Apararea dreptului de proprietate

UNIVERSITATEA DE VEST TIMISOARA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

APARITIA PROPRIETATII SI A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea,in sens economic,este intim legata de societatea umana;ea a existat in toate oranduirile sociale si va exista cat va dainui societatea umana.Consacrarea raporturilor sociale de proprietate in normele juridice constituie dreptul de proprietate.

Intemeiata cu opt secole inintea erei noastre,cetatea Roma a cunoscut,la inceputul exitentei sale,mai multe forme de proprietate,caracteristice epocii istorice respective.In aceasta epoca initiala,formele de proprietate colectiva coexistau cu cea privata.De fapt,nu se poate vorbi-cel putin pana la Legea celor XII table- de ,,proprietate" in sensul conceptual juridic,ci de o stapanire asupra bunurilor.Existenta unei stapaniri obstesti asupra pamanturilor in oranduirea gentilica crea o comunitate de interese economice intre membrii societatii,iar regulile de conduita sociala erau indestulatoare pentru ocrotirea acestora.In plus,teoria existentei unei proprietati collective a gintii asupra terenurilor este discutata de cercetatori,unii sustinand ca acestea apartineau statului roman.

APARAREA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Institutia proprietatii este o institutie complexa, complexitate care se rasfrange si asupra mijloacelor de aparare a acesteia.

Proprietarul care, de regula, are posesia bunului sau, are la indemana protectia posesorie.

Proprietarul care nu este posesor are la indemana impotriva uzurpatorului interdictele recuperatorii.

Proprietarul mai are la dispozitia sa actiuni nelictulale, atunci cand s-a savarsit un delict impotriva proprietatii.

A. Actiunea de revendicare

Proprietatea quiritara era aparata prin actiunea in revendicare (rei vndicatio). Este actiunea proprietarului lipsit de posesiunea lucrului si care cere restituirea acestuia de la persoana care il poseda fara a fi proprietar.

Proprietarul cere de la cel chemat in judecata tot ceea ce ar fi avut daca ar fi pastrat lucrul neintrerupt (fructe, accesiuni, despagubiri, etc), adica cum omni causa.

In epoca veche actiunea in revendicare se desfasura sub forma sacramentului in rem, iar in perioada clasica, sub forma unui process cu formula.

Conditii pentru exercitarea actiunii rei vindicatio:

a. reclamantul sa fie proprietar quitirar si sa nu posede lucrul pe care il revendica.

b.Paratul trebuie sa posede lucrul. Totusi, la sfarsitul perioadei clasice s-a admis revendicarea nu numai impotriva posesorilor ci si impotriva unui detentor (ex. un chirias).

Pe timpul imparatului Constantin s-a permis detentorilor sa ceara scoaterea lor din cauza si introducerea autorului lor, adica a aceluia de la care detineau.

Iustinian a ingaduit introducerea actiunii in revendicare impotriva celor care nu detineau lucrul revendicat, drept pedeapsa pentru cel care s-a dat drept posesor, lasand sa se porneasca proces contra lui, pentru ca intre timp adevaratul posesor sa uzucapeze; in fine, acelasi imparat a permis introducerea acestei actiuni si impotriva acelui care a incetat prin dol de a mai poseda pentru a nu putea fi chemat in judecata (ex. instraineaza sau vinde lucrul inainte de litis contestatio).

Daca aceste trei conditii erau indeplinite, reclamantul castiga procesul.

Cele trei forme de introducere a actiunii in revendicare:

a. pe timpul procedurii civile a legii sanctiunilor, actiunea in revendicare se intenta sub forma sacramentului in rem. Fiecare parte avea calitatea de reclamant. Fiecare rostea formula: aio hanc rem meam esse ex iure quiritium.

Dupa pronuntarea acestei formule, partile se invitau reciproc la depunerea unei sume de bani, numita sacramentum ramanand ca judecatorul sa se pronunte al carui sacramentum a fost ius tum. Judecatorul verifica temeiurile de fapt si de drept ale actiunii, iar partea care nu-si dovedea dreptul pierdea suma depusa ( care revenea statului). Judecatorul se pronunta asupra ramasagului dar din aceasta nu rezulta o obligatie directa si imediata de restituire. Restituirea lucrului revendicat se asigura printr-o promisiune facuta de garantii, numiti praedes litis et vindicarum si care raspundeau personal daca partea pentru care au intervenit pierdea prinsoarea si nu restituia lucrul si fructele. Acestia erau riguros executati de catre organele de stat.

b.a doua forma de introducere a actiunii rei vindicatio era per sponsionem . Se pleca tot de la un ramasag, dar pentru o suma mica, care nici nu se mai cerea partii care a pierdut, cu scopul ca sub acest pretext sa se judece fondul litigiului: nu mai existau garanti, ci reclamantul se obliga el singur si personal sa restituie lucrul, dar nu in virtutea obligatiei in rem ci pentru ca a incheiat o obligatie verbala care se poate executa printr-o actio ex stipulatu.

c. A treia forma de introducere a actiunii in revendicare este per formulam petitoriam. Dispare orice urma de ramasag. E procedura dreptului clasic. Cel reclamat trebuia sa promita in fata pretorului ca va restitui lucrul cu toate accesoriile sale asa cum va hotari judecata. Daca cel chemat nu face aceasta promisiune in iure intarita cu garanti, atunci pretorul ordona prin interdict quem fondum sa predea adversarului posesiunea imobilului si reclamantul era scutit de a continua revendicarea. Daca bunul era mobil, pretorul acorda reclamantului posesia.

In faza a doua (in iudicio), judecatorul invita pe parat sa restituie lucrul, daca reclamantul si-a dovedit dreptul. Daca paratul nu se supunea, judecatorul il condamna a plati valoarea procesului fixate de reclamant sub prestarea de juramant. Daca nu avea nici o culpa, cel reclamat era condamnat doar la valoarea lucrului.

Principalele exceptii care pot fi invocate de parat:

-exceptio rei venditae et tradifae (exceptia lucrului vandut si predat), cand paratul detine lucrul pe baza unui contract de vanzare cumparare, iar reclamantul ar fi tinut de o obligatie de garantie.

-exceptio doli ( o exceptiune de dol), in diferite cazuri si in special cu privire la unele cheltuieli facute de posesori.

-exceptio usus fructus (cand paratul invoca un drept real care ii permite sa-i pastreze posesiunea).

Daca paratul a pierdut procesul trebuia sa restituie nu numai lucrul dar si accesoriile acestuia si in special fructele

Restituirea lucrului consta in remiterea posesiunii.

Uzucapiunea implinita in timpul procesului nu producea efecte juridice fiindca judecatorul era obligat sa aprecieze situatia partilor din momentul lui litis contestatio.

Daca lucrul era pierdut sau deteriorate inainte de litis contestatio posesorul de buna credinta nu mai datora nimic, iar cel care prin dol a incetat sa mai posede va fi tinut pentru dolul sau, in cazul pierderii totale a lucrului. Pentru simplele deteriorari provenite din culpa, aprecierea despagubirii se face in concreto (comparand faptul comis cu modul cum paratul se poarta cu propriile sale bunuri); pentru acesta din urma caz, la fel raspunde si posesorul de buna-credinta.

Daca pierderea bunului s-a facut dupa litis contestatio toti posesorii devin de rea-credinta, raspunzand in abstracto pentru o culpa cat mai mica si chiar pentru un caz fortuit, pentru restituirea fructelor. Cele percepute inainte de litis contestatio se restituiau numai daca se mai aflau in patrimoniul posesorului de buna-credinta.

Posesorul de rea credinta, avea o situatie juridical mai grea, fiind tinut sa restiuie toate fructele si inainte de litis contestatio si dupa si fara vreo distinctie ca le-a consumat sau nu, ca a omis sa le culeaga, etc.

Paratul,in cazul procedurii formale, avea posibilitatea de a cere reclamantului, printr-o exceptie de dol restituirea cheltuielilor facute cu lucrul, cheltuieli al caror cuantum il stabilea judecatorul.

Si in acest caz se facea distinctie dupa cum paratul posesor era de buna credinta ori de rea-credinta.

Paratul de buna-credinta (sau posesorul de buna-credinta) avea dreptul sa restituie doar cheltuielile necesare (acelea fara de care lucrul ar fi pierit) si acelor utile (cele care au dat lucrului un grad de utilitate si o valoare mai mare); pentru cheltuielile de lux aveau dreptul sa ridice materialele de infrumusetare achizitionate prin asemenea cheltuieli.

Abia spre sfarsitul epocii postclasice posesorul de rea-credinta avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare si la ridicarea materialelor ce au fost achizitionate prin cheltuieli utile si de lux.

Situatia hotului era cu mult mai rea decat a altor posesori de rea credinta intr-un proces de revendicare. El era responsabil de orice deteriorare; datora toate fructele si nu avea dreptul la despagubiri. Era pus in intarziere prin insusi faptul furtului (fur semper moram facere videtur); rezulta ca lucrul era in riscul sau chiar inainte de litis contestation.

B. Actiunea negatorie

Era actiunea proprietarului unui fond tulburat in exercitiul dreptului sau prin faptul ca un tert pretinde ca are un drept deservit asupra fondului (ex unuzufruct, un drept de trecere, etc). Deoarece exista prezumtia ca dreptul de proprietate e liber de orice sarcini, adversarul era obligat sa dovedeasca existenta servitutii. Actiunea era arbritrala. Inainte de condamnatio ,judecatorul dispunea incetarea tulburarii; daca erau indicii ca tulburarea se va repeta , se putea cere celui reclamat sa promita ca se va abtine in viitor de la tulburare (cautio de non amplius turbando).

C. Actiunea publiciana

Se folosea pentru apararea proprietatii pretoriene.

Era tot o revendicare dar cuprindea o fictiune: se presupunea ca reclamantul ar fi indeplinit termenul de uzucapiune. Se cereaindeplinirea tuturor conditiilor de uzucapiune (posesie, lucru susceptibil de uzucapiune, justul titlu si buna-credinta); cu exceptia termenului care trebuia parcurs , trebuia ca reclamantul sa fi posedat macar un singur moment.

Dreptul roman fiind un drept al actiunilor crearea de catre pretor a actiunii publiciene (publiciana in rem action) a permis si a permers recunoasterea drepturilor subiective.

In epoca lui Iustinian aceasta actiune se mai folosea doar pentru apararea posesorului de buna credinta, care a cumparat de la un neproprietar (a non domino).

Actiunea publiciana nu se putea indrepta impotriva proprietarului civil fiindca acesta din urma avea o pozitie juridical superioara si ii opunea exception justi domini (daca uzucapientul nu putea, la randul sau sa invoce replication rei venditae et traditae- raspunsul lucrului vandut si predate) invocand deci faptul ca proprietarul civil i-a vandut si predate lucrul.

Daca si reclamantul si paratul aveau titlul juridic de la acelasi non dominus era preferata acea parte care intrase mai intai in posesiune, conform principiului prior tempora, prior iure (cine a fost primul are mai mult drept)

Daca fiecare adversar uzucapient dobandea de la diversis non dominus, atunci era preferat acela care se afla in posesia lucrului potrivit principiului impares causas melior est causa possidentis (in situatii asemanatoare, mai buna este situatia posesorului).

Actiunea publiciana putea fi intrebuintata si de proprietarul civil caz in care el nu mai era obligat sa-si dovedeasca dreptul sau cand dobandea prin moduri derivate. El invoca fictiunea ca termenul era indeplinit pentru a cere restituirea lucrului pierdut. Procedura urma ca la rei vindicatio.

D. Alte mijloace de ocrotirea proprietatii

In afara de actiunile aratate mai sus, proprietarul mai avea la indemana, pentru apararea dreptului sau, si alte mijloace:

a. action ad exhibendum (actiunea relativa la infatisare).Prin aceasta actiune personala se cereunei personae sa infatiseze (echilibre) un lucru pe care il detine. De obicei aceasta e o actiune premergatoare revendicarii, introdusa cu scopul de a se convinge ca lucrul pe care urma sa-l revendice se afla sau nu la persoana pe care intentioneaza sa o cheme in judecata.

b.          Actiunile care reglementeaza raportul de vecinatate: e vorba de limitari aduse fiecarui proprietar in interesul general.

-actiunea de restabilire a cursului apelor( actio aquas pluviae arcendae); prin aceasta proprietarul vecin este impiedicat sa mareasca masa apelor de ploaie care se scurg de pe fonul sau pe terenul situat mai jos. Proprietarul fondului inferior poate sa ceara refacerea cursului normal al apelor si repararea daunelor.

-impotrivirea la o constructie noua (operis novi nuntiatio)consta in aducerea la cunostinta vecinului pe cale extrajudiciara de a nu continua o lucreare ce ar putea sa aduca prejudicii celuilat vecin. Pretorul ordona fie daramarea lucrarii, fie continuarea ei daca nu era pagubitoare pentru vecin.

-Chezasia pagubei eventuale(cautio dauni infecti)

Daca proprietatea cuiva era amenintata de o constructie a vecinului, se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin sa garanteze ca il va dezdauna daca i se va produce vreo paguba. Refuzul garantiei ducea la pierderea fondului in folosul persoanei reclamante.

Interdictul quod vi aut clam (daca prin violenta sau pe ascuns) conferea proprietarului posibilitatea de a sili pe cel care a facut anumite lucrari cu forta (vi) sau pe ascuns (clam) in detrimental sau, sa repuna lucrurile in starea de mai inainte.

Ocrotirea proprietatii provinciale si peregrine

Proprietatile provinciala si peregrina erau ocrotite prin actiuni reale. Aceste actiuni reale pentru asigurarea intereselor partimoniale ale diferitiolor proprietari din statul roman, in scopul dezvoltarii productiei de marfuri si a comertului, modelate dupa dreptul proprietarului quiritar sau a celui praetorian.

Actiunile pentru ocrotirea acestor proprietati erau acordate de guvernatorii de provincii sau de pretorul peregrine.

In cazul proprietatii provinciale, posesorul de buna credinta era ocrotit printr-o dubla functiune: ca timpul uzucapiunii s-a implinit si ca fondul ar fi italic.

In ceea ce priveste proprieta peregrina, se aplicau regulile de la proprietatea provinciala.

Peregrinul nu putea uza de actiunile cetateanului roman, dar cu timpul s-a permis introducerea unor actiuni delictuale (actiuni de furturi, pentru stricaciuni) trecandu-se in formula ca era cetatean roman.

DREPT ROMAN

DREPT CONTEMPORAN