Strategii ale invatarii active

Strategii ale invatarii active

Strategiile invatarii active reprezinta sistemul coerent de forme, metode, procedee, operatii, tehnici si instrumente de studiu, materiale si mijloace de invatamant, utilizat deopotriva de profesor si elevi, prin care se realizeaza planificarea, organizarea, conducerea si evaluarea invatarii, intr-o certa   viziune si actiune formativa. Este de prisos sa realizam clasificari ale diferitelor strategii didactice, zise clasice sau moderne, daca vom ramane doar pe taram teoretic.

Invatarea activa/interactiva se bazeaza, in primul rand, pe invatarea invatarii, centrata pe elev, care presupune dotarea acestuia cu metodologia si instrumentarul de studiu individual sau in grup. De aceea, inainte de toate, pornind de la afirmatia lui Nicolae Iorga potrivit careia "metoda cea mai buna are valoarea pe care i-o da omul care o intrebuinteaza" (Cultura generala su studiile istorice, in   Generalitati cu privire la studiile istorice, editia a III-a, Bucuresti, 1944, p. 166), consideram ca ce-a dintai obligatie a unui dascal este legata de "alfabetizarea metodologica" a elevilor. In aceasta acceptie, nu exista metode de invatamant active si/sau pasive ci aceleasi metode sunt, in acelasi timp, si ale profesorului si ale elevului, educatorul invatandu-i pe discipoli cum sa invete ii transforma in "muncitorii propriu-zisi ai devenirii lor", ii formeaza si ii autonomizeaza, pregatindu-i pentru educatia continua. Profesorul devine, astfel, un model metodologic in cadrul muncii intelectuale si nu numai.

In aceste conditii invatarea trebuie sa capete puternice accente pragmatice, elevii fiind pusi in situatia de a utiliza eficient toate resursele care le sunt puse la indemana sau sunt invatati/determinati sa le identifice singuri sau cooperare cu alti colegi.

"Ce ascult, uit Ce vad, imi amintesc Ce practic, stiu sa fac." Confucius

"A studia si a nu gandi este o risipa. A gandi si a nu studia este periculos."

In cel de-al doilea rand, cu o egala importanta in cadrul invatarii active/interactive, si in stransa interdependenta cu aceasta, se afla formarea si dezvoltarea gandirii critice a elevilor, bazata pe emiterea de judecati proprii, pe acceptarea parerilor altora, pe constientizare greselilor proprii si pe corectarea acestora, pe disponibilitatea de a primi ajutorul altora si a-l oferi celor care au nevoie de el. Gandirea critica disciplineaza mintea si gandirea, constientizeaza invatarea si activitatile de invatare si cele de exprimare sociala, favorizeaza manifestarea inteligentelor multiple. Capacitatea de a gandi critic se dobandeste in timp, permitand elevilor sa se manifeste spontan, fara inhibitii si ingradire, ori de cate ori exista o situatie de invatare. Ei nu trebuie sa se simta stingheri, sa le fie teama de reactia celor din jur fata de parerile lor, sa aiba incredere in puterea lor de analiza, de reflectie. 

De ce este nevoie de gandire critica in procesul didactic ? Raspunsurile sunt legat, fireste, de finalitatile educatiei, aflate in fata provocarilor noului secol, in care dascalii, indiferent de nivelul de scolaritate, urmaresc sa formeze oameni cu putere de decizie, oameni cu simtul raspunderii, oameni cu idei proprii, oameni care inteleg lumea in care traiesc si actioneaza in sensul transformarilor pozitive, al spiritul civismului activ, democratiei, colaborarii, tolerantei, conservarii si reabilitarii mediului, progresului si pacii.

In acest context, gandirea critica ii invata pe elevi sa emita si sa sustina, pe baza unei informari riguroase, propriile idei, invatamantul transformandu-se dintr-unul reproductiv, in care elevii redau ad litteram lectia citita si invatata, continutul manualului, notitele si comentariile predate/"dictate" de catre profesor, intr-unul productiv si creator, in care elevii isi pun in valoare propriile abilitati de invatare si comunicare a celor invatate, intr-o atmosfera propice declansarii valului de idei personale, prin care se creeaza senzatia ca ei sunt adevaratii descoperitori ai continuturilor, chiar daca este vorba, de cele mai multe ori, de redescoperirea acestora. Sub indrumarea cadrelor didactice, elevii se formeaza ca ganditori autonomi, capabili sa faca fata unor alte situatii de invatare sau de viata, asemanatoare sau diferite

Al treilea element al invatarii active/interactive este constituit de invatarea in echipa, prin cooperare si colaborare, in grupe mari sau mici. In solutionarea problemelor supuse rezolvarii, elevii sunt pusi in situatia de a colabora, de a coopera cu colegii, indiferent de dezvoltarea intelectuala sau de varsta, invatand impreuna, in echipa, exersand roluri si status-uri diferite. Comunicarea interactiva intre elevi trebuie bazata pe ascultarea si acceptarea celuilalt, in cadrul dezbaterilor, al schimbului de opinii, criticandu-se doar ideile si nu oamenii.

In acelasi timp, o comunicare si invatare eficienta trebuie bazata si pe responsabilitatea referitoare la expunerea si sustinerea (evident argumentata) a propriilor idei, pe exprimarea clara a acordului sau dezacordului fata de cele expuse, indiferent de relatiile existente (de simpatie sau antipatie) intre participantii la o situatie de invatare.

Din aceasta perspectiva, trebuie regandit intregul sistem curricular, pornind de la cadrul organizational si conceperea unor forme si modalitati de organizare a procesului de predare-invatare-evaluare a  istoriei, in spiritul gandirii critice, la proiectarea si punerea in opera a resurselor procedurale, materiale si umane, a strategiilor, instrumentelor si tehnicilor de invatare si evaluare/autoevaluare care contribuie la dezvoltarea si operationalizarea acestui tip de gandire.

Profesorul

Elevul