Indicatori comportamentali in spatiul politic

INDICATORI COMPORTAMENTALI IN SPATIUL POLITIC

Tinand cont de faptul ca politica, in general, pune un atat de mare accent pe aparenta, si mult mai putin pe esenta, intelegem care este motivul pentru care foarte multe persoane fascinate de comportamentul uman sunt atrase tocmai din acest motiv de sfera politicului. Nu rareori am putut constata mari discrepante intre ceea ce sustine un politician ca este si realitate, incat am considerat utila analizarea unor indicatori comportamentali pentru ca auditoriul sa fie capabil sa discearna care sunt adevaratele intentii sau sentimente ale acestuia. In aceasta ordine de idei, am gasit oportuna sublinierea unor asemenea elemente precum si utilizarea exemplelor unor politicieni care tin cont mai mult sau mai putin de importanta propriului comportament non- si paraverbal.

In lucrarea sa, Cartea gesturilor- cum putem citi gandurile oamenilor din actiunile lor, Peter Collet dedica un intreg capitol analizarii unor indicatori comportamentali precum sanatatea, parul, mersul, defensivitatea, atitudinea prietenoasa, controlul vocii ( despre valoarea careia am vorbit mai pe larg in capitolul 2), indreptarea atentiei asupra bebelusilor in public, capacitatea de a aplana un conflict, de a linisti auditoriul, adularea, atacul sau insulta). Vom selecta si analiza in continuare cativa din acesti indicatori, urmand ca, pe langa exemplele indicate de catre autor, sa facem referire, prin comparatie, si la exemplele comportamentale ale unori actori de pe scena politica romaneasca.

1 Sanatatea

"Desi politicienii sunt foarte diferiti, unele aspecte ale infatisarii lor au sanse mai mari de a-i conduce la succes decat altele [.] Pentru liderii politici este esential sa para in forma intrucat oamenii asociaza inconstient sanatatea partidului de origine cu sanatatea sefului statului. Acesta este si motivul pentru care Presedintele Franklin D. Roosevelt, care a contractat poliomelita, incerca sa-si ascunda invaliditatea sa fizica, precum si faptul ca petrecea atat de mult timp in scaunul cu rotile. Este si motivul pentru care George W. Bush face jogging in public, Bill Clinton facea acelasi lucru cand era in functie, Roland Reagan a declarat in public ca foloseste ganterele si Richard Nixon a incercat sa obtina cat mai multa publicitate din faptul ca fusese jucator de fotbal in tinerete." ( Collet, 2005:109). Collett arata in continuare cat este de strans legata forma fizica a liderului politic de siguranta pe care o percepe publicul vis-a-vis de institutia pe care o reprezinta. Suntem de acord cu faptul ca o imagine poate face cat o mie de cuvinte si ca aceasta ramane mult mai mult timp imprimata in mintea oamenilor, astfel incat o fotografie sau o inregistrare video in care un actor politic este surpins intr-o stare de sanatate precara poate afecta serios imaginea respectivului politician.

2 Parul

Conform analizelor lui Peter Collett, succesul unui politician este asigurat, intr-o anumita masura, si de faptul de a avea capul acoperit de par. De ce? Aceasta trasatura denota "vigoare tinereasca", iar publicul, inconstient probabil, tinde sa aloce un plus de sustinere tocmai datorita aceastui aspect. [.] Neil Kinnok, fostul lider al Partidului Laburist, care ramasese aproape fara par, i-a scris o scrisoare ironica lui William Hague, pe atunci liderul Partidului Conservator, pentru a-l preveni ca lipsa parului avea sa-l scoata definitiv din cursa pentru fotoliul de prim-ministru. Peste cateva luni Partidul Conservator a fost invins in sondaje si Hague fortat sa demisioneze, fiind inlocuit de Duncan Smith, un barbat care avea si mai putin par decat Hague. Daca «blestemul lui Kinnok» functioneaza, conservatorii au o probabilitate foarte mare de a ramane in opozitie pana cand vor alege un lider care sa aiba tot parul pe cap." (Collet,2005:110). Revenind acum la exemple de pe scena politica romaneasca ne putem aminti cu haz de "suvita lui Basescu", care ii ascundea chelia si la care a renuntat cu greu, la un timp dupa ce si-a inceput presedintia. Intr-un articol aparut la 4 februarie 2005 in Evenimentul Zilei se afirma: " Felix Tataru conchide ca preocuparea pentru suvita lui Basescu e neserioasa. Psihologul Lena Rusti este insa de cu totul alta parere: «Daca prin acea suvita Basescu isi neaga deficitul fizic, va trebui sa fie asigurat ca totul e OK si ca oamenii il accepta pentru ceea ce este el si abia apoi se va putea tunde».

Potrivit Lenei Rusti, suvita poate deveni totusi un vector: «Poate fi vanduta foarte bine, depinde cum este comercializata, mai ales daca o pastreaza de foarte mult timp». Pariul facut cu Emil Boc, acela conform caruia daca el si Basescu vor castiga alegerile se vor tunde, denota totusi nesiguranta: «Este un mod de a lupta, prin ironie, impotriva propriilor deficiente». In ultima instanta, psihologul ii recomanda presedintelui: «Cred ca ar trebui sa se tunda. Cat timp exista aceasta suvita vor exista discutii, iar el va fi vulnerabil. Dupa ce se va tunde, lucrurile se vor consuma intr-o perioada scurta, dupa care va fi chel».

3 Mersul

Pozitia corpului si miscarile pe care le face un lider politic pot de asemenea sa sustina ideea de tinerete si vigoare. Felul in care isi controleaza miscarile un politician poate denota putere, determinare, agilitate. Mersul este atat de important pentru imaginea unui politician incat avantul si forta pe care le emana prin vioiciunea mersului, poate si asociat, prin extensie, cu substanta politica. Nu putine persoane impartasesc ideea conform careia un actor politic este apreciat pentru aspectul sau fizic aproape in egala masura cu politica pe care o promoveaza. Pe durata presedintiei sale, Bill Clinton a adoptat un stil de mers "macho", iar actualul presedinte George W. Bush, avand o conditie fizica de invidiat care reiese chiar din mersul sau, ce denota masculinitate, poate nu doar sa creeze impresia de siguranta de sine si de forta, dar sa si descurajeze persoanele care se intalnesc cu el, asa cum arata in continuare Collett.

4 A fi prietenos

Cu siguranta, fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, invatam sa deosebim un zambet autentic de unul fals, si totodata sa reactionam potrivit cu ceea ce ni se transmite. Un zambet cald, natural, va determina, cel mai probabil, aparitia unor zambete reciproce, scotand la iveala sentimente pozitive din partea acestora pentru persoana care a luat initiativa in a arata sentimete calde de prietenie[1]. Unii autori sunt de parere ca "televizarea discursurilor a condus la aparitia si multiplicarea zambetelor. Oamenii politici [] ar trebui sa aiba in vedere ca discursurile lor sunt telelvizate, ceea ce impune un control mai atent al expresiilor faciale si renuntarea la excesul de gesticulatie cu mana". (Chelcea, 2004:20).

Politicienii mizeaza pe faptul ca afisand o figura carismatica, o atitudine prietenoasa vor reusi sa imprime ideea ca ar fi persoane care nu ofera motive sa fie atacate si astfel sa pareze atacurile din partea adversarilor politici. Peter Collet denumeste realizarea acestui lucru 'o arta', denumire ce nu ar trebui sa ne surprinda, tinand cont ca o analiza atenta a actorilor politici care uzeaza de acest atuu dezvaluie ca acestia se afla in topul preferintelor potentialilor alegatori. De exemplu, cu referire la liderul PD si primarul Clujului, Emil Boc, intalnim adeseori in presa expresii care-i descriu comportamentul ca fiind: 'Boc, zambitor', 'un carismatic', 'atitudine prietenoasa', 'cu zambetul pe buze', si continua sa detina aprecierea si sustinerea oamenilor.

Intelegerea importanta a faptului de a fi perceput intr-un mod cat se poate de pozitiv constituie si motivul pentru care multi politicieni aleg ca si in discursurile pe care le sustin sa strecoare cate o gluma, sa zambeasca larg pentru a sustine cu convingere o idee, sa faca scurte pauze pentru a-si privi cu caldura auditoriul. Este ideea sustinuta si de catre Eugen Istodor in articolul intitulat 'Televiziunea si mondenul se ocupa mai mult de consumabile', aparut in numarul din 6 ianuarie 2008 in Cotidianul unde acesta afirma ca "[.]in monden si la tv vin politicienii sa para prietenosi", unii dintre ei fiind de-a dreptul talentati in acest domeniu. "Zambetele autentice sunt ca niste magneti- actioneaza de la distanta, restructurand sentimentele oamenilor i concentrandu-le pe toate in aceeasi directie. De aceea sunt atat de eficiente ca arme defensive in politica", afirma pe buna dreptate Collett. In aceeasi ordine de idei, zambetul nu este singurul element care denota prietenie. O privire aprobatoare sau o inclinare a capului pot denota acelasi spirit prietenos, care va da auditoriului impresia de complicitate sau de faptul ca se tine cont de parerea acestuia.

5 Vocea

Vocea este un alt indicator ce reflecta succesul actorilor politici. In timp ce o voce grava, profunda transmite ideea de dominatie, grija si respectiv masculinitate, o voce tensionata suna mai degraba metalic, capatand o tonalitate rece, iar o voce "aerata"suna degajat si relaxat, tonalitatea astfel dobandita fiind una calda. Volumul scazut sau vorbirea in soapta creeaza impresia de apropiere si prietenie, bineinteles, atat timp cat artificiile folosite nu fac discursul dificil de inteles. S-au facut si studii referitoare la importanta pe care o are bunul control al vocii intr-o campanie electorala, demonstrand inca o data ca politica un isi are temeliile doar in ideologii si principii de promovat, dar si in faptul de a detine capacitatea de a obtine sustinerea maselor printr-o voce care "suna convingator si prezidential" (Collett, 2005:119). Amintim asadar studiul efectuat de Stanford Gregory si Timothy Gallagher care au urmarit de-alungul a opt sesiuni electorale consecutive compararea vocilor canditatilor la presedintia Statelor Unite incepand cu anul 1960. Astfel comparand fiecare opt perechi de contracandidati au remarcat ca la fiecare alegere electorala a obtinut cele mai multe voturi acel candidat a carui voce suna mai profund (Gregory&Gallagher in Collett, 2005:119).Tonul vocii are importanta cea mai mare raportata la puterea de sugestie, in sensul in care, indiferent ca suntem sau nu constienti, in momentul in care transmitem un mesaj, modulatia va crea o impresie despre starea pe care o avem in timpul actului comunicarii, acea impresie fiind atat de puternica incat poate fi pusa in stransa legatura cu structura personalitatii noastre.

6 Adularea

Adularea presupune, conform NODEX, faptul de a lauda in mod exagerat- pentru a capata o favoare, a maguli, a lingusi sau a flata. De ce si-ar dori atunci un politician sa fie adulat? Bazandu-se pe ideea ca popularitatea si stima lor in ochii multimilor creste cu atat mai mult cu cat acestea ii percep ca fiind admirati si adorati, cu cat vor castiga mai multi partizani. Constienti ca majoritatea celor care ii sustin nu le vor   acorda votul lor datorita calitatilor pe care le au ci mai degraba datorita popularitatii pe care si-au castigat-o in timp, politicienii cauta ca in aparitiile publice sa fie inconjurati de cat mai multi admiratori. Collett identifica trei tipuri de admiratori pe care ii poate avea un politician: publicul, partidul din care face parte si respectiv sotul/sotia. Pe acest considerent, nu putine sunt ocaziile in care putem urmari un lider politic inconjurat de membri partidului facandu-si loc printr-o multime in care oamenii se inghesuie sa-l atinga. De asemenea, in campaniile electorale, aparitiile la bratul liderului politic al sotiei acestuia au rolul de a creste credibilitatea politicianului. Cherie Blair este un exemplu in acest sens, oferind "un spectacol foarte bun de sotie iubitoare. Privindu-l foarte atent pe Tony ori de cate ori vorbeste sau cand este aplaudat la conferintele partidului si apucandu-l de mana ori de cate ori are ocazia, ea reuseste sa il ridice in ochii nostri. La urma urmei, daca ea il adora pe Tony Blair intr-atat, noi nu ar trebui sa o facem?"(Collett, 2005:123).

Intelegem asadar ca acceptarea adularii este considerata de catre politicieni un factor important ce contribuie la succesul lor personal si la progresul partidului pe care il reprezinta. Luand un exemplu local, am remarcat in repetate randuri admiratia fatisa pe care fiica presedintelui, Elena Basescu o manifesta fata de liderul PD, Emil Boc. Profitand de statutul de persoana publica si fiica a sefului statului, Elena isi canalizeaza eforturile inspre promovarea intereselor partidului si a-l ajuta pe Boc sa continue sa creasca din punctul de vedere al imaginii: 'Sunt convinsa ca majoritatea tinerilor din PD-L isi doresc sa ajunga, la un moment dat, in cariera lor, la fel de apreciati, stimati, iubiti, ca domnul presedinte Emil Boc[.]Pentru ca noi tinerii avem nevoie in viata de modele si exemple,iar domnul Emil Boc reprezinta pentru noi tinerii din PD-L, un model. Pentru ca dansul isi argumenteaza intotdeauna actiunile si afirmatiile, cu legea. Pentru dansul, legea e un lucru clar. In acelasi timp nu am cum sa nu ii remarc promptitudinea. In timp ce unii dintre noi spunem doar cateva cuvinte, dansul editeaza perfect cateva fraze. Aceeasi viteza o are si in relatiile politice, o consecinta clara a bagajului de cunostinte pe care il detine', a spus Elena Basescu intr-un discurs editat in ziarul Ziua din 21 aprilie 2008 (Anexa 4). De remarcat este insa faptul ca cea mai mare parte a adoratiei manifestate catre politicieni vine de obicei din partea unor persoane care pot fi vazute si auzite, asa cum este cazul Elena Basescu- Emil Boc, prezentat mai sus.

7 Interviul

In practica politica, interviul poate constitui un test al capacitatii politicienilor de a oferi raspunsuri clare si concise fara a cadea in capcana jurnalistilor de a scoate de la acestia mai multe informatii decat vor sa dezvaluie. In acest sens, am selectat cateva modalitati frecvent utilizate de politicieni prin care evita sa raspunda direct la intrebari sau sa dea impresia ca raspund la intrebarile puse cand, de fapt, nu fac altceva decat sa invaluie un aparent raspuns intr-o forma care sa-i permita promovarea unei idei politice pe care o sustine.

• CLARIFICAREA UNEI PROBLEME POLITICE. Cand se urmareste clarificarea unei probleme politice, cel mai adesea politicienii se prezinta la interviu decisi deja ce urmeaza sa discute si prin urmare sa conduca discutia in asa fel incat, indiferent de intrebarile care li se pun, sa gaseasca 'portite de scapare' pentru a-si putea exprima si sustine ideile politice. Procedand in acest mod, ei un numai ca nu le dau jurnalistilor posibilitatea de a-i pune in dificultatea de a raspunde unor intrebari nedorite, dar si se folosesc de ocazia respectiva ca pe o "platforma de unde sa isi faca cunoscute parerile in fata publicului". (Collett, 2005:131). Intelegand ca discursul politic s-a indreptat tot mai mult spre canalele media, si prin urmare, si interviul poate fi considerat de politiceni ca oportunitate in care se regasesc elemntele discursului, in cartea sa Repere in analiza discursului politic, Delia Marga spunea urmatoarele: "[.] discursul politic este o 'enuntare politica ce razbate cu mult dincolo de destinatarii directi' . El este, prin urmare, interdiscurs. Pentru istoria recenta, aceasta cu atat mai mult cu cat, prin sondaje si media, opinia publica intra in jocul politic si cere sa fie convinsa. Se poate vorbi chiar despre o 'deplasare progresiva a centrului de gravitatie a spatiului politic dinspre adunarile parlamentare spre media' , care, fara sa le inlocuiasca complet pe primele, devin un punct de trecere obligatoriu dupa unele analize."
• ATACUL. In timpul unui interviu, atunci cand intervievatul are impresia ca intrebarea care i se pune urmareste sa-l puna intr-o lumina proasta sau acesta intelege din intrebarea pusa ca reporterul este dezinformat cu privire la problema in discutie, politicienii aleg, in functie de personalitatea fiecaruia, sa atace fie intrebarea, fie jurnalistul. Ambele variante sunt in avantajul politicienilor, astfel incat atacul, ca modalitate de a apara intentiile reporterului de a induce idei care nu convin politicianului, este frecvent utilizat. Atunci cand ataca intrebarea, politicianul urmareste sa arate ca intrebarea contine date fie incorecte, fie interpretabile si indreapta atentia dinspre el spre reporter, descurajandu-i astfel acestuia avantul de a continua sa puna intrebari cu dificile. Mai mult decat atat, atunci cand politicianul decide sa atace jurnalistul, situatia devine si mai stanjenitoare pentru acesta din urma, intru-cat atunci cand ataca, politicianul insinueaza ca este pertinitor, prost informat sau irational. Percepand acest tip de atac ca fiind comunicare conflictuala, putem subscrie ideii conform careia comunicarea conflictuala "este o realitate cu pondere determinanta in orientarea de ansamblu a societatii"(Marga, 2004:10). Insa, care ar fi modalitatea cea mai oprtuna de a proceda in cazul unui conflict pentru ca ipotezele celui intervievat sa ramana in picioare? U. Windisch, in lucrarea Le K.-O. verbal. La communication conflictuelle (1987:21)  ofera ca solutii la aceasta chestiune brutalizarea si manipularea. Rezultatul? "Asemenea oricarei alte lupte, disputa verbala urmareste «de-plasarea» adversarului. Cand un interlocutor calificat drept xenofob, fara ca el sa fie xenofob, se urmareste de-plasarea sa din pozitia pe care o ocupa in mod normal. Acesta, pus intr-o situatie care nu este a lui si atribuindu-i-se un discurs care, de asemenea, nu-i apartine, va reactiona . «Este o de-plasare violenta care creeaza violenta» pana la victoria unuia dintre interlocutori, pana la «k.o. verbal» " (Marga, 2004:12,13).
• RAPUNSUL PE JUMATATE. Raspunsul pe jumatate, sau incomplet apare de regula atunci cand intrebarea adresata contine mai multe parti, si intrand in detalii in timp ce raspunde, politicianul pierde din vedere anumite aspecte care ii erau adresate in intrebare. Este totodata si o modalitate de a distrage atentia de la ceva ce ar fi trebuit sa raspunda, dar prefera sa raspunda partial, inducand astfel ideea unui raspuns, poate chiar detaliat, si distragand atentia de la acele aspecte pe care un doreste sa le aminteasca.
• REFUZUL DE A RASPUNDE. Cand o intrebare adresata ii este incomoda interlocutorului, dar mai ales atunci cand raspunsul la intrebarea respectiva presupune divulgarea unor chestiuni confidentiale ce privesc integritatea partidului sau a politicianului, acesta din urma, cu tact si amabilitate, poate apela la "principii superioare cum ar fi nevoia de a pastra un secret sau de a fi discret"(Collett, 2005:132). Retinem asadar, ca un politician poate refuza sa raspunda la o intrebare fara ca acest lucru sa aiba repercursiuni negative asupra sa, atunci cand este clar indreptatit sa nu ofere un raspuns.
• IGNORAREA INTREBARII. Se intampla uneori ca omul politic intervievat sa ignore o intrebare adresata in momentul in care el deja raspunde la o alta si este intrerupt. Ignorand practic faptul ca i s-a adresat o noua intrebare care s-a suprapus peste discutia deja in curs, el nu va face decat sa evite sa expuna unele idei discontinue ci va pastra coerenta prezentarii sale.
• REPETAREA RASPUNSULUI.. O alta modalitate prin care oamenii politici pot evita sa raspunda la intrebarile care le sunt mai putin confortabile este aceea de a insista ca au raspuns deja la respectiva intrebare, probabil sub o alta forma. Faptul de a rectiona in acest fel transmite auditoriului si ideea ca omul politic intervievat este bine pregatit si pe deplin constient si convins de afirmatiile pe care le face si ca este capabil sa depisteze la timp si sa evite eventualele trucuri pe care doreste reporterul sa le foloseasca. Sunt de asemenea momente in care politicianul va folosi raspunsuri cu valente apropiate pentru doua intrebari diferite tocmai pentru a sublinia siguranta de sine de care dispune si pentru a pune la indoiala competenta jurnalistului.[5]

Dupa cum am putut observa din clasificarea de mai sus, exista mai multe motive pentru care politicienii aleg sa ofere raspunsuri imprecise, unele dintre acestea fiind dorinta de a nu leza pe cineva prin exprimarea unei opinii divergente sau pentru a evita neplacerea de a fi constransi sa faca un lucru pe care nu-l doresc in realitate. Avand in vedere pozitia pe care mass-media o detine, este evident ca in prezent reporterii beneficiaza de o mai mare libertate, putere si sunt pregatiti sa fie combativi, politicienii depun adesea eforturi in a se pregati sa faca fata cu succes atacurilor si insinuarilor pe care acestia le lanseaza. Un politician bine pregatit va realiza acest lucru daca, prin atitudinea pe care o adopta de fiecare data in relatia cu presa va da dovada de stapanire de sine si isi va impune autoritatea, demostrand in acest fel ca nu este dispus sa fie intrerupt, arata in final Collett.