Metodologia demutizarii. Formele comunicarii la handicapatii de auz. Factorii psihopedagogici ai dezvoltarii comunicarii verbale. Limbajul semnelor in relatie cu dezvoltarea comunicarii verbale.

Metodologia demutizarii. Formele comunicarii la handicapatii de auz. Factorii psihopedagogici ai dezvoltarii comunicarii verbale. Limbajul semnelor in relatie cu dezvoltarea comunicarii verbale.

Recurgem la sintagma deficiente auditive pentru a denumi mai corect paleta extrem de variata a tulburarilor care in final conduc la pierderi variabile de auz, mono sau biaurale, stabile sau progresive. Sunt cuprinse de fapt doua mari categorii de deficit auditiv- surditatea- pierderea totala a auzului, si hipoacuzia, pierderea partiala.

Demutizarea, problema fundamentala a surdologiei, este o activitate complexa de inlaturare a mutitatii, cu mijloace proprii surdologiei, prin folosirea cailor organice nealterate, si pe baza compensarii functionale. Notiunea de demutizare a circulat de-a lungul istoriei cu doua sensuri:

sensul restrans- demutizarea insemna insusirea laturii fonetice a limbii, articularea vorbirii

sensul larg- demutizarea cuprinde si latura lexicala si cea gramaticala. In acest sens, ea este legata de educatia permanenta, de nevoia continua de structurare si adaptare a limbajului

Demutizarea presupune:

receptia vorbirii prin labiolectura si utilizarea de mijloace naturale sau tehnice a auzului rezidual

emisia vorbirii, articularea, care sa poata fi corelata cu insusirea grafemelor

realizarea comunicarii orale si scrise

Adeptii demutizarii pleaca de la conceptia ca surditatea este determinata de defectul organic primar, iar mutitatea, constituie o consecinta directa a defectului primar, iar dezvoltarea psihica a copilului surdomut nedemutizat este o consecinta tertiara a defectului primar, cauzata mai ales de absenta limbajului.

Demutizarea presupune insusirea celor trei laturi ale limbajului:

cea fonetica- articularea fonemelor si a structurilor fonematice

cea lexicala- vocabularul

structura gramaticala.

Spre deosebire de copiii auzitori, care invata in mod spontan sa vorbeasca, si de cei ci dizabilitati intelectuale, care prezinta simptome clare ale tulburarilor de limbaj, copiii cu d.a. isi insusesc cele 3 aspecte ale limbajului verbal in mod cumva similar invatarii unei limbi straine. In mod dirijat, prin colaborarea stransa dintre parinti si specialisti.

Latura fonetica- la nivelul limbii romane, numarul de foneme este diferit de numarul grafemelor. In afara de cele 7 vocale si 26 de consoane, in limba romana trebuie sa se tina cont de emiterea corecta a diftongilor, triftongilor, hiatului, a structurilor consonantice, precum si de pozitia fiecarui sunet in cuvant. Ca atare, Al Rosetti, considera ca limba romana are 78 de sunete, de care trebuie sa se tina seama in procesul demutizarii.

Lexicul- dictionarul limbii romane cuprinde in jur de 80000 de cuvinte, care alcatuiesc fondul principal de cuvinte- cuvintele cu o circulatie foarte larga, si masa mare a vocabularului, cuvinte mai putin folosite.

Dispute diferite au fost generate de problematica vocabularului initial in demutizare. La inceput, erau recomandate pentru a incepe cuvinte cu continut concret si usor de pronuntat. Ulterior s-a pus accentul pe accesibilitate si motivatie, pe cuvintele care intereseaza copilul, chiar daca ele se pronunta mai greu.

O serie de experimente au evidentiat faptul ca sunt necesare 15 intalniri- repetitii pentru ca un cuvant sa devina integrator in cazul copiilor auzitori, si 25-30 la cei cu d a . De asemenea, au fost evidentiate o serie de aspecte ale vocabularului la d.a.: vocabularul este redus ca volum, exista numeroase cuvinte cliseu, exista un decalaj intre vocabularul activ si pasiv, iar cuvintele sunt de multe ori folosite asa cum au fost prezentate initial- la nominativ sau acuzativ.

Structura gramaticala. Copilul d a invata vorbirea in mod organizat, si nu spontan ca la auzitor, atat in perioada prescolaritatii, cat si in cea a micii scolaritatii. Au existat diferite curente cu privire la metodologia insusirii gramaticii:

-curentul oralist-fragmentalist- propunea insusirea gramaticii ulterior exersarii fonetice si lexicale

-curentul global-oralist- propune insusirea structurii gramaticale concomitent cu invatarea vorbirii si lexicului

In momentul de fata, in tara noastra, structura gramaticala a limbii se practica mai intai in comunicare, urmind ca studiul unor elemente din domeniul gramaticii sa se realizeze mai tarziu.

In formularea frazelor si propozitiilor la d a apar inca numeroase greseli, datorate demersurilor educative neinspirate, reflectarii particularitatilor limbajului mimico-gestual in expriamrea verbal-orala sau scrisa:

folosirea unor cuvinte care tin loc de propozitii

folosirea incompleta a propozitiilor

greseli de asezare a cuvintelor in propozitie

dezacorduri intre subiect-predicat; substantiv-adjectiv, etc

utilizarea incorecta a desinentelor

folosirea incorecta a conjunctiilor si prepozitiilor.

Metode clasice de demutizare

Metoda orala, cu diferitele ei variante constituie principalul mijloc de demutizare, prin ea realizandu-se demutizarea in adevaratul sens al acestui cuvant. Ea urmareste insusirea emisiei si a receptiei pe senzatiile vibro-tactile si impresiile vizuale ale organului fonator. Aceasta metoda isi are radacinile in munca lui Pablo Ponce de Leon, din Spania, a lui Samuel Heinicke, fondatorul metodei germane, si a scolii Clarke pentru surzi in SUA.

Aplicata in mod clasic, metoda orala presupune insusirea articularii corecte si a comunicarii cat mai inteligibile. Aplicata prin prisma cerintelor actuale, ea presupune realizarea receptiei si emisiei vorbirii in unitate cu ajutorul mijloacelor tehnice si didactice moderne- proteze, in scopul exersarii proceselor psihice, formarii comunicarii verbale si scoaterii d a din statutul de subculturali.

In carul metodei orale vor aparea curente diferite:

metoda orala pura- adeptii ei nu accepta gesturile si dactilemele in insusirea vorbirii

metoda orala combinata- mimico-gesticulatia este vazuta ca o fereastra prin care sa te uiti in sufletul surdomutului inainte de a fi demutizat.

Din punct de vedere metodologic, se disting 2 curente:

oral-fragmentalist- se porneste de la emiterea sunetelor izolate si de la silabe pentru a ajunge la cuvinte prin sinteza, dar numai dupa ce si-au insusit toate sunetele sau un numar foarte mare de silabe. Se parcurg urmatoarele etape:

etapa invatarii sunetelor si silabelor

etapa invatarii cuvintelor

invatarea structurii gramaticale si a unor propozitii simple

etapa realizarii comunicrii verbale

globale-orale- in practica demutizarii se foloseste o metoda identica cu cea pe care o foloseste mama pentru a-si invata copilul sa rosteasca primele cuvinte. Insusirea vorbirii porneste de la intreg, de la cuvinte si propozitii. Se disting mai multe curente:

metoda natural-britanica- neglija analiza cuvintelor care erau predate global, crezandu-se ca in felul acesta cuvintele devin imediat expresia gandirii - practic, elevii erau tinuti intr-o baie de cuvinte, care ii conducea la dobandirea spontana a vorbirii

metoda belgiana, presupunea utilizarea unor cartonase tip, pe care erau scrise cuvintele si palparea laringelui ori de cate ori este necesar

metoda germana, creata de Malisch, al carei punct de plecare in demutizare este cuvantul, autorul negand posibilitatea constientizarii in emiterea sunetelor.

In cazul pronuntiei globale, deseori copiii nu cunosc in intregime componenta fonetica a cuvintelor, iar pronuntia fragmentara a sunetelor duce la o ansamblare neorganica a acestora in vorbire.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, s-a urmarit modernizarea metodologiei demutizarii in scopul grabirii formarii comunicarii verbale. Astfel, au aparut diverse metode:

sistemul fonemelor- creat de F.F.Rau, care considera ca cu 17 foneme emise se poate realiza o comunicare reala.

au fost introduse dactilemele in comunicarea verbal-orala., dupa insusirea comunicarii prin intermediul dactilemelor, trecandu-se la demutizarea propriu-zisa

sprijinirea comunicarii verbale pe senzatiile vibro-tactile si de vaz

metoda verbo-tonala utilizeaza polisenzorialitatea in demutizare

metoda natural-oralista propune achizitionarea limbajului in mod natural, dar si folosirea canalului auditiv-protezare

metoda oral-aurala, presupune protezare si schimba raportul dintre auz si vaz

metoda maternal-reflectiva se bazeaza pe folosirea conversatiei ca mijloc de comunicare intre copil si adult si pe modul in care mamele copiilor auzitori incurajeaza dezvoltarea vorbirii copiilor lor

language parle complete- este un sistem de decodare a mesajelor labiovizuale care presupune utilizarea pozitiilor degetelor pentru vocale si consoane

comunicarea totala, presupune si recomanda toate mijloacele posibile de stabilire a contactelor intre oameni: limbaj oral, scris, mimico-gestual, dactil, desene, etc.

Educatia precoce a copilului surd in familie, protezarea, externatul si sprijinul permanent al parintilor sunt elemente care contribuie la grabirea formarii comunicarii verbale, la formarea personalitatii si la integrarea surzilor in societate. In diferite tari au fost create centre specializate, reviste pentru abilitarea parintilor in munca cu copilul d.a.

In sistemul romanesc de demutizare, in cadrul orelor de limbaj si comunicare, accentul se pune pe realizarea comunicarii din necesitate, care sa stimuleze interesul pentru vorbire, fara sa tina seama prea mult de dificultatile articulatorii ale structurilor fonetice- metoda global-orala. La tehnica vorbirii se exerseaza in mod gradat si sistematic, pronuntia fonemelor si a structurilor verbale specifice limbii romane, cu procedee folosite in mod deosebit in invatamantul traditional romanesc.

Formele comunicarii la d.a.

Comunicarea umana se poate face atat prin limbaj verbal, cat si spontan, neintentionat, prin mimica, gestica, pozitia corpului, privire, zambet, atingere, etc. Comunicarea se poate diferentia in comunicare verbala, cu ajutorul limbajului, si comunicare nonvervala, pe baza elementelor mimice, a corpului.

Limbajul reprezinta un sistem conventional prin care ideile sunt comunicate in mod constient, printr-o structura si vocabular, dirijate prin anumite reguli care trebuie urmate de utilizatori.

In timp ce a comunica presupune doar a transmite un mesaj, limbajul presupune transmiterea sistematica a unui mesaj. Indiferent de prezenta sau absenta auzului, copiii pot comunica, dar dobandirea limbajului este un pas inainte. In timp ce copiii auzitori folosesc limbajul verbal, copilul surd foloseste limbajul mimico-gestual. Importanta este existenta unui limbaj care sa poata oferi posibilitatea unor interactiuni cu cei din jur.

Formele de comunicare intalnite in procesul educational al copiilor cu d.a. sunt:

a)comunicare verbala- orala si scrisa:

are la baza un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale

labiolectura-suport important in intelegere

b) comunicare mimico-gestuala- este cea mai la indemana forma de comunicare de, multe ori folosita intr-o maniera stereotipica si de auzitori

c) comunicare cu ajutorul dactilemelor- are la baza un sistem de semne manuale care inlocuiesc literele din limbajul verbal si respecta anumite . reguli gramaticale in ceea ce priveste topica formularii limbajului. Grafemele sunt realizate in aer, cu ajutorul pozitiei si miscarii degetelor de la o mana sau de la ambele maini. Semnele pot fi scrise si in palma.

d) comunicarea bilingva- presupune combinarea intre:

- comunicarea verbala si cea mimico-gestual

- comunicarea verbala si cea cu dactileme

e) comunicarea totala- este metoda de comunicare in care auzul rezidual, vorbirea, limbajul semnelor, dactilemele si labiolectura sunt utilizate la un loc, completandu-se reciproc. Se considera ca importanta este comunicarea, transmiterea si receptarea mesajului si nu forma prin care se comunica, iar folosirea mai multor metode duce la rezultate mai bune.

Educatorii sunt cei mai in masura sa decida forma de comunicare adoptata in relatiile cu d.a., in functie de:

nivelul deficientei

nivelul inteligentei

particularitatile personalitatii deficientului

Despre formele de comunicare precizate anterior nu se poate spune ca una este superioara celeilalte, eficienta lor vazandu-se in practica. Important este ca deficientul sa stie sa comunice eficient si sa inteleaga mesajul.

Factori pshiopedagogici ai dezvoltarii comunicarii verbale

Tipul si gradul deficientei, a cauzei care determina peirderea auzului, imprima o serie de particularitati activitatii verbale, care se manifesta atat in receptia, cat si in transmisia mesajelor. In cazul normalitatii organelor de simt, mecanismele articulatorii se exerseaza in mod spontan, iar vorbirea se insuseste, incepand cu cea mai frageda varsta, prin imitarea modelelor verbale. La d.a procesul autoreglarii vorbirii pe aceasta cale este exclus, deoarece neexistand un model acustic, nu se poate realize transferal acestuia in model verbal-motric. Prin palpare laringala si autoreglarea miscarilor specifice ale organelor fonatoare, se realizeaza asocierea dintre modelul verbal-motric si imaginea labiovizuala corespunzatoare. In continuare, imaginea labio-vizuala poate declansa miscarile verbo-motorii corespunzatoare.

Diferitele programe de dezvoltare a comunicarii verbale presupun stabilirea unor obiective in raport cu tipul, gradul si natura deficientei.. un obiectiv important fiind si crearea si mentinerea motivatiei pentru insusirea comunicarii, a ambiantei. De asemenea, problema receptiei si emisiei vorbirii se pune diferentiat in raport cu gravitatea pierderii auzului si a aparaturilor de amplificare utilizate. Continutul programelor de dezvoltare a comunicarii trebuie sa fie raportat la varsta, la nivelul dezvoltarii psihice, al comunicarii verbale, al reziduurilor auditive, al gradului de socializare. La baza oricarui program de interventie se afla nivelul functional la care subiectul se gaseste inainte de inceperea actiunii resuperativ-terapeutice.

Continutul si derularea activitatilor, dupa parerea majoritatii autorilor din domeniu, trebuie sa cuprinda situatii importante de comunicare, judicious selectate. Vorbirea trebuie exersata in diferite moduri, prin imitatie, conversatie, jocuri spontane, organizate cu ajutorul unor materiale diverse si bogate, deoarece numai in acest mod se poate realize transferal conceptelor in diferite contexte ale vietii cotidiene.

In orice dezvoltarea comunicarii, este necesar sa se tina seama de o serie de factori care influenteaza acest proces: caracteristicile psihologice ale subiectului; mediul in care are loc interventia; pregatirea personalului; tipul activitatilor in care este angrenat subiectul; strategiile de predare folosite.

Caracteristicile functiilor si proceselor psihice ale subiectului se stabilesc cu ocazia evaluarii, care trebuie sa reprezinte punctual de pornire al oricarui program.

Mediul in care are loc interventia poate fi natural si artificial. In categoria mediului artificil, pot fi incluse spre exemplu, clasa sau cabinetul de demutizare. O serie de cercetari americane au evidentiat faptul ca aranjarea traditionala a claselor, pe siruri de banci, nu stimuleaza comunicarea, si deci nu contribuie la dezvoltarea limbajului. Solutia recomandata o constituie dispunerea mobilierului in cerc sau alte modalitati care sa stimuleze miscarea elevilor in functie de tipul de activitate si de afinitatea de relationare care exista intre ei. Mediul natural al comunicarii trebuie sa fie astfel organizat incat limbajul sa devina o activitate principala, iar educatorul sa raspunda totdeauna la tentativele de comunicare ale copilului prin furnizarea de sprijin si indicatii.

Pregatirea personalului trebuie realizata astfel incat acesta sa fie capabil sa ia decizii in functie de o multitudine de factori: obiective, metode, calitatea raspunsurilor subiectului, organizarea activitatilor de invatare. Alegerea obiectivelor din cadrul programelor trebuie sa tina seama de semnificatia acestora pentru subiect si de masura in care ii sunt familiare.

Conn si Richardson considera ca in mediul scolar se desfasoara trei tipuri de activitati pentru dezvoltarea comunicarii:

- activitati asociate, in care nu exista o structurare definitiva a diverselor componente ale activitatii de invatare

- activitati secventiale, ce implica o suita definita de actiuni

- activitati ierarhizate, in care diversele componente ale activitatii de invatare sunt organizate.

Educatorul trebuie sa utilizeze pe cat posibil o comunicare individualizata fata de elevi, in care sa fie evitate enunturile imperative, sub forma de ordine si dialogul axat numai pe intrebari si raspunsuri.

Strategiile generale de predare trebuie sa se bazeze pe utilizarea unor procedee adecvate, care sa permita intelegerea de catre copil a sarcinilor cerute. Generalizarea cunostintelor sale depinde in mare masura de varietatea experientelor sale, de relatiile ce se stabilesc intre familie si colectivitatea din care acesta face parte. Utilizarea unor tehnici precum gesticulatia, demonstratia, modelarea, imitarea, faciliteaza insusirea limbajului. Utilizarea jocului ca procedeu didactic stimuleaza elevii sa descopere adeseori prin imitatie, comportamentele verbale compatibile diverselor situatii sociale.

Educatorul trebuie sa-si adapteze limbajul nonverbal la sensul mesajului transmis, intrucat nonverbalul este sursa unor mesaje importante, si daca difera,de ceea ce comunica adultul, se creaza o confuzie pentru copil.

Foarte utile sunt laudele, incurajarile, recompensele, nefiind recomandata folosirea nici unei forme de pedeapsa, deoarece acestea genereaza anxietate la copil si determina frica de esecuri. Anxietatea scade motivatia pentru invatare. Jocurile desfasurate in grupuri de catre copii de diferite varste duc implicit si la invatarea limbajului. O sarcina importanta a educatorilor este aceea de a stimula vorbirea cu auzitorii.

Programele de interventie, destinate dezvoltarii limbajului, trebuie incepute cat mai de timpuriu, cand sistemul nervos este mai plastic si functiile si procesele psihice sunt in plin proces de formare. Ele trebuie sa inceapa de la o evaluare amanuntita a profilului psihologic al fiecarui copil.

Limbajul semnelor in relatie cu dezvoltarea comunicarii verbale

Trebuie spus ca exista doua forme de limbaj bazate pe gesturi, principial diferite intre ele: limbajul dactil si limbajul mimico-gestual. In affabetul dactil, fiecarui semn executat cu ajutorul degetelor ii corespunde un singur fonem. Aceste dactileme nu sunt altceva decat transpuneri ale vorbirii sau scrierii in forma gestuala. Comunicarea dactila intermediaza trecerea de la non-verbal la verbal in cursul procesului demutizarii si constituie ulterior un sprijin indispensabil in precizarea sensului si completarea exprimarii orale sau grafice.

Limbajul mimico-gestual are o alta structura, ce face dificila constituirea unei gandiri notional-verbale in locul celei iconice. Indeplinind rolul de limbaj, mimico-gesticulatia poseda functia de comunicare precum si pe cea de cunoastere. Ea sprijina dezvoltarea gandirii, fiind in interdependenta cu gandirea in imagini.

Limbajul semnelor a starnit reactii puternice, atat la specialisti, cat si la adultii surzi. Unii specialisti sustin ca limbajul mimico-gestual reprezinta o piedica in invatarea vorbirii, in timp ce psihologia clasica ne spune ca dezvoltarea limbajului este intrinsec legata de dezvoltarea cognitiva si psihica in general. Singura caracteristica ce separa limbajul gestual de imaginea noastra tipica despre un limbaj este faptul ca limbajul gestual nu poate fi vorbit.

In secolul XX, raportul dintre comunicarea orala si mimico-gesticulatie s-a schimbat, aceasta servind doar ca mijloc auxiliar de a intra in contact si de a se intelege cu oamenii in procesul muncii.

Capacitatea umana de comunicare nonverbala prin mimica si gestica (de exprimare si receptare), este foarte importanta si poate acoperi o diversitate de mesaje, inclusiv in educatie. Limbajul mimico-gestual nu este o simpla traducere in semne a unei limbi vorbite, ci este un limbaj cu structura, reguli si modalitati proprii de exprimare. Se remarca o serie de caracteristici ale acestui limbaj:

lipsesc anumite categorii morfologice - articolul, numerarul; verbul are 3 timpi; imperativul este transpus prin expresia fetei, la fel si exclamatia si interogatia.

ochii servesc pentru a arata persoana care vorbeste si despre care se vorbeste

gestul poate semnifica un cuvant, o propozitie, chiar o fraza,

unul si acelasi gest poate fi substantiv, adjectiv, verb, etc.

gesturile se impart in naturale- cele care au o asemanare oarecare cu obiectele si conventionale, sau artificiale- cele create

gestul este un semn ce actualizeaza o imagine, dar nu se confunda cu ea - in cazul gestului natural, iar gestul artificial este el insusi un simbol al obiectului sau fenomenului desemnat.

nu exista un limbaj universal al semnelor, iar numarul semenlor variaza de la o tara la alta

Folosit la o varsta mica, limbajul mimico-gestual aduce o contributie importanta la exersarea psihica a copilului surd. Achizitia limbajului mimico-gestual presupune trecerea prin anumite stadii asemanatoare cu cele prin care trece si copilul auzitor in invatarea comunicarii verbale. Astfel, se observa cresterea si imbogatirea calitativa si cantitativa a vocabularului, a continutului si a mijloacelor de expresie. De remarcat rapiditatea si usurinta de adaptare a surdului pe linia comunicarii gestuale, la grupul de d a pe care ii frecventeaza. Copiii surzi care invata de mici limbajul mimico-gestual pot invata mai usor in scoala limbajul scris.

In procesul invatarii-predarii cuvintelor si gesturilor se formeaza diferite tipuri de asociatii

imagine-gest-cuvant

imagine-gest-dactilem-cuvant

imagine-cuvant

imagine-cuvant cunoscut-cuvant nou

cuvant cunoscut-cuvant nou.

C Pufan analizeaza atat avantajele, cat si dezavantajele acestei comunicari. Comunicarea prin gesturi si mimica este superioara celei verbale sub aspectul vitezei si adresabilitatii, dar este inferioara in ceea ce priveste continutul, precizia si gradul de abstractizare. Raportul dintre gesturile naturale si cele artificiale se modifica o data cu maturizarea sociala si psihica, reflectand schimbarile in plan intelectual si relational al persoanei surde- astfel, la sfarsitul prescolaritatii domina gesturile naturale, dar in perioada tineretii apare o echilibrare.

Din puctul de vedere al dezavantajelor, trebuie subliniata necunoasterea acestui limbaj de auzitori, precum si faptul ca este incomod in productie, sporind riscul accidentelor de munca. De asemenea, se produce o dezvoltare a gandirii vizuale, nespecific umane, si se bareaza calea surzilor spre cultura si civilizatia majoritatii.

In prezent, dupa o prohibitie de circa 100 de ani, limbajul mimico-gestual este din nou acceptat in lume si tinde sa se aproprie tot mai mult de problemele agendei drepturilor omului, persoanele care il utilizeaza fiind vazute ca o comunitate lingvistica.

Dactilemele si mimico-gesticulatia nu se exclud reciproc, ci se completeaza. Chiar si la surzi, unele aspecte (nume de familie, numele unor produse), nu pot fi reproduse decat dactil. Utilizarea cotidiana a mimico-gesticulatiei este compensata de apelul la citit-scris si ocazional, de oralitate. Importanta este gasirea mijlocului cel mai eficient de comunicare, capabil sa ofere stabilirea de interactiuni eficiente atat cu auzitorii, cat si cu surzii, precum si sa contribuie la o dezvoltare optima a capacitatilor psihice.