CLASIFICAREA ACTELOR DE DISPOZITIE

CLASIFICAREA ACTELOR DE DISPOZITIE

1.APRECIERI PREALABILE.

Asa cum am precizat in capitolul anterior, in continutul principiului disponibilitatii intra si dreptul partilor de a face acte procesuale de dispozitie. Codul de procedura civila reglementeaza trei categorii de asemenea acte:desistarea, achiesarea si tranzactia judiciara.Acestea sunt acte de vointa ale partilor, cu privire la drepturile subiective supuse judecatii sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaste sau realiza aceste drepturi.

Fiind vorba de acte de dispozitie, partile trebuie sa aiba capacitate procesuala de exercitiu deplina sau, in cazul celui lipsit de capacitate procesuala de exercitiu sau cu capacitate procesuala de exercitiu restransa, sa existe autorizarea organului competent(de regula, autoritatea tutelara). Mai mult, codul de procedura civila prevede ca actele de dispozitie facute de reprezentantii minorilor, persoanelor puse sub interdictie si disparutilor nu vor impiedica judecata daca instanta apreciaza ca ele nu sunt in interesul acestor persoane.

De asemenea, daca actul procesual de dispozitie urmeaza a se face prin reprezentant conventional, acesta are nevoie de o procura speciala, procura ad litem nefiind suficienta. Insa, avocatul care reprezinta si asista partea nu trebuie sa infatiseze o procura speciala daca in contractul de asistenta juridica este trecut dreptul de a efectua orice act de procedura, inclusiv acte de dispozitie.

2.SECTIUNEA 1- DESISTAREA.

2.1. NOTIUNEA SI FORMELE DESISTARII.

Etimologic, desistarea evoca ideea de abandonare, de renuntare. Avand ca reper sensul etimologic comun, in limbajul juridic desistarea semnifica renuntarea de catre autorul ei la o situatie juridica pe acre el a creat-o sau de acre s-ar fi putut prevala.

Formele desistarii sunt urmatoarele:

Reclamantul sau paratul poate sa renunte la unul sau mai multe acte procedurale determinate. O astfel de desitare nu stimuleaza stingerea procesului, exceptand doar situatia in care actul de procedura abandonat este chiar cererea introductiva de instanta - cererea de chemare in judecata. De asemenea, o astfel de desistare nu priveaza pe autorul ei decat de acele efecte care ar fi decurs din respectivul act procedural in profitul sau;

Reclamantul si numai el poate sa renunte la judecata, inchizand astfel procesul ;

Reclamantul poate sa renunte la insusi dreptul dedus judecatii, stingand astfel procesul.

Ultimele doua forme, care intereseaza cu preeminenta, prezinta cateva trasaturi comune:

a) Ele se sprijina pe manifestarea voluntara de vointa a reclamantului , uneori urmata si de consimtamantul paratului ca expresie a principiului disponibilitatii in procesul civil;

b) Ele au ca efect inchiderea sau stingerea judecatii, numai ca, prin renuntarea la judecata, inchiderea acesteia constituie efectul principal al renuntarii, iar prin renuntarea la insusi dreptul dedus judecatii, stingerea acesteia constituie efectul secundar al renuntarii;

c) Ambele isi dovedesc utilitatea in cazul unui proces care se afla in curs;

d) Ambele exprima dorinta de conciliere.

Distinctia dintre ele este insa anevoioasa, nu numai pentru ca se afla sub semnul unor trasaturi comune, dar si pentru ca operatia insasi de departajare nu este intotdeauna lesnicioasa. Uneori manifestarea de vointa a reclamantului este imprecisa, ramanand instantei sarcina de a o interpreta. Dubiul va trebui insa sa profite totdeauna autorului desistarii.

Alteori, de pe urma desistarii la judecata si a desistarii la insusi dreptul dedus judecatii rezulta acelasi efect. De exemplu, atunci cand reclamantul, desi a renuntat numai la judecata, nu si la dreptul dedus judecatii, totusi, intrucat termenul de prescriptie extinctiva s-a implinit, el nu mai poate introduce o noua actiune.

Un semn pentru a distinge intre cele doua forme ale desistarii ramane insa indeniabil: prin renuntarea la judecata, reclamantul nu-si abandoneaza si posibilitatea de a exercita ulterior o actiune impotriva aceluiasi parat, cu acelasi obiect si aceeasi cauza; prin renuntarea la insusi dreptul dedus judecatii, reclamantul renunta definitiv la pretentia sa, renuntand deci si la posibilitatea de a exercita o alta actiune pentru sanctionarea aceluiasi drept litigios. Examinarea distincta a celor doua institutii va fi, poate, mai edificatoare.

2.2. RENUNTAREA LA JUDECATA.

Renuntarea la judecata presupune,de fapt, renuntarea de catre reclamant la cererea sa de chemare in judecata. Potrivit articolului 246 alin. (1) cod procedura civila, reclamantul poate sa renunte oricand la judecata, fie verbal in sedinta, fie prin cerere scrisa. In mod normal reclamantul uzeaza de acest drept atunci cand constata ca imprejurarile cauzei nu-i sunt prielnice datorita faptului ca nu a propus probe convingatoare sau ca dreptul nu a devenit inca actual. Reclamantul va putea astfel introduce o noua actiune, dupa caz, la implinirea termenului sau atunci cand va detine probe suficiente pentru justificarea pretentiilor afirmate.

Renuntarea reclamantului se poate produce in orice moment procesual si in price proces civil. Cu toate acestea, daca renuntarea la judecata intervine dupa comunicarea cererii de chemare in judecata,instanta, la cererea paratului, va obliga pe reclamant la cheltuieli de judecata. Solutia legii este una logica, caci inainte de comunicarea cererii de chemare in judecata paratul nefiind incunostintat despre existenta procesului nu s-a aflat nici in situatia de a efectua cheltuieli de judecata. Daca cererea a fost comunicata ulterior paratului, reclamantul va putea fi obligat la plata cheltuielilor invocate si justificate de partea adversa.

O conditie restrictiva a renuntarii la judecata este impusa de articolul 246 alin. (4) Cod procedura civila. Potrivit acestui text, daca partile au intrat in cercetarea fondului, renuntarea nu se poate face decat cu acordul celeilalte parti. Aceasta solutie este rationala, ea fiind destinata sa evite promovarea unor actiuni intempestive si cu caracter sicanatoriu. Solutia enuntata seaplica si in cazul in care renuntarea intervine in fata instantei de apel sau de recurs, intrucat ne aflam in prezenta aceleiasi restrictii impuse de alineatul 4 al articolului 246 din codul de procedura civila. Renuntarea reclamantului se infatiseaza nu numai ca un act unilateral, in principiu neconditionat de vointa altui participant procesual, ci si ca un important act de dispozitie. De aceea, pentru a fi valabila reclamantul trebuie sa aiba in momentul renuntarii capacitatea de a dispune, respectiv sa posede capacitate de exercitiu.

Prin urmare, persoanele care poseda numai capacitate procesuala de folosinta nu vor putea face , in mod valabil, acte de renuntare in cursul procesului civil. Jurisprudenta noastra este constanta in sensul ca renuntarea minorilor sau a persoanelor incapabile se poate face numai de catre reprezentantii legali ai acestora si doar daca un asemenea act a fost incuviintat de autoritatea tutelara. De asemenea, jurisconsultii pot face acte de dispozitie numai in baza unei procuri speciale, respectiv in care sa se mentioneze expres actul de dispozitie pentru care au fost imputerniciti.

In doctrina mai veche s-a considerat ca renuntarea la judecata se poate face fara sa fie necesara capacitatea de a dispune. Solutia se intemeia pe faptul ca desistarea la judecata sau desistarea de instanta, cum o numea doctrina veche, se infatiseaza ca o stare procedurala, chestiune de administratie a procesului, folositoare chiar cand actiunea ar fi pornita neregulat. In opinia enuntata s-a considerat totusi ca tutorele ar avea nevoie de o autorizare, dar numai in privinta actiunilor reale imobiliare. De asemenea, se apreciaza ca desistarea la judecata presupune capacitatea de a dispune in acele cazuri in care prin renuntare, dreptul de fond se prescrie.

Afirmam ca solutia promovata de doctrina veche nu mai poate fi sustinuta, in mod intemeiat, in conditiile actualei legislatii procesuale. Din intreaga reglementare rezulta ca desistarea, sub ambele sale forme, a fost considerata de legiuitor ca un act unilateral si de dispozitie. In dreptul nostru persoanele fara capacitate si cele cu o capacitate restransa se bucura de o ocrotire eficienta din partea ordinii de drept. Este incontestabil ca si renuntarea la judecata poate produce, adeseori, consecinte negative sau chiar grave pentru persoana lipsita de capacitate de plina de exercitiu.

Renuntarea la judecata trebuie sa fie neconditionata. Orice conditie sau rezerva formulata de partea care renunta la judecata va afecta valabilitatea desistarii. De asemenea, renuntarea la judecata trebuie sa fie expresa, clar formulata si fara echivoc. Prin urmare, nu credem ca renuntarea la judecata poate fi si implicita, cum de altfel sustine o parte a doctrinei.

Renuntarea la judecata determina numai efecte de ordin procesual. O data cu pronuntarea incheierii procesul civil se va considera stins. Datorita acestui fapt in doctrina si jurisprudenta s-a decis ca prin incheiere instanta trebuie sa dispuna inchiderea dosarului. Stingerea procesului civil face ca partile sa se afle in pozitia anterioara promovarii actiunii. Ele se afla practic in situatia in care n-ar fi exercitat niciodata actiunea in justitie. Partea interesata va putea promova o noua cerere de chemare in judecata intre aceleasi parti, avand acelasi obiect si cauza, dar numai daca intre timp dreptul la actiune nu s-a prescris.

Efectele renuntarii la judecata sunt retroactive:

Instanta, printr-o incheiere , luand act de renuntarea la judecata, inchide legatura juridica realizata intre parti prin intermediul ei si repune partile in situatia anterioara procesului Aceasta nu semnifica, fireste, sanctionarea renuntarii la actiune, reclamantul putand reinvesti instanta printr-o noua cerere de chemare in judecata, impotriva aceluiasi parat, cu acelasi obiect si cu aceeasi cauza;

Efectul intreruptiv de prescriptie al cererii de chemare in judecata este inlaturat si, daca este cazul, e anulat si efectul suspensiv de prescriptie extinctiva;

Actele de procedura, ca si masurile asiguratorii luate de instanta, devin fara obiect.

Efectul extinctiv rezultat din desistare poate fi limitat sub dublu aspect:

a) cat priveste obiectul, daca desistarea este numai partiala, vizand deci numai o parte din pretentii, efectul cererii de chemare in judecata subzista pentru cealalta parte din pretentii

b) cat priveste partile, daca exsita un litisconsortiu, activ sau pasiv, procesul continua intre toti cei care nu s-au asociat la desistare . In ciuda faptului ca reclamantul la judecata, actiunea lui in justitie conserva efectul punerii in intarziere a paratului.

Data de la care renuntarea la judecata isi produce efectele este aceea la care ea a intrunit toate conditiile pentru validitatea ei, iar nu data la care instanta a emis incheierea prin care ea a luat act de renuntare. Intrucat hotararea instantei are un caracter declarativ, aceasta constata prin incheiere renuntarea la judecata. Solutia preconizata pare cu atat mai mult justificata atunci cand renuntarea se face cu invoirea paratului, deoarece, in acest caz, inchiderea procesului are ca temei un contract judiciar, care, intre parti semnifica puterea unei sentinte neapelabile.

Conform articolului 246 alineatul (2) cod procedura civila, nu exista drept de apel la incheierea prin acre se constata renuntarea la judecata. Calea de atac a recursului este deschisa reclamantului daca opunerea paratului la renuntarea la judecata este considerata nejustificata, ori in privinta despagubirilor si a cheltuielilor de judecata la care el a fost obligat, la cererea paratului, ca urmare a renuntarii la judecata. Calea de atac este deschisa si paratului daca opunerea lui la renuntare a fost considerata nelegitima, in cazul in care nu i s-a cerut invoirea la renuntare, deli trebuia sa i se ceara, daca nu s-a rezolvat gresit cererea sa cu privire la despagubiri si cheltuieli de judecata. Asadar, nu ar fi susceptibila de recurs numai atunci cand renuntarea s-a facut in conditiile prevazute de lege.

2.3. RENUNTAREA LA INSUSI DREPTUL DEDUS JUDECATII.

Conform articolului 247 C.proc.civ., este actul procesual prin care reclamantul, abandonandu-si dreptul subiectiv alegat, intelege ca astfel,irevocabil, sa stinga procesul.

Caracteristicile acestei forme de desistare sunt, in esenta, urmatoarele:

a) Renuntarea la dreptul dedus judecatii este expresia principiului disponibilitatii in procesul civil si, tinand seama de gravele ei consecinte, trebuie sa se faca,direct sau prin reprezentare, totdeauna in termeni neechivoci, de catre titularul dreptului abandonat;

b) Manifestarea de vointa facuta in scopul renuntarii trebuie sa fie un act de vointa lipsit de vicii;

c) Renuntarea la drept poate fi facuta oricand in cursul procesului, inclusiv in apel sau in recurs;

d) Renuntarea trebuie facuta printr-o declaratie formala in fata instantei sau printr-un inscris autentic.

e) La cererea paratului, reclanatul poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata si la despagubiri pentru prejudiciul cauzat paratului prin deschiderea procesului;

f) Luand act de renuntare, instanta, constatand ca nu se urmareste un scop potrivnic legii sau bunelor moravuri, va da o hotarare, nesusceptibila de apel, prin care respinge cererea reclamantului introductiva de instanta.

Conditiile minime ale renuntarii la insusi dreptul dedus judecatii reies din urmatoarele:

Esentialmente, renuntarea se realizeaza printr-un act unilateral de vointa din partea

reclamantului, el neavand nevoie de consimtamantul paratului. In principiu paratul nu are putea justifica un interes sa se opuna renuntarii reclamantului la dreptul alegat. Totusi, art.247 c.proc.civ. precizeaza ca renuntarea la drept se poate face si fara invoirea celeilalte parti, lasand sa se inteleaga ca, uneori, oponenta paratului nu trebuie ignorata.

Pentru ca dreptul subiectiv sa poata face obiectul renuntarii, el nu trebuie sa se afle

sub protectia legii, in considerarea promovarii unor interese de ordine publica. Astfel, nu poate face obiectul renuntarii in actiuni civile cu privire la starea si capacitatea persoanelor, nici in cele in materie de filiatie.

Cel care renunta trebuie sa aiba capacitatea si puterea de a dispune de dreptul litigios, asa incat mandatarul urmeaza a se prevala de o procura speciala, iar tutorele de autorizare prealabila.

Efectele renuntarii la dreptul dedus judecatii sunt mai largi si mai accentuate decat in cazul renuntarii la judecata. Prin urmare, instanta, definitiv, nu mai poate statua asupra acelui proces, care, prin renuntare, s-a stins; reclamantul nu mai poate redeschide actiunea, pentru acelasi obiect si pentru aceeasi cauza sau cu acelasi fundament juridic; toate actele de procedura facute in proces sunt desfiintate.

Renuntarea la drept nu impiedica rezolvarea cererii reconventionale sau a cererii de interventie principala,intrucat, pe de o parte , acestea sunt actiunii autonome, independente de cererea introductiva de instanta a reclamantului, iar pe de alta pentru ca manifestarea unilaterala de vointa a reclamantului, facuta in scopul desistarii, nu poate aduce atingere situatiei juridice a altor parti.

3.SECTIUNEA 2 - ACHIESAREA.

Achiesarea reprezinta acel act de dispozitie prin care paratul recunoaste pretentiile reclamantului sau adera la hotararea pronuntata de instanta impotriva sa.

Aceasta categorie de acte de dispozitie se caracterizeaza prin doua forme:

achiesarea la pretentiile reclamantului si;

achiesarea partii la hotararea pronuntata.

Conditiile acestui act de dispozitie nu difera fundamental de cele ale renuntarii la drept. Ele se refera la capacitatea de exercitiu a partii si la exprimarea valabila a consimtamantului. Prin urmare vom analiza cele doua forme ale achiesarii.

3.1. ACHIESAREA PARATULUI LA PRETENTIILE RECLAMANTULUI.

Aceasta forma consta intr-o recunoastere pura si simpla a pretentiilor reclamantului.O astfel de achiesare poate fi totala si partiala, dupa cum paratul recunoaste in intregime sau numai in parte pretentiile adversarului. In ambele cazuri recunoasterea trebuie sa fie pura si simpla, adica neconditionata. O marturisire calificata sau complexa nu constituie o achiesare. Recunoasterea pretentiilor partii adverse se obtine, cel mai frecvent, pe calea interogatoriului, dar ea poate fi si spontana.

Recunoasterea totala a pretentiilor conduce la finalizarea activitatii judiciare in cauza supusa instantei spre solutionare. Dar, asa cum am enuntat, achiesarea poate fi si partiala, caz in care intanta poate pronunta o hotarare in acest sens. Potrivit art. 270 cod. proc. civ., daca paratul recunoaste o parte din pretentiile reclamantului, instanta la cererea acestuia, va da o hotarare partiala in masura recunoasterii.

Astfel, prin textul enuntat rezulta ca achiesarea la pretentii este conditionata de acordul reclamantului, in sensul ca numai in atare conditii se poate pronunta o hotarare partiala. Pentru a constitui temei al unei hotarari partiale, recunoasterea paratului trebuie sa fie data in forma unei marturisiri judiciare; ea trebuie sa fie, de asemenea, expresa.

Marturisirea extrajudiciara nu poate determina pronuntarea unei hotarari partiale. De asemenea, hotararea partiala nu poate fi pronuntata pe temeiul unei prezumtii de recunoastere dedusa din refuzul partii de a raspunde la interogatoriu sau de a se infatisa pentru a raspunde la interogatoriul propus. Hotararea partiala pronuntata in aceste conditii devine executorie de drept, astfel cum precizeaza articolul 278 C. proc.civ.

Astfel, asa cum este normal, legea nu prevede insa si posibilitatea pronuntarii unei hotarari pe baza unei recunoasteri totale a pretentiilor formulate la adversar. Recunoasterea totala a pretentiilor trebuie considerata si ea ca un act de dispozitie si care conduce in mod iremediabil la finalizarea procedurii, adica la stingerea procesului civil. Dar in acest caz nu mai exista nicio ratiune pentru ca procesul sa continue, prin urmare el se termina prin pronuntarea unei hotarari finale.

Totusi, de retinut faptul ca in sistemul legislatiei noastre achiesarea totala nu are o reglementare proprie, astfel cum acestea poate fi regasita in unele legislatii procesuale. O reglementare de sine statatoare si o solutie specifica stingerii procesului civil.

Achiesarea la pretentii poate interveni, de regula, in orice materie. Astfel, trebuie sa precizam ca obiectul achiesarii trebuie sa-l constituie un drept asupra caruia partile pot tranzactiona, respectiv de care ele pot dispune in mod neconditionat. Determinarea drepturilor asupra carora nu se poate dispune intampina, adeseori, dificultati practice. Asa fiind, intr-o viitoare reglementare procesuala ar fi binevenita indicarea expresa a situatiilor in care anumite acte de dispozitie nu pot produce efectele procedurale proprii institutiilor analizate, astfel cum atare reglementari intalnim si in alte legislatii.

3.2. ACHIESAREA PARTII LA HOTARAREA PRONUNTATA.

Achiesarea partii care a pierdut procesul la hotarare se caracterizeaza prin aceea ca partea care a pierdut procesul , in prima instanta sau in apel, renunta la dreptul de a exercita calea de atac(apelul sau recursul) impotriva hotararii respective, ori, daca a formulat deja calea de atac, o retrage. Ea poate fi facuta atat de reclamant, cat si de parat. Hotararea pronuntata si la care a achiesat partea care a pierdut procesul dobandeste putere de lucru judecat.

Achiesarea mai poate privi si hotararea unei instante de apel. Prin achiesarea la hotarare se considera , pe buna dreptate , in doctrina ca partea renunta nu numai la caile ordinare de atac, ci si la orice cale extraordinara de atac. O precizare trebuie facuta totusi in ceea ce priveste posibilitatea contestarii ulterioare pentru vicii de consimtamant. Intr-o asemenea situatie, exercitiul caii de atac ar constitui singura modalitate de invalidare a unui act de dispozitie care nu este rezultatul unei vointe liber exprimate.

In doctrina de specialitate s-a considerat ca o rezerva similara trebuie facuta si in privinta atacarii hotararii pentru vicii de forma. Apreciem comentabila aceasta solutie doctrinara, caci ea nu are nici un fundament juridic, iar pe de alta parte viciile de forma pot fi irelevante in privinta dorintei care a pierdut procesul de a achiesa la hotararea pronuntata impotriva sa. In schimb, achiesarea fiind un act de dispozitie, este ineficienta in pricinile privitoare la drepturile de care partile nu pot dispune.

Aceasta forma de achiesare poate fi expresa sau tacita.

A) Achiesarea expresa la hotarare poate fi facuta oral in instanta, imediat dupa pronuntarea hotararii, ori prin infatisarea ulterioara a partii in fata presedintelui, precum si prin inscris autentic.

Daca partea a introdus calea de atac, ea poate renunta expres la aceasta, insa este necesar sa se stabileasca exact daca partea renunta la calea de atac sau renunta la judecata, in acest caz din urma urmand a se aplica, prin analogie, prevederile art. 246 si ale art. 247 alin. Final C. proc.civ., deci sa se ceara consimtamantul paratului, respectiv sa se dispuna inchiderea dosarului dupa ce s- anulat hotararea primei instante sau, dupa caz, hotararea instantei de apel.

B) Achiesarea tacita la hotarare rezulta din faptul ca partea executa de bunavoie hotararea, prezumandu-se ca ea a renuntat la atacarea hotararii respective. Nu poate fi insa considerata o achiesare tacita imprejurarea ca partea nu se opune la executarea silita a hotararii . Este vorba de hotararea pronuntata in apel si de hotararea de prima instanta ce se bucura de executie vremelnica, pentru ca o asemenea opunere este pedepsita de le legea penala.

In literatura de specialitate se mai considera uneori ca suntem in prezenta unei achiesari tacite si atunci cand partea interesata lasa sa expire termenul de recurs fara sa exercite calea de atac. Prin urmare, aceasta situatie opereaza decaderea din dreptul de mai exercita calea de atac respectiva, asa incat, o eventuala exercitare a caii de atac dupa expirarea termenului prevazut de lege nu duce la respingerea caii de atac respective ca inadmisibila, intrucat partea ar fi achiesat tacit la hotararea atacata, ci la respingerea ei ca tardiv introdusa.

4.SECTIUNEA 3- TRANZACTIA JUDICIARA.

4.1. DEFINIRE SI NATURA JURIDICA A HOTARARII DATE PE BAZA CONTRACTULUI JUDICIAR.

Tranzactia judiciara este un contract facut sub prezicerile justitiei si prin care partile, pe baza unor concesii reciproce, convin sa puna capat unui litigiu sau sa preintampine declansarea unui proces civil. Tranzactia este reglementata atat in Codul civil, cat si in Codul de procedura civila. Primul trateaza institutia in materia contractelor civile, respectiv in articolele 1704-1717, iar Codul de procedura civila se ocupa de aspectele procedurale ale tranzactiei in art. 271-273. De regula, ea este posibila asupra existentei, modalitatilor, intinderii sau exercitarii oricaror drepturi susceptibile de alegare, actuale sau eventuale.

Tranzactia este un contract sinalagmatic, consensual,cu titlu oneros si comutativ, al carui obiect il constituie inchiderea sau prevenirea unui proces intre partile contractante. Definitia oferita de legea civila nu este totusi completa, intrucat ea nici macar nu evoca modul sau mijlocul prin care partile isi realizeaza scopul lor, si anume concesiile reciproce pe care ele si le fac. Or, in lipsa acestui element nu poate fi vorba de o tranzactie, ci de o ratificare sau confirmare unilaterala, de o achiesare sau de o desistare.

In limitele dreptului procesual civil, tranzactia este deci o invoiala sau contractul judiciar al partilor, in scopul de a pune capat unui proces existent, prin care ele isi fac concesii reciproce, renuntand la anumite drepturi ori mentionand prestatii noi. Pe scurt, ea este o modalitate de conciliere. Se mai numeste contract judiciar, intrucat el este realizat sau exprimat in fata instantei, dar fara interventia ei. Prin urmare, tranzactia este acordul intervenit intre parti, in prezenta instantei si constatat de ea.

Articolul 272 C.proc.civ. precizeaza ca invoiala partilor, infatisata in scris va alcatui dispozitivul hotararii. In considerarea unor asemenea circumstante, natura juridica a unei astfel de hotarari a dat nastere unor diverse controverse.

Intr-o prima opinie, actul instantei este pur si simplu o conventie autentificata de judecator si ea nu poate fi atacata decat prin actiunea in nulitate. Intrucat instanta nu judeca, ci doar constata vointa partilor, procesul nu se termina prin dezbateri, ci pe baza consimtamantului partilor. De altfel, uneori hotararea se da in camera de consiliu si totdeauna fara drpet de apel.

Intr-o a doua opinie, actul instantei este o adevarata hotarare, cu autoritate de lucru judecat, susceptibila de atac prin caile obisnuite, intrucat instanta da conventiei dintre parti, prin interventia sa, forma si caracterul unei hotarari judecatoresti. Conform primei opinii, desi instanta verifica, in anumite limite si sub anumite aspecte, conventia partilor, ea nu adauga nimic la continutul acesteia, numai invoiala, cum precizeaza articolul 272 C.proc.civ.-alcatuieste dispozitivul hotararii.

Desi partile si procurorul pot exercita recursul impotriva unei astfel de hotarari, el nu poate viza decat neregularitati de ordin procedural, nicidecum conventia, fata de care se poate exercita actiunea in anulare. Contractul judiciar apare deci ca substitut conventional al hotararii. Conform art. 720 C.proc.civ. a prevazut ca, atunci cand in cursul judecatii asupra fondului, la staruinta instantei, procesul se solutioneaza prin intelegerea partilor, intelegerea constatandu-se printr-o hotarare irevocabila si executorie.

4.2. EFECTELE TRANZACTIEI.

Pentru ca tranzactia sa-si produca in plenitudine efectele, ea trebuie sa fie transcrisa in dispozitivul hotararii judecatoresti. Astfel, efectele nu se produc de la data emiterii hotararii, care doar consfinteste invoiala partilor, ci de la data incheierii conventiei, art. 1711 C.proc.civ. asimiland puterea tranzactiei cu puterea unei hotarari judecatoresti definitive.

Din interpretarea art. 271 si a art. 272 C.proc. civ., reiese ca hotararile care consfintesc invoiala partilor reprezinta o transpunere a intelegerii lor, ceea ce nu echivaleaza cu o judecata intemeiata pe probe si finalizata pe convingerile instantei.

In ceea ce priveste efectele, pentru inceput sunt de remarcat urmatoarele afirmatii:

• unele efecte se ataseaza conventiei, altele decurg din titlul ce constata incheierea invoielii;
• unele efecte implica in mod necesar interventia instantei, altele nu sunt dependente de o asemenea interventie;
• exista efecte declarative, deci ex tunc sau efecte constitutive, ex nunc.

Conform art. 1709-1710 C.proc.civ., tranzactia se margineste la obiectul si pricina care trateaza, ea putand fi li partiala. Daca tranzactia este alcatuita din clauze indivizibile, nulitatea priveste intregul contract.

In substanta, efectele tranzactiei pot fi urmatoarele:

4.2.1. Efecte care se ataseaza conventiei. Tranzactia produce un efect extinctiv in privinta drepturilor asupra carora partile si-au facut concesii reciproce, in sensul ca partile nu-si pot invoca drepturile stinse prin intelegerea lor. Prin tranzactie litigiul este stins, asa incat instanta se dezinvesteste, partle putand sa renunste la orice actiune viitoare avand obiect si cauza identice cu cele ale conventiei. Tranzactia obliga definitiv partile la ceea ce s-au indatorat,daca prin natura lor prestatiile nu sunt revizuibile. Tranzactia produce efecte numai fata de acele parsi din litigiu care au incheiat-o, celelalte parti fiind terti in raport cu tranzactia.

4.2.2. Efecte care se ataseaza hotararii. Actul instantei confera tranzactiei valoare autentica. Cu alte cuvinte, cele cuprinse in dispozitivul hotararii, daca nu sunt inscrise in fals, fac proba cu privire la realitatea conventiei si continutul ei. Aceasta forta probanta nu trebuie sa fie confundata cu autoritatea lucrului judecat.

Actul instantei are forta executorie, asa incat, pe temeiul acestui titlu, se poate recurge la executarea silita, fara a fi necesara obtinerea unei hotarari de condamnare. Hotararea prin care se consfinteste invoiala partilor poate fi atacata cu recurs si, in conditiile legii, cu contestatie in anulare.

4.3..CONDITIILE TRANZACTIEI.

Pentru ca o tranzactie sa fie valabila si in conformitate cu legea, aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

• Pentru incheierea contractului judiciar, partile trebuie sa-si exprime consimtamantul lor,

lipsit de orice vicii. Oferta pentru a incheia contractul poate fi retractata cat timp ea nu a fost acceptata de adversar. Conform art.961 C.civ., partile si procurorul, in conditiile art.45 C.proc.civ., pot exercita actiunea in nulitate pentru eroare asupra persoanei sau obiectului conventiei, precum si pentru violenta sau dol. Astfel, actiunea in nulitate va putea fi insa promovata si atunci cand contractul s- a incheiat in executarea unui titlu nul sau anulabil, a unui testament revocat sau a unui act recunoscut sau sanctionat ulterior ca fals.

• Obiectul sau cauza invoielii sa nu fie ilicita sau imorala. Pentru valabilitatea cauzei trebuie ca aceasta sa existe si sa fie reala;
• Contigua conditiei anterioare poate fi consemnata o alta, legea sa nu interzica tranzactia in materia ce face obiectul litigiului, sau aceasta sa nu priveasca drepturi care, conform legii, sunt indisponibile;
• Partile trebuie sa aiba capacitatea si puterea de a tranzactiona. Aceasta, intrucat admiterea mutuala a concesiilor implica abandonarea unor drepturi ori asumarea altora. Asa fiind, reprezentantul incapabilului trebuie sa aiba incuviintare prealabila, iar mandatarul o procura speciala;
• Conform art. 271 C.proc.civ., partile se pot infatisa oricand in cursul judecatii, chiar fara sa fi fost citate, pentru a cere sa se dea hotararea care sa consfinteasca invoiala lor.

Legea distinge dupa cum partile au fost sau nu citate, astfel: daca partile se prezinta la termenul pentru care au fost citate, invoiala poate fi primita de un singur judecator, iar hotararea se pronunta de instanta in sedinta; daca partile se prezinta intr-o alta zi, isntanta va da hotararea in camera de consiliu.

4.4. REGIMUL PROCEDURAL AL ACTIUNII I NULITATEA TRANZACTIEI.

Conventia partilor, ca orice alt contract, este posibila de a fi atacata pe calea actiunii in anulare, pentru motivele de nulitate stipulate de lege. Nicio dispozitie procedurala nu justifica solutionarea actiunii in nulitatea tranzactiei in acelasi proces in care ea a fost depusa. Din contra, acestei actiuni ii sunt aplicabile prevederile art. 241 alin.1 C.proc.civ. Istanta va indruma partea titulara a actiunii in nulitate sa atace separat conventia si va proceda la suspendarea judecatii, in legatura cu care a fost prezentata tranzactia conetstata, de la data cand se va face dovada introducerii actiunii in nulitate si pana la solutionarea definitiva a acesteia.

Prin urmare, daca nulitatea tranzactiei ar fi cercetata in acelasi proces in care aceasta a fost depusa,in eventualitatea respingerii actiunii in nulitate, cum singura solutie posibila ar fi ca instanta sa ia cat de tranzactie printr-o hotarare neapelabila, aceasta ar priva partea care a cerut anularea de un grad de jurisdictie.

4.5. INSUFICIENTELE TRANZACTIEI.

Nimeni nu poate pune la indoiala avantajele tranzactiei, ca mijloc amiabil, operativ si eficient de stingere a unui litigiu. Totusi, nu trebuie ignorate sau minimalizate nici dezavantajele ei, intre care amintim: sub presiunea litigiului, tranzactia poate fi lezionara pentru una dintre parti, iar in stadiul actual al legislatiei leziunea nu poate fi invocata de catre major.

Prin vointa lor, partile impiedica exercitiul funcsiei jurisdictionale a instantei, transformand-o adeseori intr-un simplu organ de inregistrare. Partile pot simula litigiul pentru ca apoi, prin tranzactie, sa confere invoielii lor valoarea unui act autentic, obtinand astfel, totodata, un titlu cu forta executorie. Liberalismul procedural, pe temeiul principiului disponibilitatii in procesul civil, se poate infatisa nu numai ca virtute, dar si ca imperfectiune morala si juridica.