Modalitati de oragnizare a continuturilor procesului de invatamant

Modalitati de oragnizare a continuturilor procesului de invatamant

In literatura psihopedagogica destinata problematicii continuturilor sunt identificate si analizate in general patru modalitati de structurare a continuturilor si anume:

a) modalitatea de tip monodisciplinar sau academic;

b) modalitatea de tip interdisciplinar;

c) modalitatea de tip pluridisciplinar (se numeste si structurare tematica);

d) modalitatea de tip transdisciplinar.

a) Modalitatea de tip monodisciplinar sau academic este una traditionala si se distinge prin faptul ca structura pe care o realizeaza compartimenteaza domeniile de cunoastere pe obiecte sau discipline de invatamant astfel incat, fiecare domeniu de cunoastere este reprezentat de o disciplina scolara care intra in structura curriculum-ului scolar. Cu siguranta, aceasta modalitate de structurare este cea mai usor de realizat de catre cei care elaboreaza curriculum-ul scolar, prezentand o serie de avantaje din randul carora mai important e acela ca permite in mai mare masura aprofundarea unei discipline care face obiectul instruirii scolare. De asemenea, alt avantaj al acestei modalitati de structurare subliniat de L. Vlasceanu (1986), consta in faptul ca faciliteaza o corespondenta mai stransa intre obiectele de invatamant si stiintele pe care le reprezinta, astfel incat sa nu se creeze un ecart foarte mare intre nivelul atins de stiinte si nivelul continuturilor procesului de invatamant care fac obiectul activitatii de instruire-invatare.

Dincolo de aceste avantaje acestei modalitati ii sunt specifice si o serie de lmimite, de impedimente din randul carora cele mai semnificative sunt:

supraancarcarea programelor analitice, datorita faptului ca exista in permanenta o tendinta de a introduce noi cunostinte si informatii fara sa se elimine in reciprocitate configurandu-se astfel un obiect de invatamant sub forma piramidala, la baza careia sunt plasate cunostintele mai vechi, iar la varf cunostintele de data mai recenta.

Cauza acestui neajuns o reprezinta faptul ca cei care elaboreaza programele nu au perspectiva tuturor continuturilor pe care trebuie sa le parcurga elevii si in consecinta nu-si reprezinta corect eforturile pe care trebuie sa le depuna acestia pentru ca aceste continuturi sa fie asimilate si intelese. Cum usor se poate anticipa, supraincarcarea programelor determina la randul ei o serie de efecte negative, dintre care cele mai semnificative sunt aparitia oboselii in randul elevilor, aparitia unor lacune in cunoastere, demotivarea elevilor pentru activitatea de invatare.

dificultatea de a realiza transferuri interdisciplinare iar lucrul este usor explicabil deoarece in majoritatea cazurilor, profesorii care predau diversele discipline din planul de invatamant poseda o formare monodisciplinara si nu stapanesc satisfacator decat disciplina pe care o reprezinta; uneori acest neajuns este diminuat in cazul cand un profesor care preda o anumita disciplina poseda totusi o cultura generala solida care ii permite sa realizeze diverse corelatii intre continuturile disciplinei sale si continuturile altei discipline incluse in structura curriculum-ului.

Dificultatea de a realiza transferuri interdisciplinare se soldeaza cu efecte negative pentru ca, pe de o parte, diminueaza procesul de intelegere a continuturilor predate care, in cazul transferurilor, ar fi integrate in structuri cognitive cu un grad mai mare de complexitate, iar pe de alta parte, poate diminua si curiozitatea elevilor pentru ceea ce li se trasmite, deoarece realizarea unor transferuri intre discipline reprezinta o parghie importanta pentru amplificarea motivatiei de tip scolar.

dificultati in aplicarea cunostintelor in diverse contexte de instruire si in diversele perimetre ale practicii.

De multe ori, cunostintele si informatiile structurate printr-o astfel de modalitate au un caracter livresc si devin mai putin functionale chiar daca elevii, in anumite contexte (examinari, concursuri scolare etc.), pot face proba asimilarii lor.

Altfel spus, prin intermediul acestei modalitati de structurare elevii au posibilitatea acumularii unui volum considerabil de cunostinte si informatii dar, numai unele dintre ele, devin functionale si au valoare operationala.

Dezavantajul este considerabil deoarece cunostintele trebuie asimilate nu numai pentru stimularea dezvoltarii cognitive, nu numai pentru formarea unor deprinderi de munca intelectuala, a unor capacitati si structuri operatorii, ci si pentru a rezolva anumite probleme concrete care conditioneaza desfasurarea unei activitati mai complexe.

Compartimentarea cunoasterii umane pe obiecte sau discipline de invatamant este productiva din punct de vedere didactic, dar poate creea anumite dificultati elevilor in formarea unor reprezentari corecte deoarece realitatea existenta ar trebui reflectata in totalitatea ei, in globalitatea care o caracterizeaza, care ii este specifica si nu in mod fragmentat si divizat asa cum se intampla in cazul acestei modalitati de structurare a continuturilor.

Altfel spus, prin aceasta separare etanseizata a disciplinelor elevii pot asimila corespunzator continuturile fiecarui obiect de invatamant, dar in final sa nu dispuna de reprezentari care sa redea cu fidelitate intreaga problematica a realitatii.

Aparitia unor dispute intre reprezentantii diverselor discipline care intra in structura curriculum-ului scolar pentru a obtine pozitii privilegiate pentru disciplinele pe care le reprezinta.

In marea lor majoritate disputele au loc intre reprezentantii disciplinelor care contribuie decisiv la formarea culturii generale a elevilor (limba si literatura, matematica, fizica, chimie, biologie) si celelalte cadre didactice care predau discipline considerate mai putin importante cum ar fi: muzica, desenul, educatia fizica sau intre reprezentantii disciplinelor care se constituie in probe de examen la admiterea in liceu sau facultate si cei care reprezinta discipline care nu au un asemenea statut.

a)     Modalitatea de tip interdisciplinar a aparut ca necesitate si ca o alternativa la structurarea de tip monodisciplinar, incercand diminuarea neajunsurilor acesteia pe care tocmai le-am prezentat anterior.

Incercand sa o defineasca V. Popescu (1991, pag.51) considera ca interdisciplinaritatea consta in detectarea acelor concepte si principii cu un camp larg de aplicabilitate, comune unui numar mai mare sau mai mic de discipline, care pot facilita invatarea unitara si cunoasterea unitara a realitatii, evitand excesul de distinctii dintre variatele domenii stiintifice.

Pe de alta parte, trebuie mentionat faptul ca aceste concepte si principii se afla ele insele la nivele diferite de generalitate si ca deci pot fi acoperitoare intr-o proportie mai mare sau mai redusa.

In legatura cu nivelul de generalitate la care se pot situa ele, L. D'Hainaut (1981) considera ca unele sunt atat de generale incat se regasesc la nivelul tuturor disciplinelor, cum este cazul conceptului de structura, altele sunt detectabile la un numar mai redus de discipline, cum este cazul principiului feed-back-ului, intalnit numai in cibernetica, anatomie, psihologie, pedagogie, acestea fiind considerate orientate de catre autorul amintit, in timp ce altele au o generalitate atat de redusa incat sunt valabile pentru o singura disciplina de invatamant, cum este cazul principiului rotirii vanturilor in jurul unui ciclon care se intalneste numai la nivelul geografiei.

La modul concret, in cazul acestui tip de structurare a continuturilor, mai intai se identifica conceptele si principiile comune unui grup mai mare sau mai mic de discipline, iar ulterior se deriva in jurul acestora cunostinte si informatii specifice disciplinelor respective.

De exemplu, daca principul feed-back-ului este identificat la nivelul ciberneticii, matematicii, psihologiei, pedagogiei, atunci in jurul sau vor trebui coagulate cunostinte si informatii oferite de fiecare disciplina in parte ajungandu-se in final la cunoasterea mai aprofundata a acestuia.

Cum usor se poate anticipa, acestei modalitati ii sunt specifice o serie de avantaje din randul carora mentionam:

Reducerea sau descongestionarea programelor scolare, care se soldeaza cu efecte pozitive atat asupra activitatii profesorului dar si asupra celei realizate de catre elevi; profesorul, de exemplu, nu mai este sub presiunea transmiterii unui volum mare de cunostinte pe unitatea de timp iar elevii, la randul lor, nu mai sunt supusi unui travaliu prelungit impus de asimilarea unui volum mare de cunostinte si informatii.

Se faciliteaza transeferul interdisciplinar putandu-se realiza corelatii intre cunostintele mai multor discipline cu conditia ca intre acestea sa existe intradevar un anumit grad de similaritate.

Realizarea acestor corelatii este in masura sa faciliteze, pe de o parte, procesul de intelegere a continuturilor transmise, iar pe de alta parte, sa asigure o retentie mai indelungata a lor prin memoria de lunga durata (M. L. D.).

Asigurarea unei mai mari functionalitati a cunostintelor, in sensul ca acestea devin mai operationale, se transpun mai usor in practica, pot fi mai usor utilizate in rezolvarea unor probleme sau in desfasurarea unor activitati.

Favorizarea aparitiei unor discipline de granita cum sunt: psihosociologia, psihopedagogia, sociopedagogia, psiholingvistica, biochimia, s.a. prin intermediul carora pot fi valorificate in mai mare masura zonele comune ale acestor discipline.

c) A treia modalitate de structurare a continuturilor este cea pluridisciplinara sau tematica si se caracterizeaza prin faptul ca, mai intai se delimiteaza tema sau domeniul care urmeaza a fi studiate, iar dupa aceea se deriva in jurul acestora cunostinte furnizate de diferite discipline de invatamant, care ofera perspective particulare, specifice asupra temei care face obiectul activitatii de instruire.

In aceasta maniera, perspectiva asupra unei teme devine intregita, devine complinita, contribuindu-se astfel in mai mare masura la facilitarea procesului de intelegere a cunostintelor si informatiilor pe care trebuie sa le asimileze elevii.

Daca ar fi sa exemplificam, exista o serie de teme sau domenii care pot fi abordate in maniera pluridisciplinara cum sunt: problema mediului inconjurator, problema energiei, problematica omului in epoca contemporana etc.

Cum usor se poate anticipa si in cazul acestei modalitati de structurare a continuturilor exista o serie de avantaje din randul carora amintim:

descongestionarea programelor scolare cu toate consecintele rezultate din reducerea continuturilor pe care trebuie sa le asimileze elevii;

facilitati in realizarea unor corelatii existente intre disciplinele care intra in structura curriculum-ului scolar;

usurarea procesului de intelegere a cunostintelor si informatiilor care fac obiectul activitatii de instruire-invatare;

grad mai mare de functionalitate si aplicabilitate a cunostintelor si informatiilor care beneficiaza de o asemenea modalitate de structurare;

Dincolo de aceste avantaje care sunt incontestabile, acestei modalitati i se pot atasa si o serie de limite, din randul carora cele mai semnificative sunt:

nu toate continuturile procesului de invatamant, datorita specificului si particularitatilor lor, pot fi structurate printr-o asemenea modalitate; de foarte multe ori, prin natura si particularitatile posedate, continuturile pot fi structurate numai printr-o modalitate monodisciplinara;

in pofida faptului ca aceasta modalitate faciliteaza stabilirea unor corelatii intre diversele discipline care intra in structura curriculum-ului scolar, ea nu determina si o invatare profunda a cunostintelor si informatiilor, si in consecinta, de foarte multe ori, cunoasterea este de suprafata, este superficiala, motiv pentru care ea trebuie completata, intregita, imbogatita in perioadele urmatoare de instruire;

de foarte multe ori, aceasta modalitate presupune dotari materiale care nu se regasesc la nivelul tuturor unitatilor de invatamant; in lipsa conditiilor de natura materiala este foarte posibil ca aceasta modalitate sa nu se soldeze cu efectele scontate;

determina constrangeri si in privinta personalului de predare deoarece este greu ca o singura persoana sa poata trata o tema sau un domeniu din perspectiva mai multor discipline. In mod normal, aceste continuturi ar trebui predate de catre echipe de profesori, astfel incat, fiecare echipa sa abordeze tema din perspectiva disciplinei pe care o reprezinta, dar acest deziderat nu este posibil la nivelul tuturor unitatilor de invatamant.

a)     Ultima modalitate de structurare a continuturilor pe care o avem in vedere este cea de tip transdisciplinar care este mai complicata decat celelalte si care realizeaza selectarea continuturilor pe baza de paradigme larg unificatoare, specifice galaxiei stiintei.

De exemplu, celula este o structura comuna intalnindu-se atat in regnul animal cat si in cel vegetal putandu-se astfel realiza o unificare conceptuala a celor doua regnuri care pareau candva total diferite.

Dat fiind faptul ca aceasta modalitate de structurare a continuturilor este mai sofisticata decat celelalte, ea presupune ca cei care acced la continuturi organizate astfel sa aiba deja cunostinte temeinice din diverse domenii ale cunoasterii pe care le-au asimilat prin intermediul celorlalte modalitati de structurare.

Datorita dificultatilor pe care le genereaza aceasta modalitate ea este de obicei utilizata nu in cadrul programelor de formare initiala, ci mai ales in activitatile de perfectionare.

Ca nota generala, se poate afirma ca la ora actuala exista deja tendinta manifesta de predare integrata a stiintelor care a fost analizata de o serie de autori romani (D. Potolea, 1983. E. Paun, 1991), acestia scotand in evidenta atat modalitatile de realizare, cat si consecintele determinate de transpunerea ei in practica.

De exemplu, E. Paun (1991) considera ca principalele modalitati de realizare a predarii integrate a stiintei sunt:

integrarea continuturilor care apartin diferitelor subdiviziuni ale unei discipline stiintifice majore;

integrarea a doua sau mai multe domenii stiintifice, de proportii mai mult sau mai putin egale;

integrarea a doua sau mai multe discipline, cu preponderenta neta a uneia dintre ele;

integrarea ansamblului stiintific in jurul unui pol stiintific (scheme conceptuale, metode), al unui pol practic (aplicatii profesionale), pol personal (formarea conttiintei de sine), pol referitor la societate (aspecte istorice, tehnologice, probleme ale societatii, natura umanitatii).

Deoarece, asa cum s-a putut constata din prezentarea celor patru modalitati, toate prezinta atat avantaje dar si o serie de limite astfel incat nu trebuie sa se opteze pentru unele in detrimentul celorlalte, ci ele sa fie compatibilizate cu caracteristicile si particularitatile elevilor care se afla intr-un anumit ciclu de scolaritate.

La ora actuala, atat o serie de cercetari din domeniul psihologiei dar si realitatea educativa cotidiana au demonstrat ca pluridisciplinaritatea ar fi mai adecvata si mai productiva la nivelul invatamantului primar, interdisciplinaritatea la nivelul celui gimnazial, cea monodisciplinara la nivelul liceal si universitar si, in sfarsit, transdisciplinaritatea la nivelul postuniversitar.