Propaganda astazi

Propaganda astazi: o noua definitie

Asa cum am mentionat anterior, propaganda la inceputul mileniului trei nu mai este aceeasi cu propaganda de la 1622 (propagarea credintei catolice), 1800 (propaganda revolutionara si napoleoniana), 1914-1918 (propaganda Primului Razboi Mondial), 1944 (propaganda nazista) sau 1960 (propaganda sovietica). Pe de alta parte, o serie de elemente constitutive ale conceptului de propaganda isi pastreaza perenitatea. Influentarea si chiar modificarea atitudinilor si comportamentelor sau perceptiilor unor grupuri umane ramane ratiunea de a fi a propagandei, a carei natura se pastreaza astfel simultan in sfera psihologiei (psihicul uman) si a sociologiei (grupurile umane, societatea). Desi propaganda poate viza si afectarea unui singur individ semnificativ (liderul) sau un grup restrans de oameni, ea are drept tinta predilecta marea masa de oameni, multimile si de aceea, chiar daca dialogul fata in fata nu lipseste din arsenalul sau, mijloacele disponibile a ceea ce numim astazi mass-media constituie vectorul sau preferat de actiune. Chiar daca propaganda se poate realiza si prin actiuni cinetice (demonstratii de forta, parazi, alte actiuni regizate anume) transmitatoare de mesaje, natura sa tine de comunicare; comunicarea ramane astfel coloana vertebrala a propagandei.

Marea majoritate a definitiilor propagandei identificate de noi se disting prin doua tendinte: de largire la maximum a ariei de cuprindere, de generalizare cat mai atotcuprinzatoare a conceptului si, intr-o mai mica masura, incercarea de a sintetiza definitia in cat mai putine cuvinte. Credem ca in debutul mileniului trei nu mai putem fi atat de generosi cu propaganda, atribuindu-i aproape "tot ce misca" in sfera comunicarii oneroase si persuasive. Termenul si-a restrans aria de acoperire nu numai datorita aparitiei altor concepte, ci datorita practicii si experientei de zi cu zi privind intelesul atribuit. Pur si simplu a devenit impropriu, imprecis si chiar ineficient a utiliza cuvintul propaganda referitor la tot ceea ce ni se pare suspect de influentare oneroasa, de afirmatii fara acoperire, minciuna partiala sau totala, omisiune intentionata sau chiar de demagogie. De aceea, nu credem ca trebuie sa ne ferim de o definitie mai stufoasa, dar mai precisa si mai limitativa. Definitia pe care o propunem pentru propaganda in conditiile intelesului pe care acest termen il are astazi si in sensul in care credem ca este folosit si inteles, constient sau nu, de majoritatea oamenilor, este urmatoarea: "Actiuni de comunicare planificate, sustinute de un sponsor, avand drept scop final influentarea si chiar modificarea atitudinilor si comportamentelor unei audiente tinta selectate, pentru satisfacerea unor interese politice de natura privata ale acestuia, prin intermediul, folosind informatii si argumente false, partial adevarate, denaturate si exclusive, insotite de diverse forme de constrangere si cenzura."

Din aceasta perspectiva, elementele definitorii ale propagandei ar fi urmatoarele:

1. Propaganda nu poate fi decat planificata, premeditata, pusa la cale. Simpla rezultanta faptica a unor efecte neintentionate sau inconstiente de influentare nu o putem considera drept propaganda, daca nu exista intentionalitatea. O propaganda a hazardului, a coincidentelor, a intamplarii, prin care un anumit act nepremeditat ca atare ajunge sa produca consecinte asupra comportamentelor, atitudinilor si perceptiilor unor oameni nu are sens.

2. Propaganda trebuie sa fie sustinuta de cineva anume, fie acesta o persoana fizica, spre exemplu un lider politic, sau juridica, fie aceasta o institutie (publica sau privata) sau organizatie anume. Acest sponsor al propagandei poate fi cunoscut sau nu audientei tinta pe care el o are in vedere. De cele mai multe ori, el nu ezita sa-si faca singur cunoscuta din pozitia de regizor si actor principal al respectivei campanii de propaganda. Daca nu este initiata de cineva intr-un scop anume, propaganda nu se poate produce de la sine. Sponsorul propagandei si initiatorul acesteia poate fi o persoana, spre exemplu un lider politic, un partid, o organizatie sau o institutie, (acestea din urma fiind reprezentate tot de una sau mai multe persoane aflate la conducere), dar beneficiind de sustinerea explicita sau tacita, voluntara sau impusa a membrilor sai.

3. Propaganda este oneroasa, adica ea nu poate fi initiata si desfasurata fara a urmari realizarea unui interes de natura privata, care apartine sponsorului acesteia. Cu alte cuvinte, nu vom considera drept propaganda o actiune, un mesaj sau o opera de arta care, desi au drept efect colateral influentarea atitudinilor si comportamentelor oamenilor, daca aceasta influentare nu urmareste in mod deliberat un interes anume, in beneficiul celui ce a generat evenimentul. Acceptand aceasta perspectiva, ies de sub incidenta propagandei majoritatea operelor de arta de orice gen, care nu au fost comandate si create pentru modelarea unor atitudini sau perceptii ale oamenilor, in vederea atingerii unui scop politic antestabilit. Desigur, astfel de opere de arta propagandistice exista, iar majoritatea cazurilor le gasim fie in antichitate, fie in regimurile totalitare ale ultimului secol. La randul sau, interesul urmarit a fi satisfacut prin propaganda are un caracter privat, in beneficiul recunoscut al sponsorului (un lider, o organizatie, un partid sau o institutie). Se poate intampla ca acest interes sa fie impartasit in parte sau in totalitate de audienta tinta asupra careia se exercita actiunea de propaganda, precum a fost si este cazul mobilizarii populatiei unei tari de a merge la razboi, ceea ce nu a fost si iarasi nu poate fi o optiune unanima. De cele mai multe ori, interesul, obiectivul urmarit a fi atins prin propaganda este privat, adica este exclusiv in beneficiul sponsorului propagandei.

4. Propaganda poate avea doar obiective de natura politica. Aceasta delimitare trebuie facuta pentru a o deosebi de celelalte categorii de actiuni de influentare a maselor de oameni, indeosebi de publicitate, educatie, reclama si relatii publice sau de intreaga gama de procedee de influentare utilizate de militari in timp de criza sau razboi, cunoscute sub numele de operatii psihologice, inducere in eroare, dezinformare. Paradoxal, desi cuvantul de propaganda a fost generat de Biserica, astazi el nu mai poate fi asociat prozelitismului, fie si numai pentru faptul ca acesta se exercita liber, in afara oricarei constrangeri, trebuind in plus sa faca fata unei puternice concurente religioase. Ceea ce unii autori (Thomson, 1999, pp. 3-12; Ellul, 1990) numesc propaganda morala, sociala, diplomatica sau diversionista ascund de fapt tot forme de propaganda, cu obiective finale politice, dar care utilizeaza argumente sau medii de comunicare specifice domeniului respectiv. Cea mai mare tentatie este de a califica propaganda si in sfera sociala sub forma a ceea ce Ellul numea "propaganda de integrare". Sintagma de "propaganda sociala" in acceptiunea noastra credem ca este contradictorie: daca este vorba de propaganda, atunci obiectivele si argumentele sociale folosite sunt la origine tot de sorginte politica sau sunt legate de o ideologie politica, deoarece provin de la o autoritate in societatea respectiva, care are anumite interese de atins si care sponsorizeaza respectivele actiuni de influentare a maselor in sensul nivelarii acestora la un numitor comun convenabil puterii politice; daca interesele si obiectivele politice partizane lipsesc si daca se urmareste un bine comun societatii pe care aceasta il recunoaste ca atare, atunci avem de-a face cu actiuni de educatie sociala sau civica care nu sunt nici coercitive si nici exclusiviste. Se poate vorbi astfel despre campanii deliberat planificate pentru educatia morala a societatii, pentru integrare sociala liber consimtita, de promovare culturala, sportiva, stiintifica, sau de actiuni de persuasiune diplomatica care nu intrunesc insa conditiile referitoare la interese, minciuna, constrangere, exclusivitate, caracteristice propagandei. La fel, exista campanii de promovare si afirmare sportiva sau culturala, desfasurata de cluburi sportive sau institutii culturale, care nu pot fi calificate drept propaganda. Daca respectivele actiuni nu sunt impuse, nu sunt utilizate minciuni sau derivate ale acestora, daca ele urmaresc interese generale ale societatii (sanatate prin sport, cultura pentru o mai buna cunoastere si autorealizare etc.) si nu interese private, atunci avem de-a face cu actiuni de educatie sportiva si culturala sau, in anumite conditii, cu campanii de publicitate platite de respectivele instituitii culturale sau sportive. Pozitionarea propagandei exclusiv in campul politic corespunde de altfel si realitatii ultimului secol, cand evenimentele si actiunile majore atribuibile propagandei au fost de natura politica. De altfel, pentru a se materializa in actiuni concrete, conceptul de propaganda are nevoie de linii directoare politice, pe care sa se bazeze si din care sa-si extraga scopul si obiectivele pe care trebuie sa le atinga. In absenta unor linii directoare de natura politica, propaganda si-ar pierde substanta si rostul de a fi, ar deveni o forma fara fond.

5. Propaganda trebuie impusa prin diverse forme de constrangere, cenzura sau autoritarism asupra audientei tinta avute in vedere de sponsor. Audienta tinta, adica acei indivizi sau grupuri de oameni vizati trebuie constransi intr-un anume fel sa se lase expusi la propaganda. Daca incercarea de influentare si modificare a atitudinilor si comportamentelor ar fi acceptata si liber consimtita de catre cei vizati, atunci am avea de-a face cu o campanie de persuasiune. Impunerea propagandei asupra audientei tinta poate fi facuta de o maniera mai brutala, asa cum o practica regimurile totalitare sau dictatoriale sau intr-o forma mai subtila, care poate merge pana in punctul - ideal - in care oamenii nu stiu sau nu-si dau seama ca au trebuit sa suporte o singura sursa de influentare, situatie in care deja vorbim de o forma mult mai perfida de propaganda si anume despre manipulare. Daca coercitia este evidenta in cazul propagandei practicate de regimurile totalitare asupra propriei populatii, nu la fel de clare sunt lucrurile in cazul propagandei practicate in interiorul regimurilor democrate sau in cazul propagandei externe, asupra unei audiente tinta aflata in afara controlului sursei sau sponsorului. In aceste cazuri, coercitia rezulta din faptul ca sursele de informare, de control, de raportare independente sau alternative asupra realitatii din interiorul sistemului propagator sunt strict cenzurate de catre autoritatea emitenta a respectivelor mesaje si campanii propagandistice, astfel incat orice informatie sau opinie accesibila referitoare la acest sistem (o tara cu regim totalitar, un partid - de obicei extremist, o organizatie) provine obligatoriu de la aceeasi sursa oneroasa si partizana, nimeni alta decat cea care planifica si sponsorizeaza propaganda.

6. Propaganda este exclusiva, ea nu admite sau evita, pe cat posibil, orice alta concurenta in privinta directiei de influentare a atitudinilor si comportamentelor audientei tinta. In momentul in care propaganda ar admite de bunavoie contra-argumente si contra-informatii, inseamna ca ar da libertate audientei tinta de a judeca si aprecia singura mesajele propagandistice si de a se expune sau nu incercarii de influentare, si devenind astfel o actiune de persuasiune. Exclusivismul propagandei tine si de diferentierea acesteia de notiunea de educatie: daca propaganda directioneaza spre un anumit mod bine precizat de gandire, reactie si comportament al oamenilor, educatia arata oamenilor cum sa gandeasca, cum sa reactioneze, cum sa se comporte alegand singuri varianta pe care o cred de cuvinta din mai multe solutii posibile. Asocierea cvasipermanenta dintre cenzura si propaganda se poate explica si prin aceasta tendinta permanenta a celui ce planifica si desfasoara o campanie de propaganda de a exclude, de a anula, de a interzice - in masura posibilitatilor - orice tentativa de contrazicere, sau contra-argumentare.

7. Propaganda este indisolubil legata de minciuna, fals, adevar spus pe jumatate sau adevar scos din context, fiind astfel o consecinta directa a ceea ce Gabriel Liiceanu a numit "morala de a doua instanta". O propaganda bazata pe argumente si informatii adevarate, curate, cinstite, adica in parametrii moralei de prima instanta, nu ar mai fi propaganda, ci persuasiune liber consimtita. Pentru a influenta prin adevar curat, nu este nevoie nici de coercitie si nici de exclusivism. Clasificarea propagandei in alba, gri sau neagra, in functie de asumarea reala, neasumarea sau asumarea falsa a identitatii sponsorului propagandei nu impieteaza asupra acestei trasaturi. Daca in cazul propagandei gri (nu se anunta si nu se stie cine este originatorul campaniilor sau mesajelor de propaganda) se poate minti prin continutul mesajelor, fara amenintarea niciunei penalizari sau niciunui risc pentru sponsor, in ceea ce priveste propaganda neagra, minciuna, falsul sunt prezente inca din start prin atribuirea intentionata a unei alte identitati sponsorului acesteia, fapt ce anuleaza orice limita in ceea ce priveste moralitatea sau gradul lor de adevar. Minciuna este prezenta sub una din formele sale si in cazul propagandei albe: fie este vorba de un adevar "selectat", trunchiat, scos din context, deformat, fie este vorba chiar de o minciuna sfruntata, un fals grosolan asupra carora originatorul isi asuma in mod constient riscul de a-l arunca "in lupta", in speranta ca nu va fi descoperit, sau daca va fi demascat, atunci va fi prea tarziu, scopul sau fiind deja atins.

Definitia propusa pentru propaganda este in mod deliberat restrictiva. Nici nu putea fi altfel, dat fiind multitudinea de concepte mai noi sau mai vechi intrate in discursul public si fata de care trebuie produsa o distinctie limpede: persuasiunea, publicitatea, educatia, manipularea, dezinformarea, relatiile publice, operatiile psihologice. Limpezimea intelesurilor folosite si acceptate credem ca este una din conditiile esentiale pentru o minima igiena a comunicarii. Altfel, totul se maculeaza intr-o ciorba fara gust si culoare definita, in cele din urma indigesta, pana la nivelul raspunsurilor actionale. Pentru toate conceptele enumerate mai sus genul proxim fata de propaganda este comunicarea. Fie ca este vorba de gesturi, actiuni, imagini, cuvinte expresii verbale sau nonverbale din toate aceste concepte nu lipsesc intr-o forma sau alta informatia, mesajul, simbolul transmis intr-un fel si intr-un scop anume de la un emitator la un receptor. In al doilea rand, avem de-a face cu acte deliberate si nu intamplatoare, gandite in scopul atingerii unui obiectiv anume: transmiterea unor informatii, modificarea unor comportamente sau atitudini, vanzarea unor produse sau serviciu, crearea unei imagini pozitive sau favorabile, determinarea unei reactii anume etc. Ceea ce le deosebeste pe fiecare in parte este diferenta specifica.

Absenta coercitiei (a impunerii mai mult sau mai putin fatise a vointei propagandistului) si prezenta liberului consimtamant al audientei tinta pentru a fi persuadata face diferenta intre persuasiune si propaganda, care ambele presupun un anume fel de comunicare in scopul schimbarii deliberate a unor atitudini si comportamente ale receptorului. Asa cum am precizat anterior, deosebirea dintre manipulare si persuasiune fiind data de faptul ca, spre deosebire de persuadat, manipulatul nu stie, sau nu-si da seama ca este manipulat, si deci nici nu poate fi vorba de un consimtamant al celui in cauza, rezulta ca manipularea este doar o tehnica de propaganda, identificabila cel mai adesea (dar nu intotdeauna) cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de propaganda gri (sursa neprecizata a mesajelor) sau neagra (identitate deliberat falsa a sursei mesajelor).

Daca propaganda n-ar fi oneroasa, coercitiva si mincinoasa, si ar avea drept scop obtinerea unui bine, a unui folos public recunoscut ca atare, atunci ea ar putea fi considerata a fi educatie; altfel spus propaganda impune oamenilor ce sa gandeasca, in timp ce educatia le arata oamenilor cum sa gandeasca singuri. De notat ca toate cele trei caracteristici ce fac diferenta intre propaganda si educatie (onerozitatea, coercitia si minciuna) tin in primul rand de criteriul moral. Ceea ce Ellul, si nu numai el, numea propaganda de integrare sau ceea ce Thomson identifica drept propaganda sociala rezulta a fi doar o forma de educatie sociala, sau civica, acceptare si recunoscute ca atare de societatea moderna. Acelasi lucru putem spune de un act de educatie culturala sau sportiva, daca acesta nu urmareste un castig sau un profit anume si atunci el devine publicitate culturala, respectiv sportiva. Nu trebuie uitat si argumentul ca educatia nu poate fi niciodata exclusiva, abstractie facand de situatia unui univers perfect cenzurat si coercitiv de tip totalitare in care educatia a fost inregimentata oficial in cadrul politicii de propaganda. In mod firesc insa, educatia ofera numeroase surse alternative de informare, documentare care sustin tocmai aceasta idee ca omul trebuie sa afle cum sa gandeasca singur, si nu ce anume sa gandeasca conform hotararii altora.

Desi sunt foarte asemanatoare publicitatea este rareori asemanata cu propaganda si doar in cazul in care neadevarul sau exagerarea referitoare la produsul sau serviciul in cauza sunt exagerat de mari; altfel toata lumea este dispusa sa accepte ca orice publicitate minte un pic, fie printr-o usoara exagerare a calitatilor, prin "uitarea" defectelor sau dezavantajelor (eventual minimalizarea acestora). Nici macar faptul ca propaganda, si nu numai ea, a imprumutat adesea tehnici si proceduri de la publicitate, nu pare sa-i deranjeze pe oameni. Explicatia credem ca poate fi gasita in deosebirea de fond intre publicitate si propaganda: in timp ce publicitatea se refera doar la produse si servicii, pastrandu-se cu ostentatie in sfera comerciala, economica, propaganda se refera la obiective politice. Onerozitatea publicitatii este asumata ca atare de sponsorul acesteia, acesta recunoscand ca are drept obiectiv profitul de pe urma respectivelor produse sau servicii, motiv pentru care el plateste un anumit cost. Desi niciodata nu este recunoscut faptul ca in publicitate nu se spune intregul adevar, acest lucru este de la sine inteles. Propaganda insa, reclama de cele mai multe ori pe fata ca sustine un adevar unic si ca atare acesta devine imperativ pentru toata lumea. Totodata ea nu-si recunoaste de cele mai multe ori onerozitatea, adica obiectivele sale politice, ci pretinde ca actioneaza in numele binelui comun, desi beneficiarul adevarat este doar sponsorul acesteia. In acelasi timp publicitatea contine si ea doza sa proprie de exclusivitate atunci cand ea se constituie an singura sursa de informare referitoare la un produs sau serviciu, pana la proba practica, cea validata de publicul consumator.

Nici un practician actual al relatiilor publice nu admite ca acestea provin din propaganda, sau ca relatiile publice reprezinta o forma de propaganda igienizata moral. Deosebirea relatiilor publice fata de propaganda constau in faptul ca acestea nu practica minciuna sau neadevarul sfruntat, ci doar prin selectia predeterminata a faptelor si printr-o anumita pozitionare etica care presupune - cel putin din punct de vedere teoretic si nu practic, real - din partea actului de relatii publice, o doza consistenta de sinceritate si buna credinta atunci cand transmite informatii destinate unei informari obiective si crearii unei imagini pozitive in limitele adevarului. Cu alte cuvinte, relatiile publice ale unei institutii (sociale, economice, publice sau private etc.) evident ticaloase, devin automat acte de propaganda. Poate de aceea in regimurile comuniste conceptul de relatii publice nu exista, fiind de cele mai multe ori inlocuit cu termenul de "protocol" sau eventual de cel de "relatii cu publicul". In acest sens semnificativa este si caracteristica de exclusivitate a propagandei, caracteristica care aplicata unor relatii publice dintr-o institutie inchisa, opaca publicului (asa cum erau majoritatea institutiilor totalitare), fara posibilitati alternative de informare sau de verivicare a datelor, face ca asemanarea antre cele doua concepte sa fie si mai pregnanta.

Dezinformarea, adesea alaturata propagandei in discursul public (mai ales atunci cand este vorba de un repros sau o respingere), este tot o forma de comunicare deliberata, planificata, la fel ca si precedentele, cu deosebirea ca ea se bazeaza exclusiv pe minciuna si neadevar total si in plus urmareste initierea la audienta tinta vizata a unor reactii contrare intereselor sale, fara ca sa-si dea seama de aceasta. Dezinformarea nu-si propune, precum propaganda, sa genereze schimbari comportamentale si atitudinale profunde, pe termene medii si lungi, tot asa cum nu este legata neaparat de sfera politica, ea fiind intalnita si in spatiul economic, comercial mai ales, dar si in cel militar. Diferentele dintre dezinformare si intoxicare, inselare militara si perfidie tin doar de tehnicile folosite, unele fiind admise de comunitatea internationala, precum inselarea militara statuata in doctrinele militare, altele fiind incriminate de legile dreptului international, precum perfidia, sau sunt acceptate tacit de toata lumea, dat fiind faptul ca fac parte din practica curenta a serviciilor secrete (intoxicare sau dezinformarea). Pe de alta parte, daca propaganda este evidenta, dezinformarea este ascunsa, putand fi deseori confundata cu manipularea.

In fine, o ultima delimitare cuvenita trebuie facuta intre propaganda si operatiile psihologice moderne. Acest subiect va fi mult mai profund discutat in capitolele urmatoare, dar chiar si in aceasta faza cateva precizari sunt necesare. Prima ar fi aceea ca operatiile psihlogice (denumite pana la inceputul anilor 60 razboi psihologic) sunt o continuare in plan militar a actiunilor de propaganda din cel de-al Doilea Razboi Mondial, atat din punct de vedere institutional, cat si actional. Perioada Razboiului Rece a despartit operatiile psihologice prin plasarea lor in cadrul operatiilor militare de propaganda care a basculat exclusiv in spatiul politic. Ceea ce unii autori, precum britanicul Thomson, numesc propaganda militara nu inseamna altceva decat ceea ce militarii recunosc a fi acel mecanism procedural, statuat doctrinar, puternic algoritmizat prin proceduri standard de operare, numit operatii psihologice sau PSYOPS. La fel ca si la propaganda avem de-a face cu actiuni planificate de influentare pentru modificarea comportamentelor si atitudinile unor audiente tinta desemnate, in beneficiul nu neaparat al comandantului militar, ci al decidentului politic care a declansat si definit actiunea militara respectiva. La fel ca si propaganda, operatiile psihologice, fie aceastea doar cele bazate pe adevar si o sursa asumata public a mesajelor (nemaivorbind de ceea ce militarii americani recunosc drept PSYOP gri sau negru) lucreaza doar cu informatii, date si argumente selectate, deci nu cu adevarul complet, inclusiv in partile sale nefavorabile sau obscure din punctul de vedere al originatorului, la fel ca si relatiile publice, fie acestea militare sau civile. Audienta tinta din teatrele de operatii in care se desfasoara campanii de PSYOPS nu are cum sa evite sau sa ignore omniprezentele mesaje ale fortei militare, care reprezinta adesea singura sursa sau canal de informare privind respectiva entitate militara. Diferenta dintre PSYOPS-ul modern si propaganda rezulta din legitimitatea morala si mai ales din caracterul militar, respectiv politic al continutului respectivelor actiuni. De multe ori, in conflictele contemporane ceea ce unii afirma ca este o legitima si onorabila campanie de operatii psihologice, rivalii acuza ca este doar propaganda, adica minciuna si invers. Dimpotriva multe campanii de operatii psihologice iau aspectul unor actiuni de educatie publica, abordand mai ales in zonele inapoiate economic teme legate de sanatate, autoprotectie, dezvoltare individuala sau pur economice (de exemplu campania PSYOPS-ului din SFOR - Bosnia-Hertegovina referitoare la introducerea monedei unice europene)

Chiar daca aceste delimitari conceptuale sunt perfect posibile la nivel teoretic, in practica diferentierea este mult mai greu, daca nu imposibil de realizat in foarte multe situatii. De cele mai multe ori se poate trage o concluzie daca a fost vorba despre o actiune de propaganda sau de intoxicare, de o dezinformare sau o manipulare, de operatii psihologice albe, gri sau negre, de persuasiune sau de educatie civica etc. abia post factum. De prea putine ori pot fi identificate in timp real si util, mai ales in situatii de criza sau conflict, caracterul fiecarei actiuni de comunicare si influentare, sponsorul si obiectivele acestuia, gradul de adevar sau de minciuna. Cu toate acestea fie si pentru vremurile de pace sau de ne-razboi, astfel de identificari credem ca sunt utile pentru a calibra corespunzator nu numai judecatile noastre de valoare (poate ca o anumita propaganda fatisa poate conveni cuiva din considerente partizane personale), dar mai ales reactiile noastre de cetateni sau soldati.