Relatia mediatizata

Relatia mediatizata

Prima trasatura caracteristica a comunicarii televizuale tine in mod evident de suportul sau sau vehiculul tehnic, care asigura, in acelasi timp, transmiterea instantanee si difuzarea masiva a imaginilor pe care le transmite, dar care interpune, in acelasi timp, un tert - media-intermediar - intre emitatorul si receptorul acestora. Or, comunicarea sociala astfel mediatizata prezinta in cazul comunicarii nemediatizate diferente esentiale.

Aceasta stabileste, intr-adevar, un raport direct si personalizat intre actori identificabili care devin "interlocutori', adica intra intr-o situatie de interactiune (ascultarea implica atentia si provoaca raspunsul) pe care o pot controla (dialogul permite ajustarea si clarificarea mesajului). Aceasta, in revansa, instaureaza o relatie multilaterala intre actori partial anonimi si instabili ("publicul' indeterminat. nediferentiat si variabil), iar acest raport este, in acelasi timp, indirect (mediatorul tehnic-intermediar al mesajului ne mai fiind un "reproducator' fidel, ci un "realizator' al mesajului din care face un spectacol imaginat), fara interactivitate (pentru ca receptorul nu poate dialoga cu emitatorul in timp real) si necontrolat (mesajul emis nu este neaparat cel care este perceput si nu poate fi ajustat sau clarificat de emitator sau receptor). Mai mult, nu luam in considerare aici decat secventa de comunicare mediatizata "elementara' corespunzand modelului de analiza traditional al lui Shannon (emitator-codare-canal-decodare-receptor), care nu cunoaste din activitatea destinatarului decat o functie de descriere, atat de fidela pe cat posibil, a fluxului de mesaje emise.

Or, multiplicarea si diversificarea ofertei de programe televizuale legate de dezvoltarea canalelor (generalist sau tematic), difuzate prin cablu sau, mai curand, prin satelit, precum si noile posibilitati de consum televizual "din lista' deschise prin magnetoscop sau telecomanda, sunt insotite astazi de o schimbare notabila a practicilor receptorilor care, din consumatori captivi, tind sa devina utilizatori activi. In particular, "braconajul' in grila de programe prin practica "zapping-ului' (de la o frecventa de 3 minute si 32 de secunde in medie in Statele Unite, si de preferinta printre telespectatorii tineri, din mediul urban si cu nivel de educatie ridicat) genereaza un nou raport de folosire a televiziunii, in care receptorul rupe secventa de comunicare programata, precum si contractul de enuntare a emitatorului si reamenajeaza liber si constant fragmentele de mesaje pe care le selectioneaza, asambleaza si manipuleaza in felul sau, deconstruind si nimicind astfel oferta de comunicare de masa difuzata printr-o "fabricare ludica' ce ii permite sa o ajusteze la cererea sa individuala si sa-si asume aceste mesaje fragmentare. Se pare ca am ajuns la un punct curios si chiar inedit in istoria civilizatiei noastre. In acest punct limita unde spectacolul ce se ofera vederii si care presupune o distanta intre spectator si scena ne include in scena insasi si ne impinge sa credem in aceasta includere. Noi stim totusi, ca doar electronica si dispozitivele complexe ne leaga de emitatorul indepartat. Dar distanta geografica si intermediarii tehnologici, departe de a da un sentiment de artificiu, ne ofera imaginea unei spontaneitati totale. Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masa din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil intr-o economie caracterizata de decalaje enorme intre diferitele categorii sociale. Se poate constata ca orice om aflat in posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informatie (bineinteles exceptand plata abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publica si factura la energia electrica). Mesajul audio-vizual beneficiaza de forta de patrundere (vorbind la sensul propriu). Daca in urma cu mai bine de 15 ani, pentru a obtine o informatie televizata trebuia sa faci un drum catre casa, astazi informatiile pot fi receptate de aproape oriunde : localuri publice, magazine, camere si receptii de hotel etc. Odata cu dezvoltarea tehnologiei in domeniul telefoniei celulare, a aparut si o « televiziune mobila » fiindca se pot urmari programe TV pe ecranul telefonului, gratie aplicatiilor Internetului. Apoi, acest mesaj nu depinde, spre deosebire de ziar, de o retea de difuzare, ceea ce il face transportabil in cele mai indepartate locuri din lume. Datorita satelitilor comerciali (primul lansat fiind Weststar 1, o investitie de 75 de milioane de dolari) barierele nationale, continentale si chiar planetare (ce ne fac martori la evenimentele petrecute in Cosmos) sunt daramate. Televiziunea este azi omniprezenta. Un avantaj demn de retinut este folosirea unui limbaj universal (cel imagistic) ce poate transmite mesajul indiferent de limba vorbita de receptor. Un material jurnalistic realizat, in mod profesionist, dintr-o combinatie sunet-imagine poate obtine aceleasi efecte la oameni provenind din tari si culturi diferite. Un exemplu perfect este rubrica «No Comment» a postului de stiri Euronews, rubrica imprumutata mai nou si la televiziunile noastre (ex : Realitatea TV). Televiziunea nu solicita prea mult intelectul telespectatorilor. Este de cele mai multe ori exhaustiva ; explica de la A la Z o situatie, facilitand astfel, in mod deosebit, asimilarea acestei explicatii de catre cei care nu au o opinie formata sau care nu dispun de alte informatii care sa le permita analizarea pe cont propriu a problemei. Informatia poate fi receptata de persoane cu un grad de pregatire intelectuala redus si de persoane pentru care lectura presupune un efort deosebit (persoane in varsta, prescolari, handicapati).

Paralel, se dezvolta noi forme si practici de comunicare televizuala interactive, care repun in discutie modelul de referinta al televiziunii generaliste, de serviciu public cu vocatie "pedagogica'. Telespectatorul este invitat sa intervina personal in programe prin telefon sau sa colaboreze activ la o ancheta care se desfasoara pe ecran, si sa participe la un numar crescand de emisiuni de varietati sau de jocuri. El tinde astfel sa devina nu doar co-producatorul sau actorul si evaluatorul programelor televizuale, ci, mai ales, referentul lor central, cum marturisesc, in particular, evolutiile convergente a doua tipuri de productii televizuale. Pe de o parte, modificarea formulei-tip a emisiunilor de informare, culturale sau politice, in care discursul autorizat al detinatorilor legitimi de cunostinte sau de putere tinde sa faca loc conversatiei familiare si conviviale intre mediatorii vedete si invitatii lor, a caror notorietate este, adesea, capitalul simbolic esential. Pe de alta parte, inflexiunea corelativa a continuturilor emisiunilor de divertisment sau de fictiune, a foiletoanelor si telefilmelor, pentru punerea in scena a universului cotidian si a modurilor de viata, pe noul model al "reality show' sunt preferatele la TV), model astazi prin imprumutul din realitatea faptelor diverse .Televiziunea are o adresare si o audienta universale.

A doua trasatura caracteristica a comunicarii televizuale: adresarea ca si audienta mesajelor pe care le vehiculeaza pot, efectiv, sa aiba pertinenta de universalitate.

Adresarea, pentru ca televiziunea a devenit astazi, ca radioul inainte, media de masa prin excelenta, adica cea a carui acces nu se cladeste pe nici o discriminare pe baza de noroc sau de cultura: la domiciliu sau in nenumarate locuri publice, toata lumea poate accede la spectacolul televizual si fiecare, oricare ar fi limba sa, poate sesiza limbajul imaginilor.

Crearea mesajului prin imagini

A treia (si principala) dimensiune caracteristica a comunicarii mediatice: mesajele televizuale care vizeaza si ating astfel un public de masa isi trag din suportul lor specific, imaginea, proprietatile originale care complica considerabil intelegerea lor. Putem sa le punem in lumina analizand succesiv principalele faze si operatii ale procesului de producere si circulatie a acestor mesaje, de la conceperea la receptarea lor.

Pentru ca "punerea in imagini' a unei realitati tinde a acredita spontan iluzia unei reproduceri fidele a acesteia (imagine provine din a imita, iar "a vedea, este a crede'), trebuie intai sa subliniem faptul ca ea implica, din contra, o munca de manipulare care o transforma inevitabil: reconstructia sa pentru a o face reprezentabila, dramatizarea sa pentru a o face spectaculara (in sensul de baza al termenului) fac din imaginea care este livrata din aceasta realitate nu reflectarea sa sau echivalentul sau, ci o figura aproximativa, deci un simulacru - cand nu este vorba de o falsificare, ca in cazul exemplar al "carnagiilor' de la Timisoara din decembrie, 1989. De aceste operatii de transcriere-transformare a informatiilor tin, in mod evident, efectele de semnificare intentionate pe care le investesc cei care le concep si le realizeaza, ceea ce duce la "supra­incarcarea' de sens a fluxurilor imaginate adresate publicului, chiar daca "atunci cand privesc jurnalul meu televizat, eu nu vad camerele care se intorc si uit ca fiecare imagine este o alegere, o interpretare, un montaj, deci o nascocire - in orice caz, o masinarie' (R. Debray, Le Monde, 19 ianuarie 1993).

Trebuie, de asemenea, sa luam in consideratie simplificarea reductionista a complexitatii realului pe care o impun constrangerile limbajului imaginii. Deoarece aceasta arata, dar nu demonstreaza: ea nu poate sa livreze din realitate ceea ce scapa privirii focalizate pe "aici si acum'; "ea este incapabila de articulare logica, de generalizare si de negare, deci de proiect sau program, depasire a datului imediat' (R. Debray), Telespectatorul este incapabil sa stabileasca o distantare fata de manifest si instantaneu de a instaura o ruptura semiotica intre lucrurile si semnele pe care le autorizeaza doar sintaxa discursului simbolic.