Urbanismul antic

Urbanismul antic

Urbanismul antic reprezinta ansamblul de experiente acumulate in timp de catre om in ceea ce priveste organizarea spatiilor destinate folosintelor civile, religioase, militare, productive si de recreere din cele mai vechi timpuri pana la sfarsitul Evului Mediu.

Cu toate ca nu rezulta ca in antichitate ar fi fost formulate teorii referitoare la rationalizarea folosirii teritoriului, comparabile cu cele ale urbanismului modern, nu exista totusi nici un dubiu ca suporturile teoretice ale planificarii urbanistice isi au originea in urbanismul antic.

Acesta a aparut din cele mai vechi timpuri, s-a afirmat si s-a dezvoltat o data cu civilizatiile mesopotamice, egiptene, femiciene, etrusce, grece si romane, si de asemenea cu cele orientale si central americane care insa, spre deosebire de cele anterioare, o parte s-au stins prematur, iar o alta parte au ramas circumscrise culturilor locale care le-au generat.

Asadar primele orase s-au dezvoltat in Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Centrala, India si China. In nordul si vestul Europei civilizatia urbana a aparut mai tarziu, mai ales datorita expansiunii romane.

Polii de interes ai lumii antice au ramas cele doua imperii: cel grecesc si cel roman.

Grecia. Daca pana in secolul VI i.H. trasatura caracteristica pentru alcatuirea oraselor a fost dominanta simbolistica, mistico-religioasa, incepand cu secolele VI-V i.H se cristalizeaza o stiinta a constructiei oraselor, in care un loc central va fi ocupat de Grecia antica. "Polis-ul"(orasul grecesc) reprezinta un model de alcatuire rationala si echilibrata, in care se imbina armonios viata spirituala - foarte activa - cu necesitatile impuse de igiena, aparare si alte existente functionale.

Spatiul urban elen raspunde - poate - cel mai bine, in istoria urbanismului european, atributelor de spatiu: functional si frumos alcatuit, constituind "spatiul ideal" (se si face afirmatia "o frumusete, o simetrie perfecta, ca si arta greaca"). Despre cultura elena Edouard Herriot spunea ca "a dat spiritului echilibrul si armonia unui templu", iar Octavian Paler - in lucrarea sa "Mitologii subiective" - afirma ca "drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei".

Istoria Greciei antice cunoaste o periodizare, cu trasaturi specifice ale fiecarei etape reflectate si in aspectul oraselor.

Perioada homerica (arhaica) - numita astfel pentru ca atunci au aparut epopeile homerice, este cuprinsa intre secolele XII-VIII (dupa unii VI) i.H. si se caracterizeaza prin aparitia polis-urilor (orase cetati), a vietii comerciale, politice, culturale, precum si a "acropolei" (fiecare oras avea acropola sa; locul - un platou deasupra unei stanci - era socotit sacru, initial el avand functie de aparare, pe el se construia un numar insemnat de temple. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasa intrare triumfala, numita Propilee).

Daca exista elemente emblematice pentru Grecia antica, acestea sunt doua: coloana si orasul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglinda a timpului. Orasele greciei antice prezinta doua zone definitorii care cuprind doua tipuri majore de preocupari: religioase - in partea cea mai inalta a orasului - Acropola, cu zone care adaposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate in jurul agorei (element nou cu functii tipice unei piete publice).

Perioada clasica este cuprinsa intre secolele VI-V i.H., fiind marcata de o impresionanta dezvoltare a arhitecturii si sculpturii care fac pasi repezi spre perfectionare. Specifica este aparitia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a carui denumire vine de la numele arhitectului Hippodamos din Millet); se executa lucrari tehnico-edilitare: alimentarea cu apa, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectura pentru cladiri publice cu functii social-culturale: stadioane, gimnazii, cladiri comerciale care se integreaza in oras.

Perioada elenistica - cuprinsa intre anii 323 -31 i.H. - (precedata de cea elena - secolul V i.H.) este numita fie "epoca de aur", fie "secolul lui Fidias", fie "secolul lui Pericle", datorita operelor de o imensa valoare artistica create de genialul Fidias, sprijinit de conducatorul Atenei - Pericle. Etapa se caracterizeaza printr-o impresionanta activitate din domeniul constructiei oraselor, fiind incetinit ritmul constructiilor religioase. Orasul elenistic este un organism complex, raspunzand unor necesitati practice, fundamentat stiintific si rational, influentat de conceptiile filosofice si politice privind relatia dintre alcatuirea orasului si viata materiala si spirituala a grupului social - ca intreg si a fiecarui locuitor - ca parte a acestui intreg.

De asemenea s-a accentuat preocuparea pentru spectacole - drame sau comedii, reprezentatiile avand loc in aer liber, in locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca si trepte pentru spectatori, avand forma de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit incat spectatorii din banci, din ce in ce mai sus plasate, sa poata vedea jocul actorilor de pe scena. Spectacolul se desfasura pe o suprafata plana, tot in forma de semicerc, numita scena, dinaintea careia era un loc mai adancit numit orchestra. Arhitectii au cautat, de cele mai multe ori, sa construiasca astfel de amfiteatre pe o panta lina de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au ridicat amfiteatre si pe campii, fara ajutorul povarnisurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustica speciala, majoritatea folosind ca material piatra calcaroasa.

Importanta acestei perioade istorice consta nu numai in nivelul surprinzator de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitara (drumuri, alimentare cu apa, canalizare etc.) a polis-urilor grecesti cat, mai ales, prin modul cum au fost puse si solutionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Stiinta si intelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct de referinta - neperisabil - pentru zilele noastre.

Octavian Paler afirma:"Grecii i-au infrant pe romani prin rafinament, arta romana fiind doar epigonul celei grecesti".

Imperiul roman. Antichitatea romana a folosit in mod creator experienta predecesorilor, aplicand in realizarile urbanistice norme si reguli valabile, din punct de vedere stiintific, si in zilele noastre.

Elementul cheie pentru succesul multor incercari la care s-au "angajat" romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au impanzit intregul imperiu, in scopul administrarii, exploatarii si mentinerii acestuia. Pe reteaua de drumuri, poduri, cai de acces care legau asezarile romane s-a dezvoltat, mai tarziu, cea mai mare parte a retelei urbane contemporane.

Cele mai semnificative caracteristici ale oraselor romane erau:

apartenenta lor la un sistem de localitati distribuite in teritoriu, ierarhizate ca importanta si dimensiune si, de asemenea, diversificate ca functiuni prioritare:

٠ orase cu functiuni strategice: Lutectia - Parisiorum (Paris); Londinium (Londra); Vindobonai (Viena);

٠orase comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;

٠orase administrative: Roma, Atena, Efes;

٠orase balneare si de odihna: Pompei, Herculanum, Neapole.

structura oraselor se baza pe o retea ortogonala de strazi care limitau cvartale denumite "insulae", avand ca axe ortogonale "cardo maximus" pe directia N-S si "decumanus maximus" pe directia E-V, doua artere perpendiculare deosebite de celelalte strazi prin dimensiunile lor. La intersectia acestora se afla piata sau forumul in care erau amplasate templul inchinat zeului protector al orasului, bazilica, constructiile comerciale;

dotarea tehnico-edilitara, atat la orase cat si in teritoriu, corespunde unor utilizari complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc si azi prin rezistenta lor. In interiorul oraselor, profilul transversal al strazilor prevede separarea circulatiei vehiculelor de circulatia pietonala. Pe intinderea intregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatra, avand lungimea de cativa km, sustinute de stalpi grosi, legati intre ei cu arcade), canalizari, cisterne (rezervoare de apa), instalatii portuare. Igiena si salubrizarea in oras erau asigurate printr-o retea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apa facandu-se prin conducte care aduceau apa - de multe ori - de la mare distanta;

organizarea oraselor s-a bazat - inca din perioada de construire a statului - pe o serie de regulamente care se refereau la:

٠ probleme de proprietate (limitari in interesul proprietatii);

٠ clasificarea strazilor, indicandu-se latimi minimale obligatorii ( Via - pentru vehicule, Iter - pentru pietoni, Actus - pentru animale);

٠ norme privind distanta dintre cladiri si inaltimea la cornisa a acestora;

٠ probleme speciale de igiena. Aici nu se pot omite termele - ca si constructii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzand sali de baie, biblioteci, sali de muzica, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau si locuri de intalnire a cetatenilor care vroiau sa discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au format Termele lui Caracala - care adapostesc astazi stagiunile de concerte de opera pe durata verii si Termele lui Diocletian - azi muzeu national de arheologie antica. Demne de mentionat mai sunt - ca si elemente de arhitectura - circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele si columnele (cele mai cunoscute fiind cea a lui Traian si cea a lui Marc Aureliu).

Dupa caderea Imperiului Roman, urbanismul antic se exprima mai ales in structuri fizice si organizatorice care dovedesc afirmarea crestinismului in Occident: castele, biserici, manastiri. Dar se mai exprima si supunandu-se legilor economiei, prin formarea multor asezari noi care au aparut dupa deplasarile in masa ale populatiei de la orase. In toata perioada Evului Mediu teritoriul se restructureaza, pastrand putini poli importanti legati intre ei, dar se imbogateste cu o multitudine de mici asezari. Orasele isi pierd importanta, avand loc depopularea si ruinarea centrelor urbane antice (Roma de la o populatie de 1 milion locuitori ajunge, dupa anul 476 la 1000 locuitori). Populatia se reaseaza in localitati de tipuri noi, avand un rol prioritar de aparare, adevarate asezari fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile si cu o suprafata a incintei limitata.

Cateva dintre caracteristicile asezarilor medievale se concretizeaza in:

numar restrans de locuitori (10.000 - 40.000 de locuitori);

prezenta unor ziduri inconjuratoare (fortificatii);

densitate mare a constructiilor si a populatiei;

constructii si trasee ale strazilor adaptate configuratiei terenului;

retelele stradale inelar-radiale convergeau catre piata centrala, in care erau amplasate cladirile religioase - in general supradimensionate - si cladirile publice (de exemplu primariile);

lipsa preocuparii privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuintelor) si dotarea tehnico-edilitara.

La sfarsitul primului mileniu, trecerea de la sistemul feudal la cel comunal coincide cu o reluare generala a activitatii urbanistice la nivel european si o revitalizare a vietii urbane. Orasele se extind, se restructureaza si se fortifica, intemeindu-se altele noi. Apar primele norme privind constructiile, reteaua de drumuri etc. Elementul esential in dezvoltarea oraselor sunt strazile de legatura care sunt reactivate sau reconstruite.

Schemele organizatorice ale majoritatii oraselor fondate intre secolele XI-XIV nu mai sunt caracterizate de o geometrie regulata rigida, ci dobandesc forme diferite in functie de caracteristicile topografice ale locuitorilor, conditiilor istorice, politice si economice prezente.

Unele orase se formeaza si se dezvolta de-a lungul strazii principale, primind o configuratie predominant liniara, altele iau forme concentrice cu constructii dispuse in inel in jurul celor mai importante constructii. Cand dezvoltarea urbana este impiedicata de-a lungul uneia sau mai multor laturi din cauza situatiei topografice (prezenta unui relief muntos, a unor lacuri sau rauri), orasul se dezvolta pe laturile opuse, primind o configuratie "in evantai".

Urbanismul medieval prezinta interes intrucat majoritatea centrelor urbane moderne pastreza nuclee pe baza carora s-au dezvoltat si care prezinta importanta istorica, fiind necesar sa fie protejate prin politici urbane speciale.