Puncte de vedere in filosofia educatiei

Puncte de vedere in filosofia educatiei

Legatura dintre filosofie si pedagogie nu a incetat nicicand, ele aflandu-se intr-un raport de potentare reciproca, dupa cum urmeaza:

filosofia este terenul fertil din care pedagogia se hraneste spiritual, isi constientizeaza preocuparile, le racordeaza la marile interogatii, curente si solutii ale timpului istoric, permitand sistemelor educative sa nu fie lipsite de fundamente si de coloana vertebrala;

stiintele educatiei, prin eforturile lor teoretice si aplicative, nu fac decat sa confirme/infirme valoarea unor conceptii filosofice, sa contribuie la validarea si dezvoltarea lor, sa deschida noi posibilitati de nuantare a discursului metafizic prin asumarea unui referential specific, sa dea concretete si pragmatism unor idei filosofice generoase, dar, uneori, greu de inteles in universul abstract in care fiinteaza.

Intelegand in acest mod raportul de determinare reciproca dintre filosofie si stiintele educatiei, nu va fi greu sa analizam in continuare cateva dintre conceptiile reprezentative pentru un domeniu constituit la intalnirea dintre cele doua domenii: filosofia educatiei. Vom dezvolta urmatoarele teorii: pedagogia culturii, spiritualismul, neotomismul, personalismul, existentialismul, criticile aduse filosofiei pragmatice a educatiei (perenialismul, esentialismul, reconstructionismul)

Pedagogia culturii, reprezentata magistral de Eduard Spranger (1882-1963), reprezentant al "filosofiei vietii", s-a constituit intr-o perioada in care incepuse sa se piarda din vedere elementul fundamental si peren al educatiei si culturii: valorile (1, p.130). In conceptia autorului mentionat, fiinta umana este constituita din natura si spirit, din existenta si valoare. La randul sau, spiritul cunoaste doua ipostaze: spiritul obiectiv, constituit din valorile culturale ale adevarului, binelui, frumosului, dreptului, si spiritul subiectiv, individual. Eul ca spirit subiectiv, nu poate fi inteles decat prin raportarea sa la spiritul obiectiv, la ansamblul valorilor culturii in care se integreaza. Omul devine om prin asimilarea culturii obiective. "Viata" culturii presupune doua actiuni diferite: crearea de cultura si transmiterea de cultura. Ca atare, educatia nu este altceva decat actiunea de propagare in spiritul generatiilor tinere a valorilor obiective, pana la nivelul la care ele se transforma in valori subiective (apud 1, p. 132). Ea presupune trei aspecte: receptarea valorilor culturale (se realizeaza prin intelegere, prin intuitie simpatetica), trairea sau vibrarea spiritului subiectiv in contact cu valorile supraindividuale si crearea valorilor. Se realizeaza astfel nu numai un om instruit, posesor al unei cantitati de cunostinte, ci se cultiva si dragostea fata de valorile culturale, nazuinta spre un permanent contact cu aceste valori si se dezvolta capacitatile de creare a unor noi valori. Educatia intra in deplin acord cu scopul sau, fiind "acea activitate culturala care-si propune sa dezvolte in indivizii in crestere cultura subiectiva prin contactul bine condus, cu cultura obiectiva" (apud 3, p.224-225).

In lucrarea sa cea mai cunoscuta, "Lebensformen" ("Formele vietii"), Spranger face distinctie intre individualitate, ca fond dispozitional, si personalitate, caracterizata prin tendinta de a trai si crea valori. Din ansamblul valorilor culturale, sunt alese, potrivit fondului de dispozitii fundamentale, cateva, sau chiar una, care se transforma in valoare dominanta si le subordoneaza pe toate celelalte. Aceaste devine hotaratoare pentru pentru viata individului respectiv, determina tipul de personalitate. In lucrarea amintita, el realizeaza urmatoarea tipologie a personalitatii umane ideale (apud 2, p.266-267):

personalitatea teoretica, centrata pe cunoasterea adevarului, un intelectual, mai putin chibzuit, egocentrist, respinge misticismul, individualist, traieste intr-o lume mai mult atemporala;

personalitatea economica, are ca preocupare fundamentala utilul, practicul, fiind un egoist prin excelenta. Viata sa apartine afacerilor, materialului, el fiind prin aceasta diametral orientat catre valori fata de personalitatea teoretica;

personalitatea estetica, orientata cu precadere spre frumos, avand chiar o aversiune fata de conceptualizare si rationalizare. Este aproape innascuta, indiferenta fata de economic si lipsita oarecum de disciplina exterioara, nu si interioara, care presupune o oarecare armonie;

personalitatea sociala manifesta devotament si daruire pentru oameni, comunicabilitate ridicata si simpatie fata de semeni. Altruismul este valoarea suprema pe care o respecta. Profesorul este incadrat in acest tip de personalitate, pentru ca trebuie sa se caracterizeze prin simpatie, devotament fata de copil si societate. El poarta in sufletul sau iubirea pentru toate valorile obiective cu care vrea sa puna in contact spiritele tinere, pentru a le face sa vibreze si pentru a le stimula sa creeze;

personalitatea politica are ca valoare centrala dreptatea, justitia. Omul politic pur vizeaza caele valori ale vietii care se pun in serviciul vointei sale de putere. Pana si cunoasterea devine un mijloc pentru a domina. Principiul "stiinta inseamna putere" se transforma, pentru aceasta personalitate, intr-un mijloc de dominatie. Trasaturile omului politic sunt autoritatea, vointa, puterea de a conduce;

personalitatea religioasa este centrata pe divin si se caracterizeaza prin credinta. Esential nu este a sti, ci a crede. Inclinatia sprre transcendent ii permite surprinderea sensurilor adanci ale existentei, ceea ce face din ea o "imagine stralucita a libertatii spirituale".

Cercetand psihologia tineretii si raportul ei cu cu diferitele valori, Spranger conchidea ca aceasta se caracterizeaza prin trei trasaturi fundamentale: descoperirea eului, formarea unui plan de viata si tendinta de integrare intr-un anumit domeniu de viata (apud 3,p. 224). Pornind de la tipologia prezentata anterior, el sustine necesitatea tratarii diferentiate a elevilor, potrivit valorilor spre care ei se orienteaza. Aceasta inseamna ca educatorul trebuie sa cunoasca tipul valoric al personalitatii elevului, pentru a profila cele mai bune strategii didactice. Importante, in acest context, sunt statutul privilegiat al educatiei afective, al educatiei pentru dezvoltarea capacitatilor creative, cultivarea unor atitudini si credinte in acord cu cele mai inalte principii axiologice. In pedagogia romaneasca discipolul cel mai fidel al lui E.Spranger a fost St. Barsanescu.

Cele mai semnificative limite ale conceptiei sprangeriene asupra educatiei sunt urmatoarele:

conceptia asupra culturii este una idealista, deoarece cultura este inteleasa ca o sinteza a valorilor ideale care isi gasesc geneza in tendintele innascute in om (3, p.225);

omul conceput de el ramane un model abstract, pur teoretic, situat undeva dincolo de realitatea imediata, intr-o lume autarhica a valorilor care nu poate exista ca atare (idem).Tipologia pe care ne-o ofera se refera la valori pure, si nu la persoane reale (2, p.267);

centrarea exclusiva pe valorile spirituale, cu neglijarea celor materiale;

prioritate acordata valorilor trecutului, cautand sa cultive tinerei generatii convingerea asupra caracterului lor permanent.

O teorie spiritualista asupra educatiei a dezvoltat Rudolf Steiner (1861-1925), teorie care, incepand cu 1919, a reprezentat baza filosofica si pedagogica a "Scolilor Waldorf". Principalele sale idei filosofice sunt urmatoarele (1, p.136-137):

obiectele lumii sensibile isi au originea in lumea spirituala, sunt o forma a fiintelor spirituale;

entitatea umana este structurata in patru componente: corp fizic, corp eteric, corp astral si Eu;

q      Corpul fizic este trupul uman , singurul vizibil; prin el omul apartine lumii minerale;

q      Corpul eteric este "viata din corpul fizic", caruia ii sunt proprii forta de crestere si cea de reproducere (comune lumii vegetale si animale);

q      Corpul astral este "corpul" sufletesc, fortele psihice:pulsiuni, dorinte, pasiuni, ascunse pana la pubertate, dar manifestandu-se acum, impreuna cu capacitatea de a judeca. Se contureaza in jurul varstei de 14 ani;

q      Eul este considerat unitatea vietii trupului si sufletului, pentru ca eul traieste in trup si suflet. In eu traieste o parte a spiritului. Aceasta parte plasmuieste Eul dinauntru in afara. Ceea ce din spirit se cuprinde.

sufletul primeste de la spirit darul de a trai in adevar si bine

Sa evidentiem in continuare principalele idei pedagogice, asa cum se constituie ele drept consecinte ale conceptiei filosofice (1, p137-142):

in evolutia istorica a omenirii, Steiner constata o stare de permanenta decadere; omul este chemat, crede el, ca prin forta proprie sa transforme decaderea in urcus;

cel care sprijina fiinta umana in efortul sau de a se tamadui este dascalul, "medicul permanent al culturii";

prin educatie omul se vindeca pe sine si vindeca si umanitatea de tendinta de decadere, de ceea ce il impinge spre rau. Pe aceasta cale li s-ar cultiva sentimentul de responsabilitate pentru propriul lor destin si pentru viata pe care o traiesc;

dezvoltarea fiintei umane este inteleasa ca un proces de crestere si metamorfoza prin care fortele cosmice vegetative, animale si psihice se dezvolta progresiv. Copilaria si adolescenta sunt impartite in perioade de cate sapte ani:

la incheierea primei perioade, structura organismului copilului este incheiata, iar fortele "eterice" se transforma in forte de invatare. Copilul poate intra la scoala;

a doua perioada de sapte ani este impartita in subperioade de cate doi ani si patru luni fiecare. De la sapte la noua ani domina tendinta de imitare; de la noua la doisprezece ani apare nevoia copilului de a se dezvolta sub autoritatea dascalulu. In perioada sapte-paisprezece ani, fortele psihice "astrale", inca ascunse, stimuleaza manifestarea pulsiunilor, pasiunilor si a sentimentelor;

la varsta pubertatii fortele astrale pregatesc aparitia Eului.

conceptul de personalitate este explicat prin raportare la teoria temperamentelor, ceea ce facea ca educatiei sa-i revina sarcina de a echilibra si armoniza tendintele dominante ale celor patru tipuri de temperament;

dintre activitatile didactice desfasurate cu copiii se acorda o importanta deosebita educatiei artistice si activitatilor practice:

scrierea se invata pe baza picturii si desenului, prilej cu care copiii se familiarizeaza cu armonia culorilor si isi dezvolta fantezia;

cititul se invata in stransa legatura cu scrierea si, pana la 9 ani, se va actiona, in special, asupra fanteziei copiilor;

desenul si muzica se studiaza pe baza sentimentului ritmului, care se intemeiaza pe alternanta starilor de somn si veghe (sentiment pierdut de speta umana inca din jurul anului 1850, dupa opinia lui Steiner). Desenul si muzica sunt expresii ale unor stari emotionale, apartinand fie unor stari diurne (desenul), fie unora nocturne (muzica);

euritmia ocupa un loc aparte in sistemul Waldorf (eu-bine; rhytmos-ritm), dar aceasta nu se identifica pur si simplu cu gimnastica, deoarece nu cultiva decit corpul, nu si initiativa si vointa. Pentru el, euritmia este o "gimnastica patrunss in suflet", ea actioneaza atat asupra "sufletesc-spiritului", cat si asupra "corporalului". Euritmia este interpretata dintr-o tripla perspectiva (ca arta, sub aspect didactico-pedagogic si sub aspect igienic):

ca arta, euritmia este o "vorbire muta, vizuala, alaturi de vorbirea articulata si muzicala; ea nu este mimica, pantomimica, dans; nu este nici imitatie, ci "plasmuire a contextului armonios";

ca "joc al miscarii patruns in suflet", euritmia presupune angajarea initiativei si vointei;

omul fiind un microcosmos, prin euritmie se integreaza in armonia si ritmul universului, ceea ce ii asigura mentinerea sanatatii.

tendinta inovatoare a lui Steiner se manifesta si in predarea celorlalte discipline:

gramatica sa se predea "in mod artistic", pornindu-se de la instinctul natural pentru limba al copilului, urmarindu-se dezvoltarea simtului artistic;

botanica si zoologia trebuie sa puna in evidenta unitatea dintre fauna, flora si Pamant; se va releva viul, urmarindu-se cultivarea echilibrului intre aspectele intelectuale si emotionale ale cunoasterii naturii;

matematica ar trebuie sa adopte cu prioritate calea analitica, singura capabila sa asigure manifestarea si afirmarea libertatii;

istoria si geografia (asa cum se studiaza pana la 12 ani) vor face predominant apel la sentimente (insusire afectiva) si nu pe relevarea relatiilor cauzale.

conceptia despre educator pune in centrul sau cultivarea sentimentului de responsabilitate pentru misiunea sa. Aceasta este baza relatiei de autoritate cat si de iubire. Ca atare, modalitatile preferate de manifestare ale educatorului vor fi "alternanta umor-seriozitate, intrucat, aprecia Steiner, in ras se exprima altruismul, iar in seriozitate-egoismul. Intre aceste doua dispozitii trebuie sa curga, in special in timpul predarii, viata copilului" (4, p.90). Elementul esential il constituie "entuziasmul predarii", care ii va permite educatorului sa "scoata din copil cat mai mult", iar acestuia, sa-si manifeste iubirea fata de dascalul sau.

In incheierea prezentarii sistemului steinerian, ne propunem sa evidentiem cateva aspecte inedite ale conceptiei sale:

educatia implica pregatirea pentru viata, prin contactul cu realitatea, dar aceasta nu inseamna ca trebuie sa se intreprinda ceva pentrru cunoasterea predispozitiilor elevilor si pentru orientarea lor scolara si profesionala. Copilul insusi va ajunge pe cale afectiva si treptat la decizia privind situarea sa in viata sociala. Intrebarea "cum imi pun predispozitiile in slujba societatii este o intrebare bolnavicioasa", viata va purta inspre noi felul in care ne integram in ea;

conceptia lui R. Steiner are cateva idei comune cu educatia noua, motiv pentru care a si fost, uneori, considerata inrudita cu aceasta:

scoala axata pe copil;

locul deosebit acordat creatiei artistice si contemplarii naturii (indeosebi in gradinita);

absenta notelor si a repetentiei, inlocuirea notelor cu un raport asupra activitatii fiecarui elev;

importanta egala acordata activitatilor cognitive, artistice, tehnice si practice pentru formarea personalitatii elevilor;

educatia se intemeiaza pe o cunoastere suprasensibila a fiintei umane, ceea ce determina un ritm mai lent al educatiei intelectuale, cu un continut mult diferit de cel al scolii vremii.

Neotomismul reprezinta o reluare, dupa 600 de ani, a filosofiei lui Toma D`Aquino, ca expresie a pretuirii acordate ratiunii de catre acest sistem filosofic, a modului in care valorizeaza raportul ratiune-credinta, reusind sa puna de acord filosofia cu teologia. Principalul reprezentant al neotomismului este J. Maritain (1882-1973). Acesta elaboreaza o constructie teoretica ce pune la baza critica a doua idei apartinand lui R.Descartes si J. J. Rousseau. Astfel, pe Descartes il acuza ca a supraevaluat ratiunea, inducand oamenilor ideea ca ea este o instanta care se autojustifica si autoconduce, in baza careia oamenii pot deveni stapanii propriului lor destin, fara a avea nevoie de ajutor si indrumare morala. Lui Rousseau ii reproseaza ca alimentand iluzia omului ca se naste liber si sta in puterea lui sa se dezvolte, a intarit tendinta spre independenta fata de divinitate. Iata de ce in lucrarea "Stiinta moderna si ratiunea", arata ca ratiunea singura ar putea gresi si, in consecinta, ea trebuie sa se subordoneze credintei (5, p.94). Ocupandu-se de om, de problemele sale, neotomismul s-a considerat permanent o filosofie umanista, perspectiva din care a fost abordata si educatia.

In Enciclica asupra educatiei crestine a tineretului, carta educatiei neotomiste in anii 1930, sunt formulate cateva dintre ideile de baza care au orientat activitatea din scolile catolice (1, p.241):

educatia apartine familiei, Bisericii si statului, dar in primul rand Bisericii deoarece familia nu-si poate indeplini in mod corespunzator dreptul sau natural la educatie. Se impune un efort de armonizare al tuturor mediilor educative pentru a coopera "la actiunea gratiei divine in formarea veritabilului si perfectului crestin", gata sa-si indeplineasca misiunea sa terestra, cu convingerea ca se pregateste pentru viata viitoare;

obiectul educatiei crestine il constituie "omul intreg", spirit si corp, cu toate "facultatile mintale si supranaturale asa cum este el cunoscut prin ratiune si revelatie";

factorul divin trebuie considerat unul dintre factorii de dezvoltare ai fiintei umane. Neotomismul isi exprima insatisfactia fata de teoriile pedagogice mai noi, in special educatia noua, deoarece lasand deplina libertate copilului, reduc sau suprima autoritatea educatorului cat si pe cea a lui Dumnezeu. Pentru Maritain educatia nu poate fi decat una crestina, care apeleaza la ajutorul lui Dumnezeu. Omul nu se naste liber, ci devine astfel luptand cu sine insusi, si dupa multe suferinte. Educatia crestina este eliberatoarea omului. In acest sens el vorbeste de "educatie liberala";

modalitatile de a dobandi cunoasterea sunt cele preconizate de insusi Toma, descoperirea, cand ratiunea naturala ajunge prin ea insasi la cunoasterea lucrurilor necunoscute si invatarea, cand cineva ajuta din afara ratiunea naturala;

necesitatea practicarii educatiei fizice, pentru ca numai asa corpul poate fi calauzit de ratiune;

in domeniul educatiei intelectuale se urmareste dobandirea unei culturi bogate in vederea participarii la viata culturala si religioasa a societatii, si, mai ales, pentru a se manifesta interes fata de idealurile Bisericii.

Ceea ce se poate spune cu certitudine despre orientarea neotomista in educatie este ca a cunoscut cea mai intinsa retea de scoli secundare si profesionale, s-au creat societati pedagogice neotomiste, ordine calugaresti pentru problemele educatiei, un Centrul de studii pedagogice la Paris, un numar semnificativ de reviste de pedagogie de orientare neotomista. Aceasta inseamna ca o parte dintre ideile si idealurile sale au corespuns unor nevoi reale, contribuind astfel la procesul de optimizare a educatiei pe termen lung.

Personalismul

Personalismul energetic si psihologia poporului - ne propunem sa explicam, pe baza ,,energetismului" lui Motru, ca omul este o specificare a energiilor naturii, o realitate in care se impletesc fenomenele naturale si cele psihice. Am considerat ca nu poate fi explicata psihologia poporului in afara personalismului energetic ( ce presupune ca in univers exista o corelatie intre procesul personalizarii si evolutia energiei fizice ), o filozofie stiintifica, in cadrul careia esential este conceptul personalitatii, concept explicat prin metode rationale care il fac pe filosoful roman un adversar neinduplecat al misticismului. Refuzand misticismul, pentru ca exclude controlul rational si experimental al faptelor produse de om in relatia cu universul, propune stiinta si adevarul stiintific ca elemente definitorii in filosofia personalismului energetic; ele stau la baza unui ,,energetism" uman care implica nu doar cunoastere, ci atitudinea transformatoare a omului fata de natura.

Diferentele intre popoare se datoreaza stiintei pe care o au despre natura, convingerii ca natura nu este exterioara, ci o componenta a existentei concrete; convins ca neincrederea in adevar a influentat negativ psihologia poporului roman ii indeamna pe tineri sa nu se lase prada sentimentelor produse de conditiile momentului, sa caute adevarul si sa constientizeze ca doar convingerile intelectuale inalta sufletul si transforma omul. Progresul poporului este sigur daca aceste convingeri sunt dictate din sufletul oamenilor. (Am facut referire la discursul tinut de filosof, in 1943, tinerilor din Asociatioa Studentilor Crestini, in care a insistat pe ideea ca o corelatie stransa intre persoana si cosmos garanteaza depasirea de sine a mintii si producerea adevarurilor necesare si universale, caci puterea de a sta deasupra vremelniciei e data de Dumnezeu; aducem in atentie un Dumnezeu care nu are legatura cu misticismul, ci cu legile gandirii. A introdus in ecuatie rolul moralei filosofice care pregateste convingerile fiecarui individ si ii face sa creada ca moravurile viitoare sunt mai importante decat sentimentele momentului. De aceea, este necesara crearea unei psihologii a poporului indreptata spre trairea unor stari profunde, influentate de morala filosofica, iar tinerimii universitare ii revine sarcina de a impune astfel de convingeri).

Asadar, raspandirea stiintei pentru ca poporul sa dobandeasca puterea de a-si afirma energia nationala, in primul rand printr-o munca spornica.

Deschide o noua perspectiva asupra psihologiei poporului, insistand pe determinarea sociala a psihicului, dincolo de conditionarea lui de legile energiei, societatea fiind singura creatoare de valori reale.

Va nota frecvent in Personalismul energetic, Timp si Destin , Vocatia - factor hotarator in cultura popoarelor, ca viata sociala transforma psihicul individual si colectiv datorita experientei generatiilor trecute, transmisa prin traditie, precum si simbolurilor si normelor oferite de societate cu rol esential in realizarea individului.

Din aceasta perspectiva acuza mediul social-politic romanesc din primele decenii ale secolului al XX lea ca nu a trezit in tineri dorinta de a afla adevarul istoric, dezaproba adevarurile neproductive din scoli, faptul ca ele sunt simple vorbe si nu vor fi transformate in valori practice care sa schimbe comportamentul rutinat al oamenilor; ii indeamna pe dascali sa depuna efort in a intelege structura sufleteasca a taranilor, sa puna stiinta in slujba ridicarii energiei nationale, sa faca adevarul stiintific accesibil omului simplu.

Iata-l pe Motru preocupat, in primul rand, de analiza raporturilor dintre legile stiintei si personalitatea umana si de identificarea unui energetism social ca forma esentiala a energetismului general, ca teorie bazata pe ideea ca esentiala este actiunea practica individualizata, fapta de toate zilele.

Teoria propusa de el drept personalism energetic il distanteaza de alti filosofi, in special de I.Kant, prin ideea sustinuta ca stiinta este elaborata de inteligenta omului in conformitate cu cerintele propriei personalitati, de aceea este atat de importanta in delimitarea psihologiei poporului. Posibilitatea stiintei nu se afla in potentele a priori ale eului , cum sustinuse Kant, ci in structura lui.

Motru propune o constiinta individuala, concreta, a carei unitate este identica cu unitatea energiei universale, o constiinta in care se impaca adevarurile dovedite de stiinta cu credinte izvorate din experienta neamului romanesc.

Afirmand ca unitatea fenomenelor sufletesti determina dependenta lor unele de altele face legatura intre psihologia individului si psihologia poporului, legatura posibila prin determinismul propriu al sufletului care impune tendinta spre personalitate; influenta mediului cosmic nu se manifesta in afara raportului individului cu mediul sa sufletesc. Constiinta este cea care alege cea mai trainica unitate sufleteasca ce permite raportul amintit si care da individualitate unei culturi. Specificitatea unitatii sufletesti este evidentiata de fenomenele caracterului.

Oamenii de caracter sunt oamenii liberi, pragmatici, cu putere transformatoare asupra socialului. Cum psihologia poporului este legata strans de fapta oamenilor de caracter, se impune educarea caracterului printr-o pedagogie realista si o scoala practica menita sa pregateasca oameni pentru fapte bune si atitudini responsabile. Indeamna la scoala adevarata pusa in slujba formarii caracterului prin educatia in spiritul muncii ( caci educatia este singurul mijloc prin care poporul poate ajunge stapan pe destinul sau, iar omul de caracter singurul cu puterea de a depasii realitatea strict individuala si de a o inlocui cu viata sociala).

Asadar, ,,energetismul" lui Motru presupune energia personalizata, bazata pe experienta faptelor, interdependenta dintre unitatea universului si unitatea sufleteasca a poporului manifestata in cultura, interdependenta regasita in elemente distincte ale psihologiei poporului roman.

Bibliografie

Stanciu, I., Gh. (1995). Scoala si doctrinele pedagogice in secolul XX, Bucuresti:E.D.P.;

Cucos, C. (2001). Istoria pedagogiei, Iasi: Polirom;

Barsanescu, St. (1976). Unitatea pedagogiei ca stiinta, Bucuresti:E.D.P.;

Steiner, R. (1993). Innoirea artei pedagogico-didactice prin stiinta spirituala, Bucuresti: Centrul pentru Pedagogia Waldorf in Romania;

Rosca, D., D. (1970). Neotomism si neotomisti, in vol. Studii si eseuri filozofice, Bucuresti: Ed.Stiintifica;