Reprezentarea cu ajutorul imaginii. Limbajul vizual

Reprezentarea cu ajutorul imaginii. Limbajul vizual

In cele ce urmeaza ne vom ocupa de termeni precum iconicitate, indicialitate, simbolizare, termeni necesari in a determina rolul imaginii in reprezentare si comunicare. Vorbind despre iconicitate, remarcam ca fata de "verbocentrismul' epocilor trecute, trebuie admitem ca lumea contemporana se situeaza in buna parte sub imperiul imaginii (care domina diverse practici sociale cum ar fi publicitatea, propaganda, mass-media in general). In fata cresterii exponentiale a informatiei, transmiterea cunostintelor recurge la codificarea iconica (diagrama, tablou, schema, grafic ele.) capabila sa realizeze stocarea economica, sintetica, usor lizibila a datelor.

In mod obisnuit, imaginea vizuala este considerata ca fiind opusa, prin chiar natura sa, cuvantului si limbajului verbal in general. N. Goodman propune in locul acestei relatii binare, una triadica, alcatuita din limbajul verbal, imagine si notare, fiecare dintre ele operand cu un alt tip de referinta. In acceptia lui N. Goodman, referinta este un termen foarte general, mai mult orientativ, ce desemneaza orice varianta de a sta in locul lui. "Denotatie" inseamna aplicarea unui cuvant, imagini sau a oricarei alte etichete, la unul sau mai multe lucruri. Denotatia, ea insasi o specie a referintei, alcatuind miezul acesteia, are un numar de subspecii, cum ar fi reprezentarea si expresia (sentimentelor). Celor trei modalitati referentiale de baza li se mai adauga doua, "citarea" si "exemplificarea", ultima fiind o reprezentare nondenotationala. Diferenta dintre limbajul verbal si notarea simbolica sta nu atat in cele cateva trasaturi caracteristice, cat in modul special de functionare: simbolurile sistemului verbal pot fi ambigue. Adica, desi ele sunt sintactic distincte, nu apar astfel si in plan semantic: ceea ce un semnificant (N. Goodman spune "inscriptie") denoteaza poate include ceea ce si alti semnificanti denoteaza. Simbolurile din sistemul de notatie nu sunt ambigue, atat semantic, cat si sintactic ele apar distincte. In mod obisnuit notatiei ii lipseste forta de asertiune, ea pare a fi denotarea unor performante. Totusi, pot fi interpretate fie ca propozitii care anunta ca, de exemplu, anumite note muzicale sunt relationate intr-un anumit mod, fie ca un ordin de a canta acele note muzicale. Denotarea prin imagine (adica, reprezentarea), nu se deosebeste de celelalte doua sisteme, asa cum se crede de obicei, prin natura suportului sau prin asemanarea imaginii cu ceea ce ea denota. Pozitia lui N. Goodman este aceea de a respinge "asemanarea" drept temei al relationarii din cel putin trei motive: a) asemanarea depinde in mare masura de traditii si cultura, b) asemanarea este nerelevanta pentru ca orice seamana cu orice, c) lucrurile asemanatoare nu se reprezinta unele pe altele rudele intre ele, produsele realizate in serie etc.). Elementul diferentiator este gasit in faptul ca semnificantii (ocurentele simbolurilor, in terminologia lui N. Goodman) nu sunt discriminabile, ci au o natura continua, ce le face sa se suprapuna partial, atat in plan sintactic, cat si semantic.

Elaborarea imaginii ca obiect ideal si a sensurilor ei presupune o indepartare de simpla inregistrare mecanica a unor aspecte exterioare ale obiectelor. Daca acest fapt este de la sine inteles in cazul artelor plastice, se pune intrebarea cum pot sa faca acelasi lucru autorii de imagini instrumentale. Care sunt mijloacele pe care le au la indemana pentru a prezenta felul lor propriu de a intelege un anumit eveniment, cum pot sa comunice vizual propria lor interpretare a lucrurilor? Sa amintim cateva dintre aceste modalitati, numite adesea doar expresive - poate dintr-un automatism -, desi ele pot atinge lumea abstractiilor si a ideilor: cadrul, compozitia imaginii, culoarea, contrastul, definitia, granulatia, textura, profunzimea de camp, miscarea subiectului sau a imaginii; la acestea se adauga montajul cinematografic, diferitele forme de colaj sau unele procedee speciale de prelucrare a imaginii, precum solarizarea, separarea de tonuri, grafizarea s.a. Ne vom opri doar la unele dintre ele, cu titlu ilustrativ, pentru a arata in ce masura este valabila afirmatia ca imaginile foto, cinematografice si de televiziune, sau altele asemenea, s-au transformat in limbaje cu statut propriu.

Cadru.

Cuvantul vine de la latinescul quadratum si desemneaza limita care separa campul imaginii de restul lumii. Ea poate fi un obiect fizic, precum rama tabloului, sau doar o linie ideala ce intrerupe continuumul unei suprafete. Cadrul impune o selectie, doar anumite lucruri vor fi aratate, in timp ce altele vor fi ascunse, fara ca privitorii sa-si poata da seama de asta.

Compozitia imaginii.

Aceasta sintagma desemneaza organizarea, cu o finalitate expresiva si semantica, a elementelor din cadru si reprezinta una dintre cele mai importante modalitati plastice. Functia ei semnificanta apare doar in planul imaginii ca obiect ideal, dar, cum aceasta se suprapune peste imaginea obiectului, peste imaginea documentara, structura compozitionala va influenta in mare masura perceperea si intelegerea obiectului real. Acest joc al ambiguitatii, ce permite transferul ilegitim de sens dintr-un plan in altul, nu este usor de observat, mai ales cand este realizat cu subtilitate.

Definitia imaginii

Aceasta caracteristica se refera la cantitatea de informatie vizuala existenta pe unitatea de suprafata. Desi ea nu are sens si nu poate fi inteleasa decat prin raportare la semnificatia imaginii, nu este totusi o proprietate a semanticii vizuale. Problema definitiei imaginii a aparut de-abia dupa inventarea cliseului fotografic negativ, cand s-a constat ca intr-o imagine pot exista informatii (detalii) ce nu sunt accesibile ochiului uman decat datorita unui artificiu tehnic, marirea imaginii fotografice prin proiectie.

Textura

Termenul vine de la cuvantul latin, cu o grafie aproape identica, textura, ce insemna "tesatura", "impletitura". Prin textura se intelege aspectul suprafetei unui obiect sau material, corelat cu o senzatie tactila specifica. Din punct de vedere vizual, textura este data de modul cum se comporta lumina atunci cand intalneste o anumita suprafata. Textura unei imagini este alcatuita din microtopografia sa, rezultata prin repetarea unor elemente foarte mici.

Contrastul

Printre proprietatile cu variatie continua ale imaginii vizuale se situeaza contrastul. Starile sale limita constau, pe de o parte, din prezenta in imagine doar a doua zone, una de alb pur si alta de negru pur (ceea ce inseamna contrast maxim), iar pe de alta parte, de o suprafata fara nici o diferentiere, complet uniforma pe intreaga intindere (adica un nivel zero al contrastului). Intre aceste doua margini sunt posibile o infinitate de trepte intermediare. Modul in care contrastul real al subiectului este transpus in reprezentarea vizuala poate fi controlat intr-o masura diferita, in functie de echipamentele utilizate, pentru a obtine un anumit efect sau a sublinia o anumita idee. Prin urmare, exista doua procese distincte, ce se intrepatrund in citirea unei imagini:

Recunoasterea nu se poate realiza fara contributia celui de al treilea element Recunoasterea celor mai banale lucruri din jurul nostru presupune o comparare a perceptiei dintr-un moment dat cu un repertoriu de modele, imagini interioare mai mult sau mai putin abstractizate sau seturi de caracteristici ce descriu campuri semantice atasate cate unei notiuni, ceea ce ar corespunde, in primul caz, unor modele analogice, respectiv, discrete, in al doilea. Atata timp cat nu stim cu certitudine ce anume apare in imagine, denotatul ei este ipotetic. In a doua situatie, cand stim ce anume a fost fotografiat, imaginea are un denotat confirmat. De data asta, prin compararea imaginii lucrului cu lucrul insusi, nu se pune problema "asemanarii", decat in sens metaforic, ci se cauta raspunsuri la intrebari de genul: contine imaginea informatii care sunt in concordanta cu denotatul confirmat?