecare sa-si puna lacat la gura inca douazeci si patru de ore

Cu atat mai mult, observa John Carpenter, cu cat acest maimutoi mi s-a parut ca ne priveste cam piezis.

In orice caz, relua Harry Markel, sa nu i se raspunda decat scurt sau deloc, daca vrea sa vorbeasca cu cineva! Si in special Morden sa nu mai faca ceea ce a facut la Santa Lucia

Bine, zise Corty, cand nu bea, Morden e mut ca un peste si va fi impiedicat sa bea inainte de a ridica paharul in cinstea capitanului Markel!

Pe deasupra, se parea ca nici Will Mitz nu voia sa intre in vorba cu oamenii din echipaj. De la sosirea sa, se retrase in cabina unde-si pusese sacul, in asteptarea intoarcerii pasagerilor, si a doua zi daduse ajutor la manevrele plecarii.

In timpul acestei prime zile, Will Mitz intalni la pupa ceea ce n-ar fi putut intalni la prova - niste baieti buni, care se interesau de el. Mai ales Tony Renault si Magnus Anders se aratara foarte bucurosi sa poata vorbi despre cele marinaresti cu un marinar. Dupa-masa, Will Mitz se duse sa se plimbe pe punte fumandu-si pipa.

Alert mergea cu o parte din panze. Ar fi trebuit sa navigheze spre nord-est ca sa treaca in dreptul gurii canalului Bahama, dincolo de Antile, si sa profite de Golf-Stream care o ia spre Europa. De aceea Will Mitz se mira ca nava mergea cu vantul la tribord in loc de babord, ceea ce o indeparta de directia sud-est. Dar fara indoiala ca Harry Markel avea motivele sale pentru a actiona astfel si nu se cadea ca Will Mitz sa-l intrebe ceva in aceasta privinta. Isi spunea, dealtfel, ca Alert, dupa ce va parcurge 50-60 de mile, isi va relua drumul spre nord-est.

In realitate, Harry Markel manevrase nu fara intentia de a ajunge la capul meridional al Africii si, din cand in cand, urmarea daca omul de la timona mentinea nava in aceasta directie.

Intre timp, Tony Renault, Magnus Anders si inca doi-trei camarazi ai lor discutau cu tanarul marinar, plimbandu-se cand pe punte, cand pe duneta. Il intrebau despre meseria lui, ceea ce nu putusera face pana acum cu putin comunicativul lor capitan. Cel putin Will Mitz raspundea bucuros, ii placeau discutiile cu ei, vazand interesul ce-l manifestau pentru chestiunile privind marea.

Si, in primul rand, fu intrebat ce tari vizitase in timpul calatoriilor sale fie in marina militara, fie in flota comerciala

Dragii mei, raspunse Will Mitz, calatoresc de doisprezece ani, adica din copilarie

Ai traversat de mai multe ori Atlanticul si Pacificul? intreba Tony Renault.

De mai multe ori, in adevar, fie la bordul corabiilor, fie cu vapoare cu aburi.

- Ai luat parte la actiuni pe bastimente de razboi? zise Magnus Anders.

Da, raspunse Will Mitz, cand Anglia a trimis una din escadre in golful Petchili.

Ai fost in China! exclama Tony Renault, neputandu-si ascunde admiratia.

Da domnule Renault, si te asigur ca nu este mai greu de plecat in China decat in Antile.

Si pe ce vapor? intreba John Howard.

Pe crucisatorul-cuirasat Standard, contra-amiral sir Harry Walker.

Atunci, relua Magnus Anders, te-ai imbarcat ca mus?

Da, in adevar, ca mus.

Si erau tunuri mari la bordul Standard-ului? intreba Tony Renault.

Foarte mari, de 20 de tone

De 20 de tone! repeta Tony Renault.

Se vedea cat de fericit ar fi fost indraznetul baiat daca ar fi putut vreodata sa traga cu una din aceste piese formidabile de artilerie.

Dar, adauga apoi Louis Clodion, nu pe nave de razboi ai navigat cel mai mult?

Nu, scumpii mei domni, raspunse Will Mitz. N-am ramas decat trei ani in slujba statului si meseria de gabier am invatat-o pe navele comerciale.

Pe ce nave? intreba Magnus Anders.

Pe North's Brothers din Cardiff, cu care am calatorit la Boston, si pe Great-Britain din Newcastle.

Un vapor mare? intreba Tony Renault.

Desigur, un vapor pentru carbuni de 3 500 de tone, care a plecat cu intreaga incarcatura la Melbourne.

Si ce aducea?

Grau din Australia pentru Leith, portul din Edinburgh.

Nu-ti place mai mult navigatia cu panze decat cea cu aburi? spuse Niels Harboe.

Da, mult mai mult, raspunse Will Mitz. E mai marinaresc si, in general, traversarile sunt tot atat de rapide ca si cu steamerul Si apoi, nu se calatoreste in mijlocul fumului de carbune; nimic nu este mai frumos decat un vas acoperit de panze, care poate face cele l5-l6 mile ale sale pe ora!

Te cred te cred! replica Tony Renault, a carui imaginatie il ducea de-a lungul tuturor marilor din lume. Si care e vaporul pe care te vei imbarca?

Elisa Warden din Liverpool. O nava minunata din otel, cu patru catarge, avand 3 800 de tone, care a revenit din Thio, Noua Caledonie, cu un transport de nichel.

Si ce va incarca in Anglia? intreba John Howard.

Huila pentru San Francisco, raspunse Will Mitz, si stiu ca a fost inchiriata pentru a se intoarce la Dublin cu grau din Oregon.

Cat trebuie sa dureze calatoria? relua Magnus Anders.

Cam unsprezece-douasprezece luni.

Ah, exclama Tony Renault, iata ce traversari as vrea sa fac! Un an, intre cer si apa! Oceanul Atlantic, Marea Sudului, Oceanul Pacific! La ducere treci pe la Capul Horn la intoarcere, pe la Capul Bunei Sperante E aproape inconjurul lumii!

Ei, tinere, raspunse Will Mitz surazandu-i. Ti-ar placea navigatia.

Desigur, si mai mult ca marinar decat ca pasager!

Bine zis, declara Will Mitz, vad ca ti-e draga marea!

Magnus Anders si cu dansul, afirma Niels Harboe razand, dac-ar fi sa-i asculti, ar trebui sa preia conducerea navei si sa se schimbe unul pe altul la timona!

Din pacate, spuse Louis Clodion, Magnus si Tony sunt prea in varsta ca sa intre in marina

S-ar crede ca am implinit saizeci de ani, riposta Tony Renault.

Nu, dar avem douazeci marturisi suedezul, si poate ca e prea tarziu

Cine stie? Raspunse Will Mitz. Sunteti indrazneti, sprinteni, sanatosi, si cu aceste calitati meseria se invata usor! Cu toate acestea, e mai bine s-o incepi cat mai tanar Este adevarat ca in marina comerciala nu exista o varsta reglementara.

In sfarsit, zise Louis Clodion, Tony si Magnus vor vedea, cand isi vor fi terminat studiile de la Antilian School

Si cand iesi de la Antilian School, esti apt pentru toate meseriile Nu-i adevarat, domnule Patterson?

Mentorul, care tocmai sosise, parea putin preocupat. Poate ca se gandea la faimoasa fraza latineasca pe care n-o putuse descifra. Totusi, nu spuse nici un cuvant si Tony, care-l privea cu un aer malitios, nu facu nici o aluzie. Pus la curent cu discutia, ii dadu dreptate tanarului elev care tinea sus, cu o mana atat de curajoasa, pavilionul scolii Antilian. Si se dadu chiar pe sine drept exemplu. El era administrator la Antilian School, adica absolut strain de toate cunostintele maritime. Nu calatorise niciodata pe ocean, nici macar in vis. In materie de vapoare, nu vazuse decat pe acelea care urca si coboara pe Tamisa Ei bine, cu toate ca apartinea personalului administrativ al celebrei institutii, a fost capabil sa infrunte furiile lui Neptun! Fara indoiala, la inceput, cateva zile, zguduiturile rulajului

Ruliului, ii sufla Tony Renault.

Da ruliului relua domnul Patterson, ale ruliului si ale tang Da, ale tangajului, m-au cam pus la grea incercare, se pare! Dar acuma nu sunt blindat contra raului de mare? N-am suflet de marinar? Credeti-ma experto crede Roberto[46].

Horatiu, sufla din nou Tony Renault.

Horatiu pentru ca am fost botezat cu acelasi nume ca si divinul Flaccus! Si daca nu doresc deloc sa lupt cu furtunile, tornadele sau cicloanele, sa fiu jucaria vijeliilor si a uraganelor, totusi le-as privi cu fermitate si fara sa palesc

- Va felicit, domnule Patterson, raspunse Will Mitz. Dealtfel, fie vorba intre noi, ar fi mai bine sa nu facem o astfel de experienta Am trecut prin toate acestea si am vazut chiar pe cei mai curajosi prada fricii, cand se vedeau neputinciosi in fata furtunii

Ah, facu domnul Patterson, ceea ce spun nu e ca sa provoc furia stihiilor. Departe de mine acest gand. Care n-ar fi nici al unui om prudent, nici al unui mentor care raspunde de suflete, de suflete tinere, si care simte toata greutatea raspunderii sale! Dealtfel, Will Mitz, sper ca nu avem sa ne temem de asa ceva

Sper ca si dumneavoastra, domnule Patterson. In aceasta perioada a anului, furtunile sunt destul de rare in aceasta parte a Atlanticului. Este adevarat ca oricand se poate isca o vijelie, dar nu se stie niciodata nici cum va fi si nici cat va tine Le vom intalni si noi, fara indoiala, caci sunt frecvente in septembrie, si doresc ca ele sa nu se schimbe in furtuna

O dorim cu totii, raspunse Niels Harboe. Totusi, in caz de furtuna, putem avea toata increderea in capitanul nostru. Este un marinar indemanatic

Da, raspunse Will Mitz, stiu, capitanul Paxton a dat multe dovezi de pricepere si am auzit vorbindu-se in Anglia despre el ca fiind foarte capabil.

Pe drept cuvant, declara Hubert Perkins.

Si echipajul sau, intreba Will Mitz l-ati vazut la treaba

- John Carpenter pare un sef destoinic, spuse Niels Harboe, si oamenii sai cunosc bine manevrele unei nave.

- Nu prea sunt vorbareti zise Will Mitz.

- In adevar, dar purtarea lor este buna, raspunse Magnus Anders. Apoi disciplina este severa la bord si capitanul Paxton nu lasa niciodata ca un matelot sa coboare pe uscat Nu, nu li se poate reprosa nimic

- Cu atat mai bine, zise Will Mitz.

- Si nu cerem decat un singur lucru, adauga Louis Clodion, anume, sa se continue calatoria in conditiile in care s-a facut pana acuma.

VIII.

NOAPTEA SE APROPIE.

Astfel trecu aceasta prima dimineata a calatoriei de intoarcere. Viata de la bord isi va relua regularitatea ei obisnuita, a carei monotonie nu putea fi intrerupta decat de incidentele marii, foarte rare cand timpul este frumos si vantul favorabil.

Ca de obicei, se lua masa in careu, unde se intalneau pasagerii sub presedintia domnului Patterson, si fu servita de steward.

Ca de obicei, de asemenea, Harry Markel ceru sa i se aduca mancarea in cabina.

Aceasta ii paru putin cam ciudat lui Will Mitz, deoarece, dupa uzanta, capitanul vaselor comerciale ia masa in careu.

Will Mitz incerca zadarnic sa intre in vorba cu John Carpenter sau altul din echipaj. Nu simti nimic din acea camaraderie care se naste atat de usor intre oamenii marii.

Date fiind functiile pe care trebuia sa le indeplineasca la bordul Elisei Warden, secundul Iui Alert ar fi putut sa-l trateze de la egal la egal.

Dupa-masa, Will Mitz urca pe punte cu laureatii care-i faceau totdeauna o primire buna.

In timpul dupa-amiezii, distractiile nu lipsira. Briza fiind moderata, viteza mijlocie, se-nsiruira sa arunce cu undita de pe duneta si se ocupara cu placere de pescuitul care fu foarte rodnic.

Celor mai inflacarati, Tony Renault, Magnus Anders, Niels Harboe si Axel Wickborn, li se alatura Will Mitz, care era un pescar foarte bun si indemanatic.

Nu-i scapa nimic din meseria de marinar, dotat fiind cu dibacie si o inteligenta de care Harry Markel si seful de echipaj isi dadura bine seama.

Pescuitul dura mai multe ore. Fura prinse bonite de excelenta calitate si chiar unul din nisetrii foarte mari ale caror femele, cantarind pana la 200 de livre, poarta un milion de icre, specie foarte des intalnita in apele Africii si in Mediterana. In undite se mai prinsera batogi care urmaresc navele in cete numeroase, pesti-sabie si cativa gimnoti cu corpul alungit ca niste serpi, numerosi pe langa tarmurile americane.

Domnul Horatio Patterson, inainte ca Will Mitz sa-l poata opri, avu imprudenta sa apuce cu mana unul dintre acesti gimnoti; o descarcare electrica il arunca pana la habitaclu.

Fugira spre dansul, il sculara si avu nevoie de catva timp ca sa-si revina.

E periculos sa atingi aceste animale ii zise Will Mitz.

Observ dar prea tarziu, raspunse domnul Patterson, intinzandu-si bratele amortite de soc.

La urma urmelor, declara Tony Renault, se spune ca aceste descarcari fac minuni contra reumatismului.

Atunci e bine, pentru ca sunt predispus la reumatism, si iata-ma vindecat pana la sfarsitul zilelor!

Incidentul de care pasagerii se aratara foarte interesati fu intalnirea a trei-patru balene.

Aceste cetacee nu sunt frecvente in regiunile Antilelor, pe care balenierele nu le considera ca locuri de pescuit.

Se gasesc mai ales in plin Pacific, unde vasele le vaneaza, spuse Will Mitz, fie la nord, in vastele golfuri ale Columbiei engleze unde isi cresc puii, fie la sud, pe coastele Noii Zeelande.

Ai fost la vanatoare de balene? intreba Louis Clodion.

Da, in timpul unui sezon la bordul lui Wrangel din Belfast, in jurul insulelor Kurile si in marea Ohotsk. Dar trebuie sa fii echipat cu barci usoare si rapide, cu undite, harpoane si intovarasit de pescari care stiu sa manuiasca harponul. Acest pescuit comporta mari riscuri, cand esti antrenat departe, si face destule victime.

E banos? intreba Niels Harboe.

Da si nu, raspunse Will Mitz. Indemanarea este buna, dar norocul e si mai bun si de multe ori se intampla ca o expeditie sa se termine fara sa poti vana o singura balena.

Balenele semnalate se aflau la cel putin trei mile departare de Alert si fu imposibil sa se apropie mai mult, spre marele regret al pasagerilor. Chiar cu toate panzele, corabia n-ar fi putut sa le intreaca. Fugeau spre est cu o viteza atat de mare, ca o salupa le-ar fi ajuns cu mare greutate.

Pe masura ce soarele apunea la orizont, briza devenea mai slaba. Norii apusului, grosi si vineti, ramaneau nemiscati. Daca vantul va bate din aceasta parte, va fi o vijelie care nu va tine mult. In partea opusa se adunau neguri mari, ridicandu-se pana la zenit, care vor face ca noaptea sa fie foarte intunecoasa.

Era chiar de temut ca cerul sa fie brazdat de fulgere si sa rasune bubuitul tunetului. Caldura era foarte mare, atmosfera grea si aerul plin de electricitate.

In timp ce unditele mai erau in apa, Harry Markel a trebuit sa coboare una din ambarcatiuni, caci unii din acesti pesti fiind foarte grei, n-ar fi putut fi trasi direct la bord.

Marea ramanand linistita, ambarcatiunea nu fu ridicata la locul ei. Harry Markel avea probabil motivele sale pentru a o lasa afara.

Alert avea toate panzele intinse pentru a profita de ultimele pale de vant. Will Mitz credea ca Paxton va relua directia spre nord-est imediat ce briza se va inteti. Tot timpul zilei asteptase ordinul sa se vireze de bord si nu putea intelege intentiile lui Harry Markel.

Soarele disparu dupa norii negri a caror grosime intercepta ultimele raze. Noaptea va cadea repede, caci crepusculul este de scurta durata sub latitudinile apropiate de tropic

Harry Markel va pastra oare aceasta velatura pana la ziua? Will Mitz nu credea. O vijelie putea sa izbucneasca si se stie cu ce violenta si rapiditate se dezlantuie in aceste regiuni.

O corabie surprinsa cu toata velatura n-are timp sa desprinda scotele, sa stranga panzele. In cateva clipe poate fi culcata pe un bord si pentru a se indrepta trebuie sa taie catargele.

Un marinar prudent nu s-ar putea expune la astfel de riscuri si, daca timpul nu este absolut sigur, este preferabil sa ramana numai cu gabierele, trinca, brigantina si focurile.

Catre ora sase, dupa ce se urcase pe duneta unde se gaseau domnul Patterson si tinerii sai insotitori, Harry Markel ordona sa se ridice tenda, asa cum se facea in fiecare seara. Apoi, observand pentru ultima oara timpul, comanda:

- Sa se stranga randunicile si panzele patrate.

Acest ordin fu transmis imediat de John Carpenter si echipajul incepu sa-l execute.

Se intelege de la sine ca Tony Renault si Magnus Anders, conform obiceiului, se urcara pe catargul mare cu o usurinta si suplete care produceau asupra domnului Patterson aceeasi admiratie si neliniste Si de asemenea regretul de a nu-i putea imita.

De data aceasta Will Mitz ii urma, nu mai putin sprinten. Ajunsera la vergi aproape in acelasi timp si stransera panza patrata.

- Tineti-va bine, baieti, le spuse el. E o precautie care trebuie luata chiar cand nava sta pe loc

Ne tinem bine, raspunse Tony Renault. I-am pricinui prea mari necazuri domnului Patterson daca am cadea in mare!

Tustrei izbutira sa stranga panza pe verga catargului mare, dupa ce aceeasi operatie cu randunica se terminase.

In acelasi timp, matelotii strangeau panzele de la trinchet. Nava ramase cu cele doua gabiere, vela foc si brigantina, pe care ultimele adieri ale brizei abia le umflau.

Ajutata usor de curentul care mergea spre est, nu va putea face decat putin drum pana la rasaritul soarelui.

Dar Harry Markel nu va fi surprins nepregatit daca vreo vijelie neasteptata se va ivi. In cateva clipe se puteau strange vela foc si cele doua gabiere.

Cand Will Mitz cobori cu Tony Renault si Magnus Anders pe duneta, privi busola luminata de lampa habitaclului.

De dimineata Alert parcursese vreo 50 de mile spre sud-est si el se gandi ca va lua o alta directie noaptea, de data aceasta spre nord-est.

Harry Markel observa ca pasagerul sau era surprins vazand ca mentine aceeasi directie. Dar fiind foarte disciplinat, Will Mitz nu si-ar fi permis sa faca vreo remarca in aceasta privinta.

In adevar, dupa ce privi inca o data compasul, in timp ce Corty era la timona, el examina starea cerului si veni sa stea langa catargul mare.

In acest moment, Corty, nemairiscand sa fie auzit, se apropie de Harry Markel si spuse:

- Se pare ca Mitz nu crede ca suntem pe drumul cel bun! Ei bine, il vom pune noi pe el si pe ceilalti pe drumul bun in aceasta noapte si nimic nu-i va impiedica sa ajunga la Liverpool inot, daca rechinii le vor lasa bratele si picioarele!

Probabil ca ticalosul gasea gluma destul de reusita, caci izbucni intr-un ras puternic, pe care Harry Markel i-l intrerupse cu o privire.

In acest moment veni si John Carpenter.

Mentinem barca cea mare la apa, Harry? intreba el.

Da, John, poate sa ne serveasca.

Daca vom fi nevoiti sa terminam cu ei afara!

In seara aceea cina nu fu servita decat la sase si jumatate. Pe masa fura adusi mai multi pesti prinsi in timpul zilei si pe care Ranyah Cogh ii preparase cu destula pricepere.

Domnul Patlerson declara ca nu mancase niciodata ceva mai bun In special bonitele, si-si exprima speranta ca tinerii pescari vor sti sa prinda si altele in cursul traversarii.

Dupa-masa, toti urcara pe duneta, unde asteptau caderea noptii pentru a se retrage in cabine.

Soarele, ascuns dupa nori, nu disparuse inca la orizont si intunericul nu va fi complet inainte de cel putin un ceas.

Tony Renault, in acest moment, crezu ca zareste o panza in directia est si aproape imediat se auzi vocea lui Will Mitz:

- Nava la babord inainte.

Toate privirile se indreptara in acea parte.

O nava mare, cu gabierele si panzele joase intinse, aparea la patru mile departare. Fara indoiala ca, gasind acolo putin vant, se indrepta incet spre Alert.

Louis Clodion si Roger Hinsdale se dusera sa-si ia binoclurile si observara vasul care se apropia din directia nord-vest.

- Blestemata nava! ii sopti John Carpenter lui Harry Markel. Intr-o ora va fi in coasta noastra!

Aceasta reflectie facuta de seful de echipaj trecea si prin mintea lui Corty si a celorlalti. Daca vantul cadea complet, cele doua corabii vor ramane imobilizate in timpul noptii, poate la vreo jumatate de mila una de alta! Si daca prima data, pe coasta Irlandei, Harry Markel putuse sa se felicite ca nu ispravise cu pasagerii sai, imprejurarile nu mai erau acum aceleasi. Banii doamnei Kethlen Seymour erau la bord si, in apropierea acelei nave, vor mai putea fi puse in aplicare planurile sale criminale?

- Nenorocire! repeta John Carpenter. Nu vom putea oare niciodata scapa de acest pension? Va trebui sa asteptam iarasi noaptea urmatoare?

Nava, profitand de putina briza ramasa, se apropie de Alert.

Era o corabie cu trei catarge, mergand fie spre o insula din Antile, fie spre un port din Mexic.

Cat despre nationalitatea sa, imposibil s-o cunosti, caci pavilionul sau nu falfaia la catarg. Totusi parea ca trebuie sa fie american, dupa constructia si dupa aparatele de bord.

Pare sa nu fie prea incarcata observa Magnus Anders.

Da, raspunse Will Mitz, si as crede ca navigheaza cu balast.

Dupa trei sferturi de ora vasul nu mai era decat la doua mile departare. Cum curentul il ducea in aceasta directie, Harry Markel spera ca-l va depasi pe Alert. Daca ar fi sa se gaseasca la cinci-sase mile intre orele unu si cinci dimineata, admitand ca s-ar incinge o lupta la bord, strigatele nu vor putea fi auzite la aceasta distanta.

O jumatate de ora mai tarziu, cand soarele apusese, nu se mai simti nici o suflare de vant. Ambele nave fura imobilizate la mai putin de o jumatate de mila.

Catre ora noua, domnul Patterson, cu o voce somnoroasa, zise:

Haideti, prieteni, nu credeti ca trebuie sa intram in cabine?

Nu e tarziu domnule Patterson, raspunse Roger Hinsdale.

Si ca sa dormim de la noua seara la sapte dimineata, e prea mult, domnule Patterson, adauga Axel Wickborn.

Si o sa va intoarceti in Europa gras ca un popa, domnule Patterson, zise Tony Renault, desemnand cu mana rotunjimea pantecului.

N-aveti nici o grija in aceasta privinta, replica mentorul. Voi sti totdeauna sa ma mentin in limitele convenabile intre slabiciune si obezitate.

Domnule Patterson, cunoasteti dictonul care ne-a ramas de la inteleptii din antichitate? zise Louis Clodion.

Si incepu primele versuri din acest distih al scolii de la Salernum:

Sex horas dormire sat est

Juveni senique, continua Hubert Perkins.

Septem pigro, continua John Howard.

Nulli concedimus octo![47] termina Roger Hinsdale.

Ca domnul Horatio Patterson fu magulit s-auda acest citat latin iesind succesiv din gura laureatilor, n-are rost sa mai spunem. Dar, avand dorinta sa doarma, raspunse:

Ramaneti, daca va place, sa respirati aerul noptii pe duneta Dar eu voi fi acest piger [48].voi fi chiar acest nullus[49], dar ma duc sa ma culc.

Noapte buna, domnule Patterson!

Mentorul cobori si intra in cabina. Odata intins in cuseta lui, cu hubloul deschis ca sa aiba putina racoare, adormi somnul dreptilor, dupa ce ii scapara din gura aceste cuvinte:

- Rosam Letorum Angelum!

Louis Clodion si camarazii sai mai ramasera o ora afara. Vorbira despre calatoria din Antile, aducandu-si aminte de cutare sau cutare imprejurare care i-a impresionat, gandindu-se la intoarcerea in familiile lor, la bucuria de a le povesti tot ce au facut si vazut de la plecare.

Ca si Harry Markel care a ridicat lumina alba pe ultimul catarg, tot asa capitanul navei necunoscute ridicase lumina sa in fata.

Era prudent pe aceste nopti intunecoase, cand contra-curentii pot provoca ciocniri. De la duneta se vedea osciland felinarul acelei nave care, fara a-si schimba locul, se clatina sub actiunea unei hule lungi.

Tony Renault isi promise de data aceasta sa nu depaseasca cele sex horas recomandate de scoala din Salernum. Inainte de ora cinci dimineata isi va parasi cabina si va fi pe duneta. Si daca nava se mai gasea inca langa Alert, va ridica pavilionul pentru a o intreba ce nationalitate are. In sfarsit, pe la l0, toti pasagerii dormeau, afara de Will Mitz care se plimba pe punte.

Mii de ganduri se-ngramadeau in mintea tanarului marinar. Se gandea la Barbados unde nu va reveni inainte de trei patru ani, la mama sa pe care nu o va mai revedea atata timp la imbarcarea sa pe Elisa Warden, la functia ce o va ocupa la acea calatorie care-l va duce pe mari necunoscute

Apoi se gandi la Alert cu care facea traversarea la baietii pentru care avea atata simpatie. Tony Renault si Magnus Anders il interesau in mod deosebit pentru pasiunea ce o aveau pentru navigatie.

Apoi, echipajul lui Alert, acel capitan Paxton, a carui persoana ii inspira o aversiune involuntara, marinarii aceia atat de putin inclinati sa-l primeasca intre ei i se perindara in fata ochilor.

Niciodata nu si i-ar fi inchipuit astfel, si-si va schimba oare proasta impresie ce i-o facusera?

Cufundat in ganduri, Will Mitz mergea de la teuga spre duneta. Cativa marinari erau intinsi de-a lungul bastingajului, unii dormind, altii vorbind in soapta. Harry Markel, vazand ca nu avea nimic de facut in noaptea aceasta, intrase in cabina dupa ce daduse ordin sa fie sculat daca vantul incepea sa bata.

John Carpenter si Wagah stateau pe duneta si priveau la lumina corabiei cu trei catarge, care incepuse sa slabeasca. Se lasa o ceata usoara. Luna fiind noua si stelele palind incetul cu incetul din cauza cetii, domnea un intuneric profund.

Dupa putin timp, nava vecina cu Alert nu se mai vedea deloc. Dar era acolo Daca s-ar fi auzit strigate, ar cobori ambarcatiunile si poate ca ar fi culese din mare cateva victime!

Parea sa aiba un echipaj de douazeci si cinci - treizeci de oameni Cum se putea duce o lupta, daca ea ar incepe? In aceste conditii Harry Markel avea dreptate sa astepte Si a spus: ceea ce nu se va face in noaptea aceasta se va face in alta. Pe masura ce Alert se va indeparta de Antile in directiunea sud-est, intalnirile cu alte vase vor fi mai rare E drept ca ziua, daca alizeele incepeau sa bata, Harry Markel va trebui sa schimbe capul compas si sa mearga o bucata de drum spre nord-vest, altfel totul i-ar parea prea suspect lui Will Mitz

In timp ce John Carpenter si Wagah se intretineau astfel pe duneta, doi din oameni discutau la babord, aproape de teuga.

Erau Corty si Ranyah Cogh. Erau vazuti des impreuna, caci Corty se invartea mereu pe la bucatarie pentru a inhata o bucata mai buna pe care i-o punea deoparte bucatarul. Si iata ce spuneau - ceea ce dealtfel spuneau probabil si ceilalti banditi, care se grabeau sa devina stapani pe Alert:

- Zau ca Harry este prea prudent, Corty

Poate, Cogh, si poate ca are dreptate! Daca ar fi existat siguranta c-or sa fie surprinsi in cabine in timp ce dorm si ca vor fi expediati fara sa aiba timp sa scoata un tipat

Daca le infigi cutitul in gat, asta i-ar impiedica sa mai strige dupa ajutor

Fara indoiala, Ranyah, dar e posibil sa incerce sa se apere! Si acel blestemat vas care, poate, s-a mai apropiat in timpul cetii Daca unul din baieti se arunca in mare si reuseste sa ajunga la nava, capitanul va trimite imediat douazeci de oameni la bordul lui Alert! Nu vom fi destui ca sa rezistam si vom fi dusi inapoi in Antile, in fundul calei, si apoi in Anglia! De data asta politistii vor sti cum sa ne pazeasca in inchisoare Si stii ce ne asteapta, Ranyah!

Dracul isi baga coada, Corty! Dupa atatea noroace, ghinionul aduce acest vas in calea noastra! Si calmul asta! Si cand ma gandesc ca nu ne-ar trebui decat o ora de briza pentru a ne departa cu cinci-sase mile

Va sufla poate inainte de zorii zilei, rosti Corty. Intre altele, sa fim atenti cu acest Will Mitz, care nu-mi pare un om care sa se lase surprins

Ii vin eu de hac, declara Ranyah Cogh, in cabina sau pe punte, oriunde se va gasi! O lovitura buna intre umeri! Nu va avea timp nici sa se intoarca, si da-i cu el peste bord

Nu era adineaori el cel care se plimba pe punte? intreba Corty.

Da, raspunse Cogh, dar nu-l mai vad daca nu este pe duneta.

Nu, Ranyah, acolo sunt John Carpenter si stewardul si iata-i chiar cum coboara

Atunci, raspunse Ranyah Cogh, Will Mitz o fi intrat in careu Daca acest blestemat vas n-ar fi acolo asta ar fi momentul si in cateva minute nici un pasager n-ar mai fi pe bord

Pentru ca nu-i nimic de facut, incheie Corty, sa mergem la culcare

Ei intrara in post, in timp ce doi oameni ramaneau de cart la prova.

Will Mitz, ghemuit sub teuga, unde nu putea fi vazut, auzise aceasta discutie. Acum stia tot Stia in ce maini cazuse nava Stia ca pe capitan il chema Harry Markel Stia ca acesti ticalosi voiau sa-i arunce pe pasageri in mare Si aceasta ingrozitoare fapta ar fi si fost savarsita daca nu era corabia cu trei catarge, pe care calmul marii o tinea aproape de Alert.

IX.

WILL MITZ.

Putin dupa ora 11, in timpul acelei nopti dintre 22 si 23 septembrie, o barca ratacea in mijlocul ceturilor pe suprafata marii. Abia se clatina in voia unei hule usoare pe care n-o tulbura nici o adiere de vant.

Doua lopeti o impingeau fara zgomot in directia nord-est, cel putin aproximativ, caci steaua polara nu se putea vedea - ascunsa de neguri.

Omul care era la carma regreta, probabil, ca vremea calma nu s-a schimbat in furtuna. Daca vreun fulger ar fi brazdat cerul, ar fi putut merge direct la tinta, in loc sa se orienteze orbeste. Inainte ca marea sa se umfle sub rafale, ar fi strabatut mica distanta care-l separa de acest tel care ar fi adus salvarea tuturora.

Aceasta ambarcatiune ducea unsprezece persoane: doi barbati si noua tineri, dintre care cei mai in varsta trageau la rame. Unul din barbati, ridicandu-se cateodata, incercand sa strabata cu privirea prin cateva panze de ceata mai stravezii, ciulea urechea

Era barca mare de pe Alert, care-i transporta pe cei fugiti. Printre ei se numarau Louis Clodion si Axel Wickborn, care vasleau. Apoi Will Mitz care tinea carma, cautand zadarnic drumul in mijlocul intunericului, pe care aburii incalziti ai noptii il faceau si mai de nepatruns.

Il pierdusera din vedere pe Alert de vreun sfert de ora si nu zareau inca lumina alba a corabiei cu trei catarge a carei distanta nu depasea o jumatate mila, caci lipsa vantului trebuia s-o fi mentinut in acelasi loc.

Iata cum s-au petrecut lucrurile:

In urma discutiei surprinse intre Corty si Ranyah, Will Mitz s-a strecurat afara din teuga, fara sa fie vazut, si a intrat apoi in careul dunetei. Acolo statu cateva minute ca sa-si dea seama ce trebuie sa faca in aceste conditii, inainte de a actiona.

Nu mai incapea nici o indoiala: capitanul Paxton si echipajul sau fusesera masacrati la bordul lui Alert, si cand pasagerii sosisera, nava se afla in mainile lui Harry Markel si a complicilor sai.

Cat despre acesti raufacatori, Will Mitz stia cele ce relatasera ziarele din Antile despre piratii de pe Halifax, arestarea, apoi evadarea lor din inchisoarea Queenstown, in Irlanda - evadare a carei data coincidea cu plecarea de acolo a lui Alert. Dupa ce au pus stapanire pe nava aflata in ansa Farmar, lipsa vantului i-a impiedicat probabil sa plece. A doua zi a avut loc imbarcarea domnului Patterson si a elevilor de la Antilian School Cat despre motivul pentru care Harry Markel nu s-a descotorosit de ei, cum facuse cu capitanul Paxton si cu echipajul sau, de ce nu si-a executat planurile in timpul traversarii din Anglia in Antile, Will Mitz nu putea sa si-l explice.

Dar acum nu era timp pentru explicatii. Daca pasagerii nu reuseau sa plece de pe Alert, erau pierduti. Imediat ce vantul ar incepe sa sufle, cele doua nave s-ar indeparta una de alta si masacrul s-ar savarsi. Daca nu in noaptea aceasta, se va intampla in noaptea urmatoare sau chiar a doua zi dimineata, cu conditia ca marea sa fie pustie Cu toate ca aflase tot, Will Mitz nu putea organiza o aparare serioasa. Dar pentru ca o circumstanta providentiala - se poate spune - intarzia savarsirea crimei, trebuia profitat de ea si cautata o salvare acolo unde se putea gasi.

Deci era necesar sa plece de pe vas, sa plece fara sa fie simtiti. Harry Markel se retrasese in cabina, John Carpenter si Wagah intrasera in post, unde ceilalti dormeau. La prova nu mai era decat matelotul de cart, care nu putea supraveghea cu atata atentie.

Si pentru a ajunge la corabia imobilizata, aveau barca cea mare care, din ordinul lui Harry Markel, ramasese dupa pescuit la remorca.

Om decis si curajos, Will Mitz se hotarase sa incerce totul pentru salvarea tovarasilor sai, si odata cu ei sa scape si el.

Piratii de pe Halifax se aflau la bordul lui Alert Astfel se explica antipatia ce-i inspirase de la prima intalnire pretinsul capitan Paxton, aversiunea ce o resimtea in prezenta echipajului si rezerva indarjita pe care acesti oameni, ce savarsisera atatea crime, o pastrau fata de el!

Nu mai era nici un moment de pierdut, pentru a folosi imprejurarile favorabile.

Toti stiu cu cata repeziciune se schimba timpul in aceste regiuni tropicale. O briza usoara ar fi suficienta sa-l departeze pe Alert. Nu fusesera stranse tocmai panzele care s-ar umfla imediat la suflarea vantului! In acelasi moment cealalta nava s-ar indeparta in directia opusa si n-ar mai exista nici o sansa s-o mai ajungi - sansa si asa destul de mica in mijlocul negurilor care o ascundeau vederii!

Ceea ce era mai intai de facut era sa fie treziti din somn pasagerii, unul dupa altul, sa fie lamuriti in cateva cuvinte, apoi sa coboare in barca din spatele careului, fara sa atraga atentia matelotului de cart.

Inainte de toate, Will Mitz voia sa fie sigur ca Harry Markel se afla in cabina sa, care ocupa unul din colturile dunetei, la intrare. Zgomotul l-ar fi putut scula, si, daca nu era pus in imposibilitate de a da alarma, fuga era compromisa.

Will Mitz se furisa pana la usa cabinei, isi lipi urechea de batant si asculta cateva momente.

Harry Markel, stiind ca n-are nimic de facut in noaptea asta, dormea bustean.

Will Mitz reveni in fundul careului si, fara sa aprinda lampa suspendata de plafon, deschise una din cele doua ferestre care se gaseau in peretele pupei, la vreo sase metri peste linia de plutire. Fereastra aceasta va fi oare destul de larga, ca pasagerii sa poata cobori in barca? Baietii, da Dar cineva mai voinic, nu.

Din fericire, domnul Patterson nu era corpolent. Incercarile suferite in timpul traversarii il cam slabisera, cu toate ospetele la care se infruptase din plin, cu ocazia diverselor receptii in onoarea pensionarilor de la Antilian School. Cat despre el, Will Mitz, zvelt, sprinten, mladios, va putea usor sa se strecoare prin aceasta fereastra.

Fuga fiind posibila fara sa se urce pe duneta - ceea ce ar fi facut-o foarte periculoasa - Will Mitz incepu sa-si trezeasca tovarasii.

Prima cabina a carei usa o deschise fu cea a lui Louis Clodion si Tony Renault. Amandoi dormeau si Louis Clodion nu se trezi decat dupa ce simti o mana care-l apasa pe umar.

Nici o vorba! zise Will Mitz. Eu sunt

Ce vrei?

Nici o vorba, am spus Trecem prin mari primejdii!

O fraza fu de ajuns sa explice situatia. Louis Clodion, care intelese gravitatea ei, avu puterea sa se stapaneasca.

- Scoala-ti camaradul, adauga Will Mitz. Eu ma duc sa-i previn pe ceilalti

- Si cum fugim? intreba Louis Clodion.

- Cu barca este in spate, la capatul paramei Ne va duce la vasul care nu poate fi departe!

Louis Clodion nu mai intreba nimic si, in timp ce Will Mitz iesea din cabina, il destepta pe Tony Renault care sari din cuseta indata ce fu pus la curent.

In cateva minute toti tinerii laureati fura in picioare. Cat despre domnul Patterson, el nu va fi prevenit decat in ultimul moment. Va fi dus si bagat in barca, fara ca macar sa aiba timp sa inteleaga ceva.

Trebuie sa recunoastem, spre lauda scolii Antilian, ca niciunul din elevii sai nu s-a aratat fricos in fata primejdiei. Nu se auzi de la ei nici un vaiet, nici un strigat de spaima, care ar fi compromis evadarea incercata in conditii atat de grele. Totusi Niels Harboe facu aceasta propunere care exprima un suflet energic.

- Nu voi pleca pana nu-i voi lua viata acestui ticalos! Si se indrepta spre cabina lui Harry Markel. Will Mitz il opri:

- N-ai sa faci nimic, domnule Harboe zise el. Harry Markel ar putea sa se trezeasca in momentul cand ai intra in cabina, apoi sa dea alarma, sa se apere si am fi curand coplesiti! Sa ne imbarcam fara zgomot. Odata ajunsi pe nava, comandantul ei, nu ma indoiesc, va vrea sa puna mana pe Alert si pe banditii care-l stapanesc!

- Si domnul Patterson? intreba Roger Hinsdale.

- Imbarcati-va intai, raspunse Will Mitz, si, cand veti fi instalati, il vom face sa coboare.

Atunci Louis Clodion si camarazii sai incepura sa-si imbrace hainele cele mai calduroase. Despre provizii nu mai fu vorba, caci nava se gasea la numai o jumatate mila departare. Chiar daca barca ar trebui sa astepte ridicarea cetii sau zorile, ea va fi vazuta. Si daca atunci vor fi zariti de echipajul lui Alert, evadatii vor fi luati pe bordul celeilalte nave inainte ca Harry Markel si oamenii sai sa poata incepe sa-i urmareasca. De temut era sa nu se porneasca vantul, deoarece nava ar fi mers spre est. In acest caz, in zori, ambarcatiunea va fi expusa la toate primejdiile, fara apa si provizii, pe marea pustie.

Intre timp, Hubert Perkins spuse fiecaruia sa ia cu dansul saculetul cu guinee. Daca, in zori, Alert va fi plecat, aceasta suma de 7 000 de lire, care avea sa fie salvata din mainile bandei, va servi la repatrierea fugarilor. Momentul sosise.

Louis Clodion se lipi de usa cabinei si se asigura ca nimic nu tulburase somnul lui Harry Markel. In acelasi timp, prin usa deschisa a dunetei, supraveghea pe matelotul de cart de pe teuga.

Will Mitz, aplecandu-se peste una din ferestrele careului, apuca parama si trase barca sub bolta dinapoia navei.

Ceata parca se ingrosase. Abia daca se putea vedea barca. Nu se auzea decat clipocitul usor care atingea bordajul lui Alert.

Unul cate unul, fara mare greutate, tinerii alunecara de-a lungul paramei tinuta de Will Mitz. Intai John Howard si Axel Wickborn, apoi Hubert Perkins si Niels Harboe, Magnus Anders si Tony Renault in al treilea rand, si in al patrulea Albertus Leuwen si Roger Hinsdale. Nu mai ramasesera in careu decat Louis Clodion si Will Mitz.

Will Mitz se duse sa deschida usa cabinei domnului Patterson, cand Louis Clodion il opri.

- Fii cu bagare de seama Sopti el. Iata-l pe omul de cart, care vine

Sa asteptam zise Will Mitz.

Are un felinar in mana relua Louis Clodion.

Impinge usa, nu va putea vedea nimic inauntrul careului. Matelotul se gasea intre catargul mare si primul catarg, trinchetul.

Daca va urca pe duneta, ceata va fi destul de deasa ca sa-i ascunda barca incarcata si gata sa se desprinda de parama.

Dar, dupa miscarile dezordonate ale felinarului, Will Mitz vazu ca omul care-l purta nu se putea tine pe picioare. Desigur ca, dupa ce pusese mana pe vreo sticla de coniac sau de gin, bause peste masura. Apoi, auzind ceva zgomot la pupa, s-a indreptat automat intr-acolo. Probabil ca, dupa ce va constata ca e liniste, se va intoarce la teuga. Asa se si intampla si indata ce betivul se intoarse la locul lui, Louis Clodion si Will Mitz se ocupara de domnul Patterson.

Acesta dormea adanc si sforaiturile lui zgomotoase umpleau cabina. Poate chiar aceste sunete atrasesera atentia matelotului de cart.

Trebuiau sa se grabeasca. Pasagerii care se imbarcasera incepura sa fie cuprinsi de neliniste si nerabdare. In fiecare clipa credeau ca aud un strigat si ca vad matelotii aparand pe duneta! Si cum sa pornesti, atata timp cat domnul Patterson, Louis Clodion si Will Mitz nu vor fi cu ei? Si daca Harry Markel, trezit, dadea alarma! Daca John Carpenter sau Corty veneau la chemarea sa, erau pierduti! Prezenta navei n-ar fi impiedicat sa se savarseasca masacrul

Louis Clodion intra in cabina domnului Patterson si-i atinse usor umarul. Sforaiturile incetara imediat si aceste cuvinte scapara din gura adormitului:

- Doamna Patterson trigonocefal angelum In curand, casatoria.

Ce visa oare acest om vrednic? Sarpele, citatul latin, casatoria Care casatorie

Cum nu se trezea, Louis Clodion il scutura mai tare, dupa ce-i puse mana pe gura pentru a-l impiedica sa strige, in cazul cand i s-ar parea ca se lupta cu groaznicul sarpe in padurile Martinicai.

Domnul Patterson se ridica de data aceasta, recunoscand vocea aceluia care-i vorbea.

- Louis Louis Clodion? repeta el, neintelegand nimic din ceea ce i se spunea despre capitanul Paxton, care nu era capitanul Paxton, de Alert cazut in mainile lui Harry Markel, de nevoia de-a merge la pasagerii care-l asteptau in barca.

Dar ceea ce nu-i scapa era ca viata tinerilor si a sa erau amenintate daca ramaneau la bordul lui Alert. Ca totul era pregatit pentru o fuga imediata si ca nu mai era asteptat decat el, pentru a-si gasi cu totii un refugiu pe nava din preajma.

Domnul Patterson, fara a mai intreba nimic, se imbarca foarte repede, pastrandu-si sangele rece. Imbraca pantalonul avand grija sa-l indrepte, apoi vesta in buzunarul careia puse ceasul, isi lua palaria neagra si raspunse lui Will Mitz care-l grabea:

- Oricand vrei, prietene

Poate ca vazand reptila pe care trebuia s-o paraseasca avu inima grea, dar nadajduia s-o revada in acelasi loc, cand Alert, luat inapoi de la Harry Markel, va fi adus intr-unul din porturile apropiate din Antile.

Mai ramanea sa treaca prin fereastra ingusta a careului, sa apuce parama si sa alunece in barca, fara a face vreo miscare gresita sau cel mai mic zgomot.

In momentul cand iesea din cabina, domnului Patterson ii veni ideea sa-si ia saculetul care continea cele 700 de lire date de doamna Kethlen Seymour, precum si carnetul pe care nota cheltuielile de voiaj, pe care le baga in marele buzunar al redingotei sale.

- Cine ar fi crezut vreodata toate acestea despre capitanul Paxton? spunea el.

Capitanul Paxton si Harry Markel se mai confundau in capul sau si nu reusise inca sa desparta aceste doua fiinte care se asemanau atat de putin

Nu trebuia sa te bizui pe supletea sau indemanarea domnului Patterson. Fu ajutat in timp ce aluneca de-a lungul paramei. Toata teama lui Will Mitz era sa nu cada cu toata greutatea pe fundul barcii, ceea ce ar fi putut trezi atentia matelotului de cart, oricat de beat era

In sfarsit, domnul Patterson atinse cu piciorul una din banci si Axel Wickborn il sustinu cu bratul pentru ca sa poata ajunge la pupa ambarcatiunii.

Fu apoi randul lui Louis Clodion, care se asigura pentru ultima oara ca somnul lui Harry Markel nu fusese intrerupt si ca totul era linistit la bord.

Dupa el, Will Mitz trecu prin fereastra si ajunse in barca intr-o clipa. Pentru a nu pierde timp cu desfacerea nodului paramei, o taie cu cutitul, lasand sa atarne de pupa lui Alert o bucata de 4-5 picioare.

Ambarcatiunea se departa de corabie.

Will Mitz si tovarasii lui vor reusi oare sa se refugieze la bordul navei invecinate?

O vor regasi in intunericul cetos, inainte ca soarele sa apara la orizont? Va mai fi acolo? Si briza nu va incepe sa bata ca sa-i permita sa-si reia drumul?

In orice caz, daca pasagerii vor scapa de soarta ce le-o pregatise Harry Markel si complicii sai, ei vor datora acest lucru lui Will Mitz si de asemenea doamnei Kethlen Seymour, care obtinuse imbarcarea lui pe Alert.

X.

IN MIJLOCUL CETII.

Era ora unsprezece si jumatate.

Daca intunericul n-ar fi fost atat de mare si negura atat de deasa, s-ar fi putut vedea, la o distanta de una sau doua mile, lumina navei ridicata pe straiul catargului de la pupa.

Nimic nu se zarea insa, nici silueta vreunei nave, nici licarirea vreunui felinar. Ceea ce stia Will Mitz era ca nava, cand se oprise, se gasea la nord. Indrepta deci ambarcatiunea in acea directie, fiind sigur astfel ca se indeparteaza de Alert.

Ceata si intunericul noptii faceau fuga mult mai grea. Totusi, in lipsa vantului, pe o mare nemiscata ca o oglinda, nava putea fi ajunsa intr-o jumatate de ora, daca Will Mitz nu ar fi luat-o la intamplare

Si acum fugarii puteau sa reconstituie, de la inceput, drama al carei sfarsit nu s-ar fi lasat mult asteptat.

Asadar, zise Hubert Perkins, piratii de pe Halifax sunt cei care au pus stapanire pe Alert!

Si in timp ce erau urmariti in interiorul portului, adauga Niels Harboe, au reusit sa ajunga in ansa Farmar.

Dar, observa Albertus Leuwen, ei stiau ca Alert era gata de plecare, neavand la bord decat pe capitan si echipajul sau.

Fara-ndoiala, raspunse Roger Hinsdale, ziarele anuntasera plecarea pentru 30 iunie si ei au evadat din inchisoarea Queenstown in ajunul acestei date. Au riscat totul si asta le-a reusit

Si, spuse Axel Wickborn, in noaptea dinaintea imbarcarii noastre, nefericitul capitan Paxton si echipajul sau au fost surprinsi, masacrati si aruncati in mare

Da, adauga John Howard, si cadavrul unuia din ei a fost aruncat pe plaja de curentul apei si gasit acolo, asa cum s-a stiut la Barbados.

Si amintiti-va de indrazneala acestui Markel! exclama Tony Renault. Nu a declarat el ofiterului de pe Essex ca a pierdut pe unul din oamenii sai in golf? Si n-a mai adaugat ca probabil sarmanul Bob a fost injunghiat de banditii de pe Halifax? Ticalosul! Daca ar putea fi prins din nou judecat condamnat, spanzurat si ceilalti impreuna cu el!

Aceste cateva cuvinte, schimbate in timp ce barca mergea sprea nord, arata ca pasagerii de pe Alert cunosteau bine imprejurarile in care se savarsise masacrarea capitanului Paxton si a echipajului sau. Cand ajunsesera la bord, Harry Markel si banditii sai erau stapani pe corabie.

Atunci Hubert Perkins intreba urmatoarele:

De ce nu plecase Alert fara sa astepte sosirea noastra?

Din lipsa de vant, raspunse Louis Clodion. Iti amintesti, Hubert, de doua zile vremea era atunci tot asa de linistita cum este si azi In timpul traversarii noastre de la Bristol la Cork nu am avut nici o suflare de vant Desigur, dupa ce daduse lovitura, Markel spera sa porneasca, dar n-a putut s-o faca.

Asa ca, spuse Roger Hinsdale, ticalosul acesta a fost nevoit sa-si joace rolul El a devenit capitanul Paxton, si ceilalti, matelotii lui Alert.

- Si cand te gandesti ca de aproape doua luni, exclama Tony Renault, noi traim in societatea acestor netrebnici, hoti si asasini, si ca au fost destul de indemanatici ca s-o faca pe oamenii cinstiti!

- Oh, zise Albertus Leuwen, nu ne-au inspirat niciodata simpatie!

Nici macar acel Corty, care voia sa dea dovada ca are intentii atat de bune fata de noi! declara Axel Wickborn.

Cu atat mai putin Harry Markel, care ne facea sa nu avem o parere prea buna despre capitanul Paxton, adauga Hubert Perkins.

Will Mitz ii asculta. Nu mai aveau nimic nou sa-si spuna unul altuia. Si-si aminteau, nu fara rusine si manie, de elogiile pe care le adusesera capitanului Paxton si echipajului sau, de multumirile adresate acestor raufacatori, de prima pe care doamna Kethlen Seymour o acordase bandei de ucigasi.

Si nu se aratase domnul Patterson cel mai darnic in aceste elogii, facute in termenii excesivi pe care ii inspira emfaza sa obisnuita?

Dar in aceasta clipa mentorul nu se mai gandea la trecut si nici la cele ce putuse sa spuna in onoarea capitanului. Asezat in fundul barcii, auzind cu greu observatiile schimbate in jurul lui, daca ar fi putut acum sa se gandeasca la cineva, desigur ca s-ar fi gandit la doamna Patterson.

In realitate, nu se gandea la nimic.

Atunci fu pusa o ultima intrebare, la care veni un raspuns plauzibil si care era si cel adevarat.

De ce, dupa ce-i primise la bord pe pensionarii scolii Antilian, Harry Markel nu a scapat de ei de la inceputul traversarii, pentru a pleca apoi spre Marile Sudului

La aceasta chestiune Louis Clodion spuse urmatoarele:

Cred ca acest Markel avea intentia sa scape de noi dupa ce Alert ar fi ajuns in largul marii. Dar, din lipsa de vant, fortat sa ramana langa coasta, a aflat probabil ca fiecare pasager trebuia sa primeasca o prima la Barbados si, cu o indrazneala de necrezut, l-a condus pe Alert in Antile

Da, zise Will Mitz, da Asta trebuie sa fie cauza, si dorinta lui de a pune mana pe bani a fost cea care v-a salvat viata admitand ca ea va fi salvata, sopti el, caci situatia se inrautatea fara ca el sa lase sa se vada ingrijorarea sa.

In adevar, barca ratacea in mijlocul cetei de aproape o ora. Nu intalnise nava, cu toate ca mersese in directia in care o vazusera in ajun.

Dar Will Mitz, neavand busola, nu putuse nici macar sa se orienteze dupa stele si se scursese mai mult timp decat i-ar fi trebuit sa ajunga la nava. Si daca trecuse de ea, ce era de facut? Sa revina spre est. Sau spre vest? Nu exista oare riscul sa se regaseasca in apele lui Alert? Nu era mai bine sa astepte in larg ca, ceata sa se risipeasca, si poate ca acest lucru se va-ntampla la rasaritul soarelui, adica peste patru-cinci ore Barca va ajunge apoi la nava si chiar daca fugarii ar fi zariti de pe Alert, Harry Markel nu va indrazni sa-i urmareasca. Situatia ar deveni foarte proasta pentru el si oamenii sai.

Este adevarat ca pana atunci s-ar putea, cu putina briza, ca Alert sa se departeze spre sud-est. Acum intelegea Will Mitz de ce Harry Markel se asezase in directia aceea. Din nefericire, cealalta nava ar avea toate motivele sa-si continue drumul in sens invers si, la rasaritul soarelui, nu s-ar mai vedea. Ce va deveni atunci barca cu cei unsprezece pasageri, pe care-i va purta in voia valurilor?

In orice caz, Will Mitz manevra in asa fel ca sa ramana pe cat posibil la o distanta buna de Alert.

La ora unu dupa miezul noptii nu se-ntamplase inca nimic nou. O mare neliniste ii cuprinse pe majoritatea fugarilor. Plini de speranta la plecare, isi spuneau ca dupa o jumatate de ora vor fi in siguranta. Dar trecusera doua ore de cand rataceau in cautarea navei, in mijlocul acestui intuneric profund. Louis Clodion si Roger Hinsdale, aratand multa energie, isi incurajau camarazii cand se auzea vreo plangere sau se simtea vreo slabiciune din partea lor, in locul domnului Patterson, care parea ca nu-si dadea seama de nimic.

Will Mitz ii sprijinea:

- Nu va pierdeti speranta, baieti, repeta el. Briza inca n-a inceput si nava trebuie sa fie acolo Cand ceata se va risipi, odata cu venirea zorilor, o vom vedea, iar ambarcatiunea noastra va fi departe de Alert si vor ajunge cateva lovituri de vasla ca sa atingem bordul ei!

Totusi Will Mitz era foarte nelinistit, cu toate ca ascundea acest lucru, gandind la o eventualitate care risca sa se produca.

Nu era de temut ca unul din banditi sa fi descoperit fuga pasagerilor, ca Harry Markel sa stie acum ce are de facut si sa se fi folosit de a doua barca, impreuna cu cativa din oamenii sai?

Era posibil, la urma urmelor. Ticalosul n-avea un mare interes sa puna mana pe fugari, de vreme ce calmul marii il impiedica pe Alert sa paraseasca aceste regiuni?

Si chiar daca briza i-ar fi permis sa plece, nu risca sa fie urmarit de acea nava, mai rapida si desigur mai puternica decat a sa si al carei capitan ar fi fost pus la curent cu situatia?

Will Mitz era atent la cel mai mic zgomot care se auzea la suprafata marii. Cateodata credea ca aude plescaitul lopetilor la mica distanta, ceea ce ar fi aratat ca ambarcatiunea lui Alert era pe urmele lor.

Atunci recomanda sa nu se mai vasleasca. Barca nemiscata era leganata doar de unduirile lente ale hulei. Toti ascultau in tacere, cu teama ca vor auzi deodata vocea lui Carpenter sau a altuia, razbatand din mijlocul cetei.

Mai trecu o ora. Louis Clodion si camarazii sai se schimbau la lopeti, numai pentru a tine barca pe loc. Will Mitz nu voi sa se mai indeparteze, nestiind in ce directie sa porneasca. Dealtfel, in momentul cand va apare soarele, era necesar sa nu fie la o departare prea mare de nava, fie ca sa-i transmita semnale, fie pentru a o putea ajunge, daca incepea s-o porneasca la drum.

La aceasta epoca a echinoxului, in a doua jumatate a lunii septembrie, nu se face zi inainte de sase dimineata. E adevarat ca de la ora cinci, daca ceata se risipea, o nava era cu siguranta vizibila pe o raza de trei-patru mile.

Astfel ca dorinta lui Will Mitz, pe care o impartasi lui Roger Hinsdale, Louis Clodion si Tony Renault, care nu se lasau descurajati, era ca ceata sa se ridice inaintea zorilor.

- Nu sub actiunea brizei, adauga el, caci, daca Alert va porni, cealalta nava se va indeparta si ea si nu vom mai avea in jurul nostru decat marea pustie!

Iar cu aceasta barca fara punte, foarte incarcata, fara posibilitatea sa-i adaptezi o panza, o barca pe care cea mai mica furtuna ar pune-o in mare primejdie, ar fi fost oare posibil sa ajunga intr-un port din Antile? Will Mitz aprecia ca in prima zi de navigatie Alert se deplasase cu vreo 60 de mile la sud-est de insula Barbados. Ca sa strabata saizeci de mile, avand chiar o panza, pe un vant bun si o mare prielnica, ambarcatiunii i-ar fi trebuit pe putin 48 de ore! Si fara nici o provizie la bord, apa sau alimente! Odata cu sosirea diminetii va incepe foamea si setea! Cum sa le potolesti

Dupa o ora, rupti de oboseala, cuprinsi de o nestapanita nevoie de somn, cea mai mare parte a baietilor intinsi pe banca adormira. Chiar daca Louis Clodion si Roger Hinsdale mai rezistau, noaptea nu avea sa se termine fara ca ei sa-i imite pe camarazii lor.

Will Mitz va ramane deci singur de veghe. Si cine stie daca nu va fi cuprins de desperare in fata tuturor nesanselor si imprejurarilor potrivnice?

De fapt, nu mai era nevoie sa se recurga la lopeti decat pentru a rezista curentului, asteptand fie risipirea cetei, fie venirea zorilor.

Totusi, parca prin negura treceau cateva suflari intermitente de vant, si, desi calmul se asternu din nou, anumite semne indicau inceperea brizei in preajma diminetii.

Era putin dupa ora patru cand simtira o izbitura. Partea din fata a barcii se lovise, ce-i drept usor, de un obstacol si acest obstacol nu putea fi decat coca unei nave.

Este oare aceea pe care fugarii o cautasera in zadar atata amai de vreme? Unii se desteptara singuri, ceilalti fura treziti de camarazii lor. Will Mitz apuca una din lopeti, pentru a se aseza langa coca vasului. Ambarcatiunea il abordase pe la pupa si Will Mitz atinse bara de fier a unei carme. Barca se afla deci sub bolta unei nave, si, cu toate ca ceata devenise mai putin deasa, nu credea sa fi fost zarit de oamenii de cart.

Deodata mana lui Will Mitz apuca o franghie care atarna de patru-cinci picioare peste coronamentul vasului. Will Mitz recunoscu franghia.

Era parama pe care o taiase chiar el ca sa departeze barca, si aceasta nava era Alert

- Alert repeta el, cu un gest de desperare.

Astfel, dupa ce ratacisera toata noaptea, nenorocul ii adusese spre Alert si vor cadea din nou in mainile lui Harry Markel.

Toti erau inmarmuriti si izbucnira in lacrimi.

Dar oare nu mai era timp sa fuga si sa caute din nou nava?

Din est strabateau primele lumini ale zorilor Ora cinci se apropia. Se simtea racoarea diminetii

Deodata ceata se ridica si aparu suprafata limpede a oceanului. Se putea vedea in jur la trei-patru mile distanta.

Nava din fata, profitand de primele rafale ale vantului, se departa spre est Trebuia renuntat la orice speranta de a mai ajunge la bordul ei.

Intre timp, de pe puntea lui Alert nu se auzea nici un zgomot. Era neindoios ca Harry Markel si echipajul mai dormeau. Matelotul de cart nici nu observase ca incepuse briza, pe cand panzele neorientate se zbateau in vant, lovindu-se de catarge. Ei bine, pentru ca pasagerii nu mai aveau nici o speranta sa scape, trebuiau sa devina stapani pe Alert!

Will Mitz, dupa ce concepu acest plan indraznet, se pregati sa-l execute. Ceea ce voia sa faca o spuse pe soptite, in cateva cuvinte. Louis Clodion, Roger Hinsdale si Tony Renault intelesera imediat. Era singura sansa, de vreme ce nimeni nu vazuse plecarea si revenirea barcii.

Te vom urma, Will Mitz zise Magnus Anders.

Oricand, zise Louis Clodion.

Zorile abia se iveau, totul era sa surprinda echipajul lui Alert inainte de a se suna desteptarea, sa-l incuie in cabina sa pe Harry Markel, iar pe oamenii sai in post. Will Mitz va manevra apoi impreuna cu tinerii sai prieteni, fie ca sa se intoarca in Antile, fie sa ajunga la primul vapor care le-ar iesi in cale.

Barca aluneca fara zgomot de-a lungul carenei si se opri in dreptul marelui catarg, la babord. Ajutandu-se de parame, era usor sa sara peste balustrada si sa ajunga pe punte. In portiunea ultimului catarg, data fiind inaltimea dunetei, escaladarea ar fi fost mult mai grea.

Wili Mitz urca primul. Abia ajunse cu capul in dreptul balustradei, ca se opri si facu semn ca nimeni sa nu miste. Harry Markel iesise din cabina si cerceta starea vremii. Cum panzele se izbeau de catarge, chema echipajul pentru pregatirile de plecare.

Oamenii dormeau si, neraspunzandu-i nimeni, se indrepta spre post.

Will Mitz, care-i urmarea miscarile, il vazu disparand prin tambuchi. Era momentul de a actiona. Mai bine sa nu fie obligati sa-l inchida pe Harry Markel sau sa angajeze o lupta al carei zgomot ar fi fost auzit la prova. Cand toti oamenii vor fi prizonieri in post, vor sti sa-i impiedice sa iasa de acolo inainte de a ajunge in Antile, si daca alizeele continuau sa bata, in 36 de ore ar fi in dreptul Barbados-ului.

Will Mitz sari pe punte. Baietii il urmara, dupa ce legara barca in care ramasese domnul Patterson, si se catarara in asa fel ca sa nu fie nici vazuti, nici auziti.

In cateva clipe ajunsera la tambuchiul postului, a carui usa fu inchisa pe dinafara. Apoi fixara prelata grea gudronata, care il proteja pe timp de furtuna, cu bucati grele de lemn puse la capete.

Si acum, toti oamenii de pe bord, inclusiv Harry Markel, erau prizonieri. Nu va trebui acum decat sa-i supravegheze pe acesti ticalosi, pana-n momentul cand ii vor preda fie primului vapor intalnit pe drum, fie in primul port al Antilelor, unde se va opri Alert.

Ziua veni incetul cu incetul. Valatucii de ceata urcau in spatiu. Orizontul se largea cu primele lumini ale diminetii.

In acelasi timp, vantul se intetea fara sa se stabileasca intr-un anume punct al compasului. Panzele, asa cum erau orientate, nu puteau decat sa tina nava pe loc.

Astfel, planul lui Will Mitz reusise. Tinerii sai tovarasi erau stapani pe Alert, Cat despre nava pe care socotisera sa gaseasca scapare, se vedea la cinci-sase mile departare' si-n curand avea sa dispara la orizont.

XI.

STAPANI LA BORD.

Aceasta rasturnare a situatiei se datora curajului si indraznelii lui Will Mitz. Norocul parea ca s-a intors acum de partea oamenilor cumsecade si ghinionul de partea raufacatorilor. Aceasta ultima crima, care trebuia sa-i scape de pasageri si de Will Mitz in noaptea urmatoare, nu le va mai fi cu putinta s-o savarseasca. Dimpotriva, ei vor fi cei ale caror crime vor fi pedepsite, care vor fi predati politiei la sosirea lui Alert intr-un port oarecare din Antile sau America, daca nu vor reusi sa puna a doua oara mana pe nava! Dar nu vor reusi oare

Fara indoiala, erau zece oameni inchisi in post, zece oameni robusti, contra carora n-ar fi putut lupta Will Mitz si tovarasii sai. Dupa ce vor fi daramat peretii care despart postul echipajului de cala, nu vor parveni sa ajunga pe punte prin panourile care dadeau spre ea? Desigur ca vor face tot posibilul spre a se elibera

Domnul Horatio Patterson fusese ajutat sa urce pe punte, fara ca sa iasa din starea lui de inconstienta. Crezand ca are un cosmar, intra in cabina sa. Dupa cinci minute cazu intr-un somn adanc.

Se facea ziua si soarele nu intarzie sa urce pe cer, pe dupa un strat de nori negri care se intindeau de la nord-est la sud-est. Will Mitz ar fi preferat sa fie complet senin. Se temea ca vantul sa nu sufle din partea aceea, cu atat mai mult cu cat, in partea opusa, in vazduh se simteau semne de furtuna si instinctul sau de marinar nu-l putea insela.

Totul depindea de puterea alizeelor. Daca ii vor fi prielnice, atunci Alert o va lua in viteza spre vest, in directia Antilelor.

Dar, inainte de a porni, trebuia asteptat ca briza sa se fi manifestat intr-o directie sau in alta. Schimbatoare pana acum, nu permisese orientarea panzelor.

Marea nu se inverzea nici la rasarit, nici la apus. Hula, care nu este decat o leganare a apelor, se unduia pe loc, imprimand navei un ruliu destul de accentuat. Era important totusi ca traversarea sa se faca in cel mai scurt timp. Cala si cambuza continand provizii pentru cateva saptamani, pasagerii n-aveau a se teme de lipsa alimentelor si a apei.

E drept, cum puteau fi hraniti prizonierii, daca o mare calma sau o furtuna ar intarzia nava? In post nu se gaseau nici un fel de provizii Inca din prima zi, Harry Markel si ceilalti vor cadea prada foamei si setei Daca ar fi introdus mancare si bautura prin usa tambuchiului, nu exista pericolul sa le dea posibilitatea sa iasa pe punte?

Ei bine, Will Mitz va decide, daca va fi cumva cazul ca navigatia sa se prelungeasca. Nu era oare posibil ca Alert sa strabata in 24 sau 36 de ore cele 80 de mile care-l desparteau de Indiile Occidentale?

Un incident se produse, rezolvand problema hranei prizonierilor. Ea va fi asigurata chiar daca traversarea trebuia sa dureze cateva saptamani.

Era in jur de ora sapte cand Will Mitz, care facea pregatirile de plecare, fu intrerupt de strigatele lui Louis Clodion:

- Ajutor! Ajutor

Will Mitz alerga spre el. Cu toata greutatea sa, tanarul se lasase pe panoul pe care banditii voiau sa-l ridice din interior. Harry Markel si ceilalti, dupa ce sparsesera peretele postului, invadasera cala si incercau sa iasa prin panoul mare al bocaportului. Si desigur ar fi reusit, daca Louis Clodion n-ar fi oprit aceasta incercare.

Imediat ii venira in ajutor Will Mitz, Roger Hinsdale si Axel Wickborn. Panoul fu impins la loc pe carlinga si barele de fier transversale fura puse la locul lor, ceea ce facu imposibila fortarea lui. Aceeasi precautiune fu luata si pentru panoul din fata, pe unde se putea trece. Will Mitz reveni atunci langa tambuchi si striga cu voce tare:

Ascultati-ma, voi, cei dinauntru, si fiti atenti la ce va spun. Nici un raspuns nu veni din post.

Harry Markel, ma adresez tie!

Auzindu-l, Harry Markel intelese ca identitatea sa fusese descoperita, intr-un fel sau altul, pasagerii aflasera totul si-i cunosteau probabil planurile.

Singurul raspuns obtinut de Will Mitz fura niste injuraturi groaznice. Dar el continua astfel:

- Harry Markel, afla si tu, si complicii tai ca suntem inarmati Primul dintre voi care va incerca sa iasa din post va fi doborat.

Si din acest moment, dupa ce luara din rastelul dunetei revolvere, baietii erau hotarati sa-i pazeasca zi si noapte, gata sa traga asupra oricui va iesi prin tambuchi.

Cu toate acestea, daca prizonierii nu mai aveau sansa de scapare, acum erau stapani pe cala si vor avea din abundenta provizii de carne conservata, pesmeti, butoaie cu bere, coniac si gin. Si atunci, oamenii fiind sub imperiul bauturii, Harry Markel va avea puterea sa-i stapaneasca?

In definitiv, acesti ticalosi nu-si puteau face nici o iluzie despre intentiile lui Will Mitz. Harry Markel stia ca Alert nu era decat la o distanta de 70-80 mile de Antile. Cu un vant bun, era posibil sa se ajunga la una din insule in mai putin de doua zile. Dealtfel, de-a lungul acestor regiuni atat de frecventate, Alert va intalni numeroase nave cu care Will Mitz va intra in legatura. Deci, in orice fel, fie la bordul unei alte nave, fie intr-un port din Antile, piratii de pe Halifax, evadatii din inchisoarea de la Queenstown, nu vor mai avea altceva de facut decat sa astepte pedeapsa pentru crimele lor. De aceea Harry Markel intelegea ca nu-i mai ramanea nici o sansa de scapare El nu va putea sa-si elibereze oamenii si sa devina a doua oara stapani pe bord.

Panourile si postul fiind bine inchise, nu mai exista alta comunicare intre punte si cala. Si sa sparga coca mai sus de linia de plutire, sa razbata prin bordajul gros si scheletul solid, sau sa gaureasca puntea, cum sa le faca pe toate fara scule? Si apoi, nu puteai lucra fara sa fii auzit. In zadar deci prizonierii ar incerca sa se strecoare la pupa navei, desfacand peretele etans al cambuzei, la care nu ajungeai decat printr-un panou din fata dunetei Pe de alta parte, chiar daca pasagerii n-ar fi avut la dispozitie decat rezervele din aceasta cambuza, ele ar fi fost suficiente pentru opt-zece zile, ca si butoaiele cu apa. Insa Alert, cu o briza mijlocie, putea ajunge la una din insulele arhipelagului inainte de 48 de ore.

Intre timp, vremea nu se stabilizase inca si daca cealalta nava putuse merge spre vest, era pentru ca se gasise mai la nord, unde alizeele incepusera sa bata din zorii zilei.

In asteptarea brizei de oriunde ar veni si in timp ce Hubert Perkins si Axel Wickborn stateau de paza in fata tambuchiului, ceilalti se stransesera in jurul lui Will Mitz, gata sa execute ordinele sale.

Will Mitz spuse:

- Trebuie sa cautam sa ajungem in Antile in timpul cel mai scurt

- Si acolo, raspunse Tony Renault, sa-i predam politiei pe acesti ticalosi

Sa ne gandim intai la noi, rosti practicul Roger Hinsdale.

Si cand am putea ajunge? intreba Magnus Anders.

Maine dupa-amiaza, daca timpul e favorabil, declara Will Mitz.

Crezi ca vantul va sufla din aceasta parte? intreba Hubert Perkins, aratand spre est.

Sper, si apoi va trebui sa tina 36 de ore Pe acest timp furtunos nu prea stii la ce sa te astepti.

Si in ce directie ne vom indrepta? relua Louis Clodion.

Spre vest.

Si suntem siguri ca vom ajunge in Antile? intreba John Howard.

Siguri, afirma Will Mitz. Arhipelagul, de la Antigua pana Ia Tobago, ocupa o intindere de 400 de mile si in oricare din insule vom fi in siguranta.

Bineinteles, declara Roger Hinsdale, si chiar daca suntem deviati din drumul nostru de vanturi potrivnice, daca ajungem in Guyana sau intr-unul din porturile Statelor Unite

Ce-are a face! riposta Tony Renault. Vom sfarsi prin a acosta pe unul din tarmurile celor doua Americi, intre capul Horn si Noua Anglie

In adevar, domnule Tony, incheie Will Mitz Important e numai ca Alert sa nu ramana imobilizat in locul acesta! Sa vina briza si sa avem norocul sa ne fie prielnica.

Si nu era suficient ca vantul sa fie favorabil, mai trebuia sa nu fie prea tare. Aspra si grea sarcina pentru Will Mitz, sa manevreze nava cu un echipaj de baieti tineri, fara nici o practica, nestiind decat putinul pe care l-au vazut in timpul traversarii din Europa in Antile. Si ce va face Will Mitz daca va trebui sa opereze cu repeziciune, sa schimbe orientarea panzelor, sa reduca tertarolele, daca vreun uragan ameninta sa rupa catargele? Cum sa intampine toate eventualitatile care pot avea loc pe aceste meleaguri, unde sunt atat de frecvente cicloanele si vijeliile?

Si poate ca Harry Markel se baza pe incurcatura in care se va afla Will Mitz; nu era decat un matelot inteligent, energic, dar incapabil sa determine pozitia navei cu exactitate! Daca imprejurarile deveneau critice, daca vanturile din vest il aruncau pe Alert spre larg, daca o furtuna ameninta sa-l dezorienteze, daca s-ar afla in primejdie, nu se va vedea obligat Will Mitz sa recurga la Harry Markel si la oamenii sai?

Asta niciodata! Will Mitz va face fata la orice, cu ajutorul tinerilor pasageri Nu va pastra din panze decat acelea care se pot manevra usor, chiar daca ar trebui ca Alert sa intarzie Nu! Mai degraba sa piara decat sa recurga la ajutorul acestor ticalosi si sa cada iar in mainile lor!

Dealtfel, nu se ajunsese inca la o asemenea situatie si, in definitiv, ce-si dorea Will Mitz? Timp de 36 de ore, cel mult 48, o briza mijlocie din est si o mare linistita Insemna sa spere prea mult, in aceste regiuni unde de obicei domnesc alizeele?

Era aproape ora opt. Pazind tambuchiul si ambele bocaporturi, auzeau cum echipajul mergea incoace si incolo prin cala, precum si strigate furioase si blesteme, insotite de cele mai groaznice injuraturi. Dar n-aveai de ce sa te temi de acesti oameni redusi la neputinta.

Tony Renault propuse atunci sa manance. Dupa oboselile si emotiile acestei nopti, foamea incepea sa se simta mai tare. Masa fu alcatuita din rezervele cambuzei - pesmeti, carne conservata si oua pe care tanarul se duse sa le fiarba pe masina din bucatarie, unde gasi diverse ustensile la indemana. Cambuza furniza si whisky-ul si ginul care fu amestecat cu apa din butoaie, si acest prim dejun ii reconforta din belsug pe toti.

Domnul Patterson isi primise partea lui. E drept ca el, atat de vorbaret de obicei, mormaia numai cateva cuvinte din cand in cand. Dandu-si seama de situatie, el intelesese gravitatea ei, si primejdiile marii ii apareau acum in toata amploarea.

Catre opt si jumatate, briza incepu parca sa sufle din est, ceea ce era un noroc. Cateva cute aparura la suprafata marii si la doua mile de la babord stralucea albul spumelor. Imensa masa lichida era pustie. Nici o nava nu se vedea pana la ultima limita a orizontului.

Will Mitz se hotari sa porneasca. Intentia sa fu sa nu intrebuinteze panzele patrate de sus, care trebuiau stranse daca vantul se intetea. Gabierul mare si cel mic, vela foc si brigantina erau suficiente pentru a tine drumul. Dar cum aceste panze erau stranse, trebuiau intinse, orientate si legate, si atunci Alert va porni inspre vest.

Will Mitz chema baietii. Le explica ce astepta de la ei si arata fiecaruia postul sau. Urmat de Tony Renault si Magnus Anders, mai experimentati ca ceilalti, urca la gabiere dupa ce indica lui Louis Clodion cum sa tina carma.

Va merge va merge! repeta Tony Renault cu increderea atat de normala la varsta lui si se simtea in adevar capabil sa implineasca fapte mari.

Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu! zise Will Mitz.

Intr-un sfert de ora fura ridicate panzele corabiei care, putin inclinata, o porni in larg, lasand in urma ei o lunga dara alba.

Pana la ora unu vantul batu moderat, nu fara oarecari intreruperi, ceea ce cauza vii ingrijorari lui Will Mitz. Apoi la vest aparura nori grosi si galbui cu marginile bine conturate, semn ca atmosfera era foarte incarcata.

Ce zici de starea vremii, Will? intreba Roger Hinsdale.

Nu e cum as vrea sa fie! Ne asteapta o furtuna sau cel putin un vant puternic.

Si daca vine din partea aceea

Ce vrei? raspunse Will Mitz Va trebui sa-l luam asa cum e! Mergem asteptand intoarcerea alizeelor si, daca marea nu va fi prea agitata, ne vom descurca. Important este sa ajungem sa vedem uscatul si daca nu vom reusi acest lucru decat in trei zile, in loc de doua, o sa ne resemnam La cinci-sase mile de Antile vom gasi piloti care vor veni la bord si dupa cateva ore Alert va arunca ancora.

Intre timp, asa cum prevazuse Will Mitz, vantul se schimba. Dupa-masa Alert fu zguduit puternic de contravalurile din vest, cu briza care batea definitiv din aceasta parte.

Fu deci necesar sa mearga cu vantul, pentru a nu fi tarati in larg. Manevra se executa foarte usor, fara sa se schimbe murele. Tony Renault trecu la carma. Will Mitz si ceilalti intarira barele vergilor, scotele velei foc, gabierele, brigantina si focurile.

Alert, orientat in directia nord-est, cu vantul la tribord, porni repede in aceasta directie.

Fara indoiala ca in cala, unde erau inchisi, Markel si ai lui isi dadeau seama ca nava, avand vant potrivnic, se indeparta de Antile.

Or, aceasta intarziere nu putea fi decat in favoarea lor.

Pe la sase seara, Will Mitz socoti ca Alert a mers destul spre nord-est si, pentru a folosi mai bine curentii, se hotari sa schimbe orientarea spre sud-vest.

Dintre toate manevrele, aceasta il ingrijora cel mai mult. Sa faci volta cu vantul in fata cere o mare precizie a miscarilor in bratarea vergilor. E drept ca Alert ar fi putut schimba cu vantul in spate; dar asta cerea mai mult timp, fara sa mai vorbim de riscul de a fi izbit de valuri puternice. Din fericire, hula nu era prea mare.

Se borda brigantina cu bara de dedesubt, apoi scotele fura intinse cum trebuia, iar trinca si micul gabier primira vantul de la tribord. Schimbarea de drum se facu dupa o scurta sovaiala si, cu panzele legate din nou, corabia se indrepta spre sud-vest.

Bine bine baieti! Exclama Will Mitz, cand operatia fu terminata. Ati manevrat ca niste adevarati marinari.

Sub ordinele unui bun capitan! raspunse Louis Clodion in numele tuturor camarazilor.

Si daca din cala sau din post Harry Markel, John Carpenter si ceilalti isi dadura seama ca Alert luase o alta directie, e lesne de inchipuit cat de furiosi erau!

Masa de seara, luata repede ca si cea de pranz, fu completata cu cateva cesti de ceai pregatite de Tony Renault. Apoi domnul Patterson nu intarzie sa intre in cabina sa, caci el nu putea fi de nici un folos.

Atunci Will Mitz imparti carturile de noapte intre Clodion si camarazii sai.

Fu stabilit ca cinci dintre ei vor ramanc pe punte, in timp ce ceilalti patru se vor odihni. Se vor schimba din patru in patru ore si daca va fi nevoie sa manevreze inainte de a se face ziua, toti vor veni sa ajute. Dealtfel, in timpul cartului vor supraveghea tambuchiul si panourile bocaporturilor, spre a evita orice surprize.

Lucrurile stand astfel, Roger Hinsdale, Niels Harboe, Albertus Leuwen si Louis Clodion intrara in careu si se culcara imbracati in cusetele lor. Magnus Anders, la carma, urma dispozitiile date de Will Mitz. Tony Renault, Hubert Perkins se asezara la prova. Axel Wickborn si John Howard ramasera langa arborele mare.

Will Mitz mergea incolo si incoace supraveghind totul, slabind sau intarind scotele, dupa cerintele vantului, luand timona cand ea trebuia tinuta de o mana sigura si experimentata - pe scurt era capitan, sef de echipaj, gabier, timonier, matelot, dupa imprejurari.

Carturile se succedau cum se hotarase. Acei care dormisera cateva ore venira sa schimbe pe camarazii lor la prova si la pupa.

Cat despre Will Mitz, el vru sa ramana in picioare pana dimineata.

Dupa o noapte fara incidente, furtuna care ameninta se risipi si vantul continua sa bata sub forma unei brize moderate. Nu fu deci nevoie sa se reduca panzele - operatie dificila in plina noapte.

Cat priveste ceea ce se intampla in interiorul postului si al calei, nici Harry Markel si nici tovarasii sai nu facura nici o incercare sa devina din nou stapani pe nava.

Stiau ca aceasta tentativa ar fi esuat chiar si noaptea. Strigate furioase razbateau din cand in cand prin panouri si totodata se auzira urlete de betivi, care incetara si ele in cele din urma.

In zori Alert navigase intre timp in trei directii diferite, spre vest. Cat despre distanta care-l mai despartea de Antile, cu cate mile scazuse? Abia cu zece sau douasprezece mile

XII.

TIMP DE TREI ZILE.

Soarele care urca dintr-un orizont plin de ceturi «scamosate» - acesta este cuvantul potrivit - nu vestea vreo importanta schimbare a starii atmosferice. Parea, din contra, ca vantul, care batea mai departe din vest, arata o anumita tendinta de a se-nteti.

In plus, norii nu intarziara sa acopere zenitul si fara-ndoiala ca cerul va ramane acoperit toata ziua, care va fi ploioasa. Aceasta ploaie va avea poate drept rezultat slabirea brizei, daca nu se va manifesta prin cateva rafale, ceea ce-l ingrijora pe Will Mitz.

In orice caz, manevrand pana seara, era de presupus ca Alert va castiga prea putin in mersul sau spre Antile. De aici o intarziere a carei durata nu putea fi prevazuta. Puteau sa regrete ca vantul nu se mentinuse inca 24 de ore spre est.

Cand nava parasise Barbados sub comanda lui Harry Markel, alizeele au fost potrivnice mersului sau. Altminteri, s-ar fi gasit cu o suta de mile mai departe, in plin Atlantic. Si iata ca acum tocmai vanturile din vest erau acelea de care trebuiau sa fereasca nava pentru a reveni in Antile.

Cand Louis Clodion veni langa Will Mitz, la sase dimineata, intreba:

Nimic nou

Nimic, domnule Louis.

Nu prevezi ca vantul s-ar putea schimba?

Nu prea stiu Daca nu se inteteste, nu ne va opri, cu aceste panze

Dar ne-ar intarzia?

Putin Oricum, n-avem de ce sa ne temem Vom ajunge in orice caz Si apoi, cred ca vom zari vreun vapor

Asa speri?

Da!

Nu vrei sa te odihnesti putin?

Nu nu sunt obosit. Mai tarziu, daca voi simti nevoia sa dorm, o ora sau doua de somn imi vor fi de ajuns.

Will Mitz vorbea astfel ca sa nu-i nelinisteasca pe pasageri. In fond, priceperea sa de marinar il facea sa aiba unele temeri. Uitandu-se bine i se parea ca «marea presimtea ceva», fiind mult mai agitata decat ar fi trebuit sa fie din cauza brizei.

Era posibil sa fi izbucnit vreo furtuna in vest. In iunie sau iulie ele nu se prelungeau mai mult de 24 sau 48 de ore. Dar in aceasta perioada a echinoxului, ar putea tine una sau doua saptamani. Nu e aceasta perioada in care Antilele au suferit dezastre groaznice din cauza cicloanelor?

Admitand chiar ca vantul nu se va transforma in vijelie, cum vor putea rezista acesti tineri, trebuind sa manevreze zi si noapte?

Catre ora sapte domnul Patterson aparu pe punte si veni la Will Mitz caruia ii stranse mana.

Inca nu se zareste pamantul? intreba el.

Inca nu, domnule Patterson.

E tot in aceasta directie? adauga el aratand spre vest.

- Da.

Domnul Patterson se multumi cu acest raspuns linistitor. Totusi, imaginatia sa il facu sa prevada intarzieri considerabile Si daca nava nu reusea sa ajunga la Barbados sau in alta insula din Antile, daca era tarata in larg, daca se dezlantuia vreo furtuna, ce se va face fara capitan si fara echipaj? Sarmanul om se vedea dus pana la capatul Oceanului aruncat pe vreun tarm pustiu al Africii parasit cu lunile sau poate cu anii Si atunci, doamna Patterson, avand toate motivele sa se creada vaduva, dupa ce il va plange cum era de cuviinta Da! Toate aceste ganduri dezolante ii treceau prin cap si nici in Horatiu sau Vergiliu nu gasea vreo consolare pentru durerea lui! Nu mai incerca nici macar sa traduca faimosul citat al lui Tony Renault.

Dimineata nu aduse nici o schimbare in directia vantului. La pranz, Will Mitz hotari sa faca un nou ocol. Dar marea fiind mai agitata, Alert nu reusi sa schimbe cu vantul in fata si atunci fu nevoit sa gireze in etape.

Odata panzele asezate, Will Mitz, zdrobit de oboseala, se intinse pe duneta langa habitaclu, in timp ce Louis Clodion tinea timona.

Dupa un ceas de somn, fu desteptat de niste strigate dinspre prova, unde Roger Hinsdale si Axel Wickborn erau de garda langa postul echipajului.

- Vapor! Vapor! repeta tanarul danez cu mana intinsa spre est.

Will Mitz se repezi langa gruiul de la tribord.

In adevar, o nava se zarea in partea aceea, mergand pe acelasi drum cu Alert. Era un vapor cu aburi din care nu se zarea inca decat fumul cosurilor. Mergea cu mare viteza si coca lui aparu curand la orizont. Din ambele cosuri iesea un fum negru si probabil ca se daduse presiune maxima.

Emotia pasagerilor in timp ce vaporul se apropia e lesne de inchipuit. Poate ca ajunsesera la deznodamantul unei situatii asa de mult agravata de aceasta persistenta a vanturilor potrivnice. Toate binoclurile erau indreptate spre acest vapor.

Will Mitz se preocupa in special de directia pe care o urma, mergand spre vest. Dar ceea ce constata de asemenea era ca, daca-si continua drumul, vaporul nu va veni in calea lui Alert si va trece la cel putin 4 mile departare. Se decise deci sa conduca nava pentru a se putea intalni cu vaporul cat mai curand, pentru ca semnalele sale sa fie vazute. Brata vergile gabierelor si trincai, slabi scotele brigantinei si focurilor si, impins de vant, Alert se apropie cu cateva carturi.

Dupa o jumatate de ora, vaporul era la numai trei mile. Trebuia sa fie un transatlantic al unei linii franceze sau engleze, judecand dupa forma si dimensiunile sale; daca nu-si modifica mersul pentru a intra in directia vantului, cele doua nave nu vor putea sa comunice intre ele.

Din ordinul lui Will Mitz, Tony Renault ridica pe catarg pavilionul pilotului, alb-albastru, in timp ce pavilionul britanic se desfasura la arborele artimon. Trecu un sfert de ora. Alert, cu vantul in spate, nu putu face mai mult pentru a se apropia de vapor, care ramanea cu trei mile mai la nord. Neprimind nici un raspuns la semnalele lor, Roger Hinsdale si Louis Clodion luara doua carabine din rastelul careului. Trasera cateva focuri. Vantul batand in acea directie, poate ca vor fi auzite detunaturile.

Nu incapea nici o indoiala ca Harry Markel, John Carpenter si ceilalti intelesera ce se intampla. Mersul corabiei se schimbase, se simtea ruliul. Nu mai avea aceeasi viteza. Apoi auzira focurile de arma de la bord.

Era deci un vapor in apropiere, cu care Alert incerca sa comunice.

Ticalosii, crezandu-se pierduti, isi indoira eforturile pentru a iesi din cala. Izbituri violente rasunara in peretii postului si in panourile puntii. Urlete de furie le insoteau. Dealtfel, primului care ar fi aparut, Will Mitz i-ar fi sfaramat teasta cu un foc de revolver.

Din nefericire, norocul nu fu de partea pasagerilor lui Alert. Semnalele lor ramasera neobservate si focurile de arma nu se auzira O jumatate de ora mai tarziu, vaporul, departandu-se cu cinci-sase mile, disparu la orizont.

Will Mitz reveni spre directia vantului si isi relua drumul spre sud-vest.

In timpul dupa-amiezii, Alert facu diverse ocoluri, inaintand foarte putin. Starea atmosferei nu era deloc linistitoare. Norii se adunau la apus. Vantul se intetea, marea deveni foarte agitata si valurile incepura sa treaca peste teuga. Daca vantul nu slabea, Will Mitz nu va putea sa pastreze directia decat reducand din panze. Era deci din ce in ce mai nelinistit, facand eforturi sa-si ascunda ingrijorarea. Dar Louis Clodion, Roger Hinsdale - cei mai seriosi - isi dadura seama de simtamintele lui. Cand il priveau si-l intrebau din ochi, Will Mitz intorcea capul.

Noaptea care se apropia ameninta sa fie rea. Fu necesar sa se reduca din gabiere, vela foc si brigantina. Aceasta operatiune, dificila si in timpul zilei, va fi si mai grea pe intuneric. Trebuiau sa manevreze pentru a nu fi surprinsi, rezistand intre timp la vantul tare cu rafale.

In adevar, ce s-ar fi intamplat daca Alert era dus din nou spre est? Pana unde l-ar fi tarat o furtuna care ar tine mai multe zile? Nu exista uscat in aceste regiuni decat mult mai la nord-est, si acolo erau periculoasele Bermude, unde corabia mai cazuse prada unei furtuni care-o obligase sa fuga cu vantul in spate. Va ajunge poate sa esueze dincolo de Atlantic, pe recifele coastei africane

Deci era necesar sa reziste, si, atat cat va permite nava, sa se mentina fie in directia de unde batea vantul, fie manevrand numai cu vela mare, in apropierea Antilelor.

Will Mitz le explica despre ce este vorba. Cat timp panzele faceau zgomot ca niste piese de artilerie, se vor ocupa mai intai de micul apoi de marele gabier. Magnus Anders, Tony Renault, Louis Clodion si Axel Wickborn il vor urma pe Will Mitz pe vergi, avand grija sa se tina bine, si, dupa ce vor strange panzele, le vor lega. Cand vor cobori cu totii, vor ridica vergile.

Albertus Leuwen, Hubert Perkins vor sta la carma si Will Mitz le va indica manevrele.

Operatia incepu. Dupa mari eforturi, doua parame erau prinse de micul gabier, care fu intins si orientat in directia vantului.

Acelasi lucru fu facut si cu marele gabier. Cat despre brigantina, nu era nevoie sa urce pe catarg, ci numai sa rasuceasca partea inferioara a panzei pe ghiu. In ceea ce priveste vela foc, se multumira s-o stranga, iar cand vantul va slabi in zori, aveau s-o intinda din nou.

Si acum Alert naviga pe suprafata oceanului cu aceasta velatura. Cateodata avea o inclinatie infricosatoare, izbit de valuri enorme care inundau puntea pana la duneta. Will Mitz, in picioare la carma, il redresa cu vigoare, ajutat de unul sau altul din baieti.

Pastrara aceasta alura toata noaptea si Will Mitz nu crezu macar necesar sa manevreze inainte de rasaritul soarelui. Mersul spre nord-est, pe care-l luase dupa reducerea panzelor, continua pana la ziua.

Cand se ivira zorile, Will Mitz nu parasise puntea, iar baietii, dupa ce se schimbasera din patru in patru ore, se odihnira cateva ceasuri.

Imediat ce se limpezi orizontul de unde batea vantul, Will Mitz il cerceta cu privirea. De-acolo putea veni primejdia. Aspectul cerului nu era linistitor. Daca vantul nu se intetise in timpul noptii, daca ramasese ca o briza mai tare, nu exista nici un semn ca se va potoli curand. Erau de temut si ploi violente cu rafale, contra carora vor trebui luate anumite masuri de prevedere. Poate va fi necesar sa urmeze o anumita directie pentru a rezista mai bine si a tine, cu nava neinclinata, piept valurilor. In loc de a fi pe drumul cel bun, Alert va pierde atunci mai mult decat ar castiga in directia Antilelor.

Curand se dezlantuira rafalele, facand sa trosneasca gabierele, amenintand sa le transforme in zdrente. Daca domnul Patterson nu putea sa iasa din careu, ceilalti, imbracati in mantale ceruite cu gluga, ramasera pe punte la dispozitia lui Will Mitz. Ploaia care cadea torential o strangeau in butoaie, ca sa nu duca lipsa de apa in cazul cand Alert va fi tarat in larg cautand sa evite furtuna.

Dimineata, cu pretul unor eforturi supraomenesti, Will Mitz reusi sa razbata putin spre sud-vest, ceea ce-l facea sa se mentina pe latitudinea Antilelor si, dupa calculele sale, la inaltimea Barbados-ului in partea mijlocie a arhipelagului. Spera sa poata mentine gabierele, brigantina si marele foc, dar dupa-amiaza vantul se inteti schimbandu-se putin spre nord-est.

Inclinarea lui Alert era cateodata atat de mare, ca extremitatea vergei mari atingea creasta valurilor si talazuri enorme il acopereau aproape in intregime.

In cala, Harry Markel si oamenii sai trebuiau sa-si fi dat seama ca lucrurile mergeau prost pe coverta, ca vaporul se lupta cu vijelia si ca Will Mitz nu-i va putea face fata Cand va fi in primejdie, poate va trebui sa recurga la ajutorul lor.

Dar se inselau. Alert era gata sa se scufunde sub velatura, sa se piarda cu oameni cu tot - mai bine decat sa recada in mainile acestor banditi!

Will Mitz nu deznadajdui in aceste groaznice imprejurari si, pe de alta parte, se parea ca tinerii pasageri nu voiau sa creada ca sunt intr-adevar in mare primejdie. Ei se supusera ordinelor date cu mult curaj si indemanare, cand deveni necesara reducerea panzelor.

Marele gabier fu strans; de asemenea si brigantina. Alert ramase numai cu micul gabier - operatie care usura manevrarea sistemului dublelor vergi pe care le avea nava. La pupa, Will Mitz ridica unul din focuri si la catargul artimon o panza triunghiulara, destul de solida sa reziste uraganului. Si in jurul lor mereu aceeasi imensitate pustie! Nici o panza nu se vedea in larg! Dealtfel, puteai oare aborda o nava sau sa cobori o ambarcatiune pe mare?

Will Mitz vazu curand ca va trebui sa paraseasca lupta cu furtuna. Era cu neputinta sa se mentina fie in directia vantului, fie pe drumul pe care pornise. Dar Alert avea, cum se spune in marina, «o iesire» si nu risca sa se incline intr-o parte intr-atat incat sa nu se mai poata redresa. Era adevarat ca Atlanticul intreg se deschidea inaintea lui si in putin timp l 000 de mile il vor desparti de Indiile Occidentale.

Cu bara dedesubt, nava se roti, zdruncinata complet, si dupa ce ataca valurile turbate, riscand sa devieze intr-o parte sau alta, ajunse sa aiba vantul in spate.

Acest fel de a naviga este din cele mai periculoase, cand vasul nu reuseste sa treaca peste valuri, in timp ce pupa este amenintata de ele. Timona este extrem de greu de manipulat si trebuie sa te legi pentru a nu fi aruncat peste bord.

Will Mitz ii obliga pe baieti, contra vointei lor, sa se refugieze in interiorul dunetei. Daca va avea nevoie de ajutorul lor, ii va chema.

Si in acest careu, ai carui pereti trosneau, tinandu-se de banci, cateodata udati de apa de pe punte care patrundea inauntru, redusi la o masa compusa din pesmeti si conserve, ziua de 25 septembrie fu cea mai groaznica zi pe care o petrecusera pana atunci.

Si ce noapte, teribila, intunecoasa si clocotitoare! Uraganul se dezlantuia cu o violenta de necrezut. Va putea oare Alert sa-i reziste 24 de ore? Nu va sfarsi prin a se inclina complet si, pentru a-l redresa, nu va trebui sa i se sfarme catargele? Si vor reusi acest lucru? Nava nu va fi tarata in adanc?

Will Mitz era singur la carma. Energia sa depasind oboseala, el il sustinea pe Alert contra devierilor care amenintau sa-l puna de-a curmezisul valurilor.

Catre miezul noptii, un val imens, ridicandu-se cu cinci-sase picioare peste coronament, cazu pe duneta cu asemenea violenta ca era s-o darame. Apoi, imprastiindu-se pe punte, dupa ce smulse barca cea mare suspendata la pupa, distruse totul in fata lui - cotetele de pasari, cele doua butoaie de apa legate de marele catarg, apoi, scotand si a doua ambarcatiune din lacasul ei, o tari peste bord. Nu mai ramase decat o singura barca, aceea cu care pasagerii incercasera sa fuga prima oara. Dealtfel, n-ar fi putut sa le serveasca pe aceasta mare atat de agitata, care ar fi inghitit-o intr-o clipa.

La trosnetul care facu sa se cutremure nava pana la calcaiul catargelor, Louis Clodion si alti cativa se repezira afara din duneta.

Atunci vocea lui Will Mitz se auzi printre suieraturile rafalelor.

Inapoi inapoi! striga el.

Nu e nici o speranta de scapare? intreba Roger Hinsdale.

Da cu ajutorul lui Dumnezeu, raspunse Will Mitz. El singur ne poate salva

In acest moment se auzi o groaznica sfasietura. O masa alba trecu intre catarge, ca o pasare enorma tarata de urgan. Micul gabier fusese smuls din verga si nu mai ramasesera din el decat niste zdrente.

Alert mergea astfel fara panze, si carma sa, nemaiavand putere sa actioneze, deveni jucaria vantului si a marii, iar nava fu impinsa spre est cu o viteza nebuna.

Cand se ivira zorile, la ce distanta se afla oare Alert de Antile? De cand fusese dus de vant. Nu trebuia evaluata la sute de mile aceasta distanta? Si admitand ca vantul nu se va schimba spre est si ca se vor putea intinde alte panze de schimb, cate zile ii va trebui spre a recastiga timpul pierdut?

Intre timp, furtuna paru sa se potoleasca. Vantul isi schimba brusc directia, asa cum se intampla atat de des in regiunile tropicale. Will Mitz fu mai intai surprins de starea cerului. In timpul ultimelor ore, orizontul din est se curatase de norii grei care-l acopereau in ajun. Louis Clodion si camarazii sai reaparura pe punte. Se parea ca furtuna va inceta.

Marea era foarte agitata, e adevarat, si trebuia cel putin o zi pana sa se linisteasca valurile care se spargeau albite de spuma.

- Da da se termina! repeta Will Mitz.

Si ridica bratele spre cer intr-o miscare de incredere si speranta, la care se asociara si tinerii pasageri.

Acum trebuia actionat pentru a se indrepta nava direct spre est. Vor gasi uscatul in acea parte, oricat de departe ar fi el.

Dealtfel, distanta nu se marise decat din momentul cand Alert, nemaiputand sa manevreze, a trebuit sa fuga din fata furtunii.

Spre pranz, taria vantului scazuse in asa fel incat o nava putea sa intinda tertarolele si sa navigheze cu gabierele si panzele de jos.

Apoi, pe masura ce slabea, briza isi schimba directia spre sud, si Alert n-avea decat sa urmeze drumul bun cu vantul in pupa.

Trebuiau acum sa inlocuiasca micul gabier, apoi sa intinda marele gabier, trinca, brigantina si focurile.

Aceasta treaba se prelungi pana la cinci seara si nu cu putina osteneala pusera panzele noi, scoase din buncar.

Deodata se auzira strigate din fundul calei, apoi izbituri in panouri si in peretii postului. Harry Markel si oamenii sai incercau oare pentru ultima oara sa-si croiasca drum afara?

Tinerii sarira la arme si erau gata sa faca uz de ele contra primului din banditi care s-ar arata.

Dar, aproape imediat, Louis Clodion striga:

- Foc pe nava

In adevar, un fum care venea dinauntrul navei incepu sa navaleasca pe punte.

Nu incapea nici o indoiala ca, probabil din imprudenta, imbatandu-se cu coniac si gin, unii din prizonieri lasasera ca focul sa se intinda la lazile din incarcatura. Se si auzea cum butoaiele sareau in bucati cu violenta.

Puteau stinge acest incendiu? Poate, cu conditia sa se deschida panourile pentru a inunda cala E adevarat ca aceasta insemna sa redai libertatea lui Harry Markel si bandei sale Insemna sa faci posibila caderea lui Alert in mainile lor

Inainte chiar de a incerca sa stinga focul, ticalosii ar fi masacrat si aruncat in mare pasagerii.

Intre timp, in mijlocul tipetelor care deveneau tot mai puternice, rotocoale de fum din ce in ce mai groase se intindeau pe suprafata puntii, iar gudronul dintre scanduri incepea sa se desfaca.

In acelasi timp rasunara alte explozii, mai ales la prova, unde se gaseau depozitate butoaie cu alcool.

Prizonierii trebuiau sa fie pe jumatate asfixiati in aceasta cala unde nu patrundea decat foarte putin aer.

- Will! Will! strigara John Howard, Tony Renault, Albertus Leuwen, intinzand bratele spre el

Si parca cereau indurare pentru Harry Markel si oamenii lui

Nu! Salvarea comuna interzicea orice slabiciune, orice mila

Dealtfel, nu mai era nici un moment de pierdut in mijlocul unui incendiu ce nu putea fi stins si care curand ar fi cuprins toata corabia! Trebuia parasit Alert, si echipajul sau va pieri odata cu el!

A doua barca si iola din spate disparusera in timpul furtunii si nu mai ramasese decat barca de la tribord.

Will Mitz privi marea care era acum mai putin furioasa Se uita la Alert care era cuprins de o perdea de flacari apoi la tinerii pasageri speriati si striga:

- Imbarcarea!

XIII.

LA VOIA INTAMPLARII.

Nu mai era vorba de data aceasta sa abordeze un vas ce se gasea la cateva cabluri distanta, nici macar la cateva mile in larg. Nava prada incendiului trebuia parasita. Si pe suprafata unei mari pustii, cu speranta nesigura de a fi reperati in aceste regiuni, intr-o ambarcatiune fragila, expusa la atatea primejdii!

In timp ce Will Mitz facea in graba pregatirile de plecare si se ocupa sa coboare ultima barca de la bord, ce se-ntampla in cala?

Urlete ingrozitoare se auzeau sub punte. Izbituri necontenite miscau panourile si tambuchiul postului. Si cine stie daca prizonierii nu vor reusi in cele din urma sa le deschida, sau prin vreo gaura facuta in coca nu vor izbuti sa se arunce in mare pentru ca apoi sa urce pe punte?

Cat despre dezlantuirea incendiului, ipoteza cea mai probabila era ca un butoias cu alcool sa se fi spart si continutul sa fi luat foc din imprudenta vreunui Morden sau a altuia, care nu mai era stapan pe actele lui din cauza betiei. In prezent focul se intindea in toata cala din fata, pana la peretele care o despartea de pupa. Admitand chiar ca focul s-ar opri la acest perete etans, nava tot va pieri si nu vor mai ramane curand din ea decat cateva epave la suprafata marii.

Imediat ce barca coborata de pe gruiuri fu amarata de nava, Will Mitz incarca tot ce era necesar pentru o calatorie care putea fi lunga. Louis Clodion si Albertus Leuwen, dupa ce se asezasera in barca, primira doua lazi cu conserve si pesmeti din cambuza, un ultim butoias cu alcool, doua cu apa dulce, o masina de gatit portativa, doi saci cu carbuni, o cantitate mica de ceai, cateva arme cu munitii, apoi diverse unelte de bucatarie. In acelasi timp, Tony Renault si ceilalti trimiteau greementul ambarcatiunii: un catarg, cu paramele lui, o panza cu verga, focul din fata, patru lopeti, carma, busola si o harta generala a Antilelor. Adaugara si cateva undite, caci va fi poate necesar sa se recurga la pescuit pentru un supliment de hrana.

Domnul Patterson fu primul care cobori in barca. Sarmanul om, pe care atatea incercari il zdrobisera, nu se mai gandea nici la trigonocefalul sau destinat sa piara in flacari, nici la cuvintele intraductibile ale citatului latin! Nu mai era preocupat decat ca trebuie sa strabata marea in aceasta barca, in care Will Mitz arunca haine de schimb, mantale cernite, paturi si o prelata care va permite sa se faca o tenda.

Pregatirile fura terminate intr-un sfert de ora, in timp ce urletele se auzeau tot mai ingrozitoare din mijlocul focului care cuprinsese paramele, panzele si catargele.

Si in fiecare moment te puteai astepta sa apara vreun om scapat din cala in flacari, ca un spectru pe jumatate ars printre mugetele acestui cuptor

Era timpul ca Alert sa fie parasit. Nimic nu fusese uitat si Will Mitz se pregatea sa se imbarce, cand Niels Harboe ii zise:

- Si banii

- Da, raspunse Will Mitz, acesti bani sunt ai binefacatoarei noastre. Ei trebuie salvati, sau vor pieri cu aceasta nava din care nu va mai ramane nimic!

Intorcandu-se in careu, lua banii depusi de domnul Patterson in cabina, reveni pe punte, sari peste balustrada si, indata ce cobori in barca, zise:

- Impinge!

Indepartandu-se de nava, ambarcatiunea porni spre vest.

In acel moment o explozie se produse in cala din cauza presiunii aerului supraincalzit. Ea fu atat de violenta, incat arborele trinchet, smuls din calcai, se pravali pe babord. In acelasi timp, Alert se inclina sub puterea izbiturii pentru a se redresa imediat, si apa care ar fi stins incendiul nu patrunse in interior.

Niciunul din oamenii lui Harry Markel nu aparu pe punte. Sau fusesera asfixiati, sau inca nu putusera sa-si croiasca o iesire prin fum si flacari.

Era ora cinci si jumatate seara. Vantul moderat permitea sa se instaleze panza barcii, urmand ca ea sa fie scoasa daca se intetea. Tony Renault si Magnus Anders o ridicara, ca si focul. Will Mitz se aseza la carma, lopetile fura scoase din furcheti si puse inauntru. In sfarsit, pentru a obtine toata viteza posibila, fara sa compromita siguranta, se slabi putin scota si ambarcatiunea se avanta usor pe suprafata marii.

Will Mitz nu ajunsese inca la o jumatate de mila, cand celelalte doua catarge ale lui Alert se prabusira, dupa ce paramele care le fixau luasera foc. Nava, neteda ca un ponton, se inclina de data aceasta spre babord si nu se mai redresa. Putin cate putin, apa navali peste balustrada. Cativa oameni se aratara pe coasta ei, intre altii si Harry Markel. Ticalosul scoase un ultim strigat de furie, vazand barca atat de departe, ca ar fi fost imposibil s-o mai ajunga. In sfarsit, Alert se scufunda in abis. Soarta ii pedepsise pe piratii de pe Halifax, care scapasera de justitia omeneasca. Din corabie nu se mai vedeau decat niste ramasite de catarg care pluteau in deriva.

Vazand cum Alert se scufunda, tinerii pasageri nu putura sa-si stapaneasca emotia profunda si lacrimile le venira in ochi.

Intre timp, daca de douasprezece ore furtuna incetase, situatia ambarcatiunii nu era mai putin grea.

Barca masura treizeci de picioare de la etrava la carma si era lata de cinci picioare. Deci putea duce unsprezece pasageri. Dar, neavand punte, nu oferea nici un adapost contra ploii sau vantului si risca sa se umple de apa la primele valuri mai mari. Totusi, intre catarg si etrava, Will Mitz instala o prelata, care, intinsa dintr-o parte in alta si sustinuta de vergi, forma un fel de tenda sub care se puteau adaposti trei persoane.

In acelasi timp, Louis Clodion si Roger Hinsdale luara masuri sa adaposteasca busola si lazile de pesmeti si conserve in fundul barcii. Cat despre provizii, ele trebuiau sa dureze vreo zece zile, in afara de ce se putea pescui. In ce priveste apa dulce, fara sa socoteasca ce puteau strange de la ploi, ar fi avut pe o saptamana, distribuind-o cu socoteala. In acest interval puteau spera oare sa ajunga Ia uscat fie in Antile, fie in Bermude

Nu, desigur, Alert fusese probabil tarat mult in larg si in special spre sud-est, ceea ce-l departa de Bermude. Astfel ca Will Mitz va cauta sa ajunga la una din insulele Antile sau pe coastele americane ale Braziliei, ale Venezuelei sau ale Guyanei. Dar speranta lui se intemeia mai mult pe intalnirea cu un vapor, care sa le aduca salvarea.

Aceasta era situatia in seara de 26 septembrie. Noaptea se apropia si in curand intunericul va fi complet. La apusul soarelui, aspectul cerului nu parea rau, mai mult incetosat decat innorat, atat in est cat si in vest. Marea se calma treptat si valurile se prefacura intr-o hula lunga. Alizeele continuau sa bata, ceea ce permitea pastrarea panzei. Pentru a lumina calea, nu trebuia sa te bizui pe luna, care era noua; dar, intre numeroasele stele, cea polara va straluci la nord, la cateva grade de orizont.

In primul rand, Louis Clodion si camarazii sai se oferira sa treaca la lopeti, schimbandu-se din ora in ora. Will Mitz le atrase atentia ca nu era nevoie de aceasta supraoboseala si ca era mai bine sa-si menajeze fortele.

Briza este regulata, spuse el, si se pare ca va ramane asa. Avem tot timpul sa vaslim daca revine acalmia sau daca trebuie sa fortam viteza pentru a intalni un vapor

Will, intreba Roger Hinsdale, la ce distanta crezi ca s-ar gasi uscatul cel mai apropiat

La cel putin 400 de mile

Si cat ar putea strabate barca noastra cu o briza moderata? Adauga Louis Clodion.

Aproximativ vreo 60 de mile in 24 de ore.

Am avea deci de navigat vreo sapte-opt zile zise Albertus Leuwen.

Da, raspunse Will Mitz, in afara de cazul cand, pana atunci, am gasi refugiu la bordul unui vapor Ar fi eventualitatea cea mai fericita, cea pe care trebuie sa ne bizuim cel mai mult.

In orice caz, relua Louis Clodion, nu ne menaja Suntem la dispozitia ta daca briza slabeste

Stiu, raspunse Will Mitz, si am speranta ca o sa scapam cu totii! Dar este de prisos sa te obosesti fara a fi necesar Intindeti-va sub prelata sau pe fundul ambarcatiunii si dormiti Daca va fi nevoie, va voi trezi Cred ca noaptea va fi linistita

Nu vrei ca unul din noi sa ramana la scota panzei? propuse Axel Wickborn.

Nu-i neaparata nevoie, domnule Axel, si eu ma voi ingriji de toate Va repet, daca vantul ne va obliga sa strangem panzele si sa trecem la lopeti, va voi chema Credeti-ma, puneti paturile pe voi si dormiti pana dimineata.

Tinerii facura ce le ceru Will Mitz. Doi dintre ei se bagara sub tenda langa domnul Patterson; ceilalti se intinsera pe banci si curand toti dormeau la bord.

Will Mitz, singur la pupa, tinea echea carmei cu o mana si cu cealalta era gata sa slabeasca sau sa stranga scotele velei si focului. Un mic felinar lumina busola din fata lui si-i indica daca ambarcatiunea devia din drumul sau. Astfel se scursera ore lungi, fara ca Will Mitz sa cada prada somnului. Prea multe ganduri il preocupau si-l nelinisteau. Calauzit de o neclintita incredere, nu deznadajduise. Era la pupa acestei barci, cum fusese cu o seara inainte pe duneta lui Alert, conducand-o cu o mana ferma, asa cum condusese corabia. Dar, in loc de o nava solida care sa-l duca pe el si pe tinerii sai tovarasi, nu mai aveau acum decat o fragila ambarcatiune, cu o rezerva de alimente pentru o singura saptamana, care ii expunea la toate nesigurantele, toate capriciile si toate primejdiile marii.

Briza mentinandu-se moderata, Will Mitz nu trebui sa trezeasca micul grup si de cateva ori, deschizand ochii unul sau altul dintre ei, il intrebau:

Merge

Da, merge! raspundea el.

Si dupa un semn amical, intinsi din nou sub patura, adormeau linistiti.

In zori, toti fura in picioare, chiar si domnul Patterson, care iesi de sub tenda si se aseza la prova.

Se anunta o zi frumoasa. Soarele se inalta pe un orizont acoperit de o usoara ceata, pe care primele raze o risipira. O briza lina sufla la suprafata marii incretind-o cu mici valuri care clipoceau de-a lungul ambarcatiunii. In primul rand si ca de obicei, Tony Renault, cum facea si pe bordul lui Alert, se ocupa de micul dejun compus din ceai pe care-l incalzi pe masina de gatit portativa, pesmeti scosi din una din lazi. Apoi cateva picaturi de coniac amestecate cu apa dulce. Roger Hinsdale, adresandu-se lui Will Mitz, spuse:

Trebuie sa dormi la randul tau Trebuie, daca vrei sa stai la carma in noaptea asta

Trebuie! spuse si Louis Clodion.

Will Mitz cerceta cu privirea orizontul, si vazand calmul marii si vantul atat de regulat, zise:

- Voi dormi doua ore.

Predand echea lui Magnus Anders, dupa ce-i daduse cateva instructiuni, merse sa se intinda sub tenda.

Dupa doua ore, asa cum spusese, reaparu si veni la pupa.

Imediat ce se convinse ca ambarcatiunea era pe drum bun, cerceta cerul si marea. Conditiile atmosferice nu se schimbasera. Soarele se ridica pe un cer senin. Temperatura ar fi fost insuportabila cu reverberatia apelor daca briza n-ar fi scazut-o.

Totusi, pe intreaga intindere, cat puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea nici forma alba a vreunei panze, nici vreo tramba de fum. Binoclurile se plimbara in zadar de-a lungul vastului perimetru.

De obicei, in aceasta epoca a anului, vapoarele engleze, franceze, americane si germane frecventau aceste regiuni, marginite la nord de arhipelagul Bermudelor si la vest de arhipelagul Indiilor Occidentale. Se intampla rar ca in timpul unei zile sa nu te incrucisezi cu vreun vapor.

Asa ca Will Mitz se intreba daca furtuna nu-l azvarlise pe Alert in larg, mai departe decat isi inchipuise, la o distanta care nu va putea fi strabatuta in mai putin de doua sau trei saptamani! Dar proviziile se vor sfarsi cu mult mai devreme! Nu se vor mai putea baza decat pe pescuit, pentru a-si procura hrana, si pe ploaie pentru a-si potoli chinurile setei

Aceste ganduri nelinistitoare Will Mitz le pastra in el, aratand celorlalti o incredere pe care incepea s-o piarda.

Dimineata trecu in aceste conditii, care ramasera neschimbate. Un fel de panza patrata suplimentara, pusa pe un bat, mari viteza barcii care avea vantul in spate.

Masa de pranz, mai putin simpla ca prima, fu alcatuita din pesmeti. Carne uscata, legume conservate care trebuiau putin incalzite si, ca bautura, ceai. Domnul Patterson, adaptandu-se situatiei, manca cu pofta. Tinerii sai insotitori se-nfruptara si ei din plin. Si inima lui Will Mitz se strangea gandind la groaznicele eventualitati ale viitorului, daca navigatia se prelungea

Dupa-amiaza unditele aruncate adusera cativa pesti care, fierti in apa de mare, imbogatira meniul cinei.

Apoi veni noaptea. Nici o panza nu fusese vazuta inainte de apusul soarelui. Obligandu-i pe Louis Clodion si pe camarazii sai sa doarma ca si in ajun, Will Mitz ramase la carma pana se ivira zorile.

A doua zi, 28 septembrie, vantul, care slabise putin intre apusul si rasaritul soarelui, se inteti pe masura ce astrul zilei se ridica spre zenit.

Dimineata trebuira sa stranga panza patrata. Cu viteza ce-o avea, barca lua putina apa la pupa si devierile deveneau greu de evitat. Will Mitz, prevazator pentru cazul cand vor trebui stranse panzele, se odihni cele doua ore.

Vantul isi preciza directia, cu un cer de un albastru intens, fara nori. Cu toate ca soarele, incepand de la echinox, descria un arc zilnic mai putin alungit, razele sale oblice erau foarte fierbinti. Asa ca era bine sa se economiseasca apa dulce, pentru ca numai ploaia putea mari cantitatea care era pe jumatate epuizata. Trebui sa se aplice rationalizarea ei. Si fiecare se supuse fara sa se planga.

In aceasta zi, la orele trei dupa-amiaza, se zari un fum usor spre nord-est si miji speranta intalnirii cu un vapor.

Aceasta speranta se spulbera repede. Aparu silueta unui mare vapor cu aburi, dar la zece mile departare de barca. Era imposibil sa-i atraga atentia si Will Mitz constata imediat ca nu-i va putea iesi in cale.

In adevar, dupa o ora, vaporul depasise ambarcatiunea si nu se mai vazura decat ultimele rotocoale de fum gonite de briza.

Inainte de cina, Tony Renault, Huben Perkins si Albertus Leuwen mai prinsera cativa pesti, care fura gatiti ca si ieri. Dealtfel, trebuia economisit si carbunele masinii de gatit.

A doua zi navigatia urma aproape in aceleasi conditiuni. Numai vantul schimbandu-se usor spre nord, fu nevoie sa se stranga putin scotele si sa se mearga cu vantul piezis. Viteza nu se micsora, dar barca se inclina cateodata atat de tare incat copastia sa ajungea la suprafata apei.

Will Mitz o sustinea cu carma, dand o mana de ajutor cand ameninta sa se umple cu apa, in timp ce Tony Renault manevra scota panzei.

Ceea ce il nelinistea pe Will Mitz era ca temerile sale, pe care incercase in zadar sa le ascunda, incepeau sa-i cuprinda si pe tinerii sai tovarasi.

Si in primul rand, domnul Patterson, inzestrat mai putin pentru aceste mari incercari, parea sa nu mai poata rezista, cum o facuse pana atunci. Si asta nu pentru ca ar fi suferit de rau de mare. Nu! Avea accese de febra insotite de o sete arzatoare. Si, pentru a-l linisti, fiecare voia bucuros sa renunte la partea sa de apa dulce, si asa destul de redusa. Daca mai slabea, daca-l apuca delirul - si cateodata ii scapau din gura cuvinte incoerente - ce se putea face pentru el

Pe de alta parte, Axel Wickborn si Hubert Perkins fura cuprinsi de asemenea slabiciune, ca nu puteau nici sa sada pe banci. Chipurile lor palide, ochii afundati in orbite si privirea lor ratacite aratau ca erau la capatul puterilor si trebuira sa fie culcati langa domnul Patterson.

Noaptea de 29 spre 30 septembrie facu sa creasca nelinistea lui Will Mitz. Roger Hinsdale, Tony Renault si Magnus Anders, care se dovedisera atat de energici pana acum, trebuira sa se alature celor bolnavi.

Si, culmea ghinionului, vantul, pana atunci bun pentru mersul ambarcatiunii, avea tendinta sa slabeasca.

Iata ce era cel mai mult de temut-acalmia al carei sfarsit nu se putea prevedea: cu noi intarzieri, cu proviziile care scadeau zi de zi si cu apa dulce care va fi curand redusa la cativa litri si va incepe sa lipseasca.

Barca parasise Alert in 26 seara. De patru zile ratacea la intamplare, spre apus. Si, cand Louis Clodion intreba cam cate mile au facut in directia vest, Will Mitz raspunse:

- O suta cincizeci, poate

O suta cincizeci! exclama John Howard. Si inca nu zarim uscatul.

Oare nu se mai gaseste pamant in aceasta parte? murmura Niels Harboe.

Will Mitz nu stia ce sa spuna. Pamantul era acolo, dar nu putea sa stie la ce distanta!

In realitate, daca mai existau inca provizii pentru cateva zile, apa nu va mai ajunge decat pentru 48 de ore, daca ploaia nu va cadea in acest timp.

Si tocmai seninul fara pata al cerului facea sa dispara orice speranta in aceasta privinta. Vantul care se schimbase spre nord nu aducea nici un nor.

Barca deviase probabil spre sud si in aceasta directie nu va putea intalni coasta americana, ci vastul ocean, deschis pana la marea antarctica!

Dealtfel, in noaptea de l spre 2 octombrie, briza slabi incetul cu incetul si, la rasaritul soarelui, panza se lipsi de catarg.

Ce privire desperata aruncara si cei mai curajosi acelei imensitati! Will Mitz, chiar el, nu putu decat sa adreseze acest ultim apel Providentei:

- Ai mila de noi!

Inca o zi intreaga trecu lara nici o schimbare si pe o caldura inabusitoare trebuira sa se schimbe fara incetare la lopeti. Nu mai erau decat patru care puteau face acest lucru: Louis Clodion, Tony Renault, John Howard si Magnus Anders. Camarazii lor, rupti de oboseala, doborati de febra, zaceau pe fundul barcii. Si apa potabila le va lipsi curand

Will Mitz, totusi, pastra destula energie pentru a-i incuraja pe tinerii sai tovarasi. El nu parasea echea decat ca sa apuce lopata, cand ii venea randul. Zadarnic spera ca vantul va reincepe sa bata. Norii albi de la orizont se risipeau aproape imediat. Panza nu se mai umfla, si daca o lasara pe catarg era numai ca sa le serveasca de adapost contra razelor fierbinti ale soarelui.

Aceasta situatie nu se mai putea prelungi.

In timpul noptii de 3 spre 4 octombrie, mai multi dintre ei intrara in delir. Strigau isi chemau mamele Fara necontenita supraveghere a lui Will Mitz, s-ar fi aruncat in mare in timpul groaznicelor halucinatii.

In sfarsit se facu ziua, poate pentru unii din ei cea care le va pune capat suferintelor.

Deodata se auzi un strigat - un strigat scapat din gura lui Louis Clodion:

- Vapor!

XIV.

LA SFARSITUL CALATORIEI.

Vaporul Victoria, dupa ce parasise Dominica avand destinatia Liverpool, se gasea la 350 de mile sud-est de Antile cand oamenii de cart zarira barca lui Alert.

Capitanul John Davis, anuntat imediat, dadu ordin ca vasul sa se indrepte catre ambarcatiune.

In momentul cand Louis Clodion scosese strigatul «vapor», Will Mitz si alti doi-trei se ridicara si intinsera bratele catre nava.

Cei mai valizi regasira atunci puteri noi si capitanul Victoriei nu avu nevoie sa trimita o ambarcatiune pentru a-i aduce. Cu Will Mitz si Louis Clodion la lopeti si Tony Renault la carma, barca nu intarzie sa se aseze langa coasta navei. Fu aruncata o parama si coborata scara. Dupa cinci minute, toti pasagerii de pe Alert erau la bordul Victoriei, unde fura primiti cu mare bunavointa, dandu-li-se si ajutoarele de care aveau atata nevoie. Iata-i deci salvati pe pensionarii de la Antilian School, pe bursierii doamnei Kethlen Seymour, si cu ei si pe domnul Horatio Patterson, odata cu acel curajos Will Mitz, caruia ii datorau viata!

Louis Clodion povesti ce se petrecuse de la plecarea din Barbados. Capitanul Victoriei afla in ce conditii se efectuase prima traversare, cand Alert cazuse in mainile lui Harry Markel si a bandei sale, apoi calatoria de explorare a Antilelor, cum Will Mitz descoperise intentiile acestor ticalosi, cum el si tinerii sai tovarasi trebuisera sa fuga de pe corabia in flacari si, in sfarsit, cum se desfasurase navigatia barcii lor in timpul ultimelor zile.

Alert, despre care se credea ca la aceasta data se afla la doua treimi din calatoria sa de intoarcere, se scufundase in adancurile Atlanticului cu piratii de pe Halifax, cu evadatii din inchisoarea din Queenstown.

Si atunci, in numele camarazilor sai, cu o voce profund emotionata, Louis Clodion ii multumi lui Will Mitz pentru tot ce acest curajos matelot facuse pentru dansii. Imbratisandu-l pe rand, toti plangeau de bucurie si recunostinta.

Victoria era un vapor pentru transportul carbunilor, avand 2 500 de tone. Dupa ce dusese un transport de huila la Dominica, se intorcea cu balast la Liverpool. Pasagerii de pe Alert vor fi deci dusi direct in Anglia. Si cum Victoria strabatea usor l5 mile pe ora, intoarcerea domnului Horatio Patterson si a tinerilor laureati avea sa se faca in cel mult o saptamana.

Se intelege de la sine ca, inca din aceasta prima zi, gratie ingrijirilor ce le fusesera date, oboselile fizice si morale, teribilele incercari prin care trecusera nu mai lasasera urme. Acestea faceau parte acum din amintirile lor. Nu mai simteau decat satisfactie, imensa fericire de a fi terminat cu primejdiile celei de-a doua traversari si cu suferintele indurate in ambarcatiunea lor, in mijlocul Atlanticului.

Iar domnul Patterson, dupa ce terminase o lunga si interesanta conversatie cu capitanul de pe Victoria in care fusesera amestecate figurile celor doi monstri, Harry Markel si sarpele din Martinica, se exprima astfel:

- Desigur, domnule capitan, e bine totdeauna sa se ia cele mai amanuntite masuri de prevedere inaintea unei calatorii! Suave mari magna[50], e placut, cum a spus Lucretiu, e placut, cand marea este agitata, sa-ti aduci aminte ca ti-ai facut datoria! Ce s-ar fi intamplat daca as fi disparut in adancurile oceanului Daca nu m-as fi intors acasa Daca ar fi trecut multi ani fara nici o stire despre administratorul de la Antilian School? E drept ca doamna Patterson ar fi putut sa beneficieze de ultimele dispozitii pe care am crezut de cuviinta sa le iau! Dar, slava Domnului, ma voi inapoia la timp si nu va fi nevoie sa se aplice dispozitiile mele! Finis coronat opus!51

Capitanul Victoriei nu intelesese, probabil, ce-i spusese administratorul, nici in latineste si nici macar in limba sa, despre doamna Patterson; dar nu insista si nu putu decat sa-l felicite pe noul pasager ca scapase din atatea primejdii.

Cum se vede, domnul Patterson isi revenise cu totul si-si recapatase obisnuita libertate de spirit. Si atunci isi aminti de faimosul citat latin pe care nu reusise inca sa-l traduca. Dealtfel, Tony Renault nu intelegea sa-l ierte si a doua zi, fata de camarazii sai, intreba:

Ei bine, domnule Patterson, si talmacirea?

A frazei tale latinesti? Da.

Letorum rosam angelum?

Nu Nu Rectifica Tony Renault, rosam angelum letorum.

Ah, ce importanta are ordinea cuvintelor

Din contra, are mare importanta, domnule Patterson!

Asta-i nostim!

Asa este! Si n-ati gasit?

Am gasit ca asta nu-nseamna absolut nimic

Greseala! E drept ca am uitat sa va previn ca aceasta fraza nu se poate traduce decat in franceza

Ai sa-mi spui, in sfarsit, cum?

Da cand vom ajunge pe coasta engleza!

In zilele urmatoare, domnul Patterson suci si invarti zadarnic acele cuvinte cabalistice! Un latinist ca dansul sa fie luat pe nepregatite! Asadar, foarte plictisit si jignit, cum se auzi cuvantul «pamant!» la bord, ii ceru lui Tony Renault sa-i explice imediat.

Nimic mai simplu, raspunse tanarul matelot de la Antilian School.

- Ei bine?

- Rosom angelum letorum inseamna intr-o franceza curata: «Rose a mancat omleta cu rom!»[52]

Domnul Patterson nu pricepu mai intai nimic, dar, cand intelese, sari in sus ca si cum ar fi fost electrocutat, apoi isi acoperi fata in semn de groaza.

Pe scurt, dupa o traversare fericita, la data de 22 octombrie, Victoria intra in canalul Saint George si in aceeasi seara ancora in docurile din Liverpool.

Fura trimise imediat telegrame directorului de la Antilian School si familiilor tinerilor, anuntand intoarcerea lor.

Chiar in acea seara ziarele relatau faptele care se petrecusera si povesteau in ce conditii domnul Horatio Patterson si laureatii fusesera repatriati in Anglia.

Aceasta stire avu un rasunet urias. Emotia fu imensa cand se cunoscura amanuntele dramei care incepuse in golful Cork cu masacrarea capitanului Paxton si a echipajului sau si al carei deznodamant avusese loc in plin ocean, prin inecarea lui Harry Markel si a intregii sale bande.

In acelasi timp, din ordinul domnului Ardagh, doamna Kethlen Seymour fu informata de aceste evenimente. Este usor de inchipuit emotia acestei minunate si generoase doamne! Ce s-ar fi intamplat daca ea n-ar fi avut ideea calatoriei lui Will Mitz cu Alert! Si ce recunostinta ii arata acestui curajos marinar, care devenise eroul zilei! Fiind acum la Liverpool, Will Mitz nu mai avea decat sa astepte imbarcarea sa ca secund pe Elisa Warden.

Dupa ce adusera din nou capitanului Victoriei toate multumirile pentru modul cum s-a purtat, domnul Patterson si elevii luara trenul de noapte si a doua zi sosira la Antilian School.

La acea data vacanta fiind terminata, e usor de inchipuit ce primire li se facu calatorilor, dupa toate peripetiile calatoriei! Trebuira sa povesteasca fiecare amanunt si desigur se va discuta inca multa vreme despre asta, poate totdeauna, in recreatii. In pofida tuturor primejdiilor din care scapasera pasagerii de pe Alert, cati dintre camarazii lor nu regretara ca n-au putut sa le impartaseasca! Si nu incape nici o indoiala ca daca se va face un nou concurs pentru burse de calatorie, nu vor lipsi concurentii! E drept, totul lasa sa se spere ca ei nu vor mai intalni o banda de pirati care sa puna mana pe nava ce va servi la transportul noilor laureati.

Intre timp, toti erau grabiti sa-si revada familiile care-i asteptau cu atata nerabdare - si cat de putin lipsise ca sa nu se mai intoarca niciodata din aceasta calatorie in Antile.

Astfel, cu exceptia lui Hubert Perkins, ai carui parinti locuiau in Antigua, si a lui Roger Hinsdale, a carui familie statea la Londra, John Howard, Louis Clodion, Tony Renault, Niels Harboe, Axel Wickborn, Albertus Leuwen si Magnus Anders plecara imediat spre Manchester, Paris, Nantes, Copenhaga, Rotterdam si Gotteborg, dornici sa petreaca mai multe zile acasa, inainte de a reveni la Antilian School.

Aceasta intamplare s-ar putea incheia, daca nu ar atrage pentru ultima oara atentia asupra domnului Horatio Patterson.

Fara indoiala ca in momentul cand cei doi soti cazura unul in bratele celuilalt, clipa a fost foarte emotionanta. Nu! Doamna Patterson nu putea sa-si inchipuie ca acest om atat de asezat si metodic, atat de departe de orice intamplare suparatoare a vietii, sa fi fost expus la atatea primejdii din care a scapat cu bine! Dar acest om vrednic spunea ca nu va mai risca niciodata sa infrunte pericolele unei traversari! A doua oara nu va mai scapa poate, asa ca non bis in idem[53], si doamna Patterson admise fara obiectie aceasta axioma de jurisprudenta.

Cand domnul Patterson depuse in mainile doamnei Patterson prima de 700 de lire luata la Barbados, nu putu decat sa-i exprime marele sau regret ca nu putea sa-i dea si faimosul trigonocefal, care fusese inghitit de intunecatele abisuri ale Oceanului Atlantic. Ce efect extraordinar ar fi produs acest sarpe in salonul economatului sau, cel putin, in sala de istorie naturala de la Antilian School!

Si atunci domnul Patterson adauga:

- Nu ne mai ramane acum decat sa-l prevenim pe cuviosul Finbook, de la parohia din Oxford Street.

Doamna Patterson nu putu sa-si retina un suras si spuse simplu:

E inutil, prietene

Cum, inutil! exclama domnul Patterson, in culmea surprizei si a uimirii.

Aceasta cere o explicatie si iat-o:

Din exces de precautie si cu mania sa fantastica pentru ordine, dusa la extrem in orice chestiune, meticulosul administrator de la Antilian School, negasind suficient testamentul pe care-l facuse pentru reglementarea succesiunii, si-a propus sa divorteze inainte de plecare. In felul acesta, daca n-ar avea stiri despre el si daca n-ar reveni niciodata, doamna Patterson sa nu trebuiasca sa astepte sa treaca ani si ani pentru a fi libera de orice tutela, cum s-a intamplat cu multe sotii de exploratori in astfel de triste situatii. Domnul Patterson nu putea sa fie de acord ca, in timpul absentei sale, succesiunea sa nu fie imediat lichidata, asa cum se cuvine in cazul cand lucrurile sunt facute ordonat si metodic, si ca scumpa lui tovarasa de viata, pentru credinta si afectiunea sa, sa nu fie in masura sa dispuna personal de mica sa avere, asa cum se cuvine unei vaduve.

Daca ideile domnului Patterson erau prea inradacinate ca sa-i poti opune vreun rationament, in schimb si sotia lui avea principii nestramutate. Ea nu accepta divortul in nici un fel de imprejurare. Dar, in acelasi timp, administratorul, care era foarte incapatanat, era si fantastic de distrat - cum s-a putut constata din aceasta povestire - si pe acest lucru se baza doamna Patterson pentru ca totul sa se aranjeze conform dorintei sale. In intelegere cu un notar, vechi prieten, consilier la Antilian School, ea se facuse ca accepta toate demersurile. Dar, cuprins de emotia atat de legitima care-i cauza acest act, asa cum bine prevazuse doamna Patterson, sotul ei nu remarcase nimic.

- Nu, domnule Patterson, eu n-am iscalit Noi n-am fost niciodata despartiti prin divort si contractul nostru de casatorie a ramas si va ramane cum a fost.

- Ne variatur![54] raspunse domnul Horatio Patterson, strangand-o cu dragoste in brate pe doamna Patterson.

SFARSIT

[1] Ex aequo - la egalitate (in limba latina).

[2] Insulele Vantului: Guadelupa, Martinica, Desirade si Marie Galante; Insulele de sub Vant sunt cele din dreptul Venezuelei. Au fost denumite astfel in raport cu constanta vanturilor tropicale la care sunt expuse.

[3] Prin Indiile Occidentale (sau de Vest) se inteleg insulele din zona Marii Caraibilor, spre deosebire de Indiile de Est, care cuprind zona insulelor indoneziene.

[4] Romanul lui Jules Verne prezinta harta politica a Antilelor de la sfarsitul secolului trecut. Astazi, un numar de insule s-au constituit in state independente - Cuba, Jamaica, Insula Barbados, Dominica, s.a. - altele devenind teritorii dependente, neautonome sau cu statul special.

[5] Minunata Africa (in limba latina).

[6] Humbug - escrocherie.

[7] Quos ego -.voi, pe care. Expresie lasata in suspensie, prin care Neptun ameninta vanturile, pentru furtuna dezlantuita fara ordinul lui.

[8] Tetis - zeita a marii, mama lui Ahile.

[9] Sui compos - stapan pe sine insuti [10] Aeternum vale - adio pentru totdeauna.

[11] Maine vom merge pe-ntinsul marii nesfarsite.

[12] Ingens aequor - marea nesfarsita.

[13] Golf mic in forma de semicerc, situat intre promontorii muntoase, in care navele gasesc un adapost natural pe timp de furtuna.

[14] Hoc erat in votis - aceasta mi-era dorinta.

[15] Diem perdidi - am pierdut ziua.

[16] Deus ex machina - zeul care coboara cu masina. In teatrul antic actorul care interpreta un zeu era coborat pe scena cu ajutorul unui scripete - de obicei la sfarsitul piesei, pentru a aduce dezlegarea conflictului.

[17] Potus - bautura (in limba latina).

[18] Cibus - mancare (in limba latina).

[19] Requiem - slujba religioasa pentru morti. Aici, o aluzie la atacul mortal al rechinului.

[20] Aes triplex - ban cu tripla valoare.

[21] Horesco referens - ma ingrozesc amintindu-mi.

[22] Talis pater, talis mater, quales filiae - asa tata, asa mama, astfel de fiice.

[23] Dulces reminiscetur Argos - iti reaminteste de placutul Argos.

[24] Et in Arcadia ego - si eu am fost in Arcadia.

[25] si parva licet componere magnis - daca este permis sa compari cele mici cu cele mari.

[26] Ars longa vita brevis - arta e lunga, viata e scurta.

[27] Hac et nunc - aici si acum.

[28] Calambur care se traduce astfel: cade din ramura in ramura si face «buf!».

[29] Pede maritimo - cu picior de marinar.

[30] Velut stabuli custos in montibus olim considit scopulo - odinioara, paznicul staulului, in munti, s-a prins de stanca.

[31] Custos stabuli - paznicul staulului.

[32] Sic itur ad astra - astfel se ajunge la astre.

[33] In limba franceza, joc de cuvinte de la verbul peler - a coji.

[34] Trebuie sa amintim aici dezastrul care, cativa ani mai tarziu, avea sa izbeasca Martinica, in dimineata zilei de 8 mai 1902: cutremurul si eruptiile care au distrus o parte a insulei. Saint Pierre, situat la 22 km de Fort-de-France, a suferi ravagii din cauza aburilor si cenusii din craterul muntelui Pelé. Mii de locuitori au pierit sufocati de inhalarea aerului cald. Dealtfel, insula nu a avut avarii decat in partea care se afla la Marea Caraibilor, parte intr-adevar vulcanica (n.a.).

[35] Latet anguis in herba - sarpele se ascunde in iarba.

[36] Dies notanda lapillo - ziua trebuie notata cu o piatra.

[37] Bella matribus detestata - razboaiele sunt detestate de mame.

[38] De visu et de auditu - vazand si auzind.

[39] Dead heat - cursa de cai pe care doi concurenti o castiga ajungand in acelasi timp.

[40] Equus - cal.

[41] Aequus - egal.

[42] Monstrum horrendum informe, ingens cui - trebuie sa te ingrozesti de aratarea urata si uriasa.

[43] Patuit incessu Dea - zeita a ingaduit plecarea.

[44] Hanc lucem lactea gemma notet - aceasta stralucire o da pretioasa piatra alba.

[45] Creta ne careat pulchra dies nota - creta sa nu-ti lipseasca pentru a insemna o zi buna.

[46] Calambur - crede-l pe priceputul Roberto.

[47] Sex horas dormire sat est/ Juveni senique/ Septem pigro/ Nulli concedimus octo - Este indeajuns sa dormi sase ore/ Celor tineri si celor batrani/ Sapte pentru lenesi/ Nu ingaduim nimanui opt.

[48] Piger - lenes.

[49] Nullus - nimeni.

[50] Suave mari magna - E placut pe vasta mare.

[51] Finis coronat opus - sfarsitul incununeaza opera.

[52] In franceza: Rose a mange l'omelette au rhum.

[53] Non bis in idem - nu te pronunta de doua ori in aceeasi privinta.

[54] Ne variatur - neschimbat.