Medierea simbolica. Interpretare si simbol

Medierea simbolica. Interpretare si simbol

Medierea simbolica este mecanismul prin care se formeaza ordinea sociala, daca intelegem ordinea ca o forma culturala (reprezentari, norme, institutii) de raporturi sociale determinate. Cultura este rezultatul complexitatii formelor de comunicare si interactiune intersubiective. Dar cultura este, de asemenea, cea care genereaza si gradul de indeterminare din cadrul social si face diferenta intre natural si social.

Ce intelegem prin mediere? Intelegem ca, prin dimensiunea simbolica a culturii, omul se sustrage determinarii instinctuale, unui imediat al lumii animale. Dependenta de imediat care caracterizeaza individul din societatile animale este inlocuita in societatea umana de existenta unei marje de indeterminare. F. Crespi scrie ca "omul este singurul animal capabil de dezordine', adica de actualizarea unor comportamente ireductibile la modelul functional al viului, in sensul ca se opune regulilor de supravietuire ale individului sau ale grupului. Nu putem reduce comportamentul cultural la simple raspunsuri functionale, chiar daca nu putem nega existenta unor pulsiuni vitale, inclusiv cele legate de cerintele mediului la care individul cauta raspunsuri culturale. Intelegem acest indeterminism ca insert cultural, cu doua sensuri. In primul rand, indeterminarea inseamna posibilitatea de a alege mai multe solutii (chiar opuse). Indeterminat, in al doilea rand, inseamna solutia care nu are limite precise, adica poate fi inca obiectul unei negocieri sociale pentru obtinerea unui consensus, adica existenta unor mecanisme de persuasiune prin care indivizii isi orienteaza actiunile intr-o maniera functionala coordonata, constituind o ordine sociala. Socialul se constituie pe baza unor actiuni fondate pe previzibilitatea actelor celorlalti. Acest lucru nu ar fi posibil fara cultura care furnizeaza modele, norme, reprezentari, scheme de comportament pe care se bazeaza aceasta previzibilitate. Medierea simbolica introduce o reductie fata de infinitele posibilitati ale indeterminarii, fondand un relativ automatism analog celui din regimul instinctual, automatism care regleaza conduitele intersubiective. Intelegem aici simbolicul in forma determinationala cea mai generala, in sensul pe care il gasim la Cassirer: ansamblu de produse culturale (arta, religie, mit, limbaj, stiinte) prin care omul actioneaza asupra realului.

Conceptiile contemporane despre limbaj au depasit intrucatva granitele filosofiei limbajului in momentul in care psihanaliza a facut o bresa in cultura secolului XX. Problema visului a reintrodus in dezbaterea despre limbaj problema unui alt sens, ce se ofera si se ascunde in acelasi timp, ceea ce il face pe P. Ricoeur sa considere ca "simbolul este acea regiune a dublului sens'[1].

In ceea ce priveste definitia simbolului, in cultura contemporana convietuiesc definiri prea vagi cu unele prea precise, cele mai multe fiind parazitate de definirea simbolului din matematica sau de logica simbolica. Definirile cele mai vaste si inoperante sunt cele care considera functia simbolica ca functie generala de mediere, prin mijlocirea careia spiritul isi construieste toate universurile de perceptie si discurs. Cassirer, care este intr-un fel parintele acestei definiri, afirma ca acest concept "acopera totalitatea fenomenelor care determina, indiferent sub ce forma, implinirea unui sens intr-un simbol si toate contextele in care un datum sensibil, oricare ar fi tipul sau de existenta, este reprezentat ca incorporare particulara, ca manifestare si incarnare a unei semnificatii'[2].

In incercarea temerara de a unifica limbajul, filosoful german a propus unirea tuturor functiilor mediatizante intr-una singura (Dos Symbolische), care sa desemneze toate modalitatile de obiectivare, de mediere intre noi si real. Semnificatia era afirmarea nonimediatitatii aprehensiunii noastre cu privire la realitate si posibilitatea clasificarii si descrierii formelor culturii. Obiectia cea mai frecventa in ultimii ani este aceea dupa care aceasta intuitie corespunde cel mai bine conceptului de semn sau de functie semnificanta.

Prin distinctia lui Cassirer se opereaza o necesara fractura a universului semantic: expresiile plurivoce au un alt statut decat cele univoce. Simbolicul apare nu acolo unde expresia este univoca, ci acolo unde apare si un alt sens decat cel literal. Chiar daca orice semn trimite la o alta entitate ca purtator al functiei semnificante, noi nu consideram ca facem interpretari atunci cand decodificam pur si simplu, ci atunci cand ne referim la o structura intentionala de grad secund. Similaritatea aparenta semn/simbol vine din dualitatea de suprafata a semnului care este in acelasi timp si semnificant si semnificat. Dualitatea intalnita in simbol este o dualitate a semnificatiilor, este o suprapunere de doua sau mai multe sensuri. P. Ricoeur este de parere ca simbolismul miturilor sau miturile, limbajul sacrului, in general, nu se inscrie in regimul limbajului, ca valori ale expresiei imediate, fiind realitate care capata o dimensiune simbolica numai in cadrul discursului. Acelasi lucru il remarca autorul francez si cu privire la imaginatia poetica, dovedind ca nu exista o simbolica inainte de omul care vorbeste; dorinta, imaginarul, ajung la cuvant numai prin limbaj, fiind mereu nevoie de un cuvant pentru a lua contact cu lumea si avem de a face cu un "simbol atunci cand limbajul produce semne de grad compus, in care sensul desemneaza un alt sens care n-ar putea fi atins decat in si prin intentia sa.'[3]

Pentru a transa discutiile si confuzia privind simbolul, este indicat sa-l punem in legatura cu travaliul de interpretare, ori interpretarea nu inseamna un "travaliu care este o structura intentionala, care nu consta in raportul de la sens la lucru, ci intr-o arhitectura a sensului, intr-un raport de la sens la sens, de la sensul secund la cel prim, indiferent daca acest raport este sau nu unul de analogie, daca sensul prim disimuleaza sau reveleaza sensul secund.'[4]

Efectele unei comunicari sunt determinate nu doar de caracteristicile tipului de apeluri, ci si de motivatiile indivizilor ce compun publicul. Elementul important il constituie tendinta spre conformism a membrilor unui grup, fondata pe cunoasterea comportamentului asteptat de la ceilalti membri. A primi mesajul nu inseamna rezolvarea problemei: el trebuie acceptat, integrat in atitudine; aici pot aparea obstacole de integrare.