Minciuna si dezinformarea

Minciuna si dezinformarea

Termenul de dezinformare este destul de frecvent folosit in discursul public legat de propaganda. Adesea, mai ales in retorica politica, apare chiar si o suprapunere cu conotatii redundante intre propaganda, si dezinformare, deoarece pe langa conotatia peiorativ-subversiva presupusa, acesti termeni se refera la incercari de influentare oneroasa a atitudinilor si comportamentelor umane. Cu toate ca fiecare dintre acesti termeni are propria identitate si semnificatie, ei sunt legati de conceptul de minciuna. Mai mult decat atat, dezinformarea este utilizata de multe ori, din considerente politice sau diplomatice, drept un eufemism pentru minciuna sau inselare. Pe de alta parte, daca dezinformarea este abordata nu numai in studiile de analiza politica si de comunicare, dar si in doctrinele de specialitate ca metoda de actiune militara, minciuna este un concept filozofic cu radacini antice.

Ca atare, suntem obligati sa analizam conceptul de minciuna si sa-l urmarim inca de la originile umanitatii. "Documentul cultural european in care este teoretizata pentru prima oara intemeierea politicii pe denaturarea functiei verbului, ba in care ni se spune chiar ca minciuna este necesara si scuzabila in lumina telului de atins, este piesa Filoctet a lui Sofocle. Ea a fost scrisa in anul 406 i. Hr." (Liiceanu, 2006, p. 17). In acel timp, ce coincide cu cel al elaborarii scrierilor ganditorului chinez Sun Tze despre Arta Razboiului foarte prizate de euroatlantici incepand cu anii 90, au fost enuntate (Liiceanu, 2006, pp. 22-24) cele doua ecuatii ale moralitatii care traverseaza si societatea contemporana. In fapt, este vorba de doua alternative de abordare a unui act politic: "ecuatia lui Achile", conform careia scopul actiunii poate fi sacrificat de dragul puritatii, onestitatii morale a mijlocului si "ecuatia lui Odiseu" care, dimpotriva, arata ca biruinta poate fi obtinuta si prin minciuna, viclesug sau cuvant pervertit, in baza a ceea ce filozoful roman a numit "morala de a doua instanta." Dialogul "Despre minciuna" al lui Platon scris zece ani mai tarziu, are, in opinia lui Liiceanu, "valoare fondatoare pentru intreaga lume europeana", marcand "pierderea varstei inocentei la nivelul coexistentei umane, constiinta faptului ca societatea, la o anumita <varsta> si-a pierdut virginitatea morala." (Liiceanu, 2006, p. 29 si 39). Al doilea moment istorico-cultural decisiv in istoria minciunii este anul 1513, an in care Niccolo Machiavelli a publicat lucrarea sa fundamentala "Principele" in care, prin afirmarea unei morale politice valabile pentru lideri, a atribuit implicit o valoare pragmatica moralei de a doua instanta. Machiavelli afirma ca pentru a face in mod eficace binele, principele, liderul politic, conducatorul pot si trebuie ca pentru a face un bine necesar celor pe care-i conduce, sa stie sa faca si raul, adica sa actioneze in afara moralei de prima instanta, cea oficiala si aplicabila in judecarea oamenilor de rand. "Trebuie, de asemenea, sa stim ca un principe, si mai ales un principe nou, nu poate sa respecte toate acele virtuti pentru care oamenii in generel sunt socotiti buni, deoarece adeseori, pentru a-si apara statul, el este nevoit sa actioneze impotriva cuvantului dat, impotriva milei, omeniei, religiei. De aceea, trebuie ca spiritul lui sa fie oricand gata sa se indrepte dupa cum ii poruncesc vanturile sortii si schimbarile ei, si, dupa cum am spus mai sus, sa nu se indeparteze de ceea ce este bine, daca poate, iar la nevoie sa stie sa faca raul". (Machiavelli, an neprecizat, p. 64).

Churchill - un stralucit "Principe" machiavelic al secolului XX - nu a ezitat sa aplice morala de a doua instanta in luarea marilor sale decizii politice la vremuri de cumpana pentru Marea Britanie si a formulat paradoxul emblematic pentru epoca respectiva, conform caruia in vreme de razboi adevarul este atat de pretios, incat el trebuie protejat prin minciuni.

Relevanta deosebita a minciunii in studiul propagandei este dovedita de experienta totalitara, care a fost atat de traumatizanta incat chiar si dupa mai mult de cincisprezece ani de la sfarsitul Razboiului Rece, propaganda continua sa fie asociata minciunii, neadevarului. Probabil ca nici nu s-ar fi putut intampla altfel, dat fiind amploarea si profunzimea fenomenului propagandei comuniste, ce a succedat experientei naziste.

Utilizand in studiul minciunii exclusiv material documentar din timpul perioadei comuniste a Poloniei, Piotr Wierzbicki a identificat trei categorii principale ale minciunii: "minciuni din sfera conceptiilor, argumentelor, modalitatilor de abordare a adversarului; minciuni din sfera informatiei; minciuni din domeniul crearii realitatii." (Wierzbicki, 1996, pp. 16-17). Aceste trei categorii de minciuni fac parte, dupa Wierzbicki, din ceea ce el a numit minciuna de tip inventiv, cea care cuprinde "toate acele specii de enuntare a neadevarului care nu constau nici in argumentare, nici in informare, bazandu-se pe reinvierea unei realitati substitutive, intr-o relatie fragila cu realitatea autentica sau fara nici o legatura cu aceasta." (Wierzbicki, 1996, p. 16). Wierzbicki nu foloseste termenul de dezinformare atunci cand argumenteaza prin numeroase exemple fiecare din cele trei categorii de minciuni, dar toate situatiile invocate de el au facut parte din propaganda de tip hard sau soft practicata de regimrile comuniste, in special cel sovietic. Rezulta ca minciuna, in diferitele ei forme, a constituit si a fost perceputa drept unul din pilonii propagandei totalitare, fapt ce a determinat identificarea ei cu aceasta si in consecinta, demonizarea propagandei. 

Acelasi fenomen, al atribuirii exemplelor din sfera propagandei unui alt concept conex minciunii, respectiv cel de dezinformare, il intalnim si la autorul francez Vladimir Volkoff, un la fel de impatimit anticomunist precum Wierzbicki sau Ficeac. In lucrarile lui Volkoff intalnim tentative confuze de conceptualizare a dezinformarii, iar atunci cand se prezinta argumente exemplificatoare descoperim un amalgam deopotriva bogat si incalcit de termeni, precum intoxicare, influentare, propaganda, dezinformare, razboi psihologic, subversiune, spionaj, viclenie de razboi. Potrivit lui Volkoff, dezinformarea in sens restans se afla la jumatatea drumului dintre intoxicare - privita ca o actiune punctuala - si influenta - privita ca o operatiune la nivel de masa -, in timp ce dezinformarea in sens larg acopera si tehnicile de influenta (Volkoff, a, p.10). Mai departe, Volkoff explica doct: "Intoxicarea este o tehnica, pe cand dezinformarea este o doctrina" (sic) (Volkoff, a, p.14) afirmatie care-i permite etichetarea autorului "Artei Razboiului", Sun Tze, drept profet al dezinformarii, iar Serghiei Ceahotin un urmas modern al acestuia. Pentru ca intelesurile sa fie si mai tulburi, Volkoff concluzioneaza asupra unei definitii a dezinformarii, caracterizata prin trei elemente: "o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare; mijloace deturnate, altfel ar fi propaganda; scopuri politice interne sau externe, altfel ar fi publicitate. (.) Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace deturnate". (Volkoff, b, 25). Pentru motive greu de inteles, dezinformarii ii sunt astfel interzise scopurile militare, ea poate executa manipulari, adica influentari in necunostinta de cauza doar la nivelul opiniei publice, nu si la nivel de lideri decizionali sau de opinie si poate utiliza doar informatii - fie acestea adevarate sau neadevarate - tratate cu asa numitele mijloace deturnate. Ambele lucrari ale lui Volkoff, publicate samizdatic in Romania, abunda in descrieri alerte, redactate intr-un colorat stil jurnalistic despre acte de propaganda neagra sau gri, operatii psihologice, de spionaj culese din timpul celui de-al doilea razboi mondial sau din tulburata istorie a Razboiului Rece, pentru ca in final cititorul sa ramana doar cu angoasa unei permanente si omniprezente amenintari asupra facultatilor sale cognitive si emotionale indreptate asupra lui, indiferent cum s-ar numi acestea.

Nici conationalul lui Volkoff, Henri Pierre Cathala - un alt exeget al dezinformarii - nu este mai limpede in privinta acestui termen, chiar daca lucrarea sa mult mai elaborata si mai precisa a fost cautionata de amiralul francez Pierre Lacoste, ambii autori fiind tributari obsesiilor, cliseelor si mentalitatilor occidentale specifice Razboiului Rece. Definitia propusa de Cathala este stufoasa si are pretentii exhaustive: "Dezinformarea reprezinta ansamblul procedeelor dialectice puse in joc in mod intentionat pentru a reusi manipularea perfida a persoanelor, grupurilor sau a unei intregi societati in scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gandirea sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor si scopurilor reale, precum si intentia de a face rau printr-o reprezentare deformata sau printr-o interpretare tendentioasa a realitatii. Este o forma de agresiune care cauta sa treaca neoservata. Se inscrie in randul actiunilor psihologice subversive." Recitind acesta definitie s-ar parea ca propagandei aproape nu-i mai ramane nici un spatiu de afirmare independenta. Pe de alta parte, dezinformarea este redusa de Cathala la un ansamblu de procedee din perimetrul manipularii, subversiunii sau PSYOPS-ului negru (cel care afirma o alta sursa a mesajelor decat cea reala), desi nu se face nici o referire la zona militara.

Credem ca lucrarile celor doi autori francezi sunt victimele trendului postbelic occidental de identificare a propagandei cu minciuna, ca urmare a traumelor lasate de cel de-al Doilea Razboi Mondial si de cel Rece. Practic, societatea occidentala, satula de propriile-i erori si de cele reale sau inchipuite ale comunismului a pus semnul egal intre minciuna, dezinformare, propaganda si subversiune in momentul in care a incercat revenirea (nu se stie inca in ce masura) la "ecuatia lui Achile" de la "ecuatia lui Odiseu" si "morala de a doua instanta" pe care le-a practicat atat in Primul, cat si in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Cei patru termeni - minciuna, dezinformarea, propaganda, subversiunea - deveniti incompatibili cu morala de prima instanta, cea care nu accepta atingerea unui scop oricat de nobil ar fi acesta, indiferent de mijloacele folosite, au fost topiti impreuna intr-o magma reprobabila si blamata de societate. In acest context, nu a mai contat specificul sau identitatea fiecaruia, din moment ce impartaseau aceeasi condamnare. Cu toate acestea, dezinformarea credem ca merita un plus de analiza, deoarece ea a facut parte dintotdeauna din arsenalul mijloacelor de lupta si in plus ea poate fi recuperata chiar si in conditiile moralei de prima instanta.

Documentele dreptului international umanitar sunt cele care reglementeaza conditiile in care dezinformarea, inselarea militara, inducerea in eroare nu sunt condamnabile sub acuzatia de perfidie si sunt acceptate in ducerea razboiului sub sintagma "stratageme de razboi". Perfidia este definta drept "ansamblul actelor care fac apel, cu intentia de inselare, la buna credinta a unui adversar pentru a-l face sa creada ca are dreptul sa primeasca sau obligatia sa acorde protectia prevazuta de regulile dreptului international aplicabil conflictelor armate". (Dragoman, 1999, p. 69). Perfidia, ca minciuna condamnabila si inacceptabila pe timp de razboi, a fost reglementata prin articolul 23 din Regulamentul de la Haga din 1907, de articolul 53 din Conventia I-a din 1949, de articolul 45 din Conventia a II-a din 1949 si articolele 37-39 din Protocolul I din 1977, ultimul enumerand si exemple de perfidie: simularea intentiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar sau simularea predarii; simularea unei incapacitati datorate ranilor sau bolilor; simularea posedarii statutului de civil sau de necombatant; simularea posedarii unui statut protejat utilizand semne, embleme sau uniforme ale Natiunilor Unite, ale statelor neutre sau altor state nebeligeranteori organizatii protectoare si ale adversarului. (apud Dragoman, 1999, p. 69). Pe cale de consecinta, potrivit principiului de drept conform caruia tot ceea ce legea nu interzice este permis, rezulta ca o serie de acte de siretenie sau inselare precum camuflajele, momelile, operatiunilor militare simulate sau folosirea informatiilor false, sunt permise. Astfel, dezinformarea ca stratagema de razboi ce se bazeaza pe minciuna devine legitima, desi ea nu corespunde puritatii moralei de prima instanta, ci raspunde "ecuatiei lui Odiseu". Acesta este motivul pentru care dezinformarea, inselarea sau inducerea in eroare figureaza in doctrinele de specialitate ale armatelor moderne occidentale, desi conceptele respective continua sa fie respinse de societatea civila si considerate reprobabile in lupta politica, mai ales atunci cand sunt folosite pentru influentarea unor mari mase de oameni in luarea unor anumite decizii importante pentru acestia.

Astfel, doctrina operatiilor informationale intrunite a armatei americane recunoaste inselarea drept "acele masuri luate pentru a induce in eroare inamicul prin manipulare, deformare sau falsificare a evidentei pentru a-l face sa reactioneze intr-o maniera care sa-i prejudicieze interesele" (Joint Pub 3-13, 1998, p. GL-5), iar inselarea militara drept "actiuni executate pentru inducerea deliberata in eroare a liderilor militari adversi referitor la capacitatile, intentiile si operatiile militare prietene, facandu-l astfel pe adversar sa actioneze sau sa nu actioneze, pentru a contribui la indeplinirea misiunii partii prietene". (Joint Pub 3-13, 1998, p. GL-8) . Nici una din definitiile de mai sus nu contravine spiritului si literei prevederilor dreptului international umanitar, tot asa cum propaganda si operatiile psihologice, zise "negre", adica acele actiuni de influentare care afirma o alta sursa de provenienta a mesajelor diseminate nu intra sub incidenta legii internationale, desi nu sunt recunoscute oficial nici post factum din considerente politice, adica din cauza acelor considerente ce tin de morala de a doua instanta.

Analistul francez Loup Francart - desi utilizeaza aceleasi definitii de provenienta doctrinara militara anglo-americana - este mai nuantat in privinta conceptului de inselare, pentru care identifica (Francart, 2000, p. 191) trei modalitati de inducere in eroare: inselarea militara - asociata in viziunea franceza simularii si disimularii, intoxicarea practicata de serviciile secrete si fortele speciale si dezinformarea de sorginte sovietica, pe care o considera mai mult de natura politica decat militara. Francart evita confuziile si amestecurile conceptuale ale lui Volkoff si accepta pentru dezinformare statutul de tehnica utilizata de propaganda si subversiune prin manipularea, distorsiunea informatiilor adresate maselor la nivel politico-strategic. (Francart, 2000, p. 208).

Avem un aparent paradox: minciuna, perfidia, sunt repudiate ca imorale de catre valorile comunitatii euro-atlantice contemporane, in timp ce dezinformarea, inselarea militara, inducerea in eroare sunt acceptate, desi au la baza tot o constructie bazata pe neadevar. Explicatia consta in faptul ca prohibitia completa a minciunii, neadevarului, inselaciunii in orice forma s-ar manifesta aceasta nu este posibila in realitate. Tot ceea ce se poate obtine este incartiruirea minciunii, a ecuatiei lui Odiseu, in limitele unor norme scrise sau nu, care sa o faca digerabila din prisma noilor exigente morale ale societatii. Aceeasi explicatie poate fi data si pentru stigmatizarea propagandei, simultan cu acceptarea si promovarea operatiilor informationale si a celor psihologice in conflictele moderne drept instrumente morale, curate si legitime.