EFECTIVELE POPULATIILOR FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Efectivele populatiilor faunei de interes cinegetic

Fiecare specie are un anumit potential de reproducere, pe care, de regula, factorii limitativi o impiedica sa il atinga. Daca actiunea factorilor nu este stapanita, este evident ca sporul va fi mic, tinzand catre zero. In unele situatii, pe langa actiunea conjugata a factorilor limitativi, pot interveni si factori antropogeni negativi, situatie in care putem inregistra o scadere a efectivului, cu tendinta de a se pune in pericol existenta speciei in zona respectiva. Deci, cunoasterea si urmarirea acestor factori este extrem de importanta. Cand, prin masurile manageriale, actiunea factorilor limitativi este diminuata, evolutia efectivului va tinde catre cresterea maxima.

Populatiile faunei de interes cinegetic sunt caracterizate, in cazul fiecarei specii, de obiceiurile de reproducere, deplasarile indivizilor, fenomenele gregare, obiceiurile de hranire, sensibilitatea fata de presiunea dusmanilor, sensibilitatea la boli s.a.m.d. Unele proprietati sunt legate de indivizi, altele sunt legate de grupari de indivizi.

Una din proprietatile principale este limita minima si cea maxima a densitatii. Cea minima permite un contact slab intre indivizi iar cea maxima este realizata prin concurenta mai multor factori: lipsa de adapost, lipsa de hrana etc. intelegerea si cunoasterea cat mai precisa a acestor limite este esentiala pentru practica. Nu mai putin importanta este toleranta manifestata de indivizi si populatii fata de modificarile mediului inconjurator. Cam in aceeasi masura, este importanta si mobilitatea indivizilor si a populatiilor, cu semnificatii fata de amestecul populatiilor, inventarierea faunei de interes cinegetic si stabilirea efectivelor pe un fond de vanatoare.

Fata de conditiile concrete de mediu, este important sa se stabileasca suprafata minima de habitat a unei populatii. Dar important este ca si aceasta sa fie definita ca marime, respectiv stabilirea numarului minim de indivizi ce pot constitui o populatie care sa traiasca bine, dispunand de toate proprietatile care trebuie sa o caracterizeze.

In comunitatile de animale este importanta toleranta unei specii fata de alta, care ocupa un habitat comun. In realitate, aceasta relatie se stabileste intre toate speciile care traiesc impreuna. Un lucru, desigur, important este acela de a stabili, in conditiile locale, suprafata minima de habitat al fiecarui individ, astfel incat sa ii satisfaca acestuia complet nevoile si exigentele, lucru care va garanta o dezvoltare armonioasa in raport cu toti factorii din habitat, deci daune minime si, totodata, o dezvoltare normala a fiecarui individ, cu obtinerea celor mai bune rezultate in realizarea trofeelor.

In tehnicile manageriale intra colonizarile sau repopularile si in legatura cu aceasta apare ca necesara cunoasterea capacitatii de adaptare a speciilor la schimbarile de habitat. Acest lucru poate foarte bine explica si imigrarile diverselor specii, dintre care putem aminti, in conditiile de la noi: a bizamului, sacalului, enotului etc. aceasta capacitate explica si deplasarea unor exemplare din zone cu densitate ridicata catre zone in care nu exista sau densitatea este mica.

Este importanta, mai ales pentru activitatile din crescatoriile si complexele de crestere intensiva, sensibilitatea la domesticire. Astfel, cresterea puilor de urs in captivitate a aratat ca, in decurs de circa doi ani, acestia s-au obisnuit cu oamenii atat de mult, incat au creat probleme dupa lansarea lor in libertate. Dar nu la toate speciile si nu in toate conditiile de crestere se insusesc astfel de comportamente. Astfel, daca la ursi domesticirea a parcurs un drum destul de scurt, la nurci, desi crescute in crescatorii generatii intregi, se adapteaza destul de repede la conditiile din libertate. Se poate spune ca domesticirea este mai rapida la pui si mai lenta la adulti. Acestia din urma si-au insusit comportamente pe care si le reamintesc dupa o eventuala perioada de captivitate, desigur, nu prea lunga, in general sub un an.

Astazi, problema comportamentului formeaza obiectul unor preocupari distincte in cadrul comportamentului animal, cunoscut si sub denumirea de Etologie. Diversele si interesantele aspecte pe care le-au relevat si le releva studiile de comportament in lumea animala au o mare importanta in managementul faunei salbatice. Daca, de exemplu, avem in vedere comportamentul de hranire, acesta difera de la specie la specie, iar pentru desfasurarea lui normala managementul trebuie sa le asigure conditiile normale de desfasurare. La fel stau lucrurile si cu celelalte tipuri de comportament.

Modul de grupare

In evaluarea efectivelor unei specii, trebuie sa avem in vedere modul ei de grupare. Am specii ca ursul, care traiesc in grupari familiare doar in perioada de reproductie, iar femelele si in perioada de crestere a puilor. Sunt cunoscute speciile care traiesc in familii, haite, carduri, stoluri. Pana nu demult nu se stiau relatiile interne si externe ale acestor gregari. Astazi, cunoastem ca in interiorul lor sunt relatii, dintre care cele ierarhice se remarca, alaturi de cele dintre sexe si dintre parinti si pui.

Densitatea

Asa cum am mai aratat, aceasta se exprima in numar de indivizi pe unitatea de suprafata. Cu cat marimea habitatului indivizilor este mai mare, cu atat numarul indivizilor din unitatea de suprafata va fi mai mic. Avem o densitate teoretica, ce este obtinuta prin impartirea unitatii de referinta la marimea medie a habitatului unei specii. In practica, numarul indivizilor poate fi mai mare sau mai mic. In general, avem de a face cu fluctuatii ritmice de densitate in timp, carora le-a fost stabilita denumirea de cicluri. Se cunosc cel putin trei tipuri de fluctuatii:

a.            Fluctuatii neregulate, slabe, datorate actiunii vremii si pradatorilor

b.           Fluctuatii regulate ciclice

c.            Fluctuatii puternice, neregulate (figura 1)

Un aspect semnificativ in gospodarirea efectivelor este asa-numitul punct de saturatie.

Fiecare loc de trai are o anume capacitate de cuprindere a efectivului unei specii. Atunci cand, in mai multe locuri de trai diferentiate, avem capacitati de cuprindere foarte apropiate, am cazut pe punctul de saturatie al speciei.

Desigur ca, in cazul unui fond de vanatoare avem o anume capacitate de cuprindere pentru fiecare specie in parte. Punctul de saturatie al speciei apare, eventual, ca o medie a capacitatilor de cuprindere de pe mai multe fonduri cu conditii de mediu similare. Aceasta nu se refera la regiuni diferentiate geografic, care in mod evident vor avea puncte de saturatie diferentiate, datorita diferentelor de microclimat, dar si din cauza hranei naturale limitate. Unii autori fac referiri si la densitatea maxima de cuiburi. Daca avem insa in vedere marea varietate de situatii intalnite, in care de la cuiburi situate aproape unul langa celalalt, pana la sute de metri, iar la unele specii carnivore, la cativa kilometri, este dificil sa se vorbeasca de o clasificare a densitatilor. Acest lucru, asa cum rezulta din investigatii, mai ales americane, depinde aproape exclusiv de marimea zonelor prielnice pentru cuibarit si nu de suprafata teritoriului administrat. Ca urmare, in faza de cuibarit exista o mai mare toleranta intre indivizi care, insa, o data cu cresterea puilor si intrarea acestora in randul adultilor, inregistreaza o trecere la un anume grad de intoleranta, poate caracteristic fiecarei specii in parte. La mamifere, locurile de fatat, respectiv barloagele sunt amplasate diferentiat la speciile mici, de la cativa metri intre vizuinile de lapin, la sute de metri, chiar kilometri, la nevastuica sau dihori. La speciile mari, distantele intre locurile de fatat ajung la 2-3 km in medie la cervide, pana la 10-15 km in medie la canide.

Daca avem in vedere ca atat amplasarea cuiburilor, cat si alegerea locurilor de fatat de catre pasari si mamifere este legata de indeplinirea anumitor exigente ale acestora fata de adapost, camuflaj, limite etc., constatam ca exista o limitare a numarului lor si, implicit, o limitare a efectivului si a capacitatii de reproducere a fiecarei specii in parte. Practic, pentru o corecta stabilire a situatiei, ar fi necesar si util sa se stabileasca din suprafata totala a unui fond de vanatoare zonele apte pentru reproductie, tinandu-se cont de exigentele amintite, care, desigur, caracteristice fiecarei specii, intr-o masura mai mare sau mai mica. Astfel, investigatiile efectuate de cercetatorii americani, mai ales la pasari si mamiferele mici, evidentiaza o plaja de 1-4 cuiburi de rate la hectarul de teren mlastinos sau luciu de apa. La potarnichi se citeaza o densitate de 12 cuiburi la hectar. In realitate insa, densitatile sunt mult mai mari, deoarece amplasarea cuiburilor se realizeaza pe o parte din suprafata, respectiv pe cea apta de cuibarit, unde s-au gasit, in unele situatii, cuiburi amplasate la 1-2 m unul de celalalt la potarniche, rate si chiar cocosul de munte.

In privinta capacitatii de reproductie proprii fiecarei specii, se poate afirma ca realizarea acesteia depinde de conditiile de reproductie, hranire, ca si de mersul vremii, ceea ce imprima atat pierderi din efectivul adult, cat si pierderi in progenitura, care sunt astfel variabile de la un an la altul, ceea ce explica cel putin in parte fluctuatiile populatiilor si densitatea efectivelor. Cercetarile efectuate evidentiaza o limita inferioara a densitatii, care este conditionata de raza de activitate a speciei luate in considerare si o limita superioara sau punct de saturatie, conditionat de potentialul trofic si toleranta indivizilor la stress. Depasirea atat a limitei inferioare, cat si acele superioare sunt de natura sa influenteze negativ evolutia speciei, pe cand fluctuatiile intre cele doua limite se manifesta de multe ori ca fenomene normale, care se repeta cu o anumita ciclicitate, pe care A. Comsia o specifica chiar in cursul unui an si citeaza apoi cicluri de 4, 6 si 10 ani. Ultimul ciclu, cel de 10 ani se suprapune aproape pe ciclul solar de 11 ani. Cercetarile germane au evidentiat cicluri de 8-9 ani pentru iepure, lapin, vulpe si potarniche. Cercetarile britanice mentioneaza cicluri de 7,5 ani pentru iepure, 8,6 pentru lapin si 8,2 pentru potarniche. Dependenta acestor cicluri de petele solare este evidentiata de cercetarile lui Wing (asa cum rezulta din figura 2). Alte cercetari evidentiaza concordante semnificative intre evolutia populatiei prada si a pradatorului, asa cum se remarca in figurile 3 si 4. In zonele agricole ale Depresiunii Barsei, cercetarile noastre au evidentiat o corelare intre efectivele de soareci si cele de vulpi. Este o ciclicitate de 3-4 ani a efectivelor de soareci, aceasta determinand, prin fluctuatiile lor, variatii sensibile ale efectivelor de vulpi.

Dupa Leopold, ciclurile si fluctuatiile sunt legate si de locurile de trai prea reci sau prea calde, situate la altitudini necorespunzatoare exigentelor speciei, lipsa de apa s.a.m.d. De regula, limitele arealului sunt determinate de cand echilibrul intre ostilitatea mediului si toleranta speciei se deterioreaza in favoarea factorilor ce compun, in ansamblul lor, ostilitatea mediului (reactia mediului) sunt mentionate ca posibile surse ale fluctuatiilor ciclicitatea unor epizootii, izolarea geografica, dispunerea in interiorul arealului ocupat, in cazul colonizarilor in zone mai putin favorabile. Sunt motive sa se faca o legatura intre fluctuatiile efectivelor unor specii si fluctuatiile radiatiei solare sau a conditiilor electromagnetice, acestea actionand, in primul rand, ca factori modificatori ai potentialului de reproducere, dar si ca stimulatori periodici ai vectorilor patologici, care, apoi, in mod direct, conduc la diminuarea, uneori chiar periculoasa, a efectivelor.

Alti autori evidentiaza periodicitatea unor epizootii, care poate fi exemplificata cu myxomatoza la lapini sau pesta la mamifere (mistret) si chiar la pasari, care, prin variatia virulentei determina mortalitati mai mari decat cele normale si, ca urmare, fluctuatii ale efectivelor gazdelor.

Rolul ciclurilor

Fenomenele de ciclicitate sunt mai mult sau mai putin prezente la diversele specii, aceasta deoarece factorii amintiti mai sus au o actiune mai mult sau mai putin importanta, cu efecte corespunzatoare. Astfel, unele animale sunt mai rezistente la actiunea unor boli sau se adapteaza la mai multe sortimente de hrana, proprietate care le face mai putin expuse la foame, respectiv la mortalitati si, ca urmare, cu fluctuatii mai mici.

Existenta ciclurilor face ca si managementul speciilor sa difere de la o etapa la alta. Astfel, recoltele vor fi mai mari in perioadele cand cresc efectivele si vor fi reduse sau se va renunta le recoltari atunci cand efectivele ating valori minime. Masurile de gospodarire a faunei salbatice pot diminua, uneori semnificativ amplitudinea fluctuatiilor, mijloacele de actiune fiind cel mai frecvent cele cunoscute: administrarea hranei in perioadele critice, diminuarea efectivelor de carnivore etc. Un lucru important pentru managementul fondului de vanatoare este stabilirea locului pe care il ocupa acesta in interiorul habitatului fiecarei specii, deoarece fluctuatiile cresc din optimum centru spre limitele habitatului.