Comunicarea cu sinele, modalitate de autocunoastere

Comunicarea cu sinele, modalitate de autocunoastere.

Rezumat:

Nimic nu poate fi mai fascinant decat universul uman. Sofocle, marele poet tragic al antichitatii grecesti, in urma cu aproape 2500 de ani, spunea: "In lume sunt multe, mari minuni, dar nu mai mari ca omul". De-a lungul secolelor, efortul de autocunoastere nu a incetat nici o clipa. Disparitia reflectiei despre om echivaleaza cu insasi moartea lui. Cat timp va exista viata pe Pamant, conditia umana va fi continuu cercetata. " Cunoasterea de sine este prima conditie a intelepciunii" (K. Marx).

Cunoasterea de sine este si trebuie sa ramana permanent ceea ce, inca de la Socrate, am primit ca indemn: " Prima si suprema preocupare a omului". Toate celelalte capata, in raport cu aceasta, o valoare secundara. A cunoaste omul, a se cunoaste pe sine insusi si a lupta toata viata pentru a se autoeduca, a se autoconduce si autocontrola, a fi propriul sau stapan, inseamna a deveni ceea ce fiecare dintre noi trebuie sa fim, conform destinului nostru cel mai inalt: "Oameni".

1. COMUNICAREA

1.1 Notiuni generale despre comunicare.

Comunicarea, termen cu existenta milenara, uneste si dezbina in masura pe cei ce incearca sa-i defineasca intelesurile, dupa cum acestia pun accent pe aspectele generale legitime de cunoastere comuna sau pe cele particulare specifice diferitelor domenii si subdomenii ale stiintelor; Comunicarea poate sa capete astfel in definitie specificul unor stiinte precum filosofia, lingvistica, biologia, psihologia, pedagogia sau matematica, cibernetica.

Incertitudinea unei definitii exhaustive este generata pe diversitatea unghiurilor sub care poate fi privita comunicarea. Comunicarea o definim inainte de toate ca relatie de schimb intre un sistem si mediul sau intre doua sisteme. In prezent teoria generala a comunicarii elaborata in cadrul ciberneticii si informaticii, ingusteaza sfera notiunii legand-o doar de schimbul informational. Astfel prin comunicare se intelege legatura informationala sau transferul de informatie dintre doua sisteme separate in timp.

Astfel relationate cele doua sisteme alcatuiesc un sistem de comunicare ce cuprinde urmatoarele verigi: emitatorul, receptorul sau destinatarul, canalul, semnalul si codul.

Limba este suportul si instrumentul comunicarii, fiind un sistem de semne si reguli logico-gramaticale elaborat social istoric, care serveste ca instrument de codificare si transmitere a informatiei in procesul real al comunicarii.

Limbajul este un ansamblu de elemente cu valoare de designare, care serveste ca instrument de codificare si transmisie a informatiei in cadrul unui grup si al unor situatii particulare. Fiind de doua tipuri : limbajul verbal si non-verbal, de aici decurge dupa instrumentul de codificare-obiectivare a mesajelor, comunicarea umana se imparte in comunicare verbala si comunicare non-verbala.

1.2 Formele limbajului verbal .

Limbajul extern se realizeaza in doua variante: oral si scris.

Limbajul oral este modul natural si primordial de realizare a limbajului verbal in general. El a stat si la baza structurarii limbi, ca instrument stabil si general de comunicare. In ontogeneza, de asemenea, el este primul care se constituie si va sta la baza limbajului scris. In functie de modul cum este structurata reteaua de comunicare, limbajul oral ia forma monologului sau dialogului. Monologul este mult mai pretentios decat dialogul din punct de vedere al exigentelor comunicarii .

Limbajul scris apare si se dezvolta mai tarziu in ontogenza decat cel oral si aceasta numai printr-un proces organizat de invatare. De obicei, el se structureaza cand copilul intra la scoala, invatand in mod organizat sa scrie si sa citeasca. Fiind mult mai pretentios din punct de vedere al regulilor comuniarii optime, elaborarea lui se desfasoara relativ lent.

Limbajul intern este rezultatul integrarii si consolidarii  schemelor verigilor efectorii a limbajului extern. Initial, limbajul verbal se realizeaza in planul extern, al vorbirii cu voce tare. Treptat, schemele articulatorii se consolideaza pana la automatizare, adica "pronuntarea in minte".

Dinamica consolidarii si formarii limbajului intern merge in paralel cu cea a formarii si consolidarii schemelor operatorii ale gandirii atingand nivelul optim la sfarsitul varstei de 14-16 ani. Limbajul intern devine principalul schelet si suport al activitatii mintale, posedand o anumita autonomie functionala, el devine principalul instrument de comunicare cu noi insine- de autointerogatie, de autoanaliza, de automustrare etc.

Comunicarea intrapersonala.

Comunicarea intrapersonala se refera la ganduri, la sentimente si la modul in care ne vedem pe noi insine; suntem- in aceasta perspectiva- simultan emitatori si receptori ai comunicarii. Procesul de comunicare intrapersonala este influentat de toate celelate tipuri de comunicare, fiind cel mai simplu mod de a comunica. Din perspectiva autoevaluarii este necesara utilizarea unor criterii care trebuie sa contina, pe de-o parte elemente obiective, de relevanta sociala in raport cu individul si, pe de alta parte, mecanismele interne trebuie sa se structureze intr-o determinare subiectiva a valentelor individuale, percepute ca atare de individul insusi.

Comunicarea intrapersonala este influentata de mediul comunicational extern, si ea la randul ei influenteaza toate celelalte acte de comunicare, de exemplu atunci cand ne gandim la felul diferit in care acelasi lucru este perceput de persoane cu diferite ocupatii. Astfel, comparand perceptia noastra dspre realitatea care ne inconjoara vom vedea ca nici o alta prsoana nu vede aceasta realitate in exact aceeasi maniera ca si noi.

In comunicarea intrapersonala, suntem influentati de perceptia celorlalti in ceea ce ne priveste, dar si modul in care interpretam, aceasta perceptie; Ea trebuie sa se bazeze pe o atitudine pozitiva fata de propria persoana, intitulata "gandire pozitiva". Elementul cheie in gandirea pozitiva este chiar aceasta: indreptarea comunicarii cu sine insusi spre succes si nu spre esec, ne referim la influentarea prin autosugestie .

Comunicarea si formarea imaginii de sine.

Fiecare individ este orientat spre sine si in acelasi timp spre exterior pentru ca omul este o fiinta sociala si numai printr-o actiune perpetua intre sine si lume este posibila dezvoltarea lui spirituala. Individul uman nu traiste izolat, el are nevoie de ceilalti pentru recunoasterea propriei valori, valori care ghideaza si propriul lui comportament. In urma intelegerii si interiorizarii valorilor sociale se nasc relatiile interpersonale.

In acest proces, factorul cel mai important si apogeul comunicarii este momentul in care persoana care comunica devine constienta de sine si intelege cine este cu adevarat, cum se vede pe sine, cum il vad altii, ce roluri joaca. Toate acestea sunt semnificative pentru dezvoltarea individului uman in ambianta interrelationala de comunicare.

In aceasta interelationare dintre Eu si lumea exterioara invatam despre altii, dar si despre noi, iar imaginea despre mine este in corelatie cu modul in care ne vad altii pe noi. Modul cum se dezvolta sinele si imaginea de sine este  o problema cercetata de psihologie, de sociologie, de psihiatrie si se invarte in jurul une ipoteze, si anume ca imaginea de sine este invatata, formata, intretinuta sau schimbata prin procesele de comunicare interrelationale. Aceasta prezumtie impartasita de sociologi (G. H. Mead sau Ch. Cooley) si de psihologi ( A. Maslow, H. Sullyvan, C. Rogers, U. Schiopu, M. Zlate) se refera la faptul ca sinele este format printr-un proces tranzactional de comunicare interpersonala.

Deci, inseamna ca modul in care te vezi pe tine este rezultatul in care intelegi cum te vad ceilalti. Modul in care am fost tratati in copilarie este fundamental pentru dezvoltarea noastra personala. La nastere, omul nu are formata imaginea de sine, dar modul in care a fost tratat la inceput a pus bazele pe care s-a dezvoltat trairile, sentimentele, gandirile lui despre propria persoana. Ca urmare, modul in care incepi sa te vezi este un rezultat a ceea ce vor alti ca tu sa fii, influentandu-ti, in acelasi timp, formarea propriei identitati.

Autodefinire- autocunoastere- imaginea de sine se construieste prin ceilalti.

Una dintre cele mai importante legaturi din cadrul personaliatii,este cea dintre imaginea de sine si imaginea despre lume si imaginea atribuita lumii. Fiecare este premisa si rezultat construirii celorlalte.

Relatia interpersonala se defineste ca "uniune psihica constienta, directa, bazata pe o legatura invesra complexa" ( P. Golu, 1974, pag. 130).

Exista o serie de momente mai importante din punct de vedere al construirii imaginii de sine si a imaginii despre lume, unul dintre acestea (si cel mai important) este adolescenta; ea este o perioada de intense schimbari la toate nivelurile si, in special, in planul personalitatii. Apar si se dezvolta atitudini, conceptia despre lume si viata, se dezvolta creativitatea si idealurile, ca modalitati de adaptare eficienta. Adolescenta este, astfel, o perioada de intense cautari de experimentari in toate directiile, avand ca scop fundamental autodefinirea. Nevoia de definire este nevoia fundamentala a individului.

Autodefinirea se poate realiza pe o multitudine de cai corelate si interelationate, in primul rand se face prin opozitie cu adultul. Criza de originalitate este o etapa absolut necesara  dezvoltarii personalitatii adolescentului, permitand distantarea, pentru a-si putea gasi propria individualitate si mecanisme de adaptare, cel mai potrivit pentru sine.

Adolescentii se oglindesc in ceilalti, de fapt se oglindesc in imaginea lor despre ceilalti si cu cat aceasta imagine este mai corecta, cu atat oglinda este mai clara si nu se deformeaza.