Consideratii generale privind ocrotirea persoanei in dreptul penal

Omul reprezinta suprema creatie a lumii. Lamurirea naturii si a conditiei sale de existenta in lume a constituit problema cea mai de seama din toate timpurile si din toate locurile.

Ocrotirea omului prin norme juridice raspunde in primul rand unui interes manifestat totdeauna in drept fata de atributele persoanei ca valori general - umane. Apararea persoanei constituie o trasatura constanta, comuna tuturor sistemelor de drept.

Viata omului apare ca valoare primara si absoluta, indispensabila manifestarii in sine si, ceea ce este mai important, conditie a continuitatii biologice a grupului social. Titus Lucretius afirma: vitague manicipis nulli datur, omnibus usu (viata nu este proprietatea nimanui, ci uzufructul tuturor), atragand astfel atentia asupra importantei valorii vietii persoanei, sub aspectul generatiilor si permanentei omului in lume.

In orice oranduiala sociala, viata a fost ocrotita de lege, nu atat ca fenomen biologic, ci, in primul rand ca fenomen social, ca valoare primara si absoluta a oricarei societati, ca o conditie indispensabila a insasi existentei sociale omenesti.

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violenta s-a impus inca din epocile cele mai indepartate. Masurile impotriva celor care ucideau persoane din aceeasi colectivitate nu erau insa axate pe ideea de vinovatie, ci pe necesitatea de aparare si conservare a echilibrului necesar supravietuirii grupului.

Cea mai veche colectie de legi cunoscuta este "Codul regelui Hamurappi din Babilon" (1792 - 1750 i.e.n.) care are la baza legea talionului si contine dispozitii cu caracter destul de evoluat.

In Grecia Antica, reinnoirea si sistematizarea legilor vechi apartine lui Lycurg.

La romani, prima lege scrisa este "Legea celor XII Table", care dateaza din secolul al V-lea i.e.n. si ea consacra in materie penala legea talionului si facea distinctie intre crimen publica si delicta privata. Omorul era considerat crima publica si avea denumire speciala de parricidium, adica infractiune, care consta in suprimarea vietii unei persoane libere in comunitate.

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au pastrat. Ele sunt amintite de Iordanes, care arata ca regele dac Burebista si-a luat ajutor pe Decleneu si a dat poporului dac legi scrise potrivit cu noua structura a societatii.

In perioada stapanirii bizantine se apica Bazilicalele, o colectie de legi civile si penale elaborata treptat in capitala Imperiului roman de rasarit.

In aceasta perioada, cat si in cea urmatoare, de cristalizare si formare a statelor feudale romane, continua sa aiba aplicare dreptul cutumiar sau nescris.

Primele legiuiri romanesti sunt "Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti" (1646) si "Indreptarea legii" (1652). In aceste legi, omorul era reglementat in spiritul dominant al vremii, adica cu asprime si discriminare.

Ultima legiuire feudala a fost Legiuirea Caragea, care a intrat in vigoare la 1 septembrie 1818 si s-a aplicat pana la 1 decembrie 1865.

Sub denumirea generica de "omor", Codurile penale de la 1865, 1937, 1969 incrimineaza faptele care aduc atingere vietii omului, ca atribut fundamental si indispensabil al persoanei umane.

Apararea persoanei si indeosebi a vietii, constituie o preocupare comuna a tuturor sistemelor de drept.

La 10 decembrie 1948 Adunarea Generala a O.N.U. a proclamat "Declaratia Universala a drepturilor omului" in al carei cuprins sunt stipulate drepturile fundamentale, aratandu-se ca :

- "toate fiintele se nasc libere si egale in demnitate si drepturi; orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si securitatea persoanei sale; nimeni nu poate fi tinut in sclavie, nici in servitute, sclavajul si comertul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul sau, corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale, in executarea drepturilor si libertatilor sale, nici un om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin lege, inclusiv a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica."

Acest drept este prevazut si in alte documente internationale, precum : conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale (ART. 2), Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a O.S.C.E.

Declaratia Universala a drepturilor omului a declansat un vast proces de elaborare a unui numar mare de reglementari.

Constitutia Romaniei din decembrie 1991, acorda, in Cap. II drepturile si libertatile fundamentale" o noua insemnatate ocrotirii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, cuprinzand asemenea principii, cum sunt : garantarea dreptului la viata, precum si a dreptului la integritate fizica si psihica ale persoanei (art. 22 al.1); libertatea individuala si siguranta persoanei (art. 23); inviolabilitatea domiciliului si a resedintei (art. 27); secretul corespondentei, interzicerii muncii fortate (art. 39).

Concretizarea dispozitiilor constitutionale s-au materializat in dispozitii penale ale Codului penal ce sanctioneaza cele mai grave atentate impotriva persoanei: omor, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncucidere, uciderea din culpa.

Asezarea infractiunilor contra persoanei in titlul al II-lea din partea speciala a Codului penal, imediat dupa infractiunile contra sigurantei statului, subliniaza importanta deosebita ce se acorda ocrotirii persoanei.

Sectiunea 1.

Aspecte comune ale infractiunii contra vietii

Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si in jurul sau se formeaza si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale, ocrotind aceste valori, implicit sunt aparate toate relatiile sociale.

Insusirile persoanei sunt constituite in valori pe care statul are menirea si obligatia sa le ocroteasca, sa le asigure existenta si dezvoltarea, valori ce nu reprezinta realitati izolate, exclusiv individuale, ci au o importanta sociala.

In analiza infractiunilor contra vietii, ar trebui sa se distinga intre obiectul juridic al infractiunii contra persoanei, intre obiectul juridic specific fiecareia dintre infractiunile componente ale acestei categorii si obiectul material al infractiunii.

Infractiunile in Codul penal italian, infractiunile contra persoanei sunt prevazute in Titlul XII - Cartea a II-a, Capitolul 1, fiind dedicat delictelor contra vietii.

Noul Cod penal francez, in titlul II - denumit "Fapte care prejudiciaza persoana umana" - incrimineaza faptele indreptate contra vietii persoanei in doua sectiuni ale Capitolului 1 si anume: "Fapte voluntare contra vietii" si "Fapte involuntare contra vietii".

Codul penal german reglementeaza infractiunile contra vietii in Capitolul 16, unde este incriminata uciderea unei persoane in conditii agravante (paragraful 211); uciderea unei persoane in conditii neagravante (paragraful 212) uciderea unei persoane in conditii atenuante (paragraful 216); pruncuciderea (paragraful 217).

Codul penal spaniol cuprinde infractiuni contra persoanei in Titlul VIII-Cartea a II-a.

Capitolul 1 - Paricidul (art. 405); Asasinatul (art. 406); Omorul simplu (art. 407);

Capitolul 2 - Pruncuciderea (art. 410);

Capitolul 3 - Avortul;

Capitolul 4 - Vatamarile.

Codul penal model american incrimineaza omorul in art. 210.1 - 210.4 atat in cazul intentiei directe (murder) cat si cu intentie indirecta (manalanghet) sau din neglijenta (negligent).

Obiectul juridic comun propriu intregului grup al infractiunilor contra persoanei il constituie relatiile sociale a caror formare, normala desfasurare si dezvoltare sunt legate de ocrotirea atributelor esentiale inerente oricarei persoane, considerate laolalta: viata, integritate, sanatate, libertate sau onoare.

Omul reprezinta o realitate care tocmai pentru aptitudinea si rolul pe care-l are in formarea si desfasurarea relatiilor sociale, este considerat cea mai importanta valoare sociala. Ca expresie a vointei sociale, legea penala apara viata omului nu ca un individual, ci ca un bun social, ca o valoare pentru existenta colectivitatii insasi. Acesta indreptateste pe legiuitor sa pretinda tuturor cetatenilor sa-si respecte reciproc viata si sa se abtina de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale si, implicit, intereselor vitale ale comunitatii.

Dar alaturi de obiectul juridic generic care constituie principalul criteriu de clasificare in grupe mari a infractorilor, exista obiectul juridic special. Acesta pentru ca obiectul juridic generic este pus in pericol sau vatamat intr-un mod specific si in variantele sale componente, iar nu in totalitatea acestora. Acesta cuprinde relatiile sociale care privesc - separat - diversele atribute esentiale ale persoanei - viata, libertatea, sanatatea etc. Este criteriul de clasificare a infractiunilor contra persoanei care se impart in subgrupe, cuprinse in capitole separate : infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, infractiuni privitoare la viata sexuala, infractiuni contra demnitatii.

Aceste drepturi, denumite si drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele sunt garantat si se ocroteste personalitatea omului, atat sub aspect fizic si material, impotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale corporale, cat si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta in societate.

Viata omului dobandeste adevarata semnificatie si valoare numai in cadrul relatiilor sociale; dreptul nu reglementeaza decat relatii sociale si nu o ipotetica relatie a individului cu el insusi, explicandu-se, astfel, de ce nu este posibila incriminarea si sanctionarea incercarii de sinucidere.

Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa-si ridice viata sau ca fapta nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca, in aceasta situatie, nu se poate vorbi de o relatie sociala cu privire la viata[1].

O persoana nu poate stabili relatii socia1e cu sine insasi, ca urmare, lipseste obiectul juridic special al ocrotirii penale, adica relatia sociala care se creeaza in jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita o valoare sociala.

Vincenzo Manzini sublinia ca viata, ca interes protejat de lege, se bucura de ocrotire ca relatie intre oameni, deoarece dreptul penal se preocupa numai de raporturile intre oameni, intre acestia si colectivitate, si nu de actiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite fata de propria persoana; daca acestea nu lezeaza colectivitatea, ele n-au relevanta juridica.

Activitatea infractionala indreptata impotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materiala, ca o totalitate de functii si procese organice care mentin o persoana in viata, ca o unitate anatomica si fiziologica, fizica si psihica, atunci cand prin «actiune» sau «inactiune» ilicita sunt vizate valori precum viata, integritatea corporala

Ceea ce este un obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care este persoana in viata careia i-a suprimat ori s-a incercat sa i se suprime viata. Dupa consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine victima; din subiect pasiv devine numai obiect material al infractiunii. In acest caz, obiectul material este corpul lipsit de viata al persoanei ucise. In caz de tentativa insa, persoana continuand sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda in totul cu cele ale obiectului material.

Nu are relevanta daca acel corp apartine unei persoane tinere sau in varsta, daca persoana este sau nu in deplinatatea facultatilor psihice sau fizice. Este necesar insa ca persoana respectiva sa fie in viata, indiferent daca a fost si viabila in momentul nasterii, ori daca este normala sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adica are sau nu o constitutie care sa prezunie ca va trai mai departe[2].

Nu are importanta nici daca victima ar fi un muribund sau o persoana pe care o astepta o moarte apropiata (stabilirea timpului cat persoana ar mai fi trait daca nu era ucisa este lipsita de orice relevanta sub aspectul existentei infractiunii) si nici daca era pe punctul de a-si ridica singura viata; legea noastra penala nu acorda nici o relevanta consimtamantului victimei (euthanasia -un vast obiect de cercetare - nefiind consacrata in nici o legislatie, legiuitorul manifestand o explicabila prudenta in a permite suprimarea vietii la cererea unei persoane, oricat de motivata ar fi o atare solutie), persoana beneficiaza de circumstante atenuante dar fapta nu ramane nepedepsita[3].

Se cere insa ca faptuitorul sa actioneze asupra corpului acesteia si nu asupra propriului corp (aceste situatii de regula nu au relevanta penala, decat daca se aduce, concomitent atingere si altor valori).

Referitor la situatiile concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane este dificil de adoptat reguli absolute. Medicii iau in considerare insa, doua situatii distincte, si anume: moartea clinica, determinata de incetarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circulator si moartea cerebrala sau biologica (se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga, in functie de cauza mortii).

Intre aceste doua momente, desi functiile sistemului nervos central, respirator si circulator sunt oprite, viata mai poate fi salvata[4], in unele cazuri, daca se intervine prin metodele de reanimare, lucru care nu mai este insa posibil dupa ce a intervenit moartea cerebrala sau biologica.

In ceea ce priveste fapta putativa, avandu-se in vedere exercitarea unor actiuni periculoase asupra unei persoane care in momentul comiterii nu se afla in viata, s-a pus problema ca acest fapt sa fie considerat ca tentativa de omor.

Spre solutia aceasta este inclinata mai ales jurisprudenta, in dorinta ei de a nu lasa nesanctionata o atitudine deosebit de periculoasa pentru societate, atitudine care s-a si obiectivizat.

In ceea ce priveste subiectul activ nemijlocit (autorul) al infractiuni1or contra persoanei, poate sa fie orice persoana deoarece, de regula, legea nu prevede cerinte ca subiectul sa aiba vreo calitate.

Numai la unele infractiuni legea cere ca subiectul activ sa aiba o anume calitate (de exemplu: la pruncucidere, subiectul trebuie sa aiba calitatea de mama a nou-nascutului; la infractiunea de incest subiectul trebuie sa fie un ascendent sau descendent, ori frate sau sora).

La alte infractiuni calitatea subiectului activ atrage incadrarea faptei intr-o varianta agravata a infractiunii, ca de exemplu, la omorul din culpa, cand subiectul este conducator de autovehicul.

Infractiunile contra vietii savarsite cu intentie se pot comite si in participatie (coautorat, instigare, complicitate), fie ca este vorba de participatie proprie sau improprie, in afara de cazul cand subiectul activ trebuie sa aiba calitate determinata (calitatea de mama a nou-nascutului). In acest caz, coautoratul este exclus.

Subiectul pasiv (victima) al infractiunilor contra vietii este persoana fizica lezata prin savarsirea faptelor incriminate.

De regula, subiectul pasiv al infractiunii poate fi orice persoana, numai rareori legea cere o anumita ca1itate subiectului pasiv (exemplu: calitatea de copil nou-nascut in cazul art.177 C.pen., alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravanta a infractiunii (exemplu: calitatea de sot sau ruda apropiata la inflactiunea de omor ca1ificat).

Subiectul pasiv devine victima infractiunii dupa savarsirea faptei, iar, uneori, poate avea un rol semnificativ in producerea rezultatului infractional, studierea rolului victimei in provocarea faptei ilicite nu constituie, insa, o procupare a dreptului penal, ci a criminologiei.

Sub aspectul elementului material, aceste infractiuni se comit, de regula, prin actiune (ucidere, lovire).

La unele infractiuni elementul material nu se poate rea1iza decat prin actiune, alte infractiuni permitand si inactiunea (exemplu: pruncuciderea).

Infractiunile de omucidere sunt infractiuni de comisiune, adica cele prin care se incalca preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreste. Acest precept poate fi incalcat insa, atat printr-o fapta comisiva, cat si printr-o omisiune (omisiune improprie).

Actiunea este directa cand faptuitorul, prin propria sa energie, provoaca, nemijlocit, moartea victimei (prin impuscare, injunghiere, otravire, inecare, sufocare, strangulare etc.).

Actiunea este indirecta cand faptuitorul se foloseste de anumite mijloace sau procedee, de anumite forte straine, stari psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situatii preexistente, concomitente sau survenite si prin acestea provoaca moartea victimei (folosirea unui animal salbatic, a unei reptile veninoase, comunicarea unei stiri false de natura sa-i provoace victimei, in urma unei puternice emotii, un infarct etc.).

Omucidere prin inactiune exista cand faptuitorul omite sa indeplineasca un act la care era obligat, spre a impiedica efectul unor factori care putea provoca moartea victimei; o astfel de obligatie de interventie ar putea rezulta din indatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale pe care le are cu victima (parinti, copii, sot, tutore) sau din activitatea sa anterioara (cel care a pus pe cineva in pericol, o persoana, este obligat sa intreprinda actiuni de salvare).

In toate cazurile infractiunile contra vietii persoanei (care sunt infractiuni de rezultat), se produce si o urmare imediata - suprimarea vietii victimei prevazuta expres sau implicit in textul de incriminare.

Intentia este directa cand faptuitorul prevede ca prin fapta sa (fie actiune, fie inactiune) va produce moartea unei persoane si urmareste anume producerea acestui rezultat.

Intentia este indirecta cand autorul, desi nu urmareste producerea rezultatului aflat in reprezentarea sa, il accepta.

Culpa, intalnita la infractiunea de ucidere din culpa in ambele forme, exista cand faptuitorul prevede ca, prin activitatea sa, va produce moartea, nu doreste si nu accepta acest lucru, dar spera, fara temei, ca acest rezultat sa nu se produca (culpa cu prevedere) sau cand faptuitorul nu a prevazut producerea rezultatului, dar in conditiile date, trebuia si putea sa prevada aceasta (culpa simpla - neglijenta).

Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si a modalitatilor acesteia, corespunzatoare fiecarei forme, prezinta importanta pentru incadrarea juridica a faptei si, uneori, pentru individualizarea pedepsei (sanctiunii).

Mobilul cu care a actionat faptuitorul sau scopul urmarit de acesta nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii ci doar pentru dozarea pedepsei, dar ca exceptie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul, fie ca o cerinta a textului incriminator, fie ca o circumstanta agravanta.

Infractiunile contra vietii persoanei sunt susceptibile de regula de o desfasurare in timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele pregatitoare sau tentativa, care, desi posibila, la majoritatea infractiunilor contra vietii, totusi nu este incriminata ca atare.

Tentativa este posibila sub forma celor 3 situatii: imperfecta, perfecta si improprie, legea nu sanctioneaza insa tentativa decat in cazul omorului.

Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata, descrisa in norma de incriminare. Faptele contra vietii persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple, calificate (atenuate, agravate)[5].

Fiecare modalitate normativa poate cunoaste, la randul ei, numeroase modalitati faptice, de realizare concreta, determinate de imprejurarile in care fapta a fost comisa, in raport cu mijloacele folosite, cu locul si timpul, cu relatiile dintre infractor si victima, cu mobilul. 

In ceea ce priveste sanctiunea acestor infractiuni, legea prevede unele dintre cele mai aspre sanctiuni.

Sectiunea 2

Reglementarea infractiunii de pruncucidere

In conformitate cu art. 177 C.pen. consta in uciderea copilului nou nascut, savarsita imediat dupa nastere de catre mama aflata intr-­o stare de tulburare pricinuita de nastere. Se pededepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani .

Pruncuciderea constituie o forma particulara a infractiunii de omor, savarsita in conditii speciale care justifica atenuarea sanctiunii penale.

Exista anumite stari psiho-fiziologice provocate de nastere care, fara a echivala cu o stare de inconstienta si, deci, fara a exclude capacitatea psihica a faptuitorului, sunt de natura sa explice, intr-o anumita masura, uciderea copilului nou-nascut, savarsita de mama sa, indiferent daca acesta este un copil din cadrul sau din afara casatoriei.

Sectiunea 3

3.1. Pruncuciderea - referinte istorice in legislatia romana.

3. 1. Pruncuciderea in Codul penal de la 1864.

In Codul penal de la 1864 denumirea de «pruncucidere» era folosita pentru «omorul copilului sau nascut de curand» de catre mama sa (art.230), care se pedepsea conform art. 232, alin. 1 cu munca silnica pe viata.

Pruncuciderea era sanctionata cu o pedeapsa mai mare - recluziunea - (in loc de munca silnica pe viata), cand era savarsita de catre mama asupra unui copil nelegitim (art.232, alin.2).

Codul penal din Transilvania, in art. 284, pedepsea, de asemenea, cu recluziune pana la 5 ani, pe mama care, cu intentie, isi va ucide copilul natural in timpul nasterii sau imediat dupa nastere.

3. 2. Pruncuciderea in Codul penal de la 1936.

Art.465 «Mama care isi ucide copilul natural inainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul starii civile, ea comite crima de pruncucidere si se pedepseste cu temnita grea de la 3 la 5 ani» .

Codul penal din 1936, fata de imprecizia expresiilor "nascut de curand" sau "imediat dupa nastere", a dat o formulare mai clara -dispozitiei de incriminare a pruncuciderii, prevazand in art.465 ca "savarseste aceasta infractiune mama care isi ucide copilul natural inainte de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul starii civile".

Atat in Codul penal de la 1864, cat si in Codul penal de la 1936 nu se admitea o sanctiune mai severa decat pentru cazul cand copilul nou-nascut era nelegitim, iar fapta era savarsita de mama naturala.

Faptul ca, in trecut, se sanctiona mai bland mama care-si ucidea copilul natural inainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul starii civile ( 15 zile), era justificat de starea de tulburare a mamei care a dat nastere unui copil in afara casatoriei, de rusinea pe care o incearca mama aflata in aceasta situatie, teama de dezonoare si de oprobiul general, sentimente care, pe fondul slabiciunii fizice si psihice pricinuite de nastere, puteau sa determine mama sa-si ucida copilul.

In antichitate pruncuciderea era pedepsita la fel de sever ca si orice alta forma de omor.

La fel, legile medievale nu distingeau intre infanticid si orice alta omucidere. Unele legi prevedeau chiar o pedeapsa mai grava (arderea pe rug) pentru aceasta fapta.

Cessare Beccaria combatand cu vehementa legiuirile feudale, a fost promotorul ideii ca mama naturala trebuie pedepsita mai bland. El avea in vedere mai ales pe mama care, in urma unui viol sau a altor imprejurari deosebite, dadea nastere unui copil si care se vedea in alternativa: dezonoarea ori uciderea copilului.

Mai tarziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificata, pornindu-se de la ideea ca mama naturala se gasea dupa nastere, intr-o situatie deosebit de grea, datorita atmosferei generale de condamnare a femeii care a dat nastere unui copil in afara casatoriei: opinia publica era intoleranta la asemenea acte.

Pe de alta parte, situatia mamei era agravata de lipsurile economice in care se zbatea, lipsita de sprijinul tatalui copilului si de ajutorul colectivitatii.

Tinand cont de aceste circumstante, toate legislatiile moderne au prevazut un regim juridic mai bland pentru fapta mamei naturale care isi ucide copilul imediat dupa nastere.[8]

Aceasta conceptie s-a oglindit in Codurile penale ale majoritatii tarilor.

Inspirandu-se din Codul penal francez, Codul penal roman din 1965 are o prevedere similara (art.232, alin.2), tot astfel si Codul penal din 1937.[9]

3.3. Pruncuciderea in Codul penal din 1968

Infractiunea de pruncucidere prevazuta in art. 177 C.pen. este -concluzionata ca fiind "Uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere de catre mama aflata intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Noul cod penal oglindeste o alta conceptie asupra pruncu-ciderii, in raport de realitatile actuale, in care nasterea unui copil in afara casatoriei nu mai pune in fata mamei acea altemativa dramatica care sa-i inspire ganduri criminale.

In trecut, sentimentul disperarii pe care il incerca mama naturala era provocat mai ales de primejdia lipsurilor materiale care o amenintau stiind ca ii va fi refuzat orice ajutor din partea parintilor, a rudelor, prietenilor, ca si din partea societatii, ca va avea greutati in vederea stabilirii patemitatii copilului, s .a..

Sanctionarea mai blanda a pruncuciderii nu insemna decat recunoasterea realitatii acestor situatii care puteau duce la disperare pe mama naturala.[10]

Se afirma insa intr-o opinie ca, acesta concept al infractiunii de pruncucidere reprezinta rezultatul gandirii juridice fundamentata pe noile conditii social-economice. Asadar, daca altadata se pornea de la situatia deosebit de grea in care mama naturala se gasea dupa nastere, situatie ce justifica intrucatva actul ei, astazi in tara noastra, cand intreaga legislatie acorda o ocrotire speciala (atat material cat si moral) mamei si copilului (indiferent ca este "copil din flori" sau din timpul casatoriei) tratamentul atenuant al pruncuciderii nu-si mai gaseste justificarea de mai sus[11].

In alta opinie, se sustine ideea potrivit careia, fenomenul de marginalizare si stigmatizare a mamei care naste un copil din afara casatoriei, nu poate fi ignorat nici chiar in zilele noastre, mai a1es din punctul de vedere al repercusiunilor asupra starii psihice a femeii insarcinate. In opinia acestora, se impune o revedere a dispozitiei de incriminare a faptei de pruncucidere, in sensul ca, legea penala sa-si indrepte atentia indeosebi asupra situatiei grele a mamei naturale supuse unor puternice presiuni psihice si economice care o imping spre gestul disperat de a-si ucide copilul imediat dupa nastere.[12] De asemenea, legea sa ofere organelor judiciare o mai mare diversitate de elemente carora sa li se poata conferi valoare cauzala in procesul deteminarii starii dc tulburare in care se afla mama imediat dupa nastere, iar instanta ar trebui sa aiba posibilitatea sa aprecieze, in raport cu probele administrate (inclusiv expertiza medico-legala) daca intr-un caz concret sunt sau nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii.

Se arata, in aceeasi opinie ca este discutabila solutia legiuitorului de a sterge deosebirea dintre victima infractiunii, copil nascut in afara casatoriei si copilul nascut in cadrul casatoriei, desi cele doua situatii sunt profund deosebite, ca si presiunea psihologica sub care actioneaza mama in aceste situatii.

Astfel, noul Cod penal incriminand pruncuciderea, a tinut seama de datele oferite in special de stiinta medicala, potrivit carora exista situatii cand, din cauza nasterii si imediat dupa aceasta, femeia poate avea anumite stari ce-i pot provoca o tulburare fizica si psihica de natura sa o impinga la uciderea propriului copil. Dar, in aceasta situatie se poate gasi nu numai mama care a dat nastere unui copil in afara casatoriei, dar si mama casatorita, procesele fiziologice ale nasterii nefiind conditionate de existenta sau nu a casatoriei[13].

A fost deci firesc ca, in reglementarea noului Cod penal, continutul infractiunii de pruncucidere sa corespunda noii conceptii cu privire la cauza care justifica atribuirea unui grad redus de pericol social generic acestei infractiuni.

3.4. Reglementarea infractiunii de pruncucidere in Codul penal in vigoare.

Pruncuciderea, potrivit art. 177 C.pen. consta in «uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere de catre marna aflata intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere»[14].

Prevederile acestui articol au ramas nemodificate in raport cu Codul penal din 1968. Legiuitorul a considerat ca textul corespunde intru totul realitatii si neconsiderand ca ar fi necesare modificari.

Se considera ca o persoana, pentru a putea fi responsabila de fapta pe care o savarseste, in viziunea legislatiei penale romane, trebuie sa posede capacitatea de a hotara in mod liber asupra actiunilor sale, teza clasica care fundamenteaza raspunderea penala in general, pe ideea libertatii omului de a lua o hotarare in cunostinta de cauza.

In noua ei redactare, pruncuciderea excepteaza, intr-o anumita masura, de la acest principiu, deoarece admite ca nu exista un singur concept "responsabilitatea" (cu corelativul sau "iresponsabilitatea") ci si o stare intermediara, cu un grad mai redus de participare a vointei libere la savasirea actului infractional, asa-numita "responsabilitate partiala".

Reglementata ca atare, pruncuciderea constituie un tip aparte de omucidere, o varianta de specie cu denumire proprie si cu o existenta independenta; se poate vorbi deci de "o fapta de omor sanctionata mai bland, tinand cont de conditiile speciale in care actioneaza subiectul activ al infractiunii".[15]

Codul penal italian in art.578 priveste fapta mamei "care provoaca moartea propriului copil nou-nascut imediat dupa nastere sau al fatului in timpul nasterii, atunci cand acesta se afla intr-o stare de abandon material si moral in timpul nasterii sau imediat dupa nastere". Legiuitorul italian a avut in vedere, la incriminarea faptei, doua variante normative ale acestei infractiuni, dupa cum mama isi ucide copilul in timpul nasterii sau imediat dupa nastere.

Prima varianta normativa - FETICIDUL - presupune ca sarcina a fost dusa pana la capat, moartea ca atare fiind provocata "in timpul nasterii", adica din momentul in care incepe desprinderea fatului de uterul matern, pana in momentul cand fatul isi incepe existenta autonoma.

A doua varianta normativa - INFANTICIDUL - presupune ca nou-nascutul este expulzat si isi incepe existenta autonoma, iar mama il ucide in perioada imediata dupa nastere. Se cere conditia ca nou-nascutul sa fie viu la nastere, dar nu este necesar ca el sa fie si viabil.

Sfera motivelor care o determina pe mama copilului sa comita uciderea si care justifica un tratament sanctionar atenuat este mai larga in conceptia acestui cod decat in legislatia penala romaneasca si include atat considerente de ordin moral, psihologic, cat si considerente de ordin material, social. Jurisprudenta italiana in solutiile pronuntate in materie se refera la starile de tulburare, de singuratate, marginalizare la situatia economico - sociala si lipsa de afectivitate resimtita de catre mama in momentul nasterii sau in timpul nasterii.[16]

Codul penal rus, un cod recent adaptat in 1996, incrimineaza de asemenea pruncuciderea ca un omor de sine statator si atenuat, datorita faptului ca sarcina (indeosebi cea nedorita), ca si nasterea, pot actiona nefavorabil asupra psihicului mamei.

In art. 106 este definita pruncuciderea ca "uciderea de catre mama a copilului nou-nascut, in timpul sau imediat dupa nastere, in conditii de trauma psihica ori in stare de tulburare psihica care nu exclude responsabilitatea", pedeapsa prevazuta fiind inchisoarea pana la 5 ani. In doctrina si jurisprudenta rusa s-a subliniat ca deseori la femeile insarcinate se constata stari ipohondrice, de impulsivitate sau de tulburare. Starea patologica a femeii insarcinate in momentul savarsirii acestei infractiuni, reprezinta si in legislatia penala rusa, o circumstanta atenuanta. La aceasta, deseori, se adauga si alte circumstante personale, precum rusinea de cei din jur cand copilul s-a nascut in afara casatoriei, greutatile materiale legate de cresterea copilului.

O reglementare asemanatoare o gasim in Codul penal elvetian adoptat in 1936, cu modificarile ce i-au fost aduse pana in aprilie 1996, care in art. 116 incrimineaza fapta mamei "care isi ucide copilul in timpul nasterii sau cat timp ea se gaseste sub influienta starii puerperale, sub denumirea de infaticid."

Codul penal german reglementeaza infractiunea de pruncucidere in prima sectiune a Capitolului I si anume "Fapte voluntare contra vietii."

Codul penal spaniol reglementeaza pruncuciderea in art. 410 din Capitolul 2.

Analizand solutiile consacrate in legislatia penala a altor state europene rezulta ca pruncuciderea este considerata, in general, o varianta atenuata a infractiunii de omor. Considerentele pe care se fundamenteaza incriminarea sunt fie de ordin social, fie de natura psihologica sau mixta.