NOTIUNEA SI TRASATURILE RAPORTURILOR JURIDICE DE MUNCA

Notiunea si trasaturile raporturilor juridice de munca

Cu toate ca ramura dreptului muncii nu are vechimea dreptului civil, spre exemplu, este totusi o ramura consacrata si cunoscuta a sistemului stiintelor juridice in care numerosi autori de prestigiu au formulat definitii devenite clasice, fiind astfel greu de adaugat ceva personal.

Este dificil si complex intrucat, asemenea oricarei definiri a unei ramuri de drept, definitia dreptului muncii trebuie sa reflecte foarte sintetic atat obiectul acestei ramuri cat si toate trasaturile si particularitatile care o individualizeaza.

Lato sensu, s-ar putea sustine ca dreptul muncii este constituit din ansamblul reglementarilor legale care guverneaza munca. Cu toate acestea, nu toate relatiile sociale de munca intra in sfera de preocupare a dreptului de munca.

Dreptul muncii este o ramura principala de drept in toate tarile, numerosi specialisti fiind preocupati in a da o definitie cat mai completa si concisa acestei ramuri.

In Germania, de exemplu, dreptul muncii este inteles ca fiind totalitatea reglementarilor care se aplica in relatiile de munca si care structureaza relatia colectiva dintre munca si capital[1].

In sistemul de drept italian, dreptul muncii este considerat a fi ansamblul de reglementari, legislative ori negociate prin contracte colective, care guverneaza relatia individuala dintre angajatorii privati si angajatii care-si desfasoara munca intr-o pozitie subordonata[2].

In sistemul spaniol, ramura dreptului muncii cuprinde aria tuturor reglementarilor juridice si a principiilor care au ca obiect barbatii si femeile care muncesc pentru altcineva si ansamblul institutional ce are legatura cu o astfel de situatie[3].

In Franta, dreptul muncii este constituit dintr-un ansamblu de reguli care au in vedere urmatoarele probleme:

q      reflecta exigentele (in sens de obligatii) functionarii intreprinderilor prin utilizarea fortei de munca;

q      traduc in termeni juridici avantajele obtinute prin actiunea colectiva a salariatilor.

In sistemul francez, regulile cuprinse in dreptul muncii sunt impuse de stat in cadrul politicii sale iar administratia si tribunalele trebuie sa le faca respectate[4].

Specialistii francezi in domeniul dreptului muncii definesc aceasta ramura ca fiind un ansamblu de reguli juridice aplicabile relatiilor individuale si colective de munca nascute intre angajatori si cei care lucreaza sub autoritatea lor, cu ocazia prestarii muncii[5].

In literatura noastra de specialitate, dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramura a dreptului care, in scopul organizarii muncii, reglementeaza raporturile de munca ale muncitorilor si functionarilor, precum si alte raporturi sociale derivate din raporturile de munca si indisolubil legate de acestea[6].

In ceea ce priveste definirea acestei ramuri de drept, este important de subliniat faptul ca dreptul muncii este o disciplina stiintifica, ea neputandu-se confunda sau echivala cu un ansamblu de reglementari, caci un asemenea ansamblu constituie un cod, o culegere normativa sau un sistem normativ si nu o ramura de drept[7].

Rostul unei discipline juridice este acela de a studia stiintific raporturile juridice dintre un anumit domeniu a activitatii umane (a studia in sens de a examina, a interpreta si aprecia), atat sub aspectul cadrului normativ care reglementeaza cat si cel al practicii de punere in aplicare acestui cadru.

Asadar, stiinta dreptului muncii nu este nici un ansamblu de reglementari sau de norme juridice si nici nu se poate reduce la o simpla exegeza de texte.

O definitie a dreptului muncii trebuie sa surprinda aspecte si trasaturi ale raporturilor juridice de munca: obiectul si continutul acestora, precum si subiectii lor.

Asadar, avand in vedere toate cele amintite, se poate spune ca dreptul muncii constituie aceea disciplina a stiintelor juridice care studiaza totalitatea aspectelor teoretice si practice ale raporturilor juridice de munca nascute intre angajatori si angajatii subordonati acestora in baza contractelor individuale si colective de munca, precum si rolul statului in desfasurarea acestor raporturi[8].

Asa cum rezulta din cele prezentate anterior, obiectul de reglementare al dreptului muncii il constituie raporturile juridice de munca, care pot fi, individuale si colective.

Traditional, raporturile de munca sunt definite ca acele relatii sociale reglementate de lege, ce iau nastere intre o persoana fizica, pe deoparte, si, ca regula, o persoana juridica (societate comerciala, regie autonoma, unitate bugetara etc.) pe de alta parte, ca urmare a prestarii unei anumite munci de catre prima persoana in folosul celei de a doua, care, la randul ei, se obliga sa o remunereze si sa creeze conditiile necesare prestarii acestei munci[9].

Asa fiind, subiectele raportului juridic de munca, in acceptiunea avuta in vedere, sunt angajatorul si salariatul (angajatul).

Acest raport se caracterizeaza prin aceea ca:

q      poate exista numai intre doua persoane, spre deosebire de raportul obligational civil si de raportul juridic comercial, in cadrul carora poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive;

q      se stabileste, ca regula, numai intre o persoana juridica si o persoana fizica, ori, exceptional, numai intre doua persoane fizice, fiind exclusa existenta raportului juridic de munca intre doua persoane juridice, deoarece persoana care presteaza munca nu poate fi, prin ipoteza, decat o persoana fizica;

q      raportul juridic de munca are caracter personal, fiind incheiat intuitu personae, atat in considerarea pregatirii, aptitudinilor si calitatilor persoanei care presteaza munca, cat si in functie de specificul celeilalte parti, avand in vedere colectivul, climatul si conditiile de munca existente in cadrul acesteia.

Trasatura proprie, fundamentala, caracteristica si determinanta a raportului de munca este constituita de relatia de subordonare, existenta intre subiectele acestui raport, in sensul ca persoana care presteaza munca este subordonata celuilalt subiect al raportului respectiv.

Consecinta subordonarii, sub aspectul obiectului si continutului raportului juridic de munca, consta in aceea ca, in conditiile legii, cel ce angajeaza stabileste programul si locul de munca al personalului sau avand, in acelasi timp, dreptul de a-i da indicatii, generale sau amanuntite, cu privire la modalitatile realizarii sarcinilor de serviciu. Salariatul nu poate refuza indeplinirea lor, chiar daca sub aspectul oportunitatii, eficientei economice, interesului serviciului, indicatiile nu ar reprezenta solutia optima ori ar fi gresite. in esenta, deci, subordonarea consta in dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza, in conditiile legii, munca salariatului in colectivul sau. O alta consecinta a subordonarii se manifesta prin obligatia angajatului de a respecta disciplina muncii, in caz contrar fiind pasibil de raspundere disciplinara, ale carei efecte constau in aplicarea de sanctiuni.