TEORII DESPRE ETICA SI DEONTOLOGIA CONTEMPORANA

TEORII DESPRE ETICA SI DEONTOLOGIA CONTEMPORANA

1. Introducere

Conceptia etica europeana obisnuita, asemenea tuturor traditiilor gandirii continentului nostru, recunoaste faptul ca exista multe lucruri pe care un individ moral nu l-ar putea face, indiferent de presiunile care s-ar face asupra acestuia. Neindoielnic, minciuna sau crima sunt fapte care nu ar trebui savarsite in nici o imprejurare si sub nici o motivatie, nu numai pentru ca ele, in sinea lor, reprezinta fapte rele, ci si pentru ca sunt totalmente gresite. Oricum, ele nu constituie doar simple fapte reprobabile, care ar putea fi compensate prin mai multe fapte bune si/sau prin evitarea unui rau si mai mare. Iata pentru ce, normele care contin formulari de ordin deontologic trebuie considerate formulari cu valoare absoluta, cu forta morala si/sau juridica absoluta, care trebuie respectate indiferent de imprejurari .

Multe persoane considera ca un comportament moral sau corespunzator moralei presupune acceptarea constienta a unor constrangeri sau a unor reguli specifice aparte care limiteaza atat urmarirea si realizarea propriilor interese, cat si cautare binelui colectiv. Acesti indivizi nu privesc interesul personal, precum si cautarea binelui colectiv ca fiind finalitati dezonorante sau care ar trebui evitate in virtutea unor norme morale, dar considera ca aceste norme nu constituie un temei suficient pentru a actiona intr-un fel sau in altul. Cei care sustin o asemenea teza cred ca exista actiuni gresite prin ele insele si care, prin urmare, nu pot fi acceptate ca mijloace de realizare a niciunui scop, fie el admirabil sau obligatoriu din punct de vedere moral.

Filozofii au denumit si numesc aceste perspective drept deontologice (deon in limba greaca insemna datorie) si le opun celor denumite teleologice (telos in limba greaca insemna scop). Reprezentantii viziunii teleologice resping categoric ideea potrivit careia ar exista mai multe feluri de actiuni care sunt corecte sau de actiuni care sunt gresite, prin ele insele; ei sustin si sunt de parere ca aprecierea intre cele doua tipuri de actiune se face prin prisma consecintelor lor. Noi nu ne vom concentra, in analiza noastra, in primul rand asupra perspectivelor tezei teleologice, ci cu precadere asupra continutului teoriilor deontologice.

Cei mai multi dintre deontologii contemporani, intre care intre care il includem si pe Freud, isi prezinta propriile teorii si puncte de vedere ca replici, ca raspunsuri si ca masuri corective la continutul teoriilor consecintialiste, frecvent evocate in ultima parte a secolului trecut . Cu toate ca, in prima instanta, obiectiile si criticile aduse consecintialismului se refereau la continutul normativ al teoriei, ulterior, aceste nemultumiri au constituit fundamentul pentru dovedire inconsistentei structurale si conceptuale a teoriei consecintialiste. Pe fond, in viziunea deontologica, orice teorie care permite abandonarea fiintelor umane intr-o maniera asemanatoare celei consecintialiste este o teorie care nu recunoaste cu adevarat ceea ce reprezinta individul si nici ceea ce inseamna o actiune gresita,.

Iata pentru ce clarificarea perspectivelor deontologice ale actiunii umane presupune identificarea, delimitarea si explicarea deosebirilor esentiale fata de celelalte teorii, in primul rand a celor consecintialiste.

2. Comparatii cu teoria teleologica

Numerosi filozofi s-au alaturat lui John Rawls pentru a sustine teoria potrivit careia exista doua categorii de norme care epuizeaza in totalitate variantele de formulare a teoriei referitoare la actiunea corecta: cea teleologica si cea deontologica. Potrivit acestuia " cele doua concepte principale cu care opereaza etica sunt binele si corectitudinea" . De aceea, afirma in continuare autorul citat, " structura teoriei etice este determinata in mare masura de modul in care defineste si imbina aceste doua notiuni fundamentale". El recunoaste ca cea mai simpla modalitate de relationare este oferita de teoriile teleologice, conform carora binele este definit independent de corectitudine, iar corectitudinea este definita ca un element de maximizare a binelui .

Dimpotriva, si in contrast cu viziunea teleologica, doctrina deontologica este considerata drept "o teorie care fie nu defineste binele independent de corectitudine, fie nu interpreteaza corectitudinea ca pe un factor de maximizare a binelui" .

Deontologii au respins mereu ideea definirii corectitudinii prin sensul de bine, precum ei nu sunt de acord nici cu cei care sustin ca binele ar fi intotdeauna premergatorul corectitudinii. Ei au incercat si se mentin pe linia de a nu face o legatura directa intre a face ceea ce este corect si a face ceea ce este bine, pentru a ajunge la un rezultat bun. Si este, sa recunoastem, o abordare normala, intrucat faptul ca urmarile finale sunt pozitive nu garanteaza corectitudinea actiunilor care le-a produs. Dupa cum afirma Fried , aceste doua aspecte - corect si bine - nu sunt doar diferite din punct de vedere deontologic, ci, mai mult decat atat, intotdeauna corectitudinea trebuie sa stea inaintea binelui.

In sens deontologic, pentru a actiona corect, orice individ trebuie sa se abtina de la acele fapte care sunt deja catalogate ca fiind gresite. Aceste comandamente restrictive se concretizeaza in reguli, norme, legi, respectiv in constrangeri, interdictii, restrangeri sau incompatibilitati pe care, in general, le denumim constrangeri deontologice. Conform acceptiunii deontologice, orice individ este obligat sa se abtina de la acele fapte gresite chiar si in situatia in care prevede ca refuzul de a actiona astfel va atrage dupa sine un rau si mai mare, adica mai putin bine.

Din constatarile si din afirmatiile anterioare ne dam seama de faptul ca teoriile deontologice sunt departe de a fi consecintialiste sau comparatiste. Din punctul de vedere al teoriei si practicii deontologice, o actiune nu este un pas gresit pentru faptul ca produce efecte negative in situatii particulare sau generale, ci pentru faptul ca insasi natura ei este gresita si ea ramane un fapt gresit chiar si atunci cand eventual consecintele pe care le-ar produce ar putea fi pozitive.

Fortand putin evaluarea noastra, putem ajunge la concluzia ca perspectiva deontologica, spre deosebire de cea consecintialista, nu este fundamentata pe o abordare impartiala a intereselor si a bunastarii celorlalti. Astfel, cerandu-ni-se sa nu facem vreun rau unui om nevinovat, chiar daca prin aceasta atitudine punem in pericol viata altor cinci persoane nevinovate, este evident ca interesele celor sase nu sunt luate in considerare in aceeasi masura. Daca ar fi asa, ar rezulta ca ar fi permisa salvarea celor patru sau cinci persoane in detrimentul unuia singur, prin incalcarea propriilor constrangeri deontologice. Si mai mult, chiar daca ne-am opune sugestiei de a cumula interesele celor multi, practic ale tuturor celor implicati, se stie ca perspectivele deontologice nu trateaza interesele in mod impartial .

Perspectivele deontologice se deosebesc de impartialitatea consecintialista si sub un alt aspect. De pilda, nu este permis sa faci un lucru care incalca o regula deontologica nici chiar in situatia in care eventualitatea savarsirii lui ar inlatura posibilitatea ca cei patru sau cinci persoane implicate sa fie nevoite sa incalce ele insele o regula deontologica, fie sa permita producerea unui incident mai grav. Din punct de vedere deontologic, ne este interzis nu doar de a face rau unei persoane nevinovate, pentru ca prin aceasta sa diminuam numarul altor crime sau fapte antisociale, ci si de a face rau cuiva pentru a diminua numarul crimelor nejustificate savarsite de catre cei ale caror motivatii sau caractere nu sunt inferioare din punct de vedere moral fata de cele ale noastre.

De pe acest plan, au fost facute numeroase critici pozitiei impartiale ale consecintialismului pe motivul ca acesta afecteaza sau dimensioneaza libertatea individului. S-a spus ca, atata vreme aspiram la un anumit mod de viata in virtutea propriilor noastre principii, nu putem trata interesele, planurile si preocuparile personale de pe o pozitie de neutralitate, ca si cand acestea s-ar regasi printre multe altele, apartinand altor indivizi . Din contra, va trebui sa le acordam o mai mare importanta pentru simplul motiv ca sunt ale noastre.

Observam, asadar, ca deontologia isi extinde toleranta in raport cu acest favoritism. In numele libertatii personale, individul are posibilitatea, in anumite situatii , de a-si plasa propriilor preocupari, planuri sau valori inaintea intereselor celorlalti. Perspectiva si viziunea deontologica nu numai ca pune un accent mai mare pe evitarea faptelor gresite decat pe interesele sau viata ori bunurile celorlalti, ci, in plus chiar, ne determina sa acordam o mai mare atentie propriilor noastre actiuni gresite, in sensul evitarii acestora, decat pe greselile generate de altii. Altfel spus, in sens deontologic, recunoasterea importantei evitarii greselilor nu imbraca forma unei obligatii sau unei libertati de a reduce greselilor altora. Drept urmare, din punct de vedere deontologic, este mai importanta pastrarea propriilor virtuti decat apararea virtutilor si intereselor celorlalti. Judecand in extremis, s-ar putea chiar afirma, de pilda, ca nu este posibil si nici permis sa salvezi o viata prin minciuna, chiar daca acest lucru ar impiedica decesul altuia, prin inducerea in eroare a criminalului care ar fi planuit sa ucida si pe alti oameni nevinovati.

3. Natura si structura constrangerilor deontologice in conceptia

contemporana

Natura si structura constrangerilor deontologice, ca ansamblu de reguli, principii, interdictii, restrangeri, s.a. are legatura cu perspectivele deontologice propriu-zise. Prin acest tip de abordare, analistii au identificat trei trasaturi mai importante ale constrangerilor deontologice si anume:

- in primul rand, cu totii sunt de acord cu faptul ca aceste constrangeri reprezinta formulari negative sau interdictii . Pot fi intalnite si formulari afirmative, insa deontologii afirma ca acestea nu sunt dependente de cele negative si vice-versa. In special, cand analizam un tip sau altul de formulare, trebuie sa avem in vedere faptul ca nu ne aflam in fata acelorasi categorii de fapte sau acte . Astfel, fiind vorba despre actiuni gresite, normele deontologice pot interzice minciuna si tacerea in situatii foarte apropiate si totusi diferite. Pe fond, aproape totul se reduce la ascunderea delictuoasa a adevarului sau la mistificarea acestuia. In acest sens, Fried afirma ca: " In orice caz, norma deontologica prezinta anumite limite si tot ceea ce depaseste aceste limite nu mai este interzis. Astfel, este gresit sa minti, dar sa ascunzi adevarul spre binele cuiva poate fi un fapt admisibil; iar aceasta pentru ca a ascunde adevarul si a minti nu inseamna acelasi lucru" .

- in al doilea rand, trebuie sa avem in vedere si sa constatam si faptul ca, de obicei, si in mod necesar, constrangerile deontologice sunt formulari restranse, limitate. Am utilizat totusi sintagma "de obicei", intrucat exista mai multe moduri de a intelege sfera constrangerilor deontologice si mai multe perspective asupra tipurilor de actiuni, ceea ce determina o abordare diferita a obligatiilor si a responsabilitatilor individului .

- in al treilea rand, constrangerile deontologice au o influenta nemijlocita asupra activitatii subiectelor carora se adreseaza, deoarece, de regula, sunt atasate nemijlocit deciziilor si actiunilor acestora si mai putin consecintelor probabile care decurg din aceste alegeri sau actiuni. Referindu-se la acest aspect, Nagel afirma ca: ".temeiul deontologic isi exercita intreaga capacitate asupra actiunii in desfasurare si nu dupa producerea acesteia" .

Vom putea explica actiunea directa a normelor deontologice apeland si facand distinctia intre intentie si prevedere. Astfel, incalcarea normei deontologice, a constrangerii, deci, privind raul facut unui om nevinovat, are loc doar atunci cand fapta a fost comisa cu intentie. Cu alte cuvinte, decizia de a nu actiona tocmai cu intentia de a nu face rau cuiva, precum si consecintele negative pe care mijloacele si finalitatea intentionate le-ar putea avea asupra celorlalti nu constituie o incalcare a principiilor deontologice, desi, in anumite imprejurari, ar putea fi supuse criticilor, insa sub alte aspecte. Din punct de vedere deontologic, o persoana nu este total responsabila pentru consecintele anticipate ale actiunilor sale, asa cum este responsabila pentru intentiile de a desfasura acele actiuni.

Pentru cei care studiaza deontologia si pentru cei care construiesc normele deontologice, norme ce contin indemnul de a actiona intr-un anumit fel sau de nu realiza altfel de actiuni ori de a nu observa anumite atitudini, lucrurile sunt exprimate si descrise in formule negative, ca interdictii. Se accepta, insa, ca uneori, si cu titlu de exceptie, aceste reguli sa fie exprimate si in formule afirmative, aprobatorii. Acest lucru nu trebuie sa ne surprinda, deoarece, prin definitie, interdictiile si faptele nepermise ocupa un loc esential in doctrina deontologica inca de la inceputurile sale; si aceasta din mai multe considerente.

Astfel, din perspectiva deontologica, cea mai importanta deosebire se face intre ceea ce este permis si ceea ce nu este permis, caci este interzis, ori definitia obligatiei are la baza ideea de fapt nepermis: tocmai ceea ce este obligatoriu nu este permis de a fi omis/ocolit/uitat. De aceea, deontologii considera ca o mare parte din sfera moralei ar trebui consacrata atitudinilor si actiunilor permise. Fried afirma ca: " .este cu neputinta ca cineva sa-si traiasca viata numai dupa preceptele binelui. Dupa evitarea raului si indeplinirea tuturor obligatiilor, nenumarate alegeri mai raman de facut" .

Revenim, astfel, la opozitia acestei conceptii cu teoria consecintialista. Astfel, daca doctrina deontologica defineste binele ca pe o notiune cu influenta scazuta si cu un caracter eminamente eliminatoriu, consecintialismul considera binele ca fiind o notiune foarte puternica, cu un caracter inclusiv si cuprinzator, iar individul actioneaza corect doar atunci cand, prin ceea ce face, maximizeaza utilitatea actiunii sale si procedeaza incorect atunci cand actioneaza in sens contrar. Observam, astfel, caracterul esentialmente consecintialist, in sensul ca orice actiune nu poate fi decat fie corecta, fie gresita, iar pentru a fi si permisa ea trebuie sa fie neaparat si corecta.

Din punctul de vedere deontologic, o fapta poate fi permisa si in situatia in care nu reprezinta varianta optima/buna de actiune. In cazul consecintialismului,, am vazut ca actiunea este permisa numai daca reprezinta varianta optima de actiune pentru subiectul acesteia. De aceea, nu ar fi niciodata permis cuiva sa faca mai putin bine decat tot binele posibil sau sa impiedice mai putin raul, decat este efectiv capabil sa o faca. Acest aspect al teoriei consecintialiste a fost puternic criticat si continua sa fie contestat, pe motiv ca nu acorda suficienta libertate de actiune si de alegere individului. Deontologii considera ca aceasta rigiditate, aceasta inchistare si inchidere rezulta din intelegerea gresita sau din neintelegerea caracterului permisiv si al celui obligatoriu al lucrurilor.

Pe de alta parte, deontologii considera ca actiunea directa si formularea limitativa a constrangerilor deontologice sunt strans legate intre ele, ca o serie de filozofi si teoreticieni au pus la indoiala argumentele care definesc si sustin diferenta dintre intentie si simpla prevedere si au exprimat incertitudinea legata de ponderea argumentului moral in cadrul acestor diferentieri. Acesti autori apeleaza chiar la asemenea distinctii in care se realizeaza influenta directa .

De obicei, este acceptata ideea potrivit careia, pentru ca o norma deontologica sa fie incalcata, este necesar ca cineva sa comita o greseala; totusi, in situatia in care fapta nu a fost comisa cu intentie si daca nu a constituit modalitatea sau scopul actiunii gresite, individul nu este semnificativ vinovat. Altfel spus, si fortand putin lucrurile, atata timp cat acel cineva nu a savarsit fapta in mod intentionat, nu se poate afirma ca a gresit.

Nu in ultimul rand, trebuie sa mai observam ca natura legaturii dintre actiunea directa si formularea stricta a normelor nu este dificil de inteles. Daca actiunea prohibitiva a normelor deontologice vizeaza doar intentiile, putem afirma ca minciuna este cu totul altceva decat ascunderea adevarului. Nu putem omite nici faptul ca minciuna este, in mod obligatoriu, o actiune intentionata si ca ea urmareste inducerea in eroare si/sau inselarea cuiva, pentru realizarea unui anumit interes, in timp ce nedezvaluirea adevarului, tacerea indeobste, nu este necesarmente intentionata, scopul adevarului nefiind intotdeauna acele de a insela.

Intr-un sens mai larg, daca notiunea de intentie este explicata in termeni de optiune pentru mijloacele de atingere sau de realizare a scopului propus, in aceasta eventualitate raul care nu este prevenit, cum ar fi cazul unei calamitati naturale, este cu mult mai mult diferit de raul ales ca mijloc pentru a preveni alte rele cu mult mai periculoase. Spre exemplu, daca cineva face rau unei persoane cu scopul de a sabota viata altor cinci persoane, vorbim si ne aflam in fata unui rau intentionat si de incalcarea normei deontologice. Dimpotriva, daca subiectul refuza sa sacrifice viata persoanei respective, nu se poate vorbi despre incalcarea vreunei norme deontologice., intrucat moartea celorlalte cinci persoane nu a constituit o modalitate de actiune sau un scop in sine al subiectului implicat in acea actiune.

4. Intrebari care raman fara raspuns

In pofida clarificarii si a sedimentarii multora dintre actualele concepte care compun structura de ansamblu a teoriei deontologice, persista inca numeroase probleme la care nu au fost gasite raspunsuri satisfacatoare si care ar trebui analizate si de catre noi, asa cum vom proceda in cele ce urmeaza.

4.1. Tipurile de actiune gresite si motivele pentru care

acestea sunt gresite

Teorii precum consecintialismul ofera o explicatie simpla si interesata actiunilor gresite: a comite un lucru gresit, insemna a alege o modalitate de actiune care face fie mai mult rau, fie mai putin bine decat daca s-ar fi optat pentru o alta varianta de actiune, in aceeasi situatie d e fapt data. Pentru aceste motive, consecintialismul a fost criticat si etichetat drept o teorie idealista si impracticabila. Argumentarea acestor critici se axeaza pe dificultatea de a stabili dimensiunea consecintelor uneia sau alteia dintre actiunile alternative avute la dispozitie, dupa cum, spun acestia, ar fi imposibil de stabilit dimensiunile si intinderile tuturor consecintelor care decurg cu probabilitate din ansamblul actiunilor cuiva.

Adeptii consecintialismului afirma ca aceasta nu poate fi o observatie serioasa si de luat in seama, in timp ce deontologii spun si sustin faptul ca si aceasta problema de natura practica ar putea fi inlaturata, intrucat actiunile nu sunt gresite prin natura lor, prin felul lor de prezentare, motiv pentru care nu trebuie sa se ajunga la speculatii legate de consecintele lor viitoare si nici de o incercare de calculare a dimensiunilor si a valorii acestora. Este mult mai simplu, de aceea, de a constata faptul ca sunt actiuni gresite tocmai acelea care incalca orice norma deontologica.

In aceasta disputa, si in sensul deontologic al problemelor, ni se pare sugestiva lista propusa de Nagel: "Intentia etica obisnuita recunoaste mai multe considerente care limiteaza comportamentul individului in raport cu ceilalti. Exista o serie de obligatii speciale create prin acorduri si angajamente, constrangeri legate de minciuna sau tradare, interdictii privind incalcarea drepturilor individului, dreptul de a nu fi ucis, ranit, sechestrat, amenintat, torturat, constrans, constrangeri legate de supunerea la sacrificii a unei persoane, ca simplu mijloc de atingere a unor scopuri, pretentia asupra spatiului privat. Se mai pot mentiona si conditiile de dreptate, egalitate si corectitudine in modul de tratare a celorlalti" .

Comparativ cu adeptii cosecintialismului, deontologii detin rezultate interesante in practica, dar au evidente dificultati de ordin teoretic, care determina si fac iluzorie superioritatea practica pe care o detin. Astfel, deontologii se impotrivesc ideii potrivit careia caracterul gresit al actiunii este legat sau este explicabil prin prisma consecintelor negative sau prin faptul ca ea cauzeaza mai mult rau decat bine. Numai ca nu sunt explicate logic si complet motivele pentru care o actiune poate fi si trebuie catalogata drept gresita si nici pentru care motive si, in mod repetat, sunt aduse in discutie numai faptele rele, nu si cele pozitive.

Pentru a fi mai elocventa, teoria deontologica face apel la intentia morala obisnuita, careia ii impune si ii suprapune o morala traditionalista. Observam faptul ca actiunile evocate din lista lui Nagel sunt si au fost considerate gresite de foarte multa vreme, avand la baza invataturile iudeo-crestine, de pilda. Dar, deontologii mai afirma ca normele domeniului pe care-l studiem sunt derivatele unui principiu fundamental care isi are sorgintea in filozofia Kantiana, mai ales in afirmatia: "Este moral ca fiecare persoana sa fie respectata in virtutea ratiunii cu care a fost inzestrata". Insa ni se pare mult mai apropiata, de sensul teoriei deontologice, varianta propusa de Donogan, si anume: "Este inadmisibila nerespectarea oricarei fiinte umane - in persoana altuia sau in propria noastra persoana - in calitatea sa de fiinta umana" . Rezulta faptul ca, tocmai in consideratia obligatiei de respectare a statutului celorlalte fiinte umane, ca fiinte rationale, nu este admisibila supunerea la un tratament care contravine normelor deontologice, perspectiva care este propusa de Fried si Donogan.

Aceasta modalitate de abordare a problematicii este completata de Nagel care afirma ca o actiune este comandata de normele deontologice prin insusi continutul sau negativ si, deci, nu trebuie sa fie in nici un caz realizata. Acest autor mai sustine ca identificarea comportamentelor negative permite identificarea si delimitarea acelor elemente care ar trebui inlaturate din propriul comportament al fiecarui individ, astfel: "Actiunile proprii trebuie orientate, daca este cazul, spre eliminarea raului si nu spre mentinerea lui. Aceasta este semnificatia raului" .

Mergand si mai departe in argumentatia lor de ordin teoretic, deontologii afirma ca ,atunci cand alegem sa mintim, sa facem rau indivizilor nevinovati sau sa incalcam drepturile cuiva, este cert ca urmarim ceva rau si ca, in acest fel, "inotam impotriva curentului normativ" . Iar acest lucru se intampla chiar daca optiunea aleasa este determinata si motivata de dorinta de a preveni producerea unui rau mai mare sau de a face mai mult bine, prin aceasta .

Noi consideram ca nici una dintre aceste abordari, care se bazeaza pe apelul la intentia morala, cu sau fara referire la principiul fundamental ce reprezinta izvorul tuturor interdictiilor deontologice sau la ipoteza potrivit careia rationamentele normative sunt elaborate in functie de ceea ce este gresit sau corect, nu este satisfacatoare. Trimiterile la sintagme precum "morala comuna" sau "morala obisnuita" ori "bunul simt" nu se pot constitui in argumente plauzibile care sa sustina o doctrina etica, chiar daca aceasta doctrina se bazeaza pe traditii indelungate. Doctrinele contemporane, in majoritatea lor, resping imaginea si miscarile universului asa cum sunt prezentate in invataturile bisericesti, precum si ideile calugarilor, ale preotilor si ale clerului, in general, care au dominat morala in perioada timpurie a acesteia, din considerente si motive care sustin ca ele reflecta si contin o serie de prejudecati, aspecte provinciale marunte sau punitive legate de fiinta umana, de diferentele dintre genuri, s.a. .

Nici apelul la unul sau altul dintre principiile fundamentale nu mai este eficient. De aceea, daca incalcarea oricaruia dintre elementele care constituie norme deontologice implica si o lipsa de respect, o serie de aspecte raman fara explicatii acceptabile, desi sunt presante.

Pe de alta parte, am convenit asupra faptului ca normele deontologice au o formulare restransa, imperativa si un caracter limitat. Astfel, am afirmat anterior ca actionam gresit daca inselam pe cineva prin folosirea unei minciuni, dar si ca ascunderea adevarului si inselarea copiilor sau a acelora a caror minte este afectata de varsta sau de boala, in scop benefic, nu mai este catalogata drept minciuna, sub conditia ca ea sa nu reprezinte o totala lipsa de respect . In acest caz, notiunea de respect este putin transparenta, iar apelarea la respect, pentru orice fiinta rationala, nu aduce nici o lamurire in plus. Ne punem intrebarea, in acest caz, de ce trebuie sa intelegem respectul intr-un sens atat de restrans, de tehnicist si de legalist ? Este oare o cerinta de evitare a minciunii, chiar si in conditiile in care toleram inselaciunea sub forma tacerii sau a altor metode de a ascunde adevarul?

Este adevarat ca, uneori, consecintele celor doua variante pot fi de cele mai multe ori aceleasi, la fel cum motivatia celui care minte si a celui care ascunde adevarul pot fi identice, respectiv buna sau rea. In eventualitatea in care acceptam faptul ca minciuna este un fapt, un gest sau un act gresit, care neaga persoanei afectate libertatea de alegere, gandirea rationala, eficacitatea si chiar personalitatea morala , indiferent de substraturile motivationale, de ce nu am accepta ca acest lucru este valabil si in situatia ascunderii adevarului in mod intentionat ?

Pentru noi, ca si pentru multi alti autori, ramane neclar si motivul pentru care conditia respectului nu include si respectul pentru acele persoane care se bucura de bunastare sau rationamentul pentru care incercarile consecintialistilor de maximizare a bunastarii si de minimizare a raului sunt considerate nepotrivite cu respectul pentru alte persoane. Noi consideram ca, in absenta unei averi minimale, care include si propria sa viata, fiinta umana nu poate activa ca fiinta sociala, deci relationala. Atunci cand, respectand principiile deontologice, alegem moartea a cinci persoane pentru una singura, nu ne facem oare vinovati de lipsa de respect pentru moartea celor cinci ?

In fine, chiar si in situatia in care am gasi argumentele plauzibile pentru apararea caracterului restrans si limitat la formularile deontologice si explicatii acceptabile pentru limitarea respectului acordat acestora, tot mai ramane o intrebare fara raspuns: pentru ce continuam sa consideram respectul a fi ceva ce depaseste conditia sporirii bunastarii celorlalti ? In acest context, vom apela la rationamentul lui Donovan care sustine ca: ".morala obisnuita este afectata puternic de ideea consecintialista potrivit careia omul trebuie sa aleaga intotdeauna cel mai mic rau pe tot parcursul vietii sale. Sustinatorii moralei afirma, deopotriva, ca fiecare om are dreptul la cateva conditii minime de viata si ca nimeni nu poate cumpara nimic - nici chiar viata intregii comunitati - prin sacrificarea acestor conditii" .

Aceasta caracterizare a conceptiei si a pozitiei consecintialiste ridica cateva probleme. Daca ar trebui sa justificam sacrificarea intregii comunitati in favoarea respectarii dispozitiilor normelor deontologice, ar trebui sa identificam si sa precizam, cu exactitate, care sunt acele conditii de viata indispensabile cuvenite oricarei fiinte umane, precum si in ce anume consta efortul de a salva sute de vieti prin sacrificarea unui singur om nevinovat, sacrificiu care constituie o lipsa de respect atat de mare incat ar merita pe deplin sacrificarea celor o suta.

4.2. Ideea de absolut si conceptia deontologica

Deontologii sunt fermi in a sustine faptul ca normele domeniului analizat sunt absolute si ca oamenii sunt obligati sa le respecte, in pofida oricarei consecinte negative. Totusi, ideea de absolut este, ea insasi, restransa si prezinta cateva rezerve. Am convenit asupra faptului ca limitarea influentei absolute a constrangerilor deontologice porneste de la ipoteza ca ele au o forma restransa si limitativa. In plus, mai trebuie sa adaugam si actiunea directa a acestor norme si sa precizam ca ele se aplica numai acelor lucruri care se constituie in mijloace sau scopuri alese, nu si acelor urmari care decurg direct din actiunile noastre.

Din punctul nostru de vedere, este importanta identificarea unui criteriu de restrangere a gamei de norme deontologice si, cu deosebire, de a face distinctie intre actiunile permise, care produc consecinte negative, si actiunile gresite, care sunt evident interzise. Daca nu se ajunge la aceasta finalitate, teoriile deontologice sunt lipsite de coerenta in ceea ce priveste conflictul grav si iremediabil ce se naste si persista intre obligatii. Apeland la ipoteza des utilizata anterior, vedem ca, urmare a incalcarii normelor deontologice, prin refuzul de a minti o singura persoana pentru a salva alte cinci vieti, orice alta actiune este gresita, iar rezultatul nu este in mod obligatoriu o consecinta a unei actiuni anterioare gresite, proprii sau apartinand altcuiva.

Continuand rationamentul, vom constata ca, practic, daca normele deontologice ar fi absolute, imperative si categorice, nefiind permisa incalcarea lor, adesea oamenii actioneaza gresit, indiferent de ceea ce fac. Filozofii sunt de acord cu existenta unor situatii exceptionale de acest gen, dar ei nu le folosesc pentru subminarea teoriei etice, care, de altfel, este bine intemeiata. Numai ca, dupa parerea noastra, aceasta teorie nu este deschisa deontologiei, intrucat in conditiile in care ansamblul nu este concentrat intr-un fel sau altul, conflictele intre obligatii vor deveni regula si nu exceptia. Nici conceptul de "greseala" nu poate fi privit ca avand o influenta absoluta sau categorica, intrucat, aflat in situatia de a alege intre a minti si a face rau cuiva, un individ trebuie sa aprecieze care dintre cele doua optiuni este mai gresita. De aceea, putem afirma ca ne aflam mai aproape de consecintialism decat de deontologie.

4.3. Permis si nepermis, grav si mai putin grav in teoriile deontologice

Am constatat anterior cat de importanta este restrangerea normelor deontologice, precum si diferentierea actiunilor permise de cele negative. Primele au, totusi, si urmari negative, in timp ce secundele constau in infaptuirea raului. Ramane incert, insa, daca acest dublu obiectiv va putea fi indeplinit cu succes. Mai multi autori se declara sceptici cu privire la posibilitatea stabilirii unui criteriu clar, justificat, de necontestat, de diferentiere a prejudiciului grav de cel mai putin grav, deci superficial. Din multitudinea de variante utilizate, vom incerca sa prezentam rezultatul unui demers interesant.

In acest sens, ar trebui sa fim de acord cu urmatorul rationament: perspectivele noastre asupra actiunilor corecte sau gresite si asupra factorilor care limiteaza responsabilitatea individuala, in raport cu rezultatul actiunilor realizate, determina modul de abordare a consecintelor negative ale unei actiuni ca reprezentand prejudicii grave sau acceptabile. Convingerile si reprezentarile, in acest sens, difera in functie de principiile etice si normative ale fiecarei fiinte umane. Cei care cred ca suntem obligati sa prevenim producerea unor consecinte negative nu vor accepta ideea ca prevenirea raului ar putea fi un rau in sine, la fel cum cei care o perspectiva mai restransa asupra obligatiilor morale vor considera producerea raului poate fi permisa. Dimpotriva, un consecintialist va considera ca refuzul de a minti o persoana in scopul protejarii altei persoane reprezinta un rau condamnabil. In concluzie, chiar si in situatiile in care oamenii depun eforturi sustinute pentru a respecta normele deontologice, ei le interpreteaza ca fiind sugestii diverse de actiune si, in consecinta, vor actiona in mod diferit in incercarea de a se conforma unora sau altora dintre ele.

Nici celalalt mijloc traditional de restrangere a normelor deontologice, prin aplicarea principiului "dublului efect", asociat diferentierii dintre raul intentionat si cel neprevazut, nu are rezultate mai bune, din cauza criticilor aduse acestui principiu si ale incertitudinilor legate de justificarea distinctiei mentionate.

Noi credem ca aceste critici sunt intemeiate si, de aceea, ele ar putea pune probleme serioase teoriilor deontologiei contemporane. Ele indeamna fie la extinderea interdictiilor, fie la retragerea afirmatiei referitoare la caracterul absolut si categoric. Mai intai, ele apar in legatura cu conflictele dintre indatoriri, declansand o viziune normativa nefireasca. Mai apoi, ele ameninta cu subminarea structurala a teoriilor deontologice.

Intrebarea care se pune, este daca normele deontologice nu ar avea o influenta categorica, atunci in ce consta influenta pe care o au acestea si cum poate o persoana sa stabileasca, intr-o situatie concreta, daca viitorul act al ei este sau nu cu adevarat un fapt interzis. Iata pentru ce, noi am ajuns la concluzia ca, daca normele deontologice nu poseda si nu includ aceasta insusire si capacitatea de a indica individului posibilitatea de a alege cea mai corecta atitudine, atunci teoriile deontologice se afla in pericol sa se destrame, luand forma unui pluralism etic cu profunde semnificatii intentioniste. Se afirma ca anumite lucruri sunt gresite, insa ramane la latitudinea fiecarui individ sa stabileasca influenta prohibitiva pe care normele le exercita in anumite situatii concrete si urmarile mai mult sau mai putin grave ale faptului savarsit. O asemenea pozitie este analizata in lucrarea lui Jonathan Dancy "Etica indatoririlor prima facie" in care autorul se indeparteaza semnificativ de perspectiva deontologica.

Deontologii veritabili sustin o parere care nu lasa loc la compromisuri. Ei afirma ca nu exista absolut nici un motiv de a refuza incalcarea normelor deontologice atunci cand consecintele acestui refuz ar putea fi nefaste. In acest sens, Fried afirma: ". exista situatii extreme, cand uciderea unui singur om nevinovat ar putea salva o intreaga comunitate sau natiune. In asemenea cazuri, mentinerea rationamentului in forma sa absoluta ar reprezenta un veritabil fanatism, iar evenimentul catastrofal va aduce binele si raul absolut fata in fata. Dar chiar si in aceste conditii "ar fi o lipsa de consecventa" a sustine ca evaluarea binelui si a raului este o chestiune de nivel, ea fiind dependenta de binele atins si de raul care trebuie evitat( conform teoriei consecintialiste). In ceea ce ma priveste, sunt de parere ca tocmai conceptul de catastrofa este unul deosebit, pentru ca identifica situatii extreme in care nu mai sunt valabile rationamentele obisnuite( nici chiar asupra binelui sau raului )" .

O versiune similara este dezvoltata de Donovan in analiza efectuata asupra teoriei consecintialiste. Astfel, si el constata faptul ca intrucat se admite ca normele deontologice pot fi incalcate in situatii critice, acest lucru salveaza teoria deontologica de impresia fanatismului, conferindu-i mai multa credibilitate. Totusi, el atrage atentia asupra existentei posibilitatii ca aceasta eventualitate sa poata fi subminata prin introducerea "clauzei catastrofale". Intrebarea care insoteste acest pericol este de ce actiunile noastre asupra celorlalti devin relevante doar la nivelul catastrofal ? Si care ar fi acele criterii care ar putea facilita deosebirea dintre o situatie catastrofala si un banal eveniment in care se aplica principiul de mai sus ?

Este la fel de imaginat, cum ar putea cineva sa demonstreze ca deciziile de a actiona sau nu pentru salvarea unei notiuni care, intr-o situatie si in conditii mai putin extreme, ar putea fi considerata gresita, nu este o decizie morala. O asemenea viziune sugereaza ca anumite circumstante nefericite ne pot absolvi, intr-o anumita proportie, de indeplinirea obligatiei de a actiona moral. Atunci cand morala traditionala a fost formulata, pentru prima oara, si a fost sustinuta, gama de situatii si probabilitatea producerii catastrofei sau posibilitatea de a-i face fata erau restranse.

In prezent, lumea traieste sub amenintarea permanenta a unei posibile catastrofe mondiale sau zonale, ceea ce face ca perceptia cu privire la capacitatea morala si la responsabilitatea individului sa fie mult mai larga, reflectand tocmai constientizarea acestei realitati. Se intreprind eforturi precum preintampinarea accidentelor nucleare sau a calamitatilor naturale care ar putea sa apara nu numai stupide, ci si gresite. Ideea ca principiul binelui si raului nu pot fi aplicate in situatii extreme incurajeaza complezenta sau chiar pasivitatea. De aceea, credem ca trebuie respinsa in virtutea principiilor moralei.

5. Cateva idei concluzive

Darzenia si insistenta depuse de deontologi pentru sustinerea importantei regulilor sau constrangerilor morale se intemeiaza pe convingerea ca evitarea raului reprezinta principala daca nu chiar singura responsabilitate a individului in caliatatea sa de subiect moral, precum si pe credinta ca sta in puterea omului de a aspira si de a reusi acest lucru, cu conditia de a aspira, crede si de a reusi, in acest sens. Multi sunt convinsi ca putem fi siguri de succes daca evitam anumite lucruri precise si cunoscute din timp, deci mai inainte de a ne implica in acele situatii care presupun, intotdeuna, mai intai o deliberare si abia mai apoi actiunea concreta.

Este edificatoare, in acest sens, costrangerea deontologica legata de minciuna. Ea ne apare cat se poate de simpla si de clara, intrucat minciuna desemneaza un fragment restrans al comportamentului individual, care poate fi localizat intr-un anumit context marcat de spațiu si de timp. Daca o conduita acceptabila consta in evitarea cu precadere a raului si daca aceste norme sunt putine la numar si specificate in mod clar si concis, rezulta ca pot fi inlaturate condițiile moralei pentru majoritatea subiecților si in cele mai multe dintre situații.

Cu toate ca se recunoaste faptul ca oamenii au si obligatii pozitive, cum ar fi obligatia de a respecta promisiunile si angajamentele luate in mod voluntar sau asumarea responsabilitatilor pentru copii pe care doresc sa-i aiba, conditiile moralei pot fi incalcate cu multa usurinta. Referindu-se la aceste aspecte, Fried afirma :"Dupa evitarea raului si indeplinirea obligatiilor proprii, mai raman inca nenumarate alegeri de facut" .

Ne apare mai mult decat evident faptul ca aceasta reprezinta conceptia legalista cu privire la morala. De aceea, principiul legal pe care se intemeiaza aceasta conceptie este foarte usor de identificat. In aceasta varianta, ceea ce se cere prin norma juridica individului este sa nu incalce statutul persoanei. Acesta conditie influenteaza intr-o mica masura viata particulara a oamenilor de rand si este usor de indeplinit. Respectarea acestei obligatii trebuie inteleasa pur si simplu sub forma unei conformari: abtinerea de la comiterea evaziunii fiscale, de la furtul bunurilor altuia, de la incalcarea interdictiilor care vizeaza buna conduita rutiera s.a.m.d. Si aceasta nu din temerea fata de consecintele la care se pot expune, ci din respect pentru ideea de viata, de proprietate, de ordine a lucrurilor in societate, in comunitate. Astfel, supunerea sau adoptarea unui comportament conform cu legea ne apare ca singura alternativa care ne defineste ca oameni corecti sau incorecti.

Genul acesta de supunere, de genul eticii legaliste, nu este numai unul simplu si direct, ci si unul strict, cel putin in aparenta. Suntem obligati sa respectam anumite norme formulate cu strictete, iar aceasta respectare sau conformare trebuie inteleasa in termeni foarte restransi. Totusi, el se refera, se spune, doar la respectarea literei legii, nu si la implementarea spiritului acesteia in actiunile indivizilor. In acest sens, este evident ca daca oamenii aleg sa profite de carentele legii, ei nu pot fi sanctionati legal pentru astfel de fapte. De asemenea, in aceasta viziune, supunerea este o chestiune extrem de simpla. Oamenii de rand pot intelege, printr-un simplu efort de gandire, ce semnifica legea si ce presupune respectarea normelor juridice.

Indiferent de problemele aferente acestui mod de interpretare a legii pozitive si a comandamentelor continute de normele sale, aceasta nu poate constitui un fundament al intelegerii cerințelor moralei si nici nu poate reprezenta un model pentru elaborarea unei teorii etice. In absenta unui legiuitor cu autoritate si usor de identificat, nu putem determina, alege, cunoaste si asimila normele moralei, deci suma de constrangeri morale si etice care sa ne guverneze comportamentul. De asemena, in lipsa unor proceduri clare, prin care sa fie stabilite modalitatile de solutionare a conflictelor, care privesc continutul normelor morale propuse, orice dezacord in materie de etica nu isi gaseste rezolvarea.

In ceea ce priveste o alta idee vehiculata, potrivit careia preceptele morale sunt lucruri care pot fi sau care ar putea fi omise din viata oamenilor, noi o consideram nepotrivita din punct de vedere psihologic si normativ. Avem in vedere faptul ca oamenii sunt membrii unei comunitati etice si nu doar liberi arbitrii sau pastratorii propriilor virtuti, dar, in acelasi timp, sunt preocupati de soarta celorlalti semeni si de soarta intregii comunitati in care traiesc, in ansamblul ei. Este evident ca expresia acestei preocupari native nu este conferita de o atitudine de detasare pe care ar putea-o sugera notiunea primitiva de respect sau normele deontologice, ci de interesul general al oamenilor pentru promovarea si apararea binelui celorlalti. In aceste conditii, ar trebui sa traim cu speranta si perspectiva de a identifica morala numai, sau in primul rand, cu povara impusa asupra vietii noastre ? Da, pentru ca daca nu putem sa traim conducandu-ne dupa principiile etice drepte , ar trebui macar sa acceptam ca aceste principii au un spatiu de manifestare mult mai larg decat presupun si accepta multi dintre deontologii contemporani.