Pedagogia sociala

Pedagogia sociala

Constituirea sociologiei ca stiinta de sine sociala, ca teorie asupra faptelor sociale, interpretarea raporturilor de interdependenta dintre individ si societate au afectat si explicatiile de tip pedagogic pana la constituirea unei nou tip de teorie asupra educatiei, care considera ca factorul principal al dezvoltarii fiintei umane, precum si scopul cresterii sale il constituie societatea. Denumirea sa a fost, din acest motiv, pedagogie sociala.  Intemeierea si dezvoltarea sa a reprezentat, concomitent, o replica si la adresa individualismului ingust, teorie care nu sustinea decat ca educatia trebuie sa porneasca de la individ si sa se intoarca la el, ca punct final. Noua stiinta pedagogica recunostea de la bun inceput fundamentele ei sociologice " Pedagogia sociala inseamna ca stiinta despre educatie trebuie sa se intemeieze pe stiinta despre viata sociala" va sustine unul din promotorii ei, Paul Natorp (apud 1, p.40), autor care va exprima si unul dintre principiile fundamentale ale noii teorii: comunitatea educa, ea este scopul si mijlocul educatiei (idem). Dintre adeptii noii teorii pedagogice ne vom doar la doi, considerati cei mai semnificativi: Emile Durkheim si Georg Kerschensteiner.

Emile Durkheim (1858-1917) a dezvoltat pedagogia sociala ducand pana la ultimele sale consecinte propria teorie sociologica. Notiunea cu cel mai puternic impact explicativ este aceea de fapt social. Durkheim ajunge la ea pentru ca se preocupa de modul in care fenomenele sociale ar putea fi cercetate in aceeasi modalitate cum se intampla cu fenomenele lumii fizice. Ca obiect de studiu al sociologiei, faptul social este considerat ca lucru, exterior individului si exercitand asupra lui o influenta constrangatoare (de exemplu, normele juridice si morale,dogmele si riturile religioase, obiceiurile, regulile de comportare, limbajul, sistemele economice, sistemul de educatie).

Din aceasta perspectiva societatea devine o realitate de sine statatoare, exterioara indivizilor, cu insusiri specifice, care se suprapune acestora. Individul, ca om, este un produs al societatii. Asa cum subliniaza M. Ralea analizand teoria lui Durkheim, pentru acesta ceea ce este, intr-un anumit moment, in om (valori, norme) a fost mai intai in societate. De aici decurge puterea, autoritatea societatii fata de individ (5, p.138-162).

De pe o asemenea pozitie el a abordat problemele educatiei, considerand-o pe aceasta drept "mijlocul prin care societatea isi reinnoieste neincetat conditiile propriei sale existente" (6, p,68). Asa se explica diversitatea sistemelor educative: prin schimbarile sociale care au antrenat si modificari paideutice. Omul realizat prin educatie este cel pe care societatea il solicita.

Din punct de vedere strict teoretic, Durkheim propune o nuantare conceptuala cel putin interesanta. El vorbeste despre trei domenii, care, impreuna, ar putea sa exprime mai bine efortul formativ. E vorba despre pedagogie, stiinta educatiei si arta educatiei. Pedagogia nu poate studia educatia asa cum se desfasoara ea la un anumit moment dat pentru ca rostul sau nu este unul explicativ, descriptiv ci unul normativ, orientativ, aratand cum ar trebui sa se produca educatia. De aceea, pedagogia priveste in viitor. Ea are menirea de a-i oferi educatorului mai multe idei, in vederea coordonarii activitatii, isi propune sa indice modalitati de concepere a educatiei, nu de a o practica. Aici intervine stiinta educatiei, cu un triplu obiect de studiu:

sistemele de educatie existente in fiecare sara sau epoca;

tipurile de educatii si explicarea lor;

institutiile pedagogice si functionarea acestora.

Aceasta va studia, deci, educatia, ca orice fapt social, in calitatea ei de sistem de practici, de maniere, de cutume, care constituie fapte definibile, de aceeasi consistenta ca si celelalte fapte sociale. Spre deosebire de pedagogie, va studia trecutul si prezentul. Arta educatiei consta in moduri de actiune in procesul paideutic; ea se constituie din experienta castigata in practica educativa.

Rezultatul acestei analize este definitia propusa educatiei ca act de socializare metodica a tinerei generatii, ca actiune exercitata de catre generatiile adulte asupra celor ce nu sunt pregatite pentru viata sociala (6, p.39). Educatia are ca obiect sa determinela copil acele transformari fizice, intelectuale si morale in baza carora acesta va reusi o buna insertie sociala. Iar modelarea este acceptata de buna voie, nu in mod silit, pentru ca prin ea individul dobandeste recunoastere, securitate si autonomie.

O asemenea pretuire acordata factorului social in dezvoltarea personalitatii nu putea sa nu atraga diminuarea rolului celui ereditar. Inclinatiile cu care omul se naste sunt, dupa autorul analizat, foarte maleabile, cu largi posibilitati de dezvoltare iar evolutia pe care o dobandesc depinde, in mod hotarator, de influentele ce se exercita asupra lor.

Transformarea prin educatie a individului inzestrat cu un anumit potential nu este un proces usor, nedureros, ludic sau intamplator. Durkheim se opune ideii ca educatia trebuie sa fie in conformitate cu impulsurile copiilor. Dimpotriva, rolul ei este sa-i ajute pe acestia sa-si stapaneasca impulsurile, sa le subordoneze unor exigente sociale superioare. Iar aceasta se realizeaza printr-un proces serios, nu prin joc, modalitate care este amagitoare.

Socializarea pe care o gandeste Durkheim ca realizata prin educatieeste, in primul rand, educatie morala. Moralitatea are, in structura sa, trei elemente constitutive:

spiritul de disciplina a carui educare se intemeiaza pe doua dispozitii specifice copilului: tendinta de a imita si repeta ceea ce a vazut si invatat; sugestibilitatea ridicata fata de stimulii externi. Esentiala devine formarea deprinderilor morale ;

atasamentul fata de grupul social care presupune trei cai: cunoasterea de catre copil a societatii din care face parte, obisnuinta cu traiul in comun si desfasurarea unor activitati practice de interes obstesc;

autonomia vointei, prin care se exprima acceptarea normelor sociale, se formeaza in acelasi timp cu structurarea autonomiei grupului.

Dincolo de toate exagerarile si neajunsurile unor explicatii pedagogice de tip sociologizant, teoria sa este valoroasa prin efortul de a aseza stiinta educatiei pe un teren solid, in care raporturile dintre individ si societate au un rol bine definit in formarea personalitatii.

Georg Kerschensteiner (1854-1932) si-a concentrat interesul asupra organizarii invatamantului pentru tineretul antrenat, deja, in procesul muncii. Pentru el, poporul semana cu un copil mare, dar insuficient educat pentru ca institutiile culturale ale statului german din vremea sa nu reuseau o educatie cetateneasca consistenta. De aceea, in lucrarea "Notiunea de educatie cetateneasca" el propunea continuarea ciclului primar de scolaritate cu inca trei ani de studiu, care formau scoala supraprimara ca si continuarea educatiei cetatenesti pana la adolescenta si prima tinerete, dincolo de incheierea stagiului militar.

Doua erau demersurile formative care urmau sa asigure succesul acestor scoli, numite scoli ale muncii: educatia tehnica (profesionala) care avea virtuti in directia cultivarii constiinciozitatii, harniciei, perseverentei, devotamentului, placerii muncii si educatia cetateneasca prin care trebuia sa se asigure devotamentul fata de statul german, pentru ca rolul acestuia era de a impaca interesele diferite ale indivizilor si categoriilor sociale care il compun. Munca, activitatea practica nu era izvor de cunostinte, cat, mai ales, un mijloc de formare a deprinderilor motrice si un izvor de virtuti cetatenesti. Conceptia sa, cu vizibile accente antisocialiste, se intemeia pe "teoria bazelor interne ale educatiei". Conform acesteia, in orice om exista doua tendinte contrarii: egoismul si altruismul. Acesta din urma se dezvolta o data cu gradul de cultura. Ca atare, exista doua tipuri de formare, ambele urmarind cultivarea altruismului:

educatia autonoma, proprie celor cultivati care au capacitatea de a ajunge singuri sa se subordoneze normelor sociale;

educatie eteronoma, proprie celor insuficient cultivati si care au nevoie de o formare a lor printr-o interventie exterioara.

Chiar daca sustine rolul important al muncii pentru inaltarea spirituala a omului, G. Kerscheinsteiner nu poate fi considerat un precursor al educatiei noi.

Bibliografie

1. Stanciu, I.,Gh. (1995). Scoala si doctrinele pedagogice in secolul XX, Bucuresti:E.D.P.;
2. Cucos, C. (2001). Istoria pedagogiei, Iasi: Polirom;
3. Barsanescu, St. (1976). Unitatea pedagogiei contemporane ca stiinta, Bucuresti:E.D.P.;
4. Todoran, D. (1973). "Studiu introductiv" la Rousseau, Jean- Jacques, Emil sau despre educatie, Bucuresti: E.D.P.;
5. Ralea, M. (1958). Emile Durkheim, in Scrieri din trecut, vol. III, Bucuresti: E.S.P.L.A.;
6. Durkheim, E. (1980). Educatie si sociologie, Bucuresti: E.D.P.;