COMUNICAREA DIDACTICA

Ceea ce este specific pentru fiinta umana in raport cu celelalte tipuri de existenta tine de relatia constienta si intentionata cu alteritatea. Ne reflectam in relatiile cu ceilalti, iar ei se reflecta in relatiile cu noi. Pentru a satisface in chipul cel mai fericit aceasta relatie cu alteritatea (cu ceilalti oameni), omul a dezvoltat un sistem propriu de comunicare, prin intermediul caruia indivizii isi pun in comun experienta proprie pentru a construi tezaurul experientei umanitatii. Putem spune ca omul este, prin natura sa, o fiinta comunicationala, iar comunicarea este procesul esential prin care fiecare devine ceea ce este si intra in relatie cu altii.

Din numeroase definiri ale conceptului de comunicare pe care literatura de specialitate le prezinta, ne-am oprit la cea care ne duce cel mai aproape de comunicarea didactica:"Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor, atitudinilor, opiniilor de la un individ la altul, de la un individ catre un grup social si de la acesta la altul." (Haines, 1998, 8).

Una dintre cele mai sintetice scheme ale comunicarii prezinta cele mai importante elemente ale sale :EMITATOR (cel care transmite ), canalul (care poate fi de ex verbal sau non-verbal) si prin intermediul caruia este posibil sa ajunga mesajul la RECEPTOR (cel care primeste mesajul si il decodifica, adica il transforma in aspecte care au sens pentru el, cauta sa inteleaga). Rol esential in comunicare are FEEDBACKUL, prin faptul ca el ofera informatii despre ce a "ajuns" la cel cu care comunicam si ce anume s-a inteles din ceea ce noi am dorit sa transmitem.

Canal

Codificare   MESAJ decodificare

RECEPTOR

EMITATOR

FEEDBACK

Exista mai multe tipuri de comunicare, in functie de criteriul de clasificare. Astfel, in functie de numarul celor implicati putem distinge:

comunicare intrapersonala

dialogul cu noi insine, atunci cand "discutam cu noi" pentru a ne lamuri o problmea sau atunci cand ne putem diverse intrebari si cautam tot noi solutiile, cu interiorizarea limbajului (adica farar ca ceilalti sa poata auzi ceea ce noi "dialogam");

emitatorul si receptorul sunt una si aceeasi persoana;

­ ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, fiind implicata in procesul de introspectie (adica in descoperirea propriei lumi interioare )

comunicare interpersonala

- se realizeaza printr-un schimb de mesaje intre doua persoane;

- poate fi directa (face-to-face) sau indirecta (mediata);

- se realizeaza prin vorbire, gesturi, scriere etc.;

- feed-back-ul functioneaza imediat si continuu.

3.comunicarea de grup

- se deruleaza, in general, sub forma dezbaterii in cadrul reuniunii unui grup;

consta intr-o elaborare a unei suite de comunicatii interpersonale, desfasurate intre indivizi si grupuri sau intre grupuri (Comunicarea in cadrul unor grupuri de lucru la diferite discipline scolare, metodele de dezvoltare a creativitatii de tipul Phillips 6-6, comunicarea dintre membrii unei echipe sportive, al familiei, discutia proiectelor de lege in cadrul comisiilor parlamentare sunt tot atatea exemple despre ceea ce intelegem prin comunicare de grup.

pot exista mai multi emitatori si mai multi receptori in acelasi timp;

poate fi derulata intr-o maniera directa sau mediata (in prezent, Internetul ofera modalitati alternative fiabile pentru derularea acestor forme de comunicari).

4. comunicarea de masa

- reprezinta producerea si difuzarea unor mesaje de catre un sistem mediatic institutionalizat catre un public eterogen si numeros (Ca exemplu ne poate fi util ceea ce frecvent intalnim in mass-media: emisiuni care se adreseaza unui auditoriu extins la numeroase tari din intreaga lume). O observatie se cuvine a fi facuta despre aceasta forma de comunicare. Comunicarea de masa este si ramane o intentionalitate: nu putem sti cu exactitate natura receptorilor, finalitatile comunicarii, daca ea si-a atins sau nu scopul. Mesajele transmise prin mass-media beneficiaza de un feed-back intarziat, slab si incomplet din partea publicului. Cu toate acestea, este o forma de comunicare utilizata frecvent si cu un impact considerabil

- constituie o nota definitorie a societatii contemporane datorita extensiunii si complexitatii implicatiilor sale

O alta tipologie care circula si este asumata tacit sau explicit de majoritatea celor care se ocupa de problemele comunicarii are drept criteriu instrumentul cu ajutorul caruia se codifica informatia si natura canalului de transmitere a mesajului rezultat. Din acest punct de vedere vom distinge urmatoarele tipuri de comunicare:

a) Comunicarea verbala este aceea in care instrumentul de codificare a informatiei e limbajul natural, iar canalul de transmitere este cuvantul (sau combinatia de cuvinte). Comunicarea verbala detine rolul determinant in ansamblul comunicarii umane. In cadrul acestui tip de comunicare este foarte important sa respectam regulile de exprimare corecta in limba in care vorbim, sa alegem limbajul (cuvintele sau expresiile) cel mai adecvat in functie de materia pe care o predam, nivelul de pregatire al elevilor carora ne adresam etc. Cu alte cuvinte, ca si cadru didactic trebuie sa stii sa vorbesti corect in limba pe care o folosesti, dar in egala masura trebuie sa stii ce vrei sa transmiti si care sunt cuvintele cele mai potrivite pentru a face acest lucru.

b) Comunicarea paraverbala este, intr-un fel, "cainele de paza' al comunicarii verbale, deoarece ea se realizeaza prin intermediul unor elemente ce insotesc cuvantul si vorbirea in general: caracteristicile vocii, particularitatile vorbirii, accentul, intonatia, pauza, ritmul si debitul vorbirii, intensitatea rostirii. Si in comunicarea didactica dimensiunea paraverbala are importanta ei, de care trebuie sa tinem seama atunci cand intentionam o comunicare eficienta. Pe de alta parte, aspectele paraverbale ale comunicarii pot schimba, intr-un anumit context sau in functie de context, intreaga constructie de sensuri si semnificatii realizata prin intermediul comunicarii verbale. Enuntul "Ah, ce destept esti' are semnificatii diferite in functie de elementele paraverbale care insotesc comunicarea.

c) Comunicarea nonverbala este acea forma a comunicarii in care transmisia mesajului se realizeaza prin alte mijloace decat cuvantul. Voluntar sau involuntar, noi spunem ceva celorlalti si prin expresia fetei, privire, gesticulatie, pozitia corpului, proximitate, contactul corporal, infatisare, imbracaminte. Este motivul pentru care "limbajul gesturilor' a devenit astazi un limbaj universal: daca pentru a ne intelege in limba romana, trebuie sa stim regulile limbii romane si intelesul cuvintelor acestei limbi, semnificatia gestului de a arata spre ceas este inteleasa cu usurinta ca fiind o intrebare adresata interlocutorului ("Cat e ceasul?'), fara sa fie nevoie de cunoasterea vreunei reguli.

Componentele nonverbale ale comunicarii, direct perceptibile de catre interlocutor in relatia de comunicare, sunt decodificate si intelese mult mai rapid decat mesajul verbal. Evident, nu putem comunica numai prin gestica si prezenta noastra, dar, fara aceste elemente, comunicarea pe care o realizam ar fi mai saraca si mai lipsita de farmec, de nota personala. Aspectele nonverbale ale comunicarii amplifica intentia performativa a comunicarii verbale. Ele intaresc, precizeaza ori nuanteaza mesajul enunturilor lingvistice. Pe de alta parte, prin intermediul acestei dimensiuni a comunicarii suntem informati cu privire la atitudinile si starile emotionale ale emitentului. Gestica, mimica, privirea pot comunica mai mult despre starea psihica a persoanei decat o fac cuvintele.

O cercetare realizata de Argyle, Alkema si Gilmour a aratat ca oamenii reactioneaza cu o probabilitate de cinci ori mai mare la indicii nonverbali si paraverbali decat la cei verbali. Daca mesajul nonverbal si cel paraverbal il contrazic pe cel verbal (cum ar fi un mesaj ostil transmis intr-o maniera prietenoasa), subiectii au tendinta de a ignora cuvintele, tinand seama doar de mesajul nonverbal si de cel paraverbal. Asadar, daca suntem suparati si incercam sa ascundem acest lucru, trebuie sa ne gandim la faptul ca pozitia corpului, privirea, gesturile, expresia fetei, tonul vocii ne pot trada. Aceste semnale sunt extrem de puternice, desi cel mai adesea nu suntem constienti de ele.

Comunicarea didactica

Vorbim despre comunicare didactica atunci cand, in mod organizat si in institutii specializate, persoane cu o pregatire speciala transmit cunostinte, formeaza deprinderi si atitudini, initiaza activitati in vederea educarii generatiei tinere. O definitie a comunicarii didactice ne ofera L. Iacob (1998, p. 190): "0 comunicare instrumentala, direct implicata in sustinerea unui proces sistematic de invatare'. Autoarea crede ca in aceasta acceptie nu exista restrictii de continut (pot fi vizate atat achizitiile de cunostinte, cat si formarea de deprinderi, de atitudini, de motivatii), de cadru institutional (poate exista comunicare didactica si in afara procesului de invatamant) sau privitoare la parteneri (nu doar relatia profesor-elev da unei comunicari caracterul didactic, ea poate aparea si intre alti actori, elev-elev, manual-elev etc).

Pentru a putea defini o comunicare ca fiind didactica ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:

a) comunicarea trebuie sa fie un act intentionat, iar intentia sa vizeze schimbari in cunoasterea, afectivitatea, comportamentul sau actiunea celui ce recepteaza comunicarea;

b) comunicarea trebuie sa se desfasoare intr-un cadru organizat si sa se deruleze dupa anumite principii de eficienta paideica (in privinta formarii celuilalt);

c) in general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfasoara in institutii specializate (scoala, universitate), preocupate si de buna organizare a comunicarii in cadrul lor;

d) eficienta comunicarii trebuie sa fie supusa evaluarii in raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.

Actele de comunicare prin care ii influentam pe ceilalti, indiferent daca sunt organizate sau nu, daca se desfasoara in institutii specializate sau nu, intra in sfera larga a comunicarii educationale. Putem spune ca orice forma de comunicare didactica este si o forma de comunicare educationala. Profesorul realizeaza cu elevii sai o comunicare didactica, dar, in acelasi timp, el realizeaza si o comunicare educationala. Aceasta pentru ca, exercitand un tip de influenta, profesorul produce schimbari in personalitatea elevilor. Ca acest tip de influenta este organizat si se desfasoara in institutii specializate inseamna mai mult decat ceea ce cer exigentele identificarii conceptului de comunicare educationala. Pe de alta parte, nu orice forma de comunicare educationala este si o forma de comunicare didactica. Sfera conceptului de comunicare educationala este mult mai larga decat sfera conceptului de comunicare didactica: suntem supusi in permanenta interventiilor discursive de tip educational, dar suntem supusi interventiilor didactice doar in anumite perioade ale formarii personalitatii.

Blocaje ale comunicarii didactice

Observatia curenta si simtul comun ne atrag atentia ca barierele care stau in fata oricarei comunicari si deci si a comunicarii didactice sunt de o mare diversitate: nu putem comunica cu un elev pentru ca este obosit si bolnav, pentru ca are dificultati de concentrare, pentru ca are un vocabular sarac, pentru ca este marginalizat de colegi, pentru ca se crede persecutat de profesor etc. O incercare de sistematizare a blocajelor comunicarii didactice trebuie sa ia in consideratie elementele structurale ale comunicarii. Comunicarea didactica este o relatie intre un emitator (in general, reprezentat de profesor) si un receptor (in general, reprezentat de elev), in interiorul careia un mesaj (o informatie) circula de la unul la celalalt prin intermediul unui canal. Orice disonanta in raport cu functionarea normala in cazul fiecaruia dintre aceste elemente poate constitui un obstacol in calea realizarii unei comunicari didactice cat mai eficiente. Am putea propune drept criteriu de sistematizare a blocajelor comunicarii didactice natura elementului structural afectat intr-o relatie de comunicare. Asadar, vom distinge:

a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate in comunicarea didactica (profesorul pe de o parte, elevul pe de alta). Aici vorbim practic despre caracteristicile personalitatii cadrului didactic si elevilor ce se regasesc in comunicare. Astfel, agresivitatea sau calmul, prejudecatile sau flexibilitatea, autoritatea sau permisivitatea (alaturi de multe alte caracteristici personale) pot fi doar cateva dintre atitudinile care pot ajuta sau bloca comunicarea didactica.

b) blocaje determinate de relatiile social-valorice existente intre participantii la relatia de comunicare didactica - Cadrul didactic ar trebui sa reprezinte competenta stiintifica in domeniul pe care il preda, adica sa dispuna de o autoritate pe care i-o ofera nivelul de pregatire in domeniu. Acest aspect ar putea favoriza comunicarea didactica in sensul in care elevul ar simti nevoia sa intrebe, sa cunoasca , sa descopere cu ajutorul cadrului didactic tot mai mult din acel domeniu.

Dar aceasta competenta poate deveni un real blocaj al comunicarii didactice daca vorbim de situatia in care cadrul didactic nu accepta decat punctul sau de vedere, combatandu-le pe toate celelalte. Stereotipurile cu privire la o minoritate etnica, stereotipurile rasiale, stereotipurile profesionale, stereotipurile sexuale, stereotipurile cu privire la frumusetea fizica ne determina sa dezvoltam anumite asteptari cu privire la comportamentul si reactiile interlocutorului si sa realizam comunicarea in acord cu aceste asteptari. Stereotipul etnic il poate determina, de exemplu, pe un profesor sa fie mai distant, mai rece, sa comunice mai putin, sa ofere mai putine explicatii copiilor rromi.

c) blocaje determinate de canalul de transmisie - Comunicarea didactica se realizeaza cu ajutorul tuturor formelor de limbaj: verbal, paraverbal si nonverbal. Fara a neglija rolul si importanta ultimelor doua forme, nu putem sa nu subliniem ca cel putin dimensiunea informativa sau argumentativa a cunoasterii se constituie cu ajutorul limbajului verbal. De aceea, orice distorsiuni la acest nivel devin blocaje ale comunicarii. Obstacolele din perspectiva limbajului pot avea surse multiple. In general vorbind, amplitudinea vocabularului elevului este o conditie a unei comunicari didactice eficiente, in timp ce un vocabular sarac este o piedica in derularea acestei comunicari. Tot aici includem necesitatea accesibilitatii (pentru elev) si claritatii discursului pe care il are cadrul didactic.

d) blocaje determinate de particularitatile domeniului in care se realizeaza comunicarea didactica - utilizarea excesiva a unui limbaj specific unui domeniu /discipline de invatamant, in conditiile in care educabililor le este inca strain, poate ingreuna cu mult comunicarea didactica. De ex, la matematica sau fizica este absolut necesar sa cunoastem si sa intelegem simbolurile specifice domeniului, deoarece altfel risca din postura de elev sa nu intelegem multe din aspectele discutate.

Reguli utile si clare de eficientizare a comunicarii didactice

O discutie asupra conditiilor de eficienta a comunicarii didactice trebuie sa aiba in vedere ansamblul elementelor componente ale actului comunicational (emitator, receptor, cod, mesaj, canal de comunicare, feed-back A fi profesor inseamna nu numai a poseda cunostinte de specialitate, ci a avea si capacitatea de a le transpune si traduce didactic, adica posibilitatea de a sti ce, cat, cum, in ce fel, cui oferi.

1) O prima categorie de exigente ale eficientizarii comunicarii didactice se refera la calitatea mesajului transmis de profesor elevului. intr-o relatie de comunicare didactica are loc un schimb (transfer) de informatie. Aceste informatii constituie ceea ce numim mesajul actului comunicativ. Exigenta cere, in acest caz, ca mesajul receptat de elev sa fie identic cu (sau cel putin foarte apropiat de) mesajul pe care l-a intentionat profesorul prin comunicarea produsa. Daca lucrurile nu se petrec astfel, atunci inseamna ca fiecare vorbeste despre altceva, iar comunicarea dorita de locutor ramane doar o iluzie.

Cauzele care determina distorsionarea mesajului de la emitator la receptor sunt multiple si diversificate, si mare parte dintre ele se regasesc in sectiunea destinata blocajelor comunicarii didactice (natura autoritatii, natura relatiilor valorice, ambiguitatea limbajului, utilizarea procedurilor retorice, incapacitatea distingerii intre sensul propriu si sensul figurat etc). in constructia discursiva de tip didactic, exigenta mentinerii identitatii mesajului in trecerea informatiei de la emitator la receptor inseamna:

asigurarea unui inalt grad de receptabilitate secventelor discursive, prin utilizarea termenilor adecvati, a caror semnificatie este cunoscuta de elevi, alegerea celor mai convingatoare argumente in sustinerea sau respingerea unei idei, asumarea unor explicatii adecvate, care sa aiba drept rezultat intelegerea unor procese, situatii, relatii;

asigurarea unei coroborari si echilibrari intre mijloacele logico-discursive utilizate, astfel incat rationalitatea discursiva sa devina constrangatoare in indeplinirea scopului comunicarii didactice: tehnici de argumentare adecvate scopului urmarit (inductive, deductive, analogice), proceduri argumentative capabile sa produca modificarile cognitive si atitudinale dezirabile in raport cu idealul educational.

De exemplu, pentru a fi bine receptat, demersul discursiv al profesorului trebuie sa contina atat date, fapte, observatii, experiente din viata cotidiana, cat si explicatii, interpretari, argumente care sa permita elevului sa distinga intre faptul brut si faptul stiintific. O greseala frecvent intalnita in discursurile didactice este mentinerea la un nivel constant de abstractizare, fie prea ridicat, fie prea scazut. Ancorarea discursului la nivelul observatiilor si al descrierilor ii va retine pe elevi la stadiul conceptelor figurale, in care informatia este asociata unui model intuitiv sau unui exemplu. Trebuie sa subliniem aici si faptul ca asemenea atitudini si instantieri sunt mult facilitate de natura domeniului sau disciplinei la care se propune discursul didactic. Exista discipline la care tendinta spre abstractizare, respectiv spre factualizare mult mai accentuate decat la altele.

Prin discurs, profesorul urmareste sa influenteze auditoriul-clasa, sa-l convinga de validitatea anumitor aspecte stiintifice, a anumitor teorii sau perspective. Prezentam mai jos cateva elemente care trebuie luate in consideratie de profesor atunci cand construieste un discurs argumentativ:

Imaginea pe care si-a format-o asupra auditoriului-clasa trebuie sa fie cat mai apropiata de realitate, deoarece numai o buna cunoastere a acelora in fata carora vorbesti iti da posibilitatea construirii discursului didactic adaptat la cerintele auditoriului. Crearea unei imagini adecvate este rezultatul experientei si al contactului direct cu clasa de elevi, ceea ce permite evaluarea exacta a valorilor pe care acestia le accepta, a credintelor pe care le au, a atitudinilor sau prejudecatilor cu care pot intampina o interventie didactica. in raport cu imaginea pe care profesorul o are despre auditoriul-clasa, el isi va alege instrumentele necesare construirii discursului didactic: limbajul potrivit, tehnicile discursive cele mai profitabile, tipurile de argumente cele mai puternice in situatia data.

Limbajul in care este formulat un mesaj trebuie sa poata fi receptat cu usurinta si inteles de catre elev. Claritatea mesajului se poate obtine numai in conditiile in care sensurile termenilor sunt precise si sunt asumate de elevi. A fi clar in exprimare inseamna, in primul rand, dezvaluirea explicita a intelesurilor, fie printr-o procedura logico-semantica (definitia), fie prin plasarea termenilor in contexte care precizeaza mai bine sensurile. Atunci cand termenii utilizati sunt noi pentru auditoriu, sarcina emitatorului este de a-i defini in mod clar si distinct.

Efectul persuasiunii depinde de forta si taria argumentelor. in mod cert, profesorul este interesat in comunicarea didactica nu numai ca mesajul sa fie receptionat corect, conform intentiilor sale, dar si de forta cu care un astfel de mesaj actioneaza asupra receptorului. Forta unei comunicari se evalueaza prin impactul pe care comunicarea il are asupra auditoriului, prin consecintele practice pe care un asemenea impact le genereaza la receptor. Argumentele aduse in fata auditoriului-clasa trebuie sa aiba o rationalitate evidenta si, in acelasi timp, sa fie credibile, sa fie in acord cu ceea ce elevii stiu deja. Prezentarea intemeierilor de ordin rational ale unei idei si sustinerea lor intr-o maniera adecvata genereaza la elevi convingerea ca ideea respectiva este justa. Pe aceasta baza, ei adera la ea, o integreaza in sistemul cognitiv si o promoveaza ulterior.

. . Adeziunea auditoriului-clasa la argumentele unui mesaj este influentata - pozitiv sau negativ - de gradul de credibilitate al oratorului. Credibilitatea este mai mult o atitudine subiectiva a unui tert (in cazul nostru, a auditoriului-clasa), ce are ca obiect acceptarea sau respingerea unui individ, a unei teze, a unei situatii. Credibilitatea ca imagine pe care si-o formeaza receptorul cu privire la cel care sustine o argumentare este determinata de urmatorii factori (Nastasel, Ursu, 1980, pp. 261-262):

competenta sursei in domeniul pe care il abordeaza (daca sursa, in speta profesorul, este considerata competenta, atunci gradul de credibilitate in randul elevilor creste simtitor);

gradul de incredere pe care il inspira sursa (chiar de la prima intalnire, unii oameni inspira mai multa incredere, altii mai putina);

modalitatea de expunere a argumentelor;

reputatia de care se bucura oratorul in randul publicului;

impresia de sinceritate pe care o creeaza sursa;

gradul in care receptorul identifica din mesaj similitudinea cu propriul sau sistem de valori (sunt mai credibile acele argumente care nu contrazic valorile pe care receptorul le pretuieste si le promoveaza prin conduita sa);

organizarea logica a mesajului.

Problema credibilitatii profesorului are o mare importanta in comunicarea didactica, pentru ca gradul de receptivitate a mesajului, captarea auditoriului-clasa, atmosfera favorabila sau defavorabila sunt dependente de aceasta credibilitate.

2) In comunicarea didactica, important este nu numai ce comunica profesorul, ci si modul in care o face. Forma in care se constituie discursul profesorului, arta lui de a sustine in modul cel mai atractiv ideile pe care le expune reprezinta modalitati importante de a spori eficienta comunicarii didactice in indeplinirea obiectivelor actului educational. Problema care se pune aici este aceea a expresivitatii vorbirii. Expresivitatea vorbirii este necesara tuturor celor care se exprima in public. Dar ea este un imperativ categoric al profesorului, pentru simplul motiv ca, in raport cu elevii sai si in constiinta acestora, el reprezinta un model de elocinta si, nu de putine ori, este urmat intocmai din punct de vedere al modului in care isi rosteste discursul. O vorbire expresiva este aceea in care exista o concordanta intre expresiile utilizate si tonalitatea afectiv-atitudinala a mesajului.

Expresivitatea comunicarii didactice e inainte de toate o problema de limbaj verbal. A fi expresiv inseamna a alege cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima sentimentele pe care vrei sa le transmiti elevilor. Expresivitatea verbala este o cerinta generala a comunicarii didactice, desi, in actul practic al unei astfel de comunicari, preocuparea pentru indeplinirea acestei cerinte e mai prezenta la anumite discipline. La alte discipline, expresivitatea ramane un "joc secund', alte cerinte, precum exactitatea, demonstrabilitatea, precizia, deductibilitatea, impunandu-se ca semnificative in constructia discursului didactic. Asa se intampla la discipline ca matematica, fizica, chimia, unde avem de-a face cu o expresivitate simbolica.

Importanta expresivitatii vorbirii in comunicarea didactica vine si din faptul ca forma discursului profesorului este primul element cu care elevul ia contact in demersul educational. inainte de a intelege ideile pe care le vehiculeaza profesorul, elevul constata frumusetea vorbirii acestuia. Iar intr-o comunicare didactica nu ne este indiferent "efectul de atmosfera' pe care il degaja discursul propus in fata elevilor.

Expresivitatea vorbirii nu tine numai de dimensiunea limbajului verbal, intrucat unele elemente care apartin de paralimbaj intervin pentru a amplifica sau, dimpotriva, a diminua aceasta expresivitate. Este vorba despre ton, accent, viteza vorbirii, ritm, pauze, frazare, dictie, conturul melodic al vorbirii. Impactul acestor elemente paralingvistice este foarte puternic. Felul in care e pronuntat un cuvant ii poate conferi acestuia mai multe intelesuri. Profesorii cei mai eficienti in comunicare sunt aceia care stiu sa foloseasca nu numai resursele limbii, ci si mijloacele de expresivitate lingvistica si extralingvistica specifice.

Expresivitatea comunicarii didactice este influentata si de elementele limbajului nonverbal utilizat. Tinuta fizica, expresivitatea fetei, gesticulatia profesorului pot starni reverberatii intelectuale sau afective elevilor. Mimica fetei si gesturile mainii acompaniaza limbajul verbal, intregind sau prelungind semnificatiile cuvintelor. Un profesor care o data intrat in clasa se asaza la catedra ori se "lipeste' de tabla si ramane acolo pe tot parcursul orei isi diminueaza mult din forta discursului si din expresivitatea comunicarii. Si sa nu uitam ca, uneori, componentele nonverbale pot comunica mai multe informatii ascultatorilor decat vorbirea. Acest lucru este evident atunci cand sensul mesajului verbal intra in conflict cu cel nonverbal si paraverbal. De exemplu, un mesaj verbal laudativ de forma: "Ionescu, ai stiut foarte bine lectia pentru astazi! ', insotit de un ton ironic, dispretuitor si de o mimica ce exprima superioritatea il vor determina pe Ionescu sa ia in consideratie mai mult mesajul nonverbal. Lucrurile sunt si mai grave atunci cand verbal sustinem importanta insusirii unor cunostinte de catre elevi, in timp ce paraverbal si nonverbal afirmam contrariul.

3) Dezideratul unei comunicari didactice eficiente si integrale nu poate fi atins daca ne situam doar in perspectiva emitatorului (profesorului) si formulam pentru acesta exigente referitoare la adaptabilitatea in raport cu partenerul. La fel de important este sa avem in vedere si educarea receptorului (elevului) in directia insusirii corecte a mesajului.

Cateva elemente sunt esentiale pentru indeplinirea dezideratelor unei comunicari didactice eficiente. in primul rand, elevii trebuie formati si educati in spiritul unei reale culturi a dialogului. Aceasta inseamna ca elevul trebuie sa constientizeze faptul ca dialogul cu celalalt este, in cvasimajoritatea cazurilor, o sursa semnificativa a cunoasterii stiintifice, estetice, morale etc. De aceea, scoala ar trebui sa cultive placerea de a comunica din dorinta de a descoperi impreuna cu altii adevarul lucrurilor. Aceasta cultura a dialogului trebuie sa fie reala, in sensul ca elevul trebuie obisnuit cu situatia de a propune puncte de vedere alternative la o idee avansata (de profesor, de colegi), cu necesitatea de a intemeia pe argumente punctele de vedere avansate si cu libertatea de a critica punctele de vedere ale celorlalti, in masura in care probele in favoarea lor nu sunt concludente. Pe aceasta baza, elevul trebuie sa constate ca dialogul didactic este o contrapunere de argumente si contraargumente si ca, pana la urma, castiga punctul de vedere al aceluia care prezinta argumentele cele mai puternice.

In al doilea rand, formarea unei culturi a dialogului inseamna deschiderea elevului spre disputa cu ceilalti, cu convingerea ca din aceasta disputa atat el, cat si ei vor iesi in castig. Dar una este sa ai disponibilitatea spre o cultura a dialogului, si cu totul altceva sa ai abilitatea de a pune in practica aceasta cultura a dialogului. Din acest motiv, elevul trebuie introdus, prin participare directa, in tainele acelei arte de a purta bine dezbaterile.

La toate acestea am putea adauga faptul ca elevul trebuie educat astfel incat sa urmareasca enuntul, sa asculte partenerul de dialog, sa apeleze la elemente ajutatoare din context pentru a intelege anumite cuvinte, sa formuleze replici in legatura cu tema discutiei, sa puna intrebari, sa favorizeze retelele optime de comunicare. Eficienta comunicarii depinde si de implicarea personala a elevului, de nevoia lui de cunoastere. Elevii cu o nevoie de cunoastere puternica se angajeaza cu placere intr-o activitate cognitiva intensa, de evaluare a continutului semantic al mesajului, in timp ce elevii cu o nevoie de cunoastere redusa evita sa reflecteze prea mult asupra unei probleme sau sa faca eforturi de patrundere a intelesului. Poate ca "incomuni-cabilitatea' profesor-elev de care se vorbeste atat ar disparea daca s-ar cunoaste toate resursele comunicarii si s-ar incerca o educare a acesteia din urma atat in privinta emiterii, cat si in privinta receptarii sale.

4) O comunicare didactica eficienta nu poate exista in absenta feed-back-ului. Termenul feed-back, imprumutat din vocabularul ciberneticii, inseamna informatie de revenire, verbala sau nonverbala, care permite emitatorului sa stie daca mesajul sau a fost primit si cum a fost acesta receptat si inteles. In cvasimajoritatea formelor de comunicare, celui care propune un discurs nu ii este indiferent daca discursul sau a fost receptat intocmai sau, dimpotriva, deformat. Din acest motiv, el este interesat sa stie "reactia' auditoriului la continutul sau informational, reactie din care, de cele mai multe ori, ne dam seama cu destula exactitate daca discursul a fost receptat in intentiile sale initiale sau nu. Cu atat mai mult, comunicarea de tip educational se prezinta ca o interactiune in care au loc schimburi informationale si socioafective permanente, iar rolurile de emitator si receptor sunt jucate alternativ de profesor si elevi. Aici, relatia de aferentatie inversa este mai mult decat necesara, deoarece, in functie de modul in care elevul a receptat si inteles mesajul si in functie de parerea pe care profesorul o are despre aceasta intelegere, se regleaza si se reorienteaza actul comunicarii didactice.

Aceasta retroactiune este atat de importanta incat, daca nu tinem seama de ea, intregul flux informational se poate bloca. Jean-Claude Abric (2002, p. 32) identifica patru functii ale feed-back-ului:

a)  functia de control al intelegerii, al receptarii in bune conditii a mesajelor;

b)  functia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultatile intampinate sau la alte evenimente ce presupun o modificare a continutului sau a formei;

c)  functia de reglare sociala prin flexibilitatea rolurilor si a functiilor indeplinite de diferiti actori, in masura sa faciliteze intelegerea punctului de vedere al celuilalt si sa ajutenvatarea sociala;

d) functia socioafectiva: existenta feed-back-ului determina cresterea sentimentelor de siguranta si de satisfactie ale interlocutorilor, cresterea motivatiei si acceptarea situatiei de comunicare.

5) In psihologia sociala este din ce in ce mai mult acreditata ideea ca o comunicare interindividuala este determinata, inainte de toate, de tipul de relatie existent intre cele doua persoane aflate in interactiune. Aceasta relatie rezulta din atitudinile dezvoltate de cei doi interlocutori.