Anemia infectioasa ecvina

Anemia infectioasa ecvina

Anemia infectioasa ecvina (AIE) este o boala contagioasa a ecvinelor de toate varstele, produsa de un lentivirus,cu evoilutie de lunga durata,procedata de episoade acute,ramanind uneori inapetenta pe toata durata vietii animalului, cu sfarsit letal si caracterizata anatomopatologic prin anemie ,hemoragii,splenomegalie,glomerulonefrita.

Istoric

Prima descriere a bolii dateaza din a843,etiologia virala fiind dovedita doar in 1904.Progresul in directia elucidarii imunopatogenezei precum si in caracterizarea virusului in vitro .Punctul de pornire a numeroase studii contemporane a fost legat de demonstrarea posibilitatii propagarii tulpinilor salbatice in culture de leucocite acvine (1967-1972) si, mai apoi de adaptarea lui la culture de fibroblaste (1973-1981).

Raspandire si importanta economica

Boala a fost depistata pe toate continentele cu exceptia Antarcticii.In Europa, prevalenta sa este mai mare in regiunile nordice si centrale.Cu toate ca a fost diagnosticata in majoritatea statelor SUA si in Canada,este intalnitea mai frecvent in regiunile de coasta la Atlantic.Utilizarea testelor serologice a permis stabilirea prevalentei in America,foarte diferita in functie de tara,procentele variaza intre 1,5 in SUA si 25 in Argentine. Boala se intalneste pe intreg mapamondul , cu procente diferite de afectare a efectivelor de ecvine, dependent de gradul de raspandire a insectelor hematofage,care sunt si vectorii bolii.In zonele endemice,indeosebi in cele unde exista ape statatoare sau mlastini,prevalenta poate ajunge pina la 70 % sau chiar 100%. Factorii care influenteaza prevalentasunt densitatea populatiei  ecvine ,proportia de animale purtatoare ,precum si prezenta insectelor vectori .

Dificultati in diagnosticarea bolii amplificate de prezenta starii de purtator de lunga durata, cauzeaza restrictii in circulatia animalelorsi pierderi economice prin interzicerea participarii animalelor din zonele afectate la evenimente   economice sau manifestari sportive.

Etiologie

Virusul anemiei infectioase face parte din familia Retroviridae, subfamilia Lentiviridae , genul Lentivirus , fiind pathogen in mod natural doar pentru ecvine.La suine si ovine,boala a fost reprodusa experimental.Virusul prezinta reactivitate antigenica incrucisata cu virusurile imunodeficientei umane si feline da nu si cu cele ale artritei-encefalitei.

Ca si celelalte lentivirusuri,virusul AIE contine ,pe linga polipeptidele virale specifice citeva componente minore ,de origine necunoscuta .Antigenul major de grup este considerat gp26,care se conserva si reprezinta fundamental diagnosticului ,dar au fost descrise si antigeneglicoproteice de suprafata ,supuse modificarilor ,cum sunt gp90 si gp45.

Treizeci pina la 45% din proteinele virionului sunt reprezentate de componentul major p26 % din masa virionului de o fosfoproteina(pp15) , iar restul este reprezentat de o proteina bazica (p11), respectiv o proteina acida (p9).Bazat pe analiza secventei NH2-terminale a lantului de aminoacizi ,regiunile din genom care codeaza aceste proteine au fost depistate in gena gag a coloanei provirale AIE.

Glicoproteina majora de suprafata (gp90) are greutatea de 90.000 Da, este codata de gena env si induce anticorpi neutralizanti,reactioneaza specific cu serurile immune de tip si este supusa alterari in distributia peptidelor triptice, concomitant cu variatiile antigenice,sub forma mutatiilor punctiforme la capatul 3' al genomului viral.

Glicoproteina gp45 este o alta componenta importanta a virionului purificat , eliberata prin tratamentul cu bromelaina,dar care nu este sensibila la lactoperoxidarea catalizata de iod a virusului intact. Modificarile pe care le sufera aceasta glicoproteina pe parcursul variatiei antigenice sunt similare celei ale gp90. Codarea gp45 se face la capatul carboxiterminal.Pe langa cele doua,pe suprafata virusului AIE a mai fost depistat un polipeptid glicozilat minor de 10 kDa, cu origine si semnificatie necunoscute.

Pe parcursul evolutiei infectiei,virusul suporta numeroase variatii genomice,inclusive deletii ale principalului domeniu nautralizant al proteinei de invelis SU-gp90.

Lentivirusurile anemiei infectioase exista in vivo ca o populatie de genotipuri inrudite,diferite,cunoscute drept evasispecii.Analizele filogenetice sugereaza ca , in cadrul cvasispeciilor rev , exista doua subpopulatii distincte,care coexist ape parcursul infectiei.Una dintre ele a acumulat modificari intr-o maniera liniara ,functie de timp,iar cealalta a evoluat radial,dintr-o varianta comuna.In timp,cele doua subpopulatii domina ciclic ,in concordanta cu modificarile clinice, sugerand ca cele doua grupe difera prin avantajul selective.Clonele himere provirale continand genotipurile rev representative pentru fiecare populatie difera ca rata si nivelul global al replicarii in vito .Mentinerea semnalelor esentiale ARN este absolute necesara pentru modificarile ribozomale si replicarea virusului AIE,in timp ce alterari la nivelul aminoacizilor translatati de ARNm pot fi tolerate pe parcursul replicarii.Mutatiile provirale care reduce eficienta modificarilor ribozomale cu pina la 50% continua sa sustina replicarea virala ,in timp ce variatii mai mari duc la defecte de replicare.Gena LTR, cea de-a doua variabila a virusului AIE ,prezinta o conservabilitate remarcabila,chiar pe parcursul unei infectii persistente de lunga durata ,iarvariatiile observate la aceasta gena sunt associate mai degraba cu adaptarea la replicarea in culture celulare,decat cu replicarea in vito in celulele tinta naturale.

Virusul are o rezistenta relative crescuta la conditiile de mediu ; rezista la fierbere timp de 15 minute ,sau la dezinfectante,dar este distrus de lumina solara.La temperature camerei,poate persista chiar luni de zile,indeosebi daca este inglobat in urina,fecale,sange uscat sau ser.

Caractere epidemiologice

Sunt receptive la virusul AIE toate evcinele, indifferent de rasa ,sex sau varsta (caii,magarii,catarii).In mod obisnuit ,manjii sunt mai putinexpusi atacului cu insecte si astfel mai putin expusi infectiei.Este posibila persistenta anticorpilormaternali,care protejeaza animalele provenite din mame infectate .indivizii salabiti,parazitati sau debili sunt mai receptivi.Se pare ca rasa de cai Criollo sin Argentina este mai rezistenta sau mai putin afectata de boala.Animalele la care virusul persista perioade lungi de timp dar sunt clinic sanatoase,sunt rezistente la reinfectie.

Sursa principala de infectie este reprezentata de animalele bolnave,indeosebi de cele infectate persistent,fara semen clinice de boala ,la care virusul poate fi present chiar timp de 18 ani.Contactul direct,dar de scurta durata este ineficient in transmiterea bolii,pe cand prezenta continua a animalului bolnav intr-un efectiv sanatos duce la transmitrea infectiei.

Procentul de morbiditate este variabil, dependent de tulpina de virus si marimea inoculului ,care conditioneaza si evolutia ulterioara ,in directia sfarsitului letal sau a evolutiei subclinice.Transmiterea este realizata in prioncipal prin intermediul insectelor hematofage (Tabanus spp.,Stomoxys spp.,Chrysops spp.,posibil Culicoides spp.),fiind astfel imprimat bolii un character sazonier,cu un numar mai mare de cazuri noi aparute in perioada de vara. Insectele vectori au activitate maxima in sezoanele calde si umede,pe pasuni nu foarte extinse , apropiate de padure si care nu sunt prevazute cu adaposturi pentru animale.

Nu a fost exclusa transmiterea prin larvele migratoare ale strongililor,virusul fiind izolat din acestea,dar niciodata dion ouale parazitului.

Utilizarea echipamentelor sau instrumentarului medical nesterilizate sau neindividualizate poate duce la aparitia unor episoade grave.O alta cale de propagare a infectiei este cea intrauterine,cind se poate produce avort.daca manzul este fatat la termen,moartea se produce in maximum doua luni postpartum.Nu sunt excluse nici transmiterea prin lapte si colostru,saliva, urina si material seminal ca si prin preparate biologice de origine ecvina,care pot contine virusul AIE in caz de prelucrare necorespunzatoare.

Alte porti de intrare pot fi reprezentate de mucoasa bucala sau nazala infectate,ranile sau chiar pielea intacta,cu importanta minora in conditii de teren.

Patogeneza

Boala este declansata prin infectarea initiala a macrofagelor si apoi a limfocitelor ,la care virusul induce modificari degerative sau proliferative.Viremia persistenta este asociata acestor cellule.Sunt astfel afectate organe intens populate de aceste tipuri de celule : ficatul, splina, limfonodurile, plamanii si rinichii.Monocitele circulante nu sunt afectate.

Anticorpii anti-gp26 sunt detectabili prin testul Coggins dupa 45 de zile postinfectant, in timp ce anticorpii anti-gp45 si gp90 apar dupa 60 de zile.Anticorpii depistati sunt anticorpi precipitanti, neutralizanti si fixatori de complement.

Rolul anticorpilor neutralizanti in persistenta bolii este mai bine clarificat.Variatia antigenica a epitopilor neutralizanti pe suprafata virionului determina aparitia populatiilor antigenic distincte de virus la caii infectati persistent si replicarea acestor variante.Fenomenul se produce anterior sintezei de anticorpi neutralizanti specifici noului tip, ceea ce provoaca reaparitia bolii in forma acuta.

Capacitatea unor animale de a depasi episodul acut este probabil datorata eficientei raspunsului imun fata de determinantii antigeni comuni toturor tipurilor de virus.Controlul viremiei de catre anticorpii neutralizanti nu este asociat cu eliminarea celulelor infectate latent, ele persistand un timp nedefinit si prezentand o sursa cu eliminare a recrudescentei bolii.

Concentratia crescanda de virus duce la aparitia semnelor clinice, cantitati moderate fiind persistente in circulatie pe tot parcursul vietii animalului. Majoritatea acestui virus este present in circulatie sub fosrma complexelor immune ( gp45 sau gp90 si anticorpii corescpunzatori).Complexele sunt fagocitate de celulele sistemului reticuloendotelial,inclusive macrofagelor tisulare si participa la inducerea sindromului febril, a trombocitopeniei, anemiei si glomerulonefritei caracteristice.

Mecanismele inducerii anemiei nu sunt pe deplin clarificate, fiind emise ipoteze referitoare la hemoliza intravasculara in urma activariicomplementului de catre complexul hematite-anticorp antihematic , suspensia genezei lor medulare sau cresterea ratei eliminarii din circulatie.Durata de viata a hematiilor la animalele infectate cu virusul AIE este de aproximativ 37 zile, comparative cu 130 la animalele sanatoase.

Complexele immune formate pe parcursul bolii se depun in peretii vasculari si in glomerulii renali,ducand la vasculite si glomerulonefrite autoimmune. Leziunile hemoragice pot reprezenta o consecinta a trombocitopeniei.

In comparative cu animalele seronegative ,la caii purtatori inaparenti seropozitivi nu au existat diferente semnificative in privinta activitatii revers transcriptazei serice, a hematocritului sau a numarului de trombocite.In schimb ,la acestia din urma au fost crescute concentratiile de globuline serice si au scazut albunima serica si raportul albunima/globulina. Imunoglobulinele serice totale si concentratiile IgM au fost crescute.De asemenea, procentele de limfocite CD5(+) si CD4(+) au scazut semnificativ.

Modificarile proteinelor serice si cele ale sub-populatiilor limfocitare la purtatorii inaparenti infectati cu virus al AIE sunt concordante cu activarea imuna sau inflamatia cronica,care pot fi ambele ,rezultatul activarii policlonale, virus induse , a limfocitelorB.