Clasificarea izvoarelor raportului juridic

Clasificarea izvoarelor raportului juridic

1.1.Izvoarele materiale si formale. 

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestari ale relatiilor sociale care genereaza norma juridica, indiferent de natura ei.

În literatura juridica, din perioada anterioara Revolutiei romane din Decembrie 1989, se deosebeau intr-o prima conceptie izvoarele de drept in sens material de izvoarele de drept in sens formal, primele avand in vedere conditiile materiale de existanta din societatea de atunci iar celelalte multiple forme de exprimare ale normelor juridice adica, referindu-ne la izvoarele dreptului civil, formele specifice de exprimare ale normelor de drept civil.

Într-o alta conceptie, in cadrul acestei literaturi erau deosebite izvoarele directe de izvoarele indirecte dar singurele adevarate izvoare ale dreptului civil erau considerate cele formale si anume actele normative intre acestea stabilindu-se o anumita ierarhie, tinand seama de principiul suprematiei legii.

Din aceasta succinta expunere rezulta ca in literatura juridica anterioara Revolutiei romane din Decembrie 1989 au existat diferite clasificari ale izvoarelor dreptului civil insa doctrina mentioneaza totdeauna ca izvoarele dreptului pozitiv sunt cele materiale si cele formale.

Modul de aparitie a ideii de dreptate si, in final, a dreptului este strans legat de acele realitati sociale care produc situatia juridica, adica forma de drept.În acest sens,constiinta individuala si constiinta sociala sunt, in ultima instanta, responsabile pentru aparitia dreptului, printr-un proces complex in care motivatiile, decurgand din interesele individului, din interesele diverselor grupuri si, in final din interesele obiective generale ale societatii, se interconditioneaza reciproc, construind in dialectica evolutiei lor o unitate extrem de complexa pe care o denumim, generic, izvor al dreptului.

Notiunea de izvor material al dreptului identifica tocmai aceste surse complexe de natura obiectiva si subiectiva, individuala si sociala care, la un moment dat, intr-o anumita conjunctura istorica, duc la aparitia dreptului.

Daca vorbim de izvor material al dreptului ca de un fenomen, idee, interes sau situatie care nu au inca existenta juridica, ci determina, la un moment dat, aceasta existenta .Raportul dintre faptul material si Dreptul pe care-l genereaza a fost constituit in doctrina ca un raport dintre "dat" si "construit".Problema se pune in sensul determinarii fenomenului care creeaza dreptul.Curentul normativist considera ca, in identificarea izvoarelor dreptului , accentul trebuie sa se puna pe "izvoarele de calificare", acestea fiind, in realitate, altceva decat "izvoare de constituire " a dreptului.Prin izvoare de calificare s-ar intelege,cu prioritate, modul in care se califica regulile de conduita ca reguli juridice. Cum se remarca,de altfel, in literatura juridica, diferenta, mai clar exprimata, dintre aceste opinii este aceea dintre o conceptie care vizeaza determinarea genetic a dreptului si o conceptie care se preocupa de aspectul gnoseologic al acestor izvoare. Izvorul material al dreptului se regaseste in relatia sociala , el este "datul" ce initiaza "constructul".

Prin izvorul de constituire sau izvor material al dreptului intelegem activitatea subiectiva a omului, precum si exploatarea acesteia in activitatea umana practica, obiectiva.Izvorul material al dreptului este extrem de amplu si de divers.De remarcat este , insa , faptul ca procesul cristalizarii izvorului material cuprinde, in principiu, doua faze si anume relatiile sociale ca atare, practica vietii umane, care, mai apoi, se constituie in constiinta juridica, in ideea necesitatii aparitiei reglementarii juridice.

Constiinta juridica sociala este o expresie a cunoasterii de sine a societatii, avand la baza cunoasterea de sine individuala.Ea este o expresie a sistemului dominant, la un moment dat, in societate, a carui natura istorica reprezinta garantia durabilitatii sale si transformarea ei in problema izvoarelor materiale ale dreptului apare ca un raport "dat" si "construct" este benefica deoarece altfel se elimina subiectivismul si arbitrariul din acest domeniu.

Problema izvoarelor dreptului are importanta nu numai in ceea ce priveste istoria dreptului pozitiv, ci si referitor la aplicarea efectiva a acestuia, devenind, prin aceasta, o chestiune de legalitate.Aceasta deoarece cunoasterea "dat-ului" normei juridice va conferi valente superioare practicarii acestei reguli de conduita.Practicianul trebuie sa tina seama, in aplicarea dreptului de ratiunea existentei sale, iar aceasta izvoraste din constiinta juridica sociala care, la randul ei, are la baza, asa dupa cum am aratat, un "dat".

În ceea ce priveste izvorul formal al dreptului, acesta se refera la forma exterioara a normei juridice.Izvoarele formale sunt: cutuma, legea, practica judecatoreasca, doctrina, contractual normativ.

1.2.Opinii formulate de autori romani si straini

Cel care a analizat, intr-o viziune originala la noi, problemele privind izvoarele dreptului, este profesorul Mircea Djuvara care a prezentat punctul sau de vedere si la Primul Congres International de Filozofie a Dreptului si Sociologie Juridica tinut la Paris in luna octombrie 1933.Desi a elaborat cu peste jumatate de secol in urma, punctul sau de vedere cuprinde notiunile de drept originar si de drept derivate cum si notiunea de drept pozitiv creat.

Acest autor insista asupra faptului ca adevaratul izvor de drept este dreptul originar , adica dreptul nou creat si nu dreptul derivat.Iar dreptul originar cuprinde nu numai actele creatoare de norme generale ci si unele acte creatoare de norme individuale.

M.Djuvara sustine ca izvoarele dreptului pozitiv sunt acte originare recunoscute ca fiind creatoare, adica acele acte din care se naste o norma generala sau individuala si care nu sunt cuprinse nici un mod virtual in normele generale preexistente.

Iata cum sintetizeaza el insusi aceasta opinie: () cand un act juridic, creator de norme generale sau chiar individuale nu-si trage validitatea dintr-o norma generala de compententa, existenta cel putin in mod virtual, in viata sociala o norma noua, generala sau individuala, de drept pozitiv, contrara sistemului in vigoare, el este in adevaratul inteles creator de drept pozitiv si este prin urmare ceea ce se poate numi un adevarat "izvor" de asemenea drept.

M.Djuvara afirma ca "dreptul pozitiv este secretiunea constiintei juridice a societatii".Izvorul material priveste continutul sursei juridice.El este produs de constiinta oamenilor determinate, la randul ei, in acest sens de relatii obiective si subiective care se nasc in relatiile interpersonal ce se manifesta in cadrul social-istoric, economic, politic ,cultural etc.

Putem spune, in aceasta ordine de idei, ca, cu cat este mai bogata in semnificatii viata sociala ,cu atat si determinarile obiective si subiective ale aparitiei normei juridice sunt mai numeroase si mai puternice.Exista , desigur, o "constiinta juridica " a societatii care naste dreptul pozitiv, dar este interesant de studiat modul acesteia de formare, deoarece aceasta constiinta colectiva isi are si ea originile ei, origini care se constituie in tot atatea surse ale juridicului.

Pe de alta parte, constiinta sociala, la formarea careia constiinta individuala are o importanta contributie , genereaza, la randul ei, constiinta juridica.Din aceasta din urma apare dreptul, ca atare, constiinta juridica sociala prefigurandu-se ca fiind izvorul material al dreptului.

În opinia lui Giorgio del Vecchio dreptul pozitiv este un dat al experientei si numai astfel poate fi integrat "in ordinea productiilor naturii".

Dupa Del Vecchio , aceasta integrare nu conduce neaparat la consideratia ca dreptul este "intotdeauna natural si in sens deontologic" ci, mai degraba, se poate ajunge la concluzia ca , desi dreptul , ca fapt, este a priori natural, el isi are izvorul si in natura umana.Acesta considera ca dreptul pozitiv corespunde vointei poporului sau, altfel spus, modurile in care vointa poporului sau, altfel spus, modurile in care vointa sociala predominanta se manifesta reprezinta in realitate, izvoarele dreptului, conducand, in ultima instanta, la acea dimensiune esentiala a naturii dreptului pozitiv care este natura sa umana.

W.Maihofer vorbea in teoria sa asupra "naturii lucrurilor" ca fundament ontologic al dreptului, despre legaturile conexe subiective-obiective specifice relatiilor sociale interpersonale, fiind evident ca norma juridica este determinata de existenta sociala.Exploarand conceptual de "natura a lucrurilor", Maihofer include in continutul lui "situatiile de viata".Acest tributar al scolii dreptului natural, se apropie cel mai mult de adevarata natura a izvorului material al dreptului, chiar si atunci cand se refera la situatiile de viata ca la niste "situatii culturale" de esenta, desigur, morala.

Cicero, referindu-se la izvorul dreptului, afirma ca acesta provine dintr-o " ratiune naturala care indeamna spre faptele drepte si abaterea de la delicate".