In anii '30, disciplina "urbanism" poate fi considerata conceptual formata, dar in domeniul experientelor practice ea oscileaza intre tendinte opuse.
Curentului rationalist care cauta mai intai de toate eficienta obiectiva a echiparii urbanistice, i se alatura curentele, asa-numite organice, indreptate spre valorificarea raportului dintre om si natura. Din primul fac parte numeroasele propuneri ale lui Le Corbusier ca "Plan Voisir" pentru Paris si "Ville Radieuse"; ultimele sunt reprezentate de "Boadacre City", orasul ideal al lui F.L.Wright.
In anii '50, o data cu refacerea economica si cu opera de reconstructie, se inregistreaza un mare avant de initiative urbanistice la scara mondiala: planuri de reconstructie, proiecte de noi orase etc. In proiectarea urbanistica este mereu prezenta gandirea rationalista, dar se simte si necesitatea de a renunta la schemele prea rigide.
In Polonia, unde se experimenteaza cele mai mature si mai avansate forme de planificare, profesorul Boleslaw Malisz elaboreaza in anii '60 asa-numita "teorie a pragului" din care deriva analiza pragului, o metodologie larg adoptata de urbanistii din intreaga lume. Teoria pragului se bazeaza pe constatarea conform careia orasele in expansiunea lor se confrunta cu niste limite (praguri) determinate de caracteristicile solului (limite fizice), de starea infrastructurii (limite tehnologice) si de folosinta terenului (limite structurale). Aceste limite nu sunt absolute, ci pot fi depasite prin investitii suplimentare (costurile pragului), care conduc la un cost unitar mare pe locuitor al expansiunii orasului.
Cu ajutorul controlului intre solutiile alternative, analiza pragului tinde sa minimizeze acest cost, adica sa identifice pentru dezvoltarea urbanistica acele zone care prezinta costuri minime de prag.
In anii '70, dezvoltarea urbanistica in Europa se confrunta cu doua probleme importante: aceea a reinnoirii urbane prin expansiunea orasului existent si aceea a realizarii echiparilor si a serviciilor sociale pe intregul teritoriul.
Politicii indiscriminatei cresteri a pietei noilor case practicata pana imediat dupa razboi se incearca sa i se substituie politica de recuperare a patrimoniului edilitar existent, cu evidente avantaje economice, sociale si de mediu.
Urbanismul anilor '70 incearca asadar sa se intoarca la originile sale sociale prin intermediul aportului activ a unei parti dintre tehnicieni, administratori, oameni politici care arata un interes deosebit pentru societatea reala cu problemele sale nerezolvate, prima dintre toate aceea a rentei funciare urbane[1], cauza cresterii necontrolate a orasului si a gravelor distorsiuni a pietei constructiilor. Urbanismul traditional orientat mai mult pe logica expansiunii orasului decat pe actiunea de refacere a sa, tinde sa fie inlocuit de urbanismul "alternativ" orientat pe reorganizarea si refacerea orasului existent.
La sfarsitul anilor '80 problemele de dezvoltare teritoriala se prezinta in termeni foarte diferiti fata de cum se prezentau la inceputul anilor '70. S-a sfarsit epoca marii expansiuni a oraselor, care acum pierd locuitori, nu numai din cauza scaderii demografice, dar mai ales din cauza tendintei populatiei de a se stabili in zona centrelor mai mici, atat din cauza relocalizarii multor asezari productive, cat mai ales in cautarea conditiilor de viata mai bune sub aspect economic si de mediu.
Aspectele privind mediul, care se impun din ce in ce mai puternic, scot in evidenta necesitatea limitarii consumului teritorial si a protectiei valentelor naturale si istorico-culturale, cat si a celor economice sub aspectul productivitatii agricole. Tema refolosirii structurilor edilitare existente (atat cele industriale, cat si cele rezidentiale degradate) este de cea mai mare importanta.
Refacerea infrastructurala cere decizii la nivel teritorial, nu numai proiecte care se insereaza in mod adecvat in mediu. Evaluarea impactului asupra mediului a proiectelor de infrastructura si a planurilor urbanistice introduse de directivele Comunitatii Europene devin obiect al dispozitiilor legislative si sunt larg aplicate.
Cercetarile cognitive sunt astazi cu mult mai aprofundate si mai documentate; se recurge la identificarea si evaluarea bunurilor cultural-ambientale existente in teritoriu si la formularea normelor specifice pentru protectia si refolosirea lor.
Prescriptiile cartografice si normative ale planurilor urbanistice se imbogatesc in linie generala, in continut si detalii tehnice.
Urbanismul, in esenta, tinde sa se goleasca in buna parte de acele continuturi sociale care l-au motivat si l-au sustinut in deceniile precedente. Urbanismul traverseaza o grava criza etica si culturala.
La jumatatea anilor '90 incepe sa se manifeste un semnal timid de revenire la un urbanism mai concordant cu propriile principii si cu propria finalitate. Se inregistreaza in acelasi timp un fenomen puternic inovativ in ceea ce priveste forma si substanta: afirmarea politicilor guvernatoare finalizate prin recuperarea si recalificarea urbana si ambientala, conduse mai curand prin decrete ministeriale, decat prin acte normative.
Obiectul planului urbanistic se largeste azi prin elementele de peisaj si de mediu, stabilind legaturi intre urbanism si ecologie.
In Germania, este stabilit prin lege ca orice transformare teritoriala semnificativa nu poate avea un bilant negativ din punct de vedere ecologic.
La nivel european este de remarcat importanta documentului "Noua Carta a Atenei din 1998" prezentata la Congresul International din Atena din mai 1998 de catre Consiliul European al Urbanistilor.
Este vorba despre un document in care se fac propuneri la nivel european cu privire la stimularea competitiei economice, favorizarea coeziunii economice si sociale, imbunatatirea retelelor de legaturi trans-europene, stimularea dezvoltarii durabile si a calitatii vietii. Tot prin acest document s-au adus contributii asupra conceptului de dezvoltare durabila, adica dezvoltarea care reuneste laolalta calitatea mediului urban, solidaritatea sociala si coeziunea economica, incercand sa satisfaca nevoile prezente fara a prejudicia pe cele ale generatiilor viitoare.
Scopul Cartei a fost acela de a furniza o contributie concreta la constructia unei culturi "europene" a orasului si a teritoriului.
La nivel mondial merita sa fie amintita Conferinta Internationala asupra Asezarilor Umane (Habitat II) care a avut loc la Istanbul in iunie 1996 si a constituit punctul final al unui demers initiat cu 20 de ani in urma la Vancouver (Canada) unde, pentru prima oara, guvernele din 132 de tari s-au reunit pentru a dezbate probleme legate de teritoriu, oras si locuinta.
Conferinta s-a finalizat cu aprobarea Declaratiei de la Istanbul si a Agendei Habitat, agenda pentru politicile de locuire din secolul XXI.
Carta este structurata pe zece principii, fiecare dintre acestea individualizand relatiile dintre oras si unul dintre cele zece elemente pe care cultura urbanistica le considera esentiale pentru a asigura calitatea si eficienta mediului urban si deci a vietii cetatenilor.
Renta funciara urbana - reprezinta diferenta dintre valoarea reala a terenului si valoarea pe care acesta o dobandeste pe piata dupa ce a fost construit. Natura parazitara a rentei funciare deriva din faptul ca ea se poate forma sau poate creste peste masura chiar si fara vreo interventie din partea proprietarului.
Politica de confidentialitate |
.com | Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
Baltagul – caracterizarea personajelor |
Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
Caracterizarea lui Gavilescu |
Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
Actionare macara |
Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
Turismul pe terra |
Vulcanii Și mediul |
Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
Termeni si conditii |
Contact |
Creeaza si tu |