Comunicarea televizuala de masa

Comunicarea televizuala de masa

In centrul fenomenului comunicarii, are loc o revolutie tehnica si culturala, cea a comunicarii televizuale de masa, care este unul dintre vectorii-cheie si, in acelasi timp, revelatorul acestui fenomen prin excelenta: refractate in maniera spectaculara sau caricaturala prin oglinda-lupa a ecranului catodic, efectele originale ale mediatizarii comunicarii politice - care participa la o transformare mai generala a medierilor simbolice a legaturii sociale - se traduc intai printr-un "bruiaj' al codurilor conventionale ale reprezentarii democratice.

Din procesul de descifrare a mesajelor imaginate care scapa, in parte, controlului constient al emitatorilor sai, ca si al receptorilor sai, pentru ca el trimite, din firea lucrurilor, la munca de interpretare libera a imaginarului individual, la lectura psihanalitica pe care o face din jocuri televizate (Euro Bingo, cu Tociu si Palade), in care se manipuleaza fatis teancuri de bancnote care trebuie numarate ofera o ilustrare exemplara: focalizand pe materialitate, pe cruzimea obiectului "ban', imaginea nu releva, totusi, nimic din realitatea intrinseca a acestui obiect, pe care il dezbraca, de semnificatia sa si de valoarea sa sociala de schimb; dar ea "vorbeste' direct inconstientului spectatorului, in care ea se face "intermediarul pulsional' pentru a satura o lipsa, a acoperi o angoasa psihica asupra lumii fantasmatice.

Descoperim ca in fluxul de imagini ale comunicarii televizuale, privirea cu care le rasplatim, mai mult decat continuturile pe care ele le vehiculeaza, le hraneste si le investeste mereu cu sens.

Vizualul tinde a se impune spontan ca "natural', figuratiile realitatii produse si difuzate prin media televizuala tind, de asemenea, sa se impuna ca realitatea insasi: mistificare a contactului imediat si instantaneu cu universul sensibil astfel redus la aparenta sa vizibila, imaginea lumii propusa de televiziune se da spre a fi vazuta lumii in adevarul sau si totalitatea sa. Dar in timp ce "vizualul face sa dispara pe nesimtite realul', el sterge, in acelasi timp, "distanta simbolizanta' dintre subiectul care priveste si obiectul pe care-l priveste, conditie a spectacolului si a reprezentarii-interpretare a realului. Chiar daca putem sustine ca cinematograful satisface inca aceasta conditie (prin separarea de universul vietii cotidiene, participarea colectiva la ritualul spectacolului filmic si comuniunea emotionala in spatiul-timp de fictiune pe care il instaureaza), televiziunea pe care fiecare spectator o primeste in intimitatea spatiului sau privat, ii ofera o "prezenta in lume' fara nici o mediere, instantaneitatea si ubicuitatea "directului' stabilind in maniera irefutabila actualitatea sa si autenticitatea sa. Se pare ca noi am ajuns intr-un punct curios si chiar inedit in istoria civilizatiilor noastre, in acest punct-limita in care spectacolul care se da spre a fi vazut si care presupune o distanta intre spectator si scena, ne include in scena insasi si ne determina sa credem in aceasta incluziune. Noi stim, totusi, ca doar electronica si dispozitivele complexe ne leaga de emitatorul indepartat. Dar distanta geografica si intermediarii tehnologici, departe de a da un sentiment de artificiu, ofera infatisarea unei spontaneitati naturale.

Chiar fara a lua in consideratie aceste noi perspective pe care pare sa le deschida astazi ultima generatie de imagini nascute din computer, vom conveni, cu usurinta, ca ansamblul de proprietati specifice ale fluxurilor comunicarii televizuale face mai ales delicata analiza efectelor socializatoare si a influentelor   . Studiou TV culturale, pe care sunt susceptibili a le exersa. Putem totusi incerca sa le precizam natura si sa le evaluam importanta, confruntand invataturile catorva studii sectoriale asupra implicatiilor schimbului mediatic al comunicarii, in doua domenii strategice pentru reproducerea, cat si pentru inovatia sociala: socializarea infantila si productia culturala.

Daca supravietuirea oricarei fiinte vii depinde de relatiile pe care le intretine cu mediul sau, deci de capacitatea sa de a comunica cu acesta, fiinta umana este de nevoie si prin excelenta "agent de comunicare sociala', deoarece viata sa izvoraste dintr-un raport social initial (de origine), iar supravietuirea sa este conditionata prin relatiile sociale ulterioare (de crestere, de invatare si de schimb), singurele care ii vor permite sa-si satisfaca nevoile fizice si psihice fundamentale (de hrana, sexuale, de securitate). Iar mediul sau vital specific este un "sistem de comunicare sociala' deoarece putem califica astfel o societate, adica o intocmire ierarhizata si relativ stabila de retele de interactiune intre indivizii si grupurile integrate prin folosirea de coduri de comunicare comune.

Cu alte cuvinte, viata umana prinde forma si sens in sistemul de comunicare sociala in care se dezvolta.

Deveniti astazi vectorii de comunicare de masa emblematici ai societatii post-modernitatii, media audiovizuala, radioul si, mai ales, televiziunea, contribuie pe larg la modelarea noilor coduri caracteristice ale relatiilor sociale si ale sistemelor culturale ale acestora, dar influenta lor nu este usor de evaluat pentru ca ea izvoraste din mecanisme originale, inedite din punct de vedere istoric. Daca revolutiile scrisului, apoi ale imprimeriei bulversasera universul traditional al comunicarii sociale, ele introdusesera progresiv indivizii si colectivitatile in ordinea moderna a "logosferei' si a "grafosferei' atunci cand revolutia contemporana a mediei audiovizuale de masa, care culmineaza astazi cu consacrarea hegemoniei planetare a televiziunii, le proiecteaza brutal in noul sistem hipercomplex al retelelor de comunicare instantanee si universala a "videosferei' in care medierile simbolice ale legaturii sociale tind sa faca loc conexiunilor imediate ale "teleprezentei" in lume.

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masa cu cel mai mare impact asupra societatii. Tehnic vorbind, este definita ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanta si apoi de recompunere a imaginilor. Inventata intre cele 2 razboaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decat de la sfarsitul anilor 1940, in Statele Unite apoi si in Europa. Copil al radioului si al cinematografului, acest suport a cultivat in mod progresiv un limbaj care, original fiind, ii permite sa ocupe o pozitie importanta in sistemul mediatic.

Atunci cand isi face aparitia, la inceputul anilor 1930, ea suscita brusc uimirea primilor observatori fascinati de noua «teleprezenta» permisa de aceasta forma inedita de media. Este perceputa de analistii care ii poarta interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce mareste considerabil puterea informatiei data de radio, adaugand auzul vederii.

Televiziunea functioneaza pe baza capacitatii seleniului de a transforma datorita radiatiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasa in energie electrica si invers. Analiza imaginii se efectueaza cu ajutorul unei camere electronice, care converteste imaginea optica intr-o imagine corespondenta. Pentru aceasta, un fascicol de electroni baleiaza in spatele unui ecran alcatuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secunda. Imaginea analizata este transformata intr-un semnal electric ce va fi transmis prin radiodifuzie. La receptie, imaginea este reconstituita prin acelasi procedeu. Ecranul unui televizor e compus dintr-o multitudine de puncte fluorescente, excitate prin modularea semnalelor electrice, luminozitatea fiind data de voltajul tubului catodic. Camera de luat vederi, care imita in buna masura ochiul omenesc, este aparatul principal in tehnica televiziunii. In esenta, o camera video serveste la captarea semnalelor luminoase, a radiatiilor electromagnetice corespunzatoare, si la transformarea lor in semnal electric. Daca imaginile ce se afla in campul de interes al camerei pot suferi modificari in timp, spatiu si culoare, semnalul electric rezultant variaza doar in timp. Undele electromagnetice prin care se transmite semnalul de televiziune au lungimi de unda ultrascurte (de la 10 metri la 0,1 milimetri) respectiv frecvente extrem de mari (de la 300 de megahertzi la 3000 de gigahertzi) Inventatorii care au contribuit la nasterea televiziunii au fost : inginerul german Paul Nipkov care a creat discul folosit la analiza imaginii in televiziunea mecanica ; fizicianul italian Guglielmo Marconi, cel care la doar 20 de ani a pus bazele radioului scotand undele hertziene din laborator (recompensat cu Premiul Nobel pentru Fizica) ; scotianul J. L. Baird (aparatorul televiziunii mecanice) si francezii Rene Barthelemy si Henry de France. Anii '70 au surprins introducerea noilor media (TV prin cablu, TV prin satelit etc) ce au permis alegerea mai multor programe, mai ales de origine straina si o utilizare cat mai flexibila a televizorului. Anii '80 se caracterizeaza prin adaptarea sistemelor audio-vizuale nationale in fata invaziei programelor importate. Anii '90 marcheaza diversificarea fara precedent a programelor si emisiunilor, concomitent cu perfectionarea tehnicilor de transmitere a informatiilor prin intermediul noilor media.

Orice analiza a inovatiilor aduse de televiziune in procesele relationale si codurile culturale trebuie sa ia intai in consideratie caracteristicile originale ale modului de comunicare sociala "mediatizata' pe care le instaureaza, caracteristici pe care le putem rezuma intr-o forma sintetica din care vom detalia apoi elementele: un mesaj de imagini sonorizate, emise de o sursa unica, vehiculata de un media tehnic de difuzare masiva si instantanee, la adresa si audienta universale, a continutului polisemic supus interpretarii libere a imaginarului fiecarui receptor.