Interactivitate si arta in retele

Interactivitate si arta in retele

Observand schimbarile care se produc atat in stiintele "dure" cat si in stiintele sociale Fred Forest constata din ce in ce mai mult ca acestea sunt fenomenale intr-un mod neliniar. Aceste schimbari au loc plecand de la o "complexitate" intrinseca si adesea neasteptata si deconcentrata, care modifica pana si modul nostru, de a gandi, si conditioneaza de acum inainte, in mod natural aria artei insasi. Astfel artele tehnologice, arta telecomunicatiilor, arta infografica, arta realitatii virtuale, cea holografica, si cele care se leaga de robotica si de inteligenta artificiala nu mai pleaca de la modalitatile clasice ale artelor traditionale anterioare. In epoca in care se nastea teoria mecanicii cuantice in anii 1920 - 1930, s-a impus cubismul, la randul sau ca noua viziune artistica, o viziune artistica ce tulbura putin conventiile stabilite si obisnuintele lineare ale perceptiei noastre. Reprezentarea plastica, cumuland puncte de vedere, ne-a educat sa privim obiectivele in mod diferit. Constructivismul ne-a ajutat, de asemeni, sa percepem realitatea plastica sub forma de "mase", ceea ce constituia o ruptura notabila in raport cu viziunea clasica bazata pe plan si linie. Aceste miscari artistice se inscriu, precum de altfel o anumita literatura si muzica seriala, in acelasi spirit de recompunere mentala a schemelor de reprezentare. Exista o ruptura si o schimbare de paradigma. Trebuie subliniat ca aceste schimbari nu sunt doar inerente folosirii tehnicilor specifice si inedite, ele preiau elemente dintr-o restructurare a sistemului artei insasi, despre care aceasta lucrare incearca sa schiteze premizele si locul. Schimbarea nu se multumeste sa varieze continuturile, ea transforma sistemul in natura lui insasi. Intr-o astfel de situatie de miscare si de transformari continue e dificil sa evaluezi fara teama incidentele (influentele) care vor afecta modul de a face arta. Dar putem, de pe acum, sa fim siguri ca metamorfozele artei vor urma si cai neliniare. Artistii, precum in Renastere, vor avea asistenti dupa natura creatiilor lor pentru a-si realiza proiectele. Ar trebui sa spunem ca artistii, mai mult ca niciodata, vor avea parteneri si vor lucra asa cum oamenii de stiinta o fac deja, in sanul eclipsei pluridisciplinare in care competentele se adauga unele altora si se hibrideaza.

Ceea ce este si mai uimitor este faptul ca partenerii acesti coautori, acesti asistenti, nu vor mai fi in viitor creaturi umane si ceea ce este deja numit printr-o alunecare semantica "agenti inteligenti". Ei vor fi adevarati asistenti personali ai artistilor, credinciosi si eficace, nu doar pentru a cauta informatii in locul lor, sa le ierarhizeze, sa le filtreze. Operele animate de acum inainte de catre acesti agenti devotati cauzei "Maestrului' lor vor fi determinate de executiile si realizarile sale.

O alta trasatura este ca, opera, in calitate de lucru, are drept caracter ontologic, exterioritatea. Acest lucru inseamna opacitate, ireductibilitate a sensului, a semnificatiei. Cu privire la caracterul de "lucru" al operei, evenimentul formulat de Esthetique de la communication, se prezinta dintr-o data ca sustragandu-se autoritatii "lucrului", inainte de a se singulariza si de a se defini ca un fapt telematic, de exemplu. Evenimentul, nu are nici caracter de pierdere, nici de exterioritate. El nu pierde atat timp cat nu nici nu precede nici nu urmeaza experientei pe care o putem face. El este intrinsec ceea ce facem in experienta momentului in care traieste. El se integreaza in acest flux: este un simplu eveniment spatio-temporal. In ceea ce priveste exterioritatea, nu exista in el nicio frontiera din care s-ar deduce opacitatea, ireductibilitatea. Sustragandu-se exterioritatii lucrului, evenimentul nu inseamna ceea ce putem intelege, evenimentul-tip in care nu se regaseste nimic impenetrabil si obscur. El este cel ce comunica integral cu exteriorul. El este cel care comunica integral cu experienta. El este utilizat cu aceasta intentie, de a comunica". Aceasta trimitere la conceptual de comunicare nu este folosit in acceptiunea sa informala, ci intr-o acceptiune care releva starea de energie. Pentru a recurge la o metafora, am putea evoca principiul vaselor comunicante. Dar aspectul cel mai interesant se ilustreaza in realitate in urmatorul fapt: daca evenimentul este pur si simplu cel ce comunica cu exteriorul, atunci evenimentul, fluxul de energie si fluxul constiintei de sine devin acelasi flux.

Evolutia gandirii in domeniul stiintific, in special cel al fizicii moderne a secolului XX, dezmint ideea conform careia ar exista, pe de o parte o cunoastere relevanta a stiintei obiective apartinand strict domeniului stiintei, pe de alta parte o gandire subiectiva apartinand artelor. Tehnologiile ne-au permis sa ajungem in ultimii ani la ceea ce numim realitati virtuale: spatiul virtual. Aceste dispozitive, carora li se aliaza, dezvoltarea stiintelor cunoasterii, ne indemna s reconsideram toate aspectele senzoriale proprioceptive in timp ce reinnoiesc cunostintele despre spatiu. Daca aceste instrumente nu pot lua o pozitie stiintifica, tehnologica sau artistica, nu ne mai ramane decat sa revizuim conceptele fundamentale ale artei, accelerand ceea ce se poate numi criza realitatii. O noua antropologie incepe sa se contureze. In acest context si in tipul culturii spre care tind aceste noi date. Instrumentele electronice constituie sonde pe care artistii incearca sa si le insuseasca pentru a incerca sa descifreze lumea, o lume din ce in ce mai obscura si complexa.

Asa cum istoria marturiseste, exista paralele intre lumea stiintelor si cea a artelor. Dupa dispersia si izolarea disciplinelor, care apartineau fiecare propriului teritoriu, apar viziuni de sinteza. O teorie, cea a haosului, permite aceasta convergenta, deschizandu-se spre stiintele complexitatii nascute din cibernetica si sistemica. Ne este propusa o noua viziune a lumii, creatia artistica trebuind sa se integreze propriului camp de investigare pentru a putea avansa explorarile sensibile.

Demersul artistic ramane atasat in primul rand mizelor sensibile, simbolice, existentiale, etice, estetice: necesitatea producerii sensului. Cu riscul de a parea schematici, dar preocupati de a reda mai clar natura acestei diferente, am spune ca demersul cunoasterii artei imprumuta cai care au ca scop plasarea subiectului in dispozitive si situatii care il determina sa simta alte forme de adaptare senzoriala si mentala care, inscriindu-se in dinamica interactiunilor intr-o viziune olistica si o apropiere sistemica, scapa unei conceptii anterioare a artei circumscrise limitelor contemplarii aparentelor. In contextul mutatiilor care afecteaza epoca noastra, si inaintea dezvoltarii cunostintelor si tehnicilor cum ar fi inteligenta artificiala, arta se prezinta ca un instrument de adaptare inventiva care incearca sa faca fata unor situatii inedite cu care se confrunta umanitatea. Prin arta intelegem organizarea experientei estetice a realitatii si, mai exact, transformarea acestei experiente - care este la origine esentialmente receptiva, in activitate constructiva.

Dar in aceasta perioada de schimbare, care cere o adaptare rapida si constanta, este interesant de observat decalajele care separa modelele produse in circuitul comercial al artei de modelele estetice adecvate gandirii filosofice si tehnologice de astazi. Ceea ce am vrea sa evidentiem decurge dintr-un fapt concludent: muzeul de arta contemporana este din ce in ce mai deconectat de lumea reala, de lumea cautarilor, a mediului social, a evolutiei cunoasterilor. Acest fapt nu afecteaza numai mediul artelor plastice, ci si pe cel al literaturii, al filosofiei, al cinematografiei. Avem impresia ca timpul s-a oprit: artisti si filosofi traiesc adesea in universuri inchise. Altadata, filosofii tineau cont de inaintarile stiintifice ale timpului lor si le integrau in maniera lor de a gandi. Ceea ce conta in domeniul oficial al artei contemporane era un anume 'imobilism', o tendinta de a cultiva 'usurinta'. Duchamp a constituit un moment important in istoria artei. Mostenirea lui a marcat o oarecare stagnare, provocand, se pare, o epuizare a inventiei, generand o suita nefericita de epigoni incolori si inodori. Daca ar trebui sa aducem o ilustrare care sa prezinte modul in care omul modern experimenteaza senzorial viteza luminii, am cita aceasta intarziere usoara a vocii, de fiecare data cand stabilim o comunicare telefonica intercontinentala. Era previzibil ca artistii care se intereseaza de aceste fenomene , care ne influenteaza raportul cu timpul si spatiul, incearca prin dispozitive unice sa ne faca sa le resimtim. Artistii au intreprins acest lucru prin actiuni multimedia punand in practica sateliti de comunicare dincolo de continente. Scopul lor nu era acela de a stabili inca o legatura tehnica, ci de a implica utilizatorul intr-o dimensiune sensibila a relatiei sale cu lumea. In functie de tehnicile specifice fiecarei epoci, artistii au incercat sa transmita contemporanilor mesaje sensibile. O munca de aprofundare a perceptiei a fost dusa tot timpul de pictura secolelor. Tabloul, in felul sau, in materialitatea fizica, in inlantuirea formelor si culorilor, a constituit un dispozitiv destinat chestionarii perceptiei noastre. In timp ce cultura proprie fiecarei media s-a putut naste si fonda pe aprofundare de-a lungul anilor, media este mai degraba doar interfata care ne leaga de aceasta realitate insesizabila ce ne scapa , decat domeniul propriu campului artistic. Respingand ideea ca aceste forme noi de creatie se pot implanta si dezvolta pe domenii care nu apartin traditiei artelor plastice, ei refuza sa admita ca artistii legati de dezvoltarile tehnice urmaresc aceleasi scopuri ca si cei care i-au precedat. Doar instrumentul se schimba intre pictorul si artistul grafician care creeaza pe calculator. Acest lucru ne face sa lansam o judecata care sa ne permita sa intelegem cum intrebuintarea in practica artistica, atesta o ruptura radicala. Interactivitatea ce favorizeaza noile sisteme tehnologice contribuie la modificarea fundamentala a statutului anterior al reprezentarii, raportul nostru cu imaginea, in special cand aceasta circula prin retelele de comunicare planetare. Asa cum am subliniat, trecem de la o stare de 'contemplare' la una de 'transformare'. Activitatea manipulatoare face din spectator un participant la propunerea artistului, propunere care il implica activ in 'devenirea' operei pe cale de a se constitui. Operele esteticii comunicarii nu mai sunt concepute ca obiecte fizice, tangibile, pur materiale, ci ca sisteme de relatii si informatii, solicitand implicarea unui sistem global de schimb. Procesul trait de spectator il antreneaza sa traiasca experiente perceptive si cognitive, in care relatia spatiului si timpului, dincolo de reprezentarea in sens clasic al termenului, il conduce la incercarea unor emotii estetice.