Aplicatii institutionale si operationale ale propagandei

1. Antecedente

Inca din zorii constiintei umane, a fost si a ramas in firea oamenilor aceasta nevoie de a se convinge, influenta, persuada, insela, minti unii pe altii. Pragul dintre convingere, influentare, inselare, persuasiune si minciuna este foarte usor de trecut. Depinde doar de interesele sau altfel spus, de motivatiile individului. Asa cum am aratat anterior, morala dominanta in epoca sau in locul respectiv joaca si ea un rol important in balansul optiunilor dintre convingere si minciuna. Atunci cand omul urmareste ceva, instinctiv el apeleaza mai intai la aceste forme neletale de atingere a scopului sau si de obicei procedeaza gradual. Atunci cand nu reuseste "prin vorbe", el recurge la forta, violenta, razboi. Chiar si in faza razboiului, a confruntarii violente, metodele "pasnice" enumerate mai sus nu sunt uitate, ci doar adaptate noii stari de lucruri. Astfel se explica negocierile de pace sau arminstitiu (in care se aplica diverse metode de influentare si persuasiune), viclesugurile militare, dezinformarea (din care nu lipsesc inselarea, minciuna, intoxicarea practicata de serviciile secrete sau chiar perfidia), descurajarea militara sau politica (prin demonstratii de forta sau prin combinarea influentarii cu minciuna) si alte stratageme mai subtile sau mai grosolane, mai oneste sau mai imorale, toate insa bazandu-se pe actiunea asupra mintii si sufletului oamenilor. Acesta este terenul fundamental de confruntare pe care l-a identificat si teoretizat Sun Tzu acum 2500 de ani si dincolo de care tot ce se poate adauga este doar un nou decor si aceleasi personaje, dar in haine diferite.

Sun Tze nu avea la dispozitie notiunile de propaganda, nicicum cele de razboi psihologic sau de dezinformare, cu prea mult aplomb uzitate si teoretizate astazi. La inceputul secolului XX, atunci cand termenul de propaganda a inceput sa fie folosit si aplicat de militari si politicieni in sensul modern al cuvantului, anticul ganditor chinez nu fusese inca descoperit. Acest lucru s-a intamplat abia dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, atunci cand americanii au inceput sa-i exploateze copios invataturile in manualele lor de razboi si apoi de operatii psihologice. Pentru o natiune extrem de tanara si orgolioasa, fara o istorie antica sau medievala, solutia Sun Tzu era ideala din punct de vedere al corectitudinii politice, deoarece evita fara sa lezeze traditia europeana si se pierdea mult in timp. Invataturile lui Sun Tzu pot fi usor revendicate de strategii militari si deopotriva de politicieni, pentru ca se bazeaza pe eterna natura umana, pe tariile si slabiciunile ei, precum si pe bunul simt inca nealterat de tehnologii, concepte si orgolii.

Revenind la antecedentele sensului modern al conceptului de propaganda, acestea trebuie intelese in contextul perioadei de afirmare a maselor, a mass-mediei si mai ales a revolutiilor. Asa cum revolutiile nu pot fi infaptuite fara participarea nemijlocita a maselor, tot asa propaganda a fost necesara liderilor revolutionari pentru a declansa si apoi pentru a mentine spiritul si energia psihica revolutionara in randul multimilor. Mass-media - la nivelul epocii respective - a fost, alaturi de discursurile publice, vehiculul preferat de transport dinspre lideri spre mase a mesajelor si, ulterior, cele de calauzire a revolutiilor. Obiectivul politic revolutionar si necesitatea diseminarii mesajelor aferente acestuia au fost miezul si respectiv motivatia primelor demersuri propagandistice indreptate asupra maselor prin mass-media. Intaietatea cronologica a acestor demersuri este obiect de disputa franco-britanica. Istoricul britanic Philip Taylor desi afirma ca propaganda si cenzura moderne au constituit raspunsul la revolutia in comunicatii, aparitia corespondentilor de razboi si a presei de masa (Taylor, 1995, p. 11) - ceea ce corespunde temporal primei jumatati a secolului XIX - apreciaza totusi ca regele Henric al VIII-lea a fost primul planificator al unor campanii deliberate de propaganda politica sponsorizate de stat, atunci cand a initiat iesirea Angliei de sub autoritatea catolica a Papei si convertirea englezilor la Biserica Anglicana in baza Actului de suprematie semnat de el in 1534 (Taylor, 1995, pp. 104-107). La acea data, termenul de propaganda nici nu aparuse inca. A urmat momentul 1622, care este semnificativ in istoria propagandei deoarece el marcheaza aparitia primei institutii oficiale dedicate influentarii sistematice a maselor intr-un sens anume, in cazul de fata convertirea la catolicism si respingerea Reformei. Abia apoi, spune Taylor, dupa campania europeana de propaganda a lui Franklin in favoarea independentei Statelor Unite (o forma incipienta a ceea ce astazi numim diplomatie publica) si experienta Revolutiei Franceze, Napoleon a creat primul stat bazat pe propaganda oficiala, chiar daca el nu a creat o institutie speciala in acest sens. (Taylor, 1995, pp. 154-155). In schimb, francezul Jean Marie Domenach fixeaza prima aparitie moderna a propagandei in contextul Revolutiei Franceze, in Alsacia, unde in 1793 a fost infiintata o asociatie cu numele de Propaganda, avand drept scop raspandirea ideilor revolutionare. (Domenach, 2004, p. 32). Mai detasat de orgoliile occidentale, istoricul bulgar Ivan Ilcev semnaleaza faptul ca in nici o enciclopedie americana sau engleza de dinainte de 1920 nu apare o explicatie asupra cuvantului de propaganda, care insa este mentionat in cateva dictionare europene din prima jumatate a secolului XIX: "cuvantul propaganda se foloseste in limbajul politic ca un repros fata de societatile secrete, care propaga opinii si principii vazute cu groaza si repulsie de catre majoritatea guvernelor" conform Dictionarului de stiinta, literatura si arta al lui W. Brandt de la iceputul secolului XIX; "cuvant utilizat la inceput pentru indicarea propagarii principiilor religioase, in ultimul timp se foloseste si pentru propagarea principiilor politice si revolutionare" in Dictionarul englez-german si german-englez publicat la Leipzig in 1847. (apud Ilcev, 2002, pp. 10-11).

Rezulta din aceste cateva exemple din preistoria propagandei caracterul politic si revolutionar din ce in ce mai pronuntat al acestei forme de influentare in masa prin intermediul comunicarii, fara ca acestea sa poarte o conotatie negativa excesiv de puternica, cu toate ca, ea provoca repulsie onorabilelor guverne occidentale ale secolului XIX datorita celor carora era atribuita. In fond, propaganda nu a constituit o preocupare majora nici pentru cercetatorii si nici pentru politicienii secolului XIX, atata timp cat potentialul de impact, inca modest, al mijloacelor mass-media din epoca nu indica un nivel de amenintare ridicat privind efectele acesteia asupra maselor. Acest lucru s-a intamplat abia odata cu Primul Razboi Mondial, atunci cand propaganda a intrat, oficial si institutional, pe prima scena a confruntarilor politice si militare, fiind cauzatoare de efecte notabile atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Mijloacele tehnice de comunicare si de diseminare - indeosebi telegraful si presa scrisa - ajunsesera la un nivel de dezvoltare care le permiteau accesul larg deopotriva la masa de cetateni de acasa si la soldatii de pe front, iar toate aceste grupuri de receptori erau deosebit de permeabili la mesajele continute pe orice suport mass-media. Experienta acelori vremuri l-a facut pe Edward Bernays sa creada ca publicul este o masa de manevra (Deac, 2006, p. 20), care permitea modelarea sa de catre comunicatori experimentati si interesati.

De altfel, trebuie spus ca Edward Bernays, cel ce va fi considerat "parintele relatiilor publice" a fost nepotul unui alt deschizator de drumuri Sigmund Freud - parintele psihanalizei - al carui agent de publicitate in Statele Unite i-a fost. Apropiindu-se inca din 1913 de gandirea unchiului sau, Bernays a devenit constient de importanta intelegerii comportamentului uman la nivel individual pentru modelarea comportamentului social. Acestei experiente psihanalitice teoretice, Bernays i-a alaturat-o pe cea practica din domeniul show business-ului de pe Broadway, promovand in conservatoarea America spectacole europene: in 1915 Baletul rus la Metropolitan Opera Company si in 1917 turneul tenorului italian Enrico Caruso. Abia apoi el si-a oferit in 1917 serviciile Comitetului de Informare Publica condus de jurnalistul George Creel, unde a aplicat cu succes o procedura de lucru ce va deveni clasica nu numai in relatiile publice, dar si in orice actiune deliberata de influentare in masa: cercetare, analiza, planificare, actiune, feed-back.. In perioada de lucru in Comitetul Creel, Bernays l-a cunoscut pe jurnalistul Walter Lippmann, cel care avea sa scrie imediat dupa razboi influenta sa lucrare "Opinia publica", recunoscand pe de alta parte ca fara a stapani notiunile de baza ale comunicarii sociale din acea vreme, era un admirator al lui Gustave Le Bon care formulase si argumentase in a sa "Psihologie a multimilor" publicata in 1895 "legea unitatii mintale a maselor". Tot inainte de declansarea Primului Razboi Mondial se afirmase in Europa nu numai Gustave LeBon, dar si francezul Gabriel Tarde, care publicase in 1884 "Darwinism natural, darwinism social", iar in 1890 "Legile imitatiei". In Statele Unite, inca din 1913, psihologul John Watson lansase conceptul de "behaviorism", ce avea sa faca cariera in lumea anglo-americana. Toti acesti ganditori si ideile lor ce desteleneau terenul virgin al comunicarii in masa si influentarii sociale nu puteau fi straini nici scriitorilor britanici consacrati de la Crewe House (H.G.Wells, Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Thomas Hardy sau romancierul si agentul MI-6 Somerset Maugham) si nici sefului acestora Lordul Northcliffe, dat fiind remarcabilele reusite ale campaniilor propagandistice britanice din timpul Primului Razboi Mondial..

Ca urmare a faptului ca propaganda nu era anatemizata inca in constiinta opiniei publice occidentale, ea a fost practicata - sub diferite denumiri si in diferite forme - la scara institutionalizata pe tot timpul Primului Razboi Mondial de catre statele beligerante, devenind un adevarat fenomen social, care a fost imediat luat spre studiu in perioada interbelica, indeosebi de catre cercetatorii americani (de exemplu, Institutul de Analiza a Propagandei infiintat la Chicago in 1937) . Beligerantilor li se parea normal sa arunce in lupta, dincolo de orice morala, orice mijloace de lupta, fie acestea chimice sau psihologice, pentru a obtine victoria prin intimidarea si demoralizarea dusmanului si mai ales pentru sustinerea moralului combativ al propriilor trupe si cetateni sau pe cel al aliatilor. In consecinta, minciuna, in toate formele ei si, ceea ce este mai important, purtand girul autoritatilor statului, a devenit munitie comuna pentru campaniile de propaganda ale partilor aflate in conflict. Nu era deloc considerat imoral de catre liderii politici si militari ai epocii sa arunce in responsabilitatea dusmanului orice grozavie, oricat de ireala ar fi fost aceasta, daca acest lucru servea intereselor strategice ale momentului.

Interesant este faptul ca desi astazi propaganda este asociata in perceptia publica regimurilor totalitare, primele institutii si practici oficiale de propaganda au fost infiintate in cea mai veche democratie occidentala - Marea Britanie - in timpul Primului Razboi Mondial. Mai mult decat atat, lectia britanica de propaganda din Primul Razboi Mondial a fost invatata si exploatata chiar de catre Hitler si Goebbels, pentru a fi incarcata ideologic de Lenin, Mao si urmasii lor. De fapt, ceea ce numim astazi drept propaganda s-a definit prin modul in care actiunile de influentare in masa s-au desfasurat de-a lungul timpului. Primele forme de propaganda - desi acest concept nu exista - au aparut in Antichitate, au evoluat in Evul Mediu, in functie de mediul politic, social si tehnologic existent in acele vremuri, pentru a se cristaliza in epoca moderna, stimulate fiind de noile posibilitati de comunicare in masa, precum si de noile coordonate sociale si politice ale vremii. Cu alte cuvinte propaganda de la 1622 nu mai este aceeasi cu cea de al 1802 din vremea lui Napoleon si nici asemenea celei din timpul Primului Razboi Mondial. Propaganda este un concept dinamic, care se recomanda nu printr-o teorie care se aplica apoi in practica, ci invers, prin modul in care propaganda se desfasoara, devine o teorie, care se schimba in functie de realitate. Chiar daca la inceputul mileniului III institutii oficiale sau politici de stat dedicate expres propagandei nu mai reprezinta o realitate pregnanta, fenomenul propagandei ramane prezent in viata politica si sociala a societatii omenesti, dar in forme mult mai sofisticate, eufemistice si subtile generate de capacitatile tehnologice ale erei informationale. Ramane de vazut in ce masura noile teorii si doctrine privind operatiile informationale, cele psihologice, relatiile publice etc. vor fi validate de realitate.

Formule institutionale si operationale euro-atlantice

Pentru a obtine o radiografie cat mai clara a fenomenului a fenomenului propagandistic in evolutia sa de-a lungul secolului XX, credem ca sunt necesare aplicarea a doua criterii de abordare. Primul este desigur cel cronologic, dar acestuia trebuie sa i se alature cel al caracterului regimului politic al statului in care s-a desfasurat propaganda, respectiv state liberal democratice si state totalitare (comuniste sau fasciste). Succesiunea cronologica a evenimentelor permite observarea evolutiei fenomenului propagandistic, dar aceasta evolutie a cunoscut trasaturi specifice generate de conditiile politice si sociale existente in statele democratice, respectiv totalitare. Aceste configuratii deosebite ale propagandei desfasurate in statele democratice fata de cele totalitare s-au reflectat cel mai pregnant in solutiile institutionale si operationale adoptate si mai putin in natura intima a fenomenului.

Astfel propaganda asa zis democratica (pentru a o deosebi de cea totalitara ce va fi analizata in capitolul urmator) a fost discontinua pe tot parcursul secolului XX: institutiile dedicate propagandei au fost infiintate si au functionat ca atare asupra propriilor cetateni sau asupra inamicului sau aliatilor doar pe timpul razboaielor, pentru a fi desfiintate odata cu revenirea la starea de pace. In al doilea rand, propaganda democratica nu a avut un caracter total, in sensul de fi prezenta in cvasitotalitatea actelor politice si sociale ale intregii societati. Nici chiar atunci cand interesele vitale ale natiunii aflate in razboi erau amenintate, propaganda nu a putut atinge forme paroxistice, fie datorita consensului national, fie datorita inevitabilelor mecanisme de reglare datorate libertatii de exprimare a diversitatii opiniilor prin care erau temperate orice excese. Propaganda democratica nu a fost construita pe argumente ideologice sau rasiale, ci tocmai pe baza interesului national, chiar daca identificarea acestuia si sustinerea acestuia prin propaganda a fost uneori contestata si contracarata (de exemplu de izolationistii americani din timpul celor doua razboaie mondiale sau de pacifistii si ecologistii din timpul Razboiului Rece). Chiar daca autoritatile aflate la putere in statele democratice au aplicat cu deosebire in timp de razboi cenzura informatiilor sau nu au spus intregul adevar, nici la acest capitol nu s-au produs excesele institutionale caracteristice statelor totalitare si deci propaganda nu s-a putut baza pe cenzura in cladirea credibilitatii sale. Prin natura structurii politice si sociale a societatilor din statele democratice, propaganda nu a putut fi coercitiva, adica audientele tinta sa nu se poata eschiva obsedantelor si repetitivelor mesaje propagandistice. Aceste elemente caracteristice credem ca traseaza o linie de demarcatie intre cele doua forme de propaganda.

Fara a aborda conflictele mai mari sau mai mici imediat premergatoare Primului Razboi Mondial (spre exemplu Razboiul Burilor, Razboiul dintre Mexic si Statele Unite sau Razboaiele Balcanice) trebuie mentionate cateva evenimente semnificative ale caror consecinte se vor resimti din plin in evolutiile propagandistice ulterioare.

Anul 1896 a marcat in opinia profesorului Philip Taylor trei evenimente majore in istoria mass-mediei, ale caror consecinte directe s-au simtit abia in timpul Primului Razboi Mondial printr-o explozie propagandistica nemaiintalnita pana atunci. (Taylor, 1995, p. 174). Este vorba, in primul rand, de aparitia primului ziar de masa The Daily Mail, fondat de lordul Northcliffe, cel care va juca un rol major in propaganda britanica a Primului Razboi Mondial. Spre deosebire de gazetele existente, The Daily Mail se adresa noii generatii de muncitori alfabetizati si din ce in ce mai emancipati, aparuti in secolul industrializarii britanice marcat de reformele liberale ale epocii victoriene. Astfel, marile mase de oameni, cei care aveau sa asigure efectivele diviziilor aruncate in transeele Primului Razboi Mondial, incepeau sa aiba acces la presa, la opinii diverse, la politica, la educatie. Pionieratul presei populare a lui Northcliffe a fost urmat curand in Statele Unite de Randolph Hearst, creatorul a ceea ce s-a numit "jurnalismul galben". Al doilea moment al anului 1896 a fost prima proiectie a fratilor Lalumière la Paris. Initial, doar o curiozitate creatoare de senzatii tari - cam ca la circ -, cinematograful avea sa devina rapid unul din cele mai influente si mai populare medii ale propagandei in randul maselor, prin extraordinara forta de impact a filmului. In fine, tot in 1896, la Salisbury Plain, Guliermo Marconi a demonstrat practic pentru prima data telegrafia fara fir, ceea ce deschidea cale libera nu doar unei mult mai rapide si extinse circulatii a informatiilor, dar mai ales radioului, ce avea sa devina alaturi de cinematograf o arma de baza din arsenalul propagandistic al secolului XX.

Primul Razboi Mondial a izbucnit in momentul in care aceste trei mari tehnologii ale mass-mediei reusisera sa se impuna si sa influenteze direct amploarea si desfasurarea a ceea ce s-a numit Primul Razboi Total. Secolul XIX mai cunoscuse cel putin doua conflagratii de mare amploare - Razboaiele napoleoniene si Razboiul Civil American - dar pentru prima data in 1914 natiunile beligerante au fost antrenate in intregul lor in efortul de razboi si nu doar efectivele combatante si civilii din imediata proximitate a teatrelor de operatii. Beligerantii si-au mobilizat cvasitotalitatea resurselor militare, economice, industriale, umane si chiar morale pentru a obtine victoria, alternativa infrangerii putand duce - asa cum a fost cazul Rusiei tariste - la disparitia vechii ordini din stat. Datorita noilor capacitati tehnologice ale mass-mediei, spre deosebire de precedentele conflicte, razboiul nu s-a mai purtat doar pe liniile de front, ci si in teritoriile metropolitane, in randul civililor de acasa, afectati direct nu numai de consecintele economice si pierderile umane, dar si de stirile si campaniile de propaganda ale autoritatilor sau cele ale dusmanilor.

O alta caracteristica a propagandei desfasurate in timpul Primului Razboi Mondial a fost intima legatura a acestui tip de actiuni cu serviciile secrete de spionaj. Acestea au furnizat in permanenta nu numai datele necesare analizei psihologice si politice a audientelor tinta vizate, dar au fost implicate direct in planificarea si desfasurarea propriu-zisa a actiunilor de propaganda, care, nu o data, au avut un caracter cinetic. Tot in aceasta perioada a razboiului total, si-a facut aparitia si propaganda neagra, cea care afiseaza o alta sursa a mesajului propagandistic decat cea reala, de obicei, originea materialelor folosite fiind atribuita chiar taberei asupra careia era indreptata. Aceasta imbinare a actiunilor de propaganda impotriva inamicului si chiar a neutrilor cu activitatile serviciilor secrete, precum si folosirea pe scara larga pentru atingerea unor obiective politico-militare pe termen scurt a propagandei negre au determinat formarea perceptiei de asociere a propagandei cu subversiunea, minciuna, dezinformarea.

1. Propaganda institutionalizata in Primul Razboi Mondial

Primele institutii create de britanici imediat dupa izbucnirea razboiului au fost un Birou de presa (War Press Bureau) sub conducerea lui F.E. Smith si apoi a lordului Birkenhead si a unui Cenzor sef pe langa Ministerul de Razboi. Numirea lordului Kitchener ca secretar de stat al apararii la 5 august 1914 a innasprit si mai mult atmosfera, prin ordinul de retragere a tuturor corespondentilor de razboi ce insoteau corpul expeditionar britanic in Franta, ordin ce se alinia politicii instituite de francezi de interzicere totala a presei in teatrul de operatii vesteuropean.

Prima actiune de propaganda britanica din timpul Primului Razboi Mondial a fost de fapt un act de cenzura, britanicii taind cablul submarin de comunicatii dintre Germania si Statele Unite chiar in rastimpul expirarii ultimatumului adresat germanilor, asigurandu-si astfel controlul stirilor care ajungeau de pe continent in America. Aceasta actiune a facilitat enorm vasta si secreta campanie de propaganda britanica in Statele Unite pentru intrarea acestei mari puteri eonomice si militare in razboi de partea Antantei, campanie desfasurata in cel mai mare secret de catre un departament situat in Wellington House din Londra, condus de Charles Masterman si coordonat de Ministerul de Externe. (Taylor, 1995, p. 177). Ampla campanie secreta de propaganda gri britanica desfasurata in neutra America (ce a fost scump platita in 1940 prin puternica reticenta a americanilor de a mai fi pacaliti inca o data sa se angajeze intr-un razboi care nu-i afecta direct pe ei) a vizat in mod deosebit pe simpatizantii americani ai cauzei britanice, ce erau astfel utilizati drept vehicule propagandistice asupra celor nehotarati sau impotriva razboiului. In acest scop, Wellington House a produs si diseminat in Statele Unite o cantitate impresionanta de material tiparit (pamflete, fluturasi, caricaturi etc.) si a canalizat peste Atlantic, gratie beneficiului de cvasi-exclusivitate a cablului transoceanic, doar acele stiri de presa selectionate si formatate anume care conveneau politicii si intereselor britanice referitor la mersul razboiului.

A doua structura de propaganda britanica a functionat la Crewe House, in cartierul Mayfair din Londra, sub conducerea fondatorului lui The Daily Mail, lordul Northcliffe si in subordinea Ministerului Informatiilor, condus de lordul Beaverbrook, avand misiunea propagandei impotriva inamicului si asupra celorlalti neutri sau a teritoriilor ocupate din Europa. (Faligot si Kauffer, 2000, pp. 142-145). Lordul Northcliffe a avut initiativa atragerii unor prestigioase nume jurnalistice (precum directorul lui The Times, Sir Champbell Stuart) sau scriitoricesti (precum H.G.Wells, Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Thomas Hardy sau romancierul si agentul MI-6 Somerset Maugham), ceea ce din perspectiva angajarii totale a tarii in razboi pentru "Rege si Tara" era justificat. Departamentul de propaganda asupra dusmanului condus de lordul Northcliffe de la Crewe House a colaborat strans in planificarea si desfasurarea campaniilor sale impotriva Germaniei si in teritoriile europene ocupate atat cu Ministerul de Razboi, Amiralitatea si Ministerul Aerului Britanic, cat si cu omologii sai din Franta, Italia si ulterior Statele Unite. In acest prim laborator oficial de propaganda au fost imaginate povestile despre atrocitatile germanilor, etichetati drept "bestii de huni", au fost demonizati si ridiculizati Kaiserul si alti lideri politici si militari dusmani, au fost create false ziare germane si fluturasi pentru a fi diseminate din avioane si baloane asupra trupelor si populatiei germane, au fost facute promisiuni factiunilor politice germane (de exemplu, social-democratii germani au fost cei mai pagubiti) sau din teritoriile ocupate, s-a incercat atragerea in orice chip a tarilor neutre. Actiunile britanice de propaganda au continut si numeroase si consistente elemente de intoxicare sau dezinformare a inamicului, mai ales a comandantilor acestora, pe langa obiectivul de demoralizare a trupelor si populatiei civile, ceea ce, ulterior, dupa restabilirea adevarului asupra tuturor afirmatiilor mincinoase sau demonizatoare, a cauzat atat confuzia perceptiva intre propaganda, dezinformare, intoxicare, subversiune, cat si pierderea credibilitatii asupra mesajelor venite din tabara adversa. Pentru moment, in desfasurarea razboiului propaganda britanica a fost insa extrem de eficienta, a marcat puternic atat trupele, cat si civilii, a coplesit eforturile similare germane, fapt recunoscut fara echivoc dupa razboi nu doar de generalul Ludendorff (care a numit Crewe House drept "Ministerul distrugerii increderii germane"- (Taylor, 1995, p. 188) si maresalul Hindenburg, dar chiar si de Hitler in Mein Kampf, creindu-se chiar perceptia postbelica in randul umilitei populatii si armate germane ca razboiul a fost pierdut nu pe campurile de lupta, ci datorita formidabilei propagande si serviciilor secrete aliate care au zdrobit frontul moral si politic de acasa. Efectele colaterale ale propagandei bazate pe minciuna, in speta cea gri sau neagra, s-au resimtit din plin in opinia publica americana in perioada neutralitatii 1939-1941, cat si in cea germana inaintea si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In ceea ce priveste propaganda de acasa, destinata mentinerii si ridicarii moralului britanicilor, ea a revenit exclusiv Ministerului Informatiilor. De remarcat, aceasta rigoare britanica, provenind dintr-o disciplina conceptuala si morala remarcabila de a separa institutional propaganda, functie de audienta tinta: Wellington House pentru americani, Crewe House pentru dusmani si Ministerul Informatiilor pentru cei de acasa. Acest model va fi preluat de americani si va fi continuat in mare si in urmatoarea conflagratie mondiala, spre deosebire de regimurile totalitare unde aceeasi structura de propaganda actiona asupra tuturor audientelor tinta avute in vedere.

Imediat dupa intrarea in razboi, la 6 aprilie 1917, americanii au infiintat si ei o structura de propaganda numita destul de eufemistic, Comitetul de Informare Publica, condus de jurnalistul si suporterul presedintelui Wilson, George Creel. Cunoscut sub numele de "Comitetul Creel", acesta a fost structurat dupa natura audientei tinta in sectia interna ce avea misiunea sustinerii mobilizarii si efortului de razboi in Statele Unite si in sectia externa, destinata actiunilor de influentare a dusmanului si neutrilor. Aceasta din urma era divizata in biroul presei straine, serviciul de cablu si comunicatii fara fir si serviciul de film strain. La fel ca si britanicii, americanii au antrenat in acest efort nume sonore - unele castigandu-si notorietatea mondiala abia apoi - precum Edward Bernays sau Walter Lippmann, dar spre deosebire de secretul absolut in care se lucra la Londra, in Statele Unite propaganda s-a facut la vedere. O alta nota distincta americana a fost utilizarea pe scara larga a tehnicilor de publicitate deja validate de marile companii de specialitate americane in cadrul campaniilor de propaganda interna pentru sustinerea efortului de razboi la scara nationala (Taylor, 1995, p. 187). Infloritorul Hollywood, impreuna cu starurile sale precum Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks, Mary Pickford au fost si ei implicati in aceste actiuni, prefigurand ceea ce avea sa se repete, la o scara mult mai mare, in cel de-al Doilea Razboi Mondial. In sfarsit, dupa publicitate si industria divertismentului, americanii au inclus in campaniile de propaganda interna si mesaje de educatie si datorie patriotica, care a fost astfel inclusa in panoplia obligatiilor democratiei moderne. Pe plan extern, propaganda americana antigermana a mers tot pe linia demonizarii militarismului prusac (Kaiserul fiind asemuit cu un demon, soldatii germani fiind portretizati ca violatori si ucigasi de copii) si demoralizarii dusmanilor, dar si a incercarilor de a diviza soldatii si populatia fata de conducatorii lor militari si politici. Totodata, americanii nu au pierdut ocazia de a-si promova propriile valori si stil de viata, propria viziune asupra democratiei si libertatii, ceea ce a aparut ca o repetitie sau experiment inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial si mai ales a perioadei imediat urmatoare.

Propaganda franceza din Primul Razboi Mondial a urmat in linii mari acelasi traseu ca si cea britanica, dar nu a avut complexitatea si initiativele insulare. Francezii, ca natiune, nici nu aveau prea multa nevoie de indemnuri la razboi, deoarece ei aveau de razbunat umilitoarea infrangere din 1870 de la Sedan si mai ales de recuperat de la germani Alsacia si Lorena, cele doua provincii pe care le pierdusera tot atunci. Acest puternic imbold revansard a fost evident mai ales in primii doi ani de razboi si s-a atenuat considerabil dupa batalia de la Verdun, cand motivatiile patriotice autentice au inceput sa scada sensibil in tabara aliata. Patriotismul si datoria fata de tara au fost de altfel temele preferate ale propagandei de acasa, pentru sustinerea moralului cetatenilor si a trupelor proprii; la vremea respectiva, ideologia inca nu pusese stapanire pe propaganda, dar accentul pe apelurile patriotice a creat premisele patrunderii nationalismului intre temele favorite ale propagandei, iar francezii cu precadere sunt sensibili la acest subiect. In acest sens, presa franceza, desi exclusa in mare parte din apropierea teatrelor de operatii, a contribuit mult la crearea si mentinerea unei isterii belicoase si revansarde. Principala institutie de propaganda franceza s-a numit Maison de la Presse si ale carei activitati au fost obiectul multor rivalitati si masinatiuni politice interne. Principala tinta a propagandei franceze au fost francezii din teritoriile ocupate de germani si soldatii germani de pe linia frontului. In octombrie 1915 este infiintat un Serviciu de Propaganda Aeriana care a diseminat asupra germanilor si francezilor din teritoriile ocupate, mai ales din baloane, ziarul La Voix de Pays, ca replica la Gazette des Ardennes realizata de germani. Tot in cadrul Ministerului francez de razboi a fost infiintata o unitate speciala de propaganda antigermana condusa de un specialist al vietii de dincolo de Rin, Pierre Boucher si care a angajat unul din cei mai populari ilustratori umoristici ai vremii, alsacianul Hansi. 

Nici Romania nu a facut nota discordanta din punct de vedere propagandistic, asemanandu-se cu deosebire de linia franceza. Motivatiile angajarii in razboiul mondial erau si acestea similare: asa cum Franta urmarea recuperarea provinciilor Alsacia si Lorena pierdute in 1871 in fata prusacilor, tot asa Romania visa spre unirea cu Transilvania aflata sub ocupatia Imperiului Austro-ungar, si nu putea uita ca Basarabia aflata si aceasta sub ocupatie ruseasca era tot un stravechi pamant romanesc. In aceste conditii, propaganda voluntar-patriotica cu puternice accente emotional-patetice in toate paturile sociale si prin toate mijloacele de comunicare in masa a fost deosebit de activa in Regatul roman, iar despre formele in care aceasta s-a materializat am scris pe larg volumul meu Propaganda fara frontiere (Hentea, 2002, pp.199-218), aspecte care desigur pot fi completate cu numeroase alte exemple, referitoare la contributia deosebita a Reginei Maria la ridicarea moralului trupelor si a ilustrului sau sot sau la sustinerea diplomatica la scara europeana a intereselor romanesti, la angajarea voluntara in diferite forme la efortul national de razboi a unor nume ilustre ale spiritualitatii romanesti (Traian Vuia, George Enescu, Camil Petrescu etc.), la campaniile din presa bucuresteana sau cele desfasurate prin diferite alte initiative private.

Propaganda Antantei - in speta cea britanica si americana - din Primul Razboi Mondial a marcat asadar prima institutionalizare oficiala a unui concept ce fusese aplicat inainte mai mult empiric, instinctiv. Inceputul ostilitatilor nu a gasit in tabara aliata structuri speciale de propaganda, iar primul instinct al militarilor a fost sa creeze birouri de presa pe langa ministerul de razboi, in fapt, structuri de cenzura a presei. Abia dupa ce a devenit evident ca razboiul nu se va termina prea repede, structurile speciale de influentare a dusmanului si a propriei populatii au inceput a fi create si dezvoltate. Sub puternica motivatie a razboiului total, propaganda a fost practicata metodic, planificat, sub conducere politico-militara, la scara larga si prin utilizarea tuturor mijloacelor tehnice si resurselor umane disponibile. Patriotismul si nationalismul au fost aruncate in lupta propagandistica cu rol de artilerie grea in sustinerea moralului trupelor si populatiei de acasa, fara insa a fi tributare unor imperative ideologice. Demonizarea adversarului pana la limita absurdului a fost o inovatie propagandistica folosita pentru prima data pe scara larga in campaniile de propaganda. Presa scrisa, loalalta cu afisele, cartile postale si celelalte mijloace disponibile pentru comunicare in masa, s-a bucurat de o mare receptivitate si credibilitate in randul publicului, fapt ce a recomandat-o ca pe un vector preferat de propaganda, de influentare a opiniei publice, dezvoltandu-se ulterior chiar si teoria injectiei hipodermice. Minciuna, neadevarul, exagerarea - in special, in construirea mesajelor destinate audientelor straine - au constituit munitia de baza a campaniilor de propaganda anglo-americane, la fel ca si implicarea substantiala a serviciilor secrete, ceea ce a marcat profund perceptiile publice postbelice cu privire la acest concept. Promisiunile cu caracter politic neonorate dupa razboi, precum si asa-zisele atrocitati savarsite de germani si neconfirmate ulterior care au fost folosite in cadrul campaniilor de propaganda aliate au avut nu numai consecinte politice postbelice semnificative, dar au micsorat considerabil credibilitatea mesajelor propagandistice. Aceasta a impus schimbarea radicala a bazei de fundamentare a propagandei aliate din cel de-al Doilea Razboi Mondial, de la minciuna si denaturare, la adevar si fapte concrete. Cu toate ca propaganda puterilor Antantei a covarsit-o pe cea a Puterilor Centrale, ramane o intrebare deschisa, si fara un raspuns previzibil, cat de mult a contribuit in realitate dominatia propagandistica la victoria finala. Aceasta eterna intrebare o vom regasi nu numai in cel de-al Doilea Razboi Mondial, dar si in ceea ce priveste eficienta noilor concepte de operatii psihologice, informationale, de management al perceptiilor din anii 90.

Propaganda fara frontiere in cel de-al Doilea Razboi Mondial

Spre deosebire de inamicii lor din Axa Berlin-Roma-Tokyo, istoricii occidentali au sesizat ca puterile aliate occidentale nu dispuneau in preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial de nici o structura de propaganda. Cele ce existasera pe timpul precedentei conflagratii, fusesera desfiintate, imediat dupa incetarea ostilitatilor, fie si din simplul motiv ca activitatea acestora nu fusese catusi de putin onorabila. Spre exemplu, americanii - in urma unei anchete senatoriale din 1919 privind cauzele intrarii SUA in razboi - si-au dat seama ca fusesera manipulati de aliatii britanici, creandu-se perceptia mai ales in mediile academice ca propaganda este o arma extrem de puternica si eficienta. Germanii, la randul lor, au contribuit la aceasta supraevaluare a capacitatilor propagandei, deoarece au preferat, din considerente de mentinere a increderii populare, de onoare si de orgoliu national, sa puna pe seama acesteia cauza infrangerii puternicei lor masini de razboi. Desi a fost pe deplin constient de importanta moralului trupelor si a populatiei in efortul de razboi, dar tributar mentalitatii prusace asupra disciplinei si datoriei fiecaruia in timp de razboi, generalul Ludendorff afirma - ca un fel de explicatie onoranta asupra infrangerii armatelor germane - ca: "am fost hipnotizati de propaganda inamicului ca un soarece de un sarpe". (apud Taylor, 1995, p.188). Pentru occidentalii victoriosi in razboi, propaganda a devenit in perioada interbelica obiect de studiu academic si intr-o mult mai mica masura au fost preocupati de practica sa institutionala sau aplicativa. Pur si simplu, democratiile occidentale s-au concentrat si au dezvoltat mult mai beneficele, din punct de vedere economic, tehnici si practici de publicitate, reclama, relatii publice si divertisment. In perioada interbelica, Franta victorioasa nu a avut preocupari propagandistice, Statele Unite au repudiat propaganda dupa ce au aflat ca fusesera victima britanicilor, doar Marea Britanie si-a promovat imaginea in lume printr-o initiativa acceptabila democratic, materializata prin formula institutionala a British Council, infiintat in 1934 si dovedit eficient prin beneficiile de imagine aduse culturii si civilizatiei britanice pana in zilele noastre.

Curand dupa declararea razboiului britanicii s-au trezit singuri in prima linie a confruntarilor propagandistice, in conditiile in care Franta a fost scoasa rapid din lupta, iar americanii s-au angajat abia la sfarsitul anului 1941. Desi Marea Britanie se pregatea economic si militar de razboi inca din 1935, in septembrie 1939 imperiul era nepregatit din toate punctele de vedere, inclusiv cel al propagandei. Imediat a fost infiintat un Minister al Informatiilor, ale carui planuri de constituire datau tot din 1935, dar reactia acestuia la puternica ofensiva propagandistica declansata de Goebbels a fost considerata haotica (Taylor, 1995, p. 212) si s-a concretizat mai ales printr-o cenzura cvasitotala a stirilor de pe frontul european si prin actiuni de ridicare a moralului cetatenilor britanici. Politica britanica de cenzura totala a stirilor a fost relaxata insa in vara anului 1940, in sensul ca au fost acceptate publicarea in presa de comentarii si opinii libere, ceea ce a creat perceptia de lipsa a cenzurii. Sloganul de functionare al Ministerului Britanic al Informatiilor, ce avea sa fie preluat de intreaga coalitie occidentala antinazista, a fost: "Adevarul, nimic altceva decat adevarul, si atat cat este posibil, intregul adevar" (Taylor, 1995, p. 213), coroborat insa cu axioma ca "stirile reprezinta trupele de soc ale propagandei". Aceasta noua abordare a campaniilor de propaganda contrasta puternic cu ceea ce se intamplase in Primul Razboi Mondial, atunci cand minciuna si exagerarea fusesera instrumente curente de influentare, dar aceasta cotitura era vitala pentru cucerirea credibilitatii mesajelor si campaniilor oficiale in fata unei audiente anglo-americane extrem de susceptibile si chiar repulsive la orice forma de persuasiune oficiala. In plus, pentru audientele tinta din teritoriile ocupate sau din Germania, Italia sau Japonia unde functiona un sever mecanism de cenzura totala a tuturor informatiilor venite din alta parte decat din sfera puterii totalitare, informatia adevarata, stirea corecta reprezentau cele mai performante arme de strapungere a acestei cenzuri si de mentinere a credibilitatii surselor de emisie a mesajelor si campaniilor occidentale precum radioul, milioanele de fluturasi sau bilete de libera trecere etc. Ministerul Informatiilor a practicat asa numita propaganda alba, destinata in principal britanicilor, si s-a materializat in principal printr-o impresionanta cantitate de filme de educatie de razboi si pentru mentinerea moralului combativ, printr-o multitudine de afise si postere continand sfaturi si avertizari si desigur prin emisiunile de radio ale BBC-ului care a fost protejat de orice interferenta pentru a i se pastra credibilitatea si a se mentine increderea populatiei in cel mai popular mijloc de informare. Despre film, fie acesta apartinand genului documentar, fie artistic de lung metraj, se cuvine a mentiona ca pana la izbucnirea ostilitatilor el a avut aproape exclusiv o functie de divertisment, dar a fost rapid incorporat ca vehicul de propaganda, prin care britanicii fie erau invatati cum sa se comporte in noile conditii ale razboiului (autocenzurarea informatiilor, rationalizarea alimentelor si bunurilor de larg consum etc.), fie le era ridicat moralul combativ, fie le erau prezentate evenimentele politico-militare de actualitate.

Cea de-a doua structura britanica distincta de propaganda a fost infiintata abia in septembrie 1941, sub numele de Executivul de Lupta Politica - Political Warfare Executive -, provenind din asa numitul Departament EH ce fusese absorbit de Executivul de Operatii Speciale - Special Operation Executive. (Taylor, 1995, p. 224). Audienta tinta a noii structuri era inamicul (civili si militari) si populatia din teritoriile ocupate. Executivul de Lupta Politica era structurat in doua sectii: S.O.1 - dedicata actiunilor de propaganda propriu-zisa si S.O.2 - dedicata actiunilor de sabotaj si subversiune. Aceasta formula structurala aplicata in operatiuni concrete - model ce a fost preluat in mare si de americani, explica in buna masura de ce perceptia despre propaganda a ramas asociata subversiunii, actiunii malefice executate din umbra. Toate cele trei forme alba, gri si neagra de propaganda au fost planificate si aplicate de Executivul de Lupta Politica pentru a da o lovitura decisiva in centrul moralului inamic: propaganda alba prin diseminarea aeriana de fluturasi (fie prin campanii planificate sau drept raspuns imediat la un eveniment anume) si prin emisiunile de stiri ale BBC destinate Europei ocupate; propaganda neagra prin emisiunile postului Gustav Siegfried Eins, ce pretindea ca apartine rezistentei germane, dar care era condus de un fost corespondent al ziarului Daily Express si expert in mentalitatea germana, Sefton Delmer. O alta caracteristica importanta a actiunilor de propaganda realizate de Executivul de Lupta Politica a fost stransa coordonare cu planificarea si desfasurarea operatiunilor militare curente, astfel incat sa poata fi exploatata orice oportunitate, una din acestea fiind informatiile de ultima ora obtinute din interogatoriile prizonierilor de razboi. Dupa intrarea in razboi a Statelor Unite, reprezentantii Executivului de Lupta Politica au colaborat cu omologii lor americani (colaborare nelipsita de unele tensiuni) din Oficiul de Servicii Strategice - Office of Strategic Services.

Preluand modelul britanic, americanii au creat si ei dupa intrarea in razboi doua structuri de propaganda (la fel ca si britanicii, nici ei nu au folosit termenul in titulatura oficiala) functie de tehnica folosita si audienta tinta avuta in vedere: Oficiul pentru Informatii de Razboi - Office for War Information - pentru propaganda alba destinata cetatenilor americani si Oficiul de Servicii Strategice - Office of Strategic Services - pentru propaganda neagra asupra inamicului. In general, functionarea si actiunile acestor doua servicii americane de propaganda au fost similare celor britanice, dar au fost aplicate la o scara mult mai mare, specifica uriasului potential al Statelor Unite si pragmatismului caracteristic acestora.

Astfel, functie de imperativele momentului, Oficiul pentru Informatii de Razboi a dezvoltat in campaniile sale adresate populatiei americane cinci teme: motivele pentru care Statele Unite lupta in razboi, imaginea Natiunilor Unite si a aliatilor, incurajarea muncii in productia de razboi, sustinerea moralului populatiei de acasa si descrierea eroismului armatei pe ambele fronturi. (Taylor, 1995, p. 232). Americanii au adoptat si ei asa numita "strategie a adevarului" - Strategy of Truth - lansata de britanici, atat cat acest adevar putea fi spus fie propriilor cetateni, fie inamicilor din considerente de ceea ce astazi numim securitate operationala si securitate a informatiilor. Aceasta abordare corespundea unei etice democratice si in plus satisfacea si cerintele unei moralitati a carei lipsa era acuzata nazistilor, fascistilor, militaristilor japonezi datorita exagerarilor, denaturarilor evidente, speculatiilor tendentioase si chiar neadevarurilor din campaniile de propaganda ale acestora. La fel ca si la britanici, campaniile de propaganda au fost materializate prin afise, emisiuni de radio si mai ales prin film. La o scala fara precedent, oficialitatile americane au reusit mobilizarea puternicei industrii hollywoodiene in efortul general de razboi si chiar au creat astfel un gen nou pe care l-am putea numi drept o propaganda de divertisment, prin transpunerea temelor sus-amintite in forme de expresie cinematografica deopotriva atractive pentru publicul larg si benefice pentru producatori. Liniile directoare politice stabilite la cel mai inalt nivel de catre aliati (indeosebi cuplul Churchill-Roosevelt si ulterior Stalin) au constituit ghidul campaniilor Oficiului de Servicii Strategice, indeosebi pe masura ce infrangerea Germaniei era doar o chestiune de timp, iar problema viitorului politic al invinsilor devenea din ce in ce mai acuta. De aceste decizii politice depindea continutul mesajelor adresate soldatilor si populatiei germane speriate de anglo-americani, dar ingrozite de rusi. Decizia capitularii neconditionate luata la Conferinta de la Casablanca a fost puternic speculata de propaganda lui Goebbels, pentru a determina o si mai mare mobilizare a germanilor de a lupta cu orice sacrificiu pana la capat de groaza a ceea ce-i astepta in caz de infrangere. Americanii sunt cei care au creat nu numai prima bomba performanta pentru diseminarea fluturasilor (bomba Monroe putea arunca 80000 de fluturasi de la 1000 de picioare), dar si prima structura operativa de razboi psihologic: in toamna lui 1942, generalul Eisenhower comandantul fortelor aliate de invazie a nordului Africii a creat in statul sau major o sectie de razboi psihologic (Psychological Warfare Branch) pentru sprijinul operatiunilor militare, structura care, in perspectiva debarcarii din Normandia, a devenit un serviciu (Psychological Warfare Division) in cadrul Comandamentului Suprem Aliat al Fortelor Expeditionare - SHAEF, cu participare britanica. Acest serviciu beneficia si de coordonarea unui comitet americano-britanic, functionand la Londra, pentru ca mesajele adresate militarilor in timpul operatiunilor sa coincida cu cele adresate civililor. Structurile de razboi psihologic americane au aparut ca raspuns la nevoile generate de evolutiile si nevoile fenomenului militar, care cunostea o din ce in ce mai pregnanta specializare pe domenii distincte, din considerente de performanta si eficienta a efortului de razboi. Cu alte cuvinte, se poate spune ca in ceea ce priveste domeniul militar, propaganda ca ansamblu de actiuni de influentare a evoluat de la sine spre razboi psihologic, raspunzand unor nevoi de integrare si coordonare in cadrul mai larg al operatiunilor militare, dar si ca urmare a unor imperative de eficienta a aceea ce devenise o activitate distincta, cu propriile-i reguli si cerinte specifice.

3. Noile haine ale propagandei occidentale in timpul Razboiului Rece

Nici americanii si nici britanicii nu au agreat termenul de propaganda ce figura in titulatura oficiala a fostilor inamici (nazistii, fascistii) sau actualilor rivali (sovieticii). De altfel, acest termen a lipsit cu desavarsire din titulatura structurilor anglo-americane de propaganda din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fiind inlocuit cu o serie de eufemisme precum "Executiv de lupta politica" la britanici, "Informatii strategice" sau "Informatii de razboi " la americani. In conditiile Razboiului Rece, promotorii democratiei apartinand la ceea ce se numea "Lumea libera" nu puteau face la fel cu cei pe care tocmai ii invinsesera in razboi (nazistii si fascistii) si nici intocmai cu oponentii lor ideologici si politici (sovieticii) care ridicasera propaganda si cenzura la nivel de politica si institutie de stat. Spre deosebire de sovietici, atat britanicii, cat si americanii au desfiintat dupa razboi structurile militare care se ocupasera de propaganda atat pe frontul de acasa, cat si asupra inamicului. Propaganda asupra propriei populatii nu mai era nici posibila si nici justificata in forma in care fusese practicata pe timpul razboiului, iar campaniile impotriva rivalului politic sovietic, fata de care nu existau declaratii de razboi oficiale, trebuiau adaptate noilor conditii politice si militare. Cu toate acestea, nevoia de propaganda - dar sub o alta forma - era mai imperioasa ca oricand, dat fiind noile coordonate ale confruntarilor politice, ideologice si chiar militare din perioada Razboiului Rece. Cetatenii Europei Occidentale, dar si cei americani erau deopotriva satui de razboi si propaganda, dar trebuiau constientizati si mobilizati asupra noului tip de amenintare ce se profila din partea sovietica, ce le fusese pana ieri aliat.

Specificitatile propagandei anglo-americane in cel de-al Doilea Razboi Mondial au prefigurat tendintele ce se vor concretiza in deceniile Razboiului Rece si ulterior. Pe de o parte, propaganda a fost repudiata atat politic, cat si tehnic, in lumea occidentala prin afirmarea unor specialitati distincte din amalgamul de actiuni de influentare, functie de audienta tinta avuta in vedere si metodele folosite (rezultand astfel razboiul psihologic si relatiile publice). Pe de alta parte, a devenit evidenta nevoia de coordonare a actiunilor de comunicare publica si influentare fie cu desfasurarea operatiunilor militare sau cu mersul actiunilor politico-diplomatice, idee ce va fi mult mai tarziu materializata de americani prin conceptul de operatii informationale. Nici campaniile de influentare a inamicului pe timpul conflictelor armate nu mai putea fi la fel cu propaganda pe timp de pace: obiectivele politice devenisera predominante, audientele tinta au imbracat haine civile, iar tehnicile de influentare trebuiau sa tina seama de aceste noi conditii, in timp ce vehiculele sau vectorii de diseminare a mesajelor isi modificau caracteristicile si isi amplificau capacitatile tehnologice in ritm exponential, permitand din ce in ce mai usor penetrarea frontierelor. Daca tipariturile de orice fel fusesera principalul mediu de propaganda pe timpul Primului Razboi Mondial, radioul si intr-o mai mica masura cinematograful pe durata celui de-al Doilea, pe durata Razboiului Rece radioul si apoi televiziunea, secondate de presa scrisa in tiraje de masa au constituit vectorii preferati ai propagandei.

In timp ce propaganda generata de statele comuniste si in primul rand de Uniunea Sovietica poate fi usor caracterizata din punct de vedere institutional, demersul propagandistic al democratiilor occidentale nu poate fi circumscris rigorilor unei planificari institutionale, ci unor linii politice directoare initiate la nivelul cel mai inalt al statului, in speta Statele Unite, careia i s-au aliniat mass-media si implicit opinia publica din asa numita "lume libera". Chiar daca Statele Unite au creat institutii sponsorizate si controlate guvernamental pentru difuzarea pozitiilor oficiale ale statului in materie de politica externa, initierea si formularea liniilor directoare ale campaniilor de propaganda americane au plecat chiar de la Casa Alba. Similar s-a intamplat si in celelalte state occidentale, desigur in functie de specificul obiectivelor nationale respective, cum spre exemplu a fost cazul Angliei si Frantei in criza Suezului din octombrie-noiembrie 1956, cand interesele celor doua puteri europene nu au coincis cu politica Statelor Unite promovata de presedintele Eisenhower.

Perioada Razboiului Rece este recunoscuta prin aprigele confruntari propagandistice greu de separat de cele politice si care au prevalat asupra celor militare, desfasurate indirect intre protagonisti - Statele Unite si Uniunea Sovietica - pe terte fronturi (Coreea, Vietnam, Africa). Confruntarea propagandistica dintre Est si Vest din perioada 1946 - 1990 a avut cateva elemente caracteristice care au deosebit-o de precedentele propagandistice din timpul celor doua razboaie mondiale. In primul rand, a fost vorba de o confruntare propagandistica pe timp de pace si nu de razboi intre cele doua superputeri postbelice Statele Unite si Uniunea Sovietica, ceilalti participanti, fie occidentali (precum Anglia sau Franta) sau comunisti (precum statele est-europene sau China), urmand in mare parte trendul stabilit de liderul politic al taberei din care facea parte. Apoi, propaganda desfasurata atat pe plan intern, cat si extern, de fiecare dintre cele doua tabere rivale, a avut un caracter predominant politic si ideologic, fiind vorba de confruntarea intre doua sisteme politice opuse - democratie versus totalitarism, de doua modele economice incompatibile - economie de piata libera versus proprietate centralizata si controlata de stat si de doua perspective diferite de viata - cel liberal, bazat pe drepturile omului si cel comunist, bazat pe represiune. Dat fiind aceste incompatibilitati, propaganda fiecarui actor a fost exclusivista, in sensul ca excludea sau nega in intregime pozitiile sau argumentele rivale, desi gradul de cenzura aplicat in cele doua tabere a fost sensibil diferit: cenzura cvasitotala institutionalizata in tabara comunista, autocenzura sau ignorarea voluntara a realitatilor neconvenabile in partea statelor democratice. Duelurile propagandistice ale Razboiului Rece au fost totale, in sensul ca nu s-au desfasurat doar in formele clasice prin vectorii mediatici disponibili (radio, televiziune, presa scrisa, afise, filme artistice sau documentare). Incarcatura propagandistica a dominat scena politica nationala si internationala (discursurile si declaratiile liderilor politici, vizitele acestora in strainatate, protocoalele de primire), fiind prezenta in cvasitotalitatea evenimentelor economice, stiintifice, culturale sau chiar sportive din fiecare tabara (cursa pentru suprematie in cucerirea spatiului cosmic, venitul pe cap de locuitor, acordarea premiului Nobel, participarea vs. boicotarea Jocurilor olimpice). La fel ca si in razboiul mondial ce tocmai se incheiase, propaganda ambelor tabere a cunoscut o foarte consistenta implicare din partea serviciilor secrete, fie acestea KGB-ul sau CIA, rezultand astfel din ambele parti nu doar operatiuni de propaganda neagra sau gri, ci si de subversiune, intoxicare si manipulare. Spre deosebire de situatia de razboi, propaganda Razboiului Rece a vizat in principal nu atat trupele adverse cat mai ales mintea si sufletul oamenilor simpli, necombatanti atat din propria tabara, cat si din cea adversa, in scopul promovarii si legitimarii actiunilor politice ale celui ce initia respectiva actiune propagandistica.

Prima campanie de propaganda occidentala postbelica, ce a prefigurat genul de operatii psihologice in misiuni de mentinere a pacii, de cateva decenii mai tarziu, a fost una de denazificare a Germaniei in zonele de ocupatie anglo-franco-americane. Scopul era eradicarea efectelor puternicei propagande naziste de aproape o generatie asupra unei populatii care in mare masura crezuse si-l urmase pe Hitler. Simultan insa, soldatii americani din fortele de ocupatie erau preveniti prin campanii interne (filme, brosuri, afise) sa nu aiba incredere si sa fie mereu vigilenti fata de germani, care inca din timpurile cancelarului Bismark, continuand cu cele ale Kaiserului si sfarsind cu Hitler au declansat nemiloase razboaie revansarde.

Din partea occidentala, semnalul politic privind confruntarea propagandistica deschisa care avea sa urmeze, a fost lansat catre fostul premier britanic Winston Churchill, care a formulat la 5 martie 1946 sintagma de Cortina de fier, devenita emblematica pentru Razboiul Rece. A urmat, la numai un an distanta, lansarea de catre presedintele SUA Harry Truman a "Doctrinei indiguirii" (Containment Doctrine) expansionismului sovietic in lume, iar dupa inca un an tot presedintele american a anuntat - ce-i drept in plina campanie electorala de realegere a sa ca presedinte - Cruciada pentru libertate, toleranta si bunastarea tuturor oamenilor. Anuntarea in 1947 a planului Marshall pentru Europa devastata de razboi a constituit un foarte consistent si pertinent subiect de propaganda americana in occident, prin forta de netagaduit a suportului sau material, dar si un motiv de contrapropaganda sovietica initiata de refuzul lui Stalin de a accepta pe considerente ideologice acest ajutor nu numai pentru URSS, dar si pentru toate statele est-europene intrate sub influenta sa. Toate aceste reactii politice anglo-americane reprezentau raspunsul de imagine american la evidentele actiuni expansioniste ale sovieticilor pentru instaurarea unui regim comunist in Grecia, Turcia, Cehoslovacia, Polonia, Romania. Cetatenii occidentali si cei americani trebuiau sa inteleaga ca au in fata un nou si perfid dusman ce le ameninta libertatea si stilul de viata. Pe acest fundal al tensiunilor crescande dintre sovietici si americani, stimulate si de crearea de catre Stalin a Cominform-ului pentru controlul de catre Moscova a celorlalte partide comuniste, in ianuarie 1948 presedintele Truman semneaza Actul privind schimburile informationale si educationale - cunoscut sub numele de Actul Smith-Mundt -, conform caruia pe teritoriul SUA nu puteau fi difuzate informatii destinate audientelor straine (act ce va fi definitoriu pentru viitoarea doctrina americana a operatiilor psihologice) si care oferea baza legala pentru programe americane de informare, culturale si educationale in strainatate.

La scurt timp, evenimentele in Europa de Est incep sa se precipite: comunistii sprijiniti de sovietici iau puterea la Praga in februarie, iar in iunie Armata Rosie incepe blocada Berlinului de Vest. Podul aerian stabilit imediat de occidentali cu masivul sprijin american pentru aprovizionarea berlinezilor blocati va constitui subiectul unei consistente campanii de propaganda occidentala ce va contribui substantial la crearea perceptiei de agresor perfid la adresa Lumii libere a Uniunii Sovietice si a comunismului in general. Anul 1949 cunoaste si el o escaladare si mai pronuntata a tensiunilor Est-Vest prin crearea NATO la 4 aprilie, ca forma institutionala politico-militara de aparare a Occidentului impotriva unei din ce in ce mai credibile agresiuni a Uniunii Sovietice, prin preluarea de catre partidul comunist condus de Mao Tze Dung a puterii in China - ceea ce insemna o extindere a comunismului in Asia si mai ales prin anuntul Uniunii Sovietice a experimentarii bombei atomice, eveniment ce va crea o adevarata psihoza a amenintarii nucleare in intreaga lume occidentala. Tema amenintarii nucleare, a distrugerii mutuale printr-un razboi atomic, a loviturii nucleare preventive, a modalitatilor de autoprotectie si supravietuire individuala in urma unui atac nuclear a constituit o piesa de rezistenta in arsenalul propagandistic occidental, concretizata nu numai in subiectele discursurilor politice, dar si in numeroase demonstratii de masa, filme artistice (de exemplu, cele din seria James Bond), documentare, carti, articole de presa, afise etc. Ca urmare, in spatiul americano-occidental, la nivelul opiniei publice, al mass-mediei, al serviciilor secrete, dar si al leadership-ului politic si militar s-a instaurat aceasta psihoza a amenintarii permanente a unui posibil atac nuclear prin surprindere din partea perfidului inamic sovietic, amenintare care putea justifica orice masuri de preintampinare. Criza rachetelor sovietice instalate in Cuba si capabile sa atinga teritoriul american din octombrie-noiembrie 1962 a fost o expresie a paranoiei nucleare ce cuprinsese ambele superputeri, intr-un joc politic si militar extrem de periculos fertilizat de propaganda desfasurata de ambele parti. In acelasi trend, dar cu consecinte propagandistice, economice si politice mult mai mari, se inscrie si anuntul din 23 martie 1983 al presedintelui Reagan, cel care cu putin timp in urma nominalizase Uniunea Sovietica drept un imperiu al diavolului, privind lansarea Initiativei de Aparare Strategica ce presupunea crearea unui scut antiatomic american capabil sa distruga in spatiul extraterestru rachetele cu incarcatura nucleara ce ar fi fost indreptate impotriva Statelor Unite. Aceasta initiativa urma sa creeze pentru americani un plus de securitate militara ceea ce automat insemna un substantial avantaj strategic si un minus de securitate corespunzator pentru rivalii sovietici a caror sistem economic muribund nu ii mai putea face fata. De aceea sovieticii, insotiti in cor de statele comuniste (inclusiv pe un ton obsesiv ridicat de catre Nicolae Ceausescu), au calificat aceasta initiativa americana drept o "militarizare a spatiului cosmic", lansand pe aceasta tema o furibunda campanie propagandistica internationala.

Nu numai cursa inarmarilor nucleare a constituit un subiect de disputa propagandistica, ci si teme mult mai pasnice in esenta lor, precum performantele tehnologice spatiale in acceptiunea americana sau cosmice in varianta sovietica. Lansarea cu succes de catre sovietici a Sputnik-ului, primul satelit artificial al Pamantului, in 1957 si apoi a primului cosmonaut Iuri Gagarin in 1961 au constituit pentru Moscova un formidabil argument propagandistic privind superioritatea stiintei si tehnologiei sovietice, a solutiilor economice comuniste. Drept raspuns, presedintele Kennedy a lansat un ambitios program spatial, incununat prin transmisiunea in direct a aselenizarii primului om pe Luna in iulie 1969. Jocurile olimpice - la fel ca in 1936 la Berlin, sub regim nazist - au fost si ele ambalate in haine propagandistice: in semn de protest fata de invadarea Afganistanului de catre Armata Rosie in decembrie 1979, americanii au boicotat Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, iar sovieticii nu s-au lasat mai prejos si au facut la fel in 1984, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. 

Razboiul din Coreea din anii 1950-1953 a fost nu numai primul conflict armat limitat din timpul Razboiului Rece, dar si cel mai prost mediatizat, prin polarizarea ideologica si politica a modului de percepere si reflectare a lui de catre politicieni si opinia publica prin intermediul mass-mediei, in primul rand cea americana. (Hentea, 2002, pp. 103-110). Acelasi lucru se poate spune si despre razboiul din Vietnam dintre anii 1965-1973, care a polarizat politic si ideologic discursurile propagandistice americane si occidentale pe de o parte si comuniste de cealalta parte. (Hentea, 2002, pp.111-120). Spre deosebire insa de razboiul din Coreea desfasurat sub steagul si cu girul Natiunilor Unite, conflictul vietnamez a constituit in spatiul nord-american subiectul unor aprige campanii de propaganda pro si contra interventiei militare americane, fiecare tabara afirmandu-si cu virulenta si intr-o mare marja de libertate optiunea prin cele mai percutante metode. Semnificativ insa din punct de vedere propagandistic este faptul ca americanii de rand au plecat la razboi convinsi fiind ca astfel ei vor apara lumea libera, propria lor libertate si stil de viata in fata unei noi si fatise agresiuni a comunismului.

Un episod relativ singular al evolutiilor propagandistice in lumea occidentala a fost determinat de razboiul din insulele Falkland din 1982, cand britanicii au desfasurat o ampla si intempestiva campanie de propaganda, care astazi ar putea fi eufemistic numita de diplomatie publica, in Statele Unite pentru a obtine sprijinul politic si militar de care aveau nevoie impotriva Argentinei (Hentea, 2000, pp. 76-93), campanie pe care istoricul britanic al propagandei Philip Taylor a apreciat-o la fel de importanta cu cele desfasurate tot de britanici in America pentru a determina angajarea acesteia in Primul si apoi in cel de-al Doilea Razboi Mondial. (Taylor, 1995, p.277).

Pana la raspandirea televiziunii in majoritatea caminelor apartinand clasei medii mai intai in Occident (aproximativ simultan cu extinderea interventiei americane din Vietnam) la mijlocul anilor 60 si apoi in statele din Estul Europei in anii 70, radioul a constituit principalul vector de penetrare propagandistica nu numai a maselor din interirul tarii, dar mai ales a frontierelor si a sistemelor de cenzura nationale. Vocea Americii - Voice of America, VOA, ca post de radio reflectand deschis pozitia guvernului american inca din 1942, a constituit mediumul clasic al propagandei albe anticomuniste. Incepand din 1950, propaganda americana prin radio a fost intarita prin postul de radio Europa Libera cu sediul la München, sustinut initial cu fonduri ale Congresului SUA, iar din 1971 cu sponsorizare CIA, fiind destinat audientelor din tarile comuniste Est Europene si purtator de mesaje propagandistice albe si gri pana la sfarsitul Razboiului Rece. Postului de radio Europa Libera i-a urmat curand, in 1951, Radio Liberty - Radio Libertatea - fondat de Comitetul American pentru Eliberarea Popoarelor din Rusia, destinat exclusiv populatiilor din Uniunea Sovietica. In fine, americanii au sustinut prin intermediul CIA si propaganda neagra anticastrista prin postul Radio Swan, devenit in 1985 post de propaganda alba sub numele de Radio Marti transmitand din Florida. (Taylor, 1995, p. 265).

Institutional, prima structura oficiala americana de propaganda sau de diplomatie publica, cum se recomanda ea astazi, a fost infiintata abia la 1 august 1953 de catre presedintele Eisenhower in baza Actului Smith Mundt sub numele de Agentia de Informatii a Statelor Unite - USIA, (United States Information Agency), avand misiunea declarata de a sprijini politica externa a SUA si de a promova interesele nationale printr-o gama larga de programe de informare a audientelor straine. USIA a preluat in subordine Vocea Americii, ulterior Radio si TV Marti si a desfasurat numeroase actiuni de propaganda in domeniul cultural, educational sau informational, in conformitate cu liniile politice si interesele stabilite la Casa Alba. Un bun exemplu al actiunilor USIA in epoca il constituie cele doua filme documentare realizate la comanda Casei Albe despre vizitele in India si Pakistan a Primei Doamne a Statelor Unite Jacqueline Kennedy in martie 196 (Hentea, 2004, pp. 249-253). Acestea au fost realizate pentru a imbunatati imaginea Statelor Unite in lume, dupa dezastrul suferit in debarcarea anticastrista din Golful Porcilor si succesele de imagine repurtate de Hrusciov, sub coordonarea lui Ed Murrow - legendarul comentator pentru America al celui de-al Doilea Razboi Mondial de la microfonul Radio Londra, proaspatul sef al USIA numit de J.F.Kennedy si care dorea sa sparga rigidele clisee propagandistice ale epocii Eisenhower. Dincolo de obiectivele legate de promovarea noii si proaspetei imagini simbol a Americii, cele doua filme au revitalizat convingator pentru straini celebrul "american way of life" si a ridiculizat implicit modelul noii femei sovietice.

Deceniile de Razboi Rece au demonstrat ca propaganda nu este un apendice exclusiv al regimurilor totalitare, ci se poate desfasura pana la un punct chiar si in forme isterice (sinistra perioada a vanatorii de vrajitoare comuniste din anii 50 derulata de senatorul McCarthy sau executarea sotilor Rosenberg pentru spionaj atomic in beneficiul rusilor in 1953), chiar si intr-o societate democratica, atunci cand este comandata si incurajata politic de autoritatile statului. Caracterul exclusivist al propagandei a putut fi semnalat in anii 50 chiar si in liberala America, atunci cand orice nuanta de stanga era respinsa si condamnata apriori. Ceea ce a lipsit propagandei occidentale a fost un sistem de cenzura impus cu forta - dar autocenzura a functionat perfect - si coercitia oficiala privind actiunile de propaganda. Marea majoritate a cetatenilor occidentali, cu exceptia unor minoritati intelectuale sau cu alte opinii politice si ideologice, tocmai datorita absentei coercitiei si a cenzurii oficiale, nu au resimtit la momentul respectiv acele actiuni ca fiind de propaganda, ci au crezut sincer ca dreptatea si morala este de partea lor si ca atare, acestea trebuie afirmate cu tarie.