Elaborarea si adoptarea unui nou cod penal - expunere de motive

ELABORAREA SI ADOPTAREA UNUI NOU COD PENAL - EXPUNERE DE MOTIVE

I. CONSIDERATII GENERALE

1. Elaborarea si adoptarea unui nou Cod penal reprezinta un moment crucial in evolutia legislativa a oricarui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simpla manifestare a vointei politice, ci reprezinta, in egala masura, un corolar al evolutiei economico-sociale dar si a doctrinei si jurisprudentei.

Elaborarea unui cod (penal, civil, comercial etc.) presupune, asadar, mai multe premise: o evolutie a relatiilor sociale, care face ca vechile reglementari sa apara ca depasite; o activitate de cercetare stiintifica laborioasa, desfasurata in prealabil si menita sa identifice necesitatile de reglementare relevate de doctrina si practica; cunoasterea aprofundata a celor mai recente tendinte ale legislatiilor nationale din Europa si a normelor europene in domeniul considerat.

Profundele transformari in plan politic, social si economic, suferite de societatea romaneasca in cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal in vigoare, si mai ales in perioada de dupa 1989, nu lasa loc pentru nicio indoiala in privinta necesitatii adoptarii unui nou cod penal.

Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului cod penal a fost constituita in cadrul Ministerului Justitiei o comisie formata din cadre didactice universitare, judecatori, procurori, cu participarea reprezentantilor Consiliului Legislativ. Pe parcursul procesului de elaborare a proiectului comisia a avut privilegiul sa beneficieze de colaborarea si sprijinul unor renumiti specialisti in materie precum prof. univ. dr. Jean Pradel, profesor emerit al Universitatii din Poitiers, prof. univ. dr. George Antoniu - directorul Institutului de Cercetari Juridice al Academiei - , prof. univ. dr. Costica Bulai si prof. univ. dr. Valerian Cioclei – ambii din cadrul Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti. De asemenea, a existat o foarte buna colaborare cu judecatorii si procurorii de la instante si parchete, care prin criticile si sugestiile formulate asupra reglementarilor propuse in proiect au influentat semnificativ optiunea finala in favoarea anumitor solutii, disponibilitatea si interesul de care au dat dovada trebuind subliniate in mod deosebit.

2. In elaborarea proiectului s-a urmarit pe de o parte, valorificarea traditiei legislatiei penale romane, iar pe de alta parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinta in dreptul penal european. Aceste doua directii avute in vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atenta a evolutiei legislatiei penale romane. Astfel, in valorificarea traditiei legislatiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele mentinute si de Codul penal in vigoare. Asa cum este cunoscut, codul din 1936 a avut doua surse de inspiratie principale – codul penal italian si codul penal din Transilvania (in esenta, de inspiratie austriaca). In acelasi timp, este o realitate ca, in prezent, reglementarile penale cu cea mai larga influenta in dreptul european apartin in continuare spatiului german si italian. Convergenta reglementarilor propuse de proiect cu cele din aceste legislatii, si cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elvetian, portughez), a permis valorificarea creativa a traditiei nationale concomitent cu realizarea unor reglementari racordate la tendintele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea fata de traditia italo-germana nu presupune insa preluarea unor dispozitii din aceste legislatii in forma in care ele se regaseau la momentul elaborarii Codului penal din 1936, ci, dimpotriva, luarea in considerare a evolutiilor intervenite in aceste sisteme, a teoriilor si reglementarilor moderne dezvoltate intre timp.

Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat optiunii comisiei de elaborare a Legii nr.301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal in 1936) ca principala sursa de inspiratie pentru reglementarile nou introduse. Aceasta orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus insa in nici un caz ignorarea solutiilor adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre tarile scandinave.

Au fost, in egala masura, pastrate o serie de institutii specifice legislatiei penale romane, unele introduse prin Codul penal in vigoare, care si-au dovedit functionalitatea (spre exemplu, a fost mentinuta participatia improprie, desi majoritatea legislatiilor opereaza in aceste ipoteze cu institutia autorului mediat). Nu in ultimul rand, au fost preluate din Legea 301/2004, dar mai ales din anteproiectul intocmit de Institutul de Cercetari Juridice care a stat la baza elaborarii proiectului respectivei legi, o serie de elemente in acord cu tendintele actuale ale legislatiilor penale europene (renuntarea la institutia pericolului social, consimtamantul victimei etc.).

3. In ceea ce priveste partea speciala, sub aspectul sistematizarii, s-a renuntat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai intai infractiunile care aduc atingere persoanei si drepturilor acesteia si abia dupa aceea infractiunile care aduc atingere atributelor statului. Aceasta structura se regaseste la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franta, Portugalia, etc. si reflecta conceptia actuala privind locul individului si al drepturilor si libertatilor acestuia in ierarhia valorilor care se bucura de protectie, inclusiv prin mijloace penale.

In acelasi timp, proiectul aduce o reasezare, in limite normale, a tratamentului sanctionator pentru infractiunile incriminate in partea speciala. Noile prevederi nu trebuie intelese ca o simpla diminuare a limitelor de pedeapsa, ce ar determina o slabire a represiunii penale. Ele sunt expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei in reintegrarea sociala a persoanelor care au comis infractiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat ca nu marirea exagerata a limitelor de pedeapsa este solutia eficienta pentru combaterea criminalitatii. Astfel, desi pedeapsa pentru furtul calificat este in legea in vigoare inchisoarea de la 3 la 15 ani, aceasta sanctiune legala – nemaiintalnita in nici un alt sistem de drept din Uniunea Europeana - nu a dus la o scadere semnificativa a numarului acestor fapte. De altfel, in perioada anilor 2004, 2005 si 2006 aproximativ 80% dintre pedepsele aflate in curs de executare prin privare de libertate pentru furt si furt calificat erau de cel mult 5 ani inchisoare, ceea ce indica faptul ca instantele de judecata nu au simtit nevoia sa aplice sanctiuni spre limita superioara maxima prevazuta de lege ( 12 ani in cazul furtului simplu respectiv 15 ani, 18 ani si 20 de ani in cazul furtului calificat). Pe de alta parte, intervalul extrem de larg dintre limita minima si cea maxima a pedepsei ( unu la 12 ani, 3 la 15 ani, 4 la 18 ani) a dus in practica la solutii mult diferite in ceea ce priveste pedepsele concret aplicate pentru fapte asemanatoare ori la pedepse mari pentru infractiuni cu o periculozitate scazuta, fapt care nu asigura caracterul previzibil al actului de justitie. Solutia de dorit nu este deci o majorare dusa la absurd a limitelor de pedeapsa, care nu face altceva decat sa nesocoteasca ierarhia valorilor sociale intr-o societate democratica (spre exemplu, furtul unui autoturism ce valoreaza mai mult de 200.000 RON este sanctionat de legea astazi in vigoare la fel ca omorul). Intr-un stat de drept, intinderea si intensitatea represiunii penale trebuie sa ramana in limite determinate, in primul rand, prin raportare la importanta valorii sociale lezate pentru cei care infrang pentru prima oara legea penala, urmand sa creasca progresiv pentru cei care comit mai multe infractiuni inainte de a fi definitiv condamnati si cu atat mai mult pentru cei aflati in stare de recidiva. De aceea, limitele de pedeapsa prevazute in partea speciala trebuie corelate cu dispozitiile partii generale, care permit o agravare proportionala a regimului sanctionator prevazut pentru concurs si recidiva. Nu in ultimul rand, trebuie mentionat ca limitele pedepselor propuse de proiect sunt in concordanta cu limitele prevazute de majoritatea codurilor penale europene pentru infractiuni similare, dar si cu limitele de pedeapsa prevazute in mod traditional in dreptul nostru, atat de codurile anterioare cat si de codul penal in vigoare, anterior modificarilor efectuate de Legea nr.140/1996.

O alta trasatura a reglementarilor din partea speciala este incercarea de simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor intre diferitele incriminari si evitarea suprapunerilor cu textele partii generale. Astfel, in cazul in care o circumstanta este prevazuta de partea generala ca si circumstanta agravanta generala, ea nu a mai fost reluata in continutul incriminarilor din partea speciala, urmand a se aplica textul general. Asa se explica faptul ca, in conditiile prevederii in partea generala a agravantei comiterii faptei de trei sau mai multe persoane, s-a renuntat la elementul circumstantial agravant contand in savarsirea infractiunii de doua sau mai multe persoane, diferentierea intre unul si doi faptuitori putand fi facuta cu suficienta acuratete in planul individualizarii judiciare.

Vom prezenta, in cele ce urmeaza, principalele elemente de noutate aduse de reglementarile cuprinse in partea generala, respectiv in partea speciala a codului.

II. PARTEA GENERALA

TITLUL I al partii generale este consacrat legii penale si limitelor ei de aplicare.

4. Comisia, urmand modelul codurilor penale europene, si impartasind si argumentele autorilor anteproiectului redactat de Institutul de Cercetari Juridice, a decis renuntarea la definirea scopului legii penale, definitie intalnita doar in codurile penale din statele aflate in sfera de influenta sovietica si justificata de imperative care nu isi mai gasesc locul intr-un stat democratic.

In acelasi timp, codul acorda importanta cuvenita principiului legalitatii incriminarii (art.1) si principiului legalitatii pedepsei (art.2), devenite principii constitutionale odata cu adoptarea Constitutiei din 1991. Pentru a atrage atentia asupra consecintelor ce decurg, atat pentru legiuitor cat si pentru practicieni, din fiecare dintre aceste principii – cu precadere interzicerea aplicarii retroactive – s-a apreciat ca este preferabila reglementarea lor in doua texte de lege distincte.  

5. In privinta aplicarii in timp a legii penale, s-a impus completarea dispozitiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile in cursul procesului cu prevederea din art.5 alin.2, referitoare la situatia actelor normative neconstitutionale, respectiv a ordonantelor de urgenta respinse sau aprobate cu modificari, dat fiind ca aceste acte, desi isi inceteaza – in tot sau in parte, dupa caz – activitatea, continua sa se aplice situatiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor, in masura in care sunt mai favorabile. O reglementare a acestui gen de situatii, se regaseste si in art. 2 alin. final din Codul penal italian (solutia legiuitorului italian fiind insa diferita, pentru ca are la baza o reglementare constitutionala diferita).

In contextul consacrarii explicite in Constitutie a principiului separatiei puterilor in stat, o alta problema care s-a cerut solutionata a fost stabilirea relatiei intre principiul autoritatii de lucru judecat si aplicarea legii penale mai favorabile in cazul pedepselor definitive. In mod cert, principiul constitutional enuntat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autoritatii de lucru judecat, astfel ca o restrangere a acestei autoritati se justifica doar in masura in care ea are la baza tot un principiu de natura constitutionala, cum este cazul principiului legalitatii pedepsei. In consecinta, s-a optat pentru mentinerea reglementarii aplicarii obligatorii a legii penale mai favorabile (art.6) si renuntarea la aplicarea facultativa a acestei legi in cazul pedepselor definitive, aceasta din urma neputand fi justificata prin raportare la principiul legalitatii.

In reglementarea aplicarii obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificari fata de reglementarea actuala, menite a inlatura dificultatile de aplicare a textului. In acest sens, ipoteza masurilor educative a primit o reglementare distincta (art.6 alin.4), ele fiind sanctiuni principale si neputand fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut in vedere ca legea mai favorabila intervenita dupa condamnarea definitiva se apreciaza in primul rand prin raportare la sanctiunea principala, chiar daca pedeapsa complementara sau masura de siguranta ar fi mai severa, astfel ca pedepsele complementare din legea veche care au corespondent in legea noua se executa in continutul si limitele prevazute de aceasta (alin.5). Daca insa legea noua nu modifica pedeapsa principala, pedepsele complementare si masurile de siguranta, prevazute de ambele legi, se executa in limitele legii noi, daca acestea din urma sunt mai favorabile (alin.6).

6. In privinta aplicarii in spatiu a legii penale romane s-a impus, de asemenea, operarea unor modificari. Astfel, in reglementarea principiului personalitatii, a fost introdusa cerinta dublei incriminari, ceruta de majoritatea doctrinei romane si urmand unui model acceptat de majoritatea legislatiilor europene (§7 alin.2 C. pen. german, art.6 C. pen. elvetian, art.5 alin.1 pct.2 C. pen. olandez, art.23 alin.2 din Legea de organizare judecatoreasca din Spania), dar s-a considerat oportuna limitarea acesteia la situatia infractiunilor de gravitate mica si medie, sanctionate de lege cu inchisoarea de cel mult 10 ani (o dispozitie similara contine si art.113-6 alin.2 C. pen. francez). Cat priveste principiul realitatii legii penale romane, s-a decis aducerea in sfera sa de incidenta a oricarei infractiuni comise in strainatate contra Statului roman, a unui cetatean roman sau a unei persoane juridice romane, pentru a evita situatiile in care s-ar impune interventia legii penale romane, dar aceasta nu este posibila datorita neincadrarii infractiunii in categoriile restrictive reglementate de legea in vigoare. S-au avut in vedere in acest context mai ales infractiunile de criminalitate organizata care sunt comise in strainatate contra unui cetatean roman ori contra statului roman, fara a viza insa viata sau integritatea corporala a cetateanului, respectiv siguranta nationala (lipsire de libertate, trafic de minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare nu va duce insa in practica, asa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificata a competentei legii penale romane, caci punerea in miscare a actiunii penale ramane conditionata de autorizarea procurorului general, care va aprecia oportunitatea unei proceduri in astfel de situatii.

Cat priveste principiul universalitatii, textul a fost complet reformulat, avand in vedere ca reglementarea din Codul penal in vigoare, desi pare a conferi o competenta extrem de larga organelor judiciare romane, nu a fost aplicata in practica in cele aproape patru decenii de la intrarea in vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalitatii circumscrie mai exact sfera sa de incidenta, limitand-o la situatiile in care interventia legii penale romane se impune in considerarea unor angajamente asumate in plan international. Astfel, competenta universala a legii penale romane va interveni in doua ipoteze: cazul infractiunilor pe care Romania s-a angajat sa le reprime in temeiul unei conventii internationale; cazul in care s-a refuzat extradarea, cand principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat sa instrumenteze cauza. O formulare similara a principiului universalitatii intalnim si in alte legislatii, cum este cazul: § 6-7 C. pen. german, art.7 alin.2 C. pen. elvetian (forma in vigoare de la data de 1 ianuarie 2007), art.5 alin.1 lit. e si alin.2 C. pen. portughez).

In fine, au fort aduse modificari importante si in ceea ce priveste reglementarea in materia extradarii (art. 14). Sub aspect terminologic, in noua reglementare s-a renuntat la folosirea termenului de „conventie” in favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza punerea de acord atat cu Conventia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cat si cu Legea 590/2003 privind tratatele, acte in cuprinsul carora termenul de „tratat” reprezinta denumirea generica pentru actele juridice internationale interstatale indiferent de denumirea data acestora (conventie, acord etc.). Pe de alta parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea catre sau de catre statul roman a unei persoane in relatiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar si predarea unei persoane catre un tribunal penal international. In primul caz completarea se impune avand in vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare intre statele membre ale Uniunii Europene, materializata prin hotararea luata in cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 si 16 octombrie 1999, prin care intre statele membre ale Uniunii Europene, sa se inlocuiasca procedura formala de extradare, in cazul persoanelor care se sustrag executarii unei pedepse privative de libertate, aplicata printr-o hotarare de condamnare ramasa definitiva, cu o procedura de predare simplificata, respectiv, de a se accelera procedura formala de extradare.

Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare intre statele membre UE este transpusa in dreptul roman prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare, titlu care a intrat in vigoare de la 1 ianuarie 2007.

Cat priveste predarea catre un tribunal international, aceasta procedura se deosebeste fundamental de extradare intrucat predarea unei persoane nu mai este acordata la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal international, organizatie la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte, cu toate drepturile si obligatiile aferente, inclusiv obligatia de predare, iar Romania, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curtii Penale Internationale.

TITLUL II este consacrat institutiei infractiunii.

7. Reglementarea data acesteia reprezinta unul dintre principalele elemente de noutate aduse de prezentul proiect.

Avand in vedere traditia instaurata de codul penal in vigoare privind includerea unei definitii a infractiunii intr-un text al codului – desi in majoritatea legislatiilor o astfel de definitie nu exista, ea fiind considerata ca intrand in competenta doctrinei – s-a decis mentinerea acestui model de reglementare si formularea definitiei infractiunii in art.15.

Definitia propusa este insa substantial modificata fata de cea continuta in art.17 din Codul penal in vigoare. Astfel, s-a renuntat la pericolul social ca trasatura generala a infractiunii, trasatura specifica legislatiilor de inspiratie sovietica, fara legatura cu traditiile dreptului nostru penal. Renuntarea la reglementarea pericolului social – si implicit la categoria faptelor care nu prezinta pericolul social al infractiunii – nu atrage dupa sine aducerea in sfera infractiunii pedepsibile a unor fapte vadit lipsite de gravitate, caci situatia acestora se va rezolva, in contextul reglementarilor unui nou Cod de procedura penala, pe baza principiului oportunitatii urmaririi penale, o asemenea solutie fiind traditionala in legislatiile europene occidentale.

Definitia infractiunii propusa in art.15 a tinut cont atat de traditia dreptului penal roman interbelic, cat si de reglementari europene care consacra o asemenea definitie in codul penal. In acest sens, este de subliniat ca inca in 1923, profesorul Traian Pop definea infractiunea ca o fapta antijuridica, imputabila si sanctionata de legea penala. Textul propus de proiect porneste de la aceasta definitie doctrinara si, avand in vedere si reglementarea din art.14 al Codului penal grec, retine trei trasaturi generale ale infractiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale europene: prevederea in legea penala, caracterul nejustificat (antijuridic) si caracterul imputabil.

Prevederea faptei in legea penala presupune cerinta ca fapta concret savarsita, ce urmeaza a fi calificata ca infractiune, sa corespunda intru-totul descrierii pe care legiuitorul o face in norma de incriminare. Aceasta corespondenta se realizeaza atat in planul elementelor de factura obiectiva (actiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cat si a elementelor de factura subiectiva (forma de vinovatie). Asa de pilda, daca se comite din culpa luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infractiunea de furt, ca fapta comisa nu este prevazuta de legea penala, caci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci cand este savarsita cu intentie.

Caracterul nejustificat al faptei prevazute de legea penala presupune ca aceasta nu este permisa de ordinea juridica, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o fapta desi prevazuta de legea penala, sa nu fie ilicita, intrucat savarsirea ei este permisa de o norma legala. Spre exemplu, uciderea unei persoane in legitima aparare corespunde intru-totul descrierii realizate de legiuitor in textul care incrimineaza omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru ca legea autorizeaza savarsirea ei in conditiile date. Imprejurarile care inlatura caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – intr-un capitol distinct.

Ultima trasatura generala a infractiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o fapta sa atraga raspunderea penala, nu este suficient ca ea sa corespunda descrierii realizate de legiuitor in norma de incriminare si sa fie nejustificata, ci trebuie sa poata fi imputata faptuitorului, adica acestuia sa ii poata fi reprosata savarsirea ei. Pentru ca aceasta imputabilitate sa poata fi adusa in discutie, sunt necesare anumite premise, si anume: faptuitorul sa fi avut reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale si sa poata fi stapan pe ele (sa nu fi actionat in conditiile iresponsabilitatii, intoxicatiei sau minoritatii); faptuitorul sa fi avut posibilitatea sa actioneze in conformitate cu cerintele legale (sa nu fi fost constrans la comiterea faptei prevazute de legea penala); faptuitorul sa fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (sa nu se fi aflat in eroare). Cauzele care inlatura premisele imputabilitatii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.

Faptul ca vinovatia nu mai apare mentionata explicit in cuprinsul definitiei infractiunii nu inseamna insa ca aceasta si-a pierdut in vreun fel din importanta, ci doar ca s-a dorit o clarificare a functiilor pe care ea le indeplineste in cadrul infractiunii. De altfel in prezent este unanim admis ca notiunea de vinovatie are o dubla acceptiune: ea reprezinta in primul rand un sub-element al laturii subiective a infractiunii, context in care se infatiseaza sub forma intentiei, a intentiei depasite (praeterintentiei) si a culpei; intr-o a doua acceptiune, vinovatia apare ca trasatura generala a infractiunii. In noua reglementare, vinovatia, in prima sa acceptiune, joaca acelasi rol, ca element in structura interna a faptei prevazute de legea penala, prin prisma caruia se analizeaza concordanta faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor in norma de incriminare. Cat priveste a doua acceptiune, s-a considerat preferabila consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe ratiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovatia ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericita in conditiile in care, vinovatia privita ca trasatura generala a infractiunii, fie exista, fie nu exista, astfel incat nu prezinta nicio importanta delimitarea intre intentie si culpa. Astfel, sub aspectul trasaturii generale, o persoana, dupa cum este sau nu responsabila penal, va actiona cu sau fara vinovatie, nefiind posibila o diferentiere intre intentie si culpa pe acest plan. Distinctia intentie/culpa prezinta relevanta doar in planul incadrarii juridice, adica doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective. b) deplasarea abordarii vinovatiei ca trasatura generala a infractiunii, dinspre teoria psihologica inspre teoria normativa, imbratisata astazi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german, austriac, elvetian, spaniol, portughez, olandez etc.). Asa cum s-a mai mentionat, potrivit teoriei normative, vinovatia ca trasatura generala este privita ca un repros, ca o imputare facuta infractorului pentru ca a actionat altfel decat ii cerea legea desi a avut reprezentarea clara a faptei sale si deplina libertate in manifestarea vointei, ea neconfundandu-se cu sub-elementul laturii subiective.

8. Pe baza acestei conceptii privind trasaturile esentiale ale infractiunii a fost conceputa si sistematizarea articolelor in titlul II. Astfel, dupa enuntarea trasaturilor esentiale ale infractiunii, urmatoarele doua articole (art.16 si 17) sunt consacrate unor elemente care tin de prima trasatura generala – prevederea faptei in legea penala. Este vorba de o reglementare ce priveste elementul material al infractiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) si respectiv de definirea elementului subiectiv (vinovatia). Asa cum am aratat, ambele sunt elemente prin prisma carora se analizeaza concordanta intre modelul descris de legiuitor in norma de incriminare si fapta concret savarsita.

In ceea ce priveste infractiunea comisiva prin omisiune (art.16), ea este recunoscuta ca atare de doctrina si practica judiciara romana, dar pana in prezent nu exista un text de lege care sa o consacre. Asimilarea inactiunii cu actiunea in absenta unui text de lege, constituie o analogie in defavoarea inculpatului. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice, cum este cazul dreptului francez si belgian, resping de principiu admiterea acestor infractiuni. Majoritatea legislatiilor europene admit insa infractiunile comisive prin omisiune, dar includ in partea generala un text care precizeaza in ce conditii inactiunea poate fi asimilata actiunii. Asa se intampla in dreptul german (§ 13 C. pen.), spaniol (art.11 C. pen.), portughez (art.10 C. pen.), italian (art.40 alin.2) etc. Este de mentionat ca si dreptul elvetian, aflat printre foarte putinele sisteme in aceeasi situatie cu dreptul roman – in sensul ca practica judiciara recunostea existenta infractiunii comisive prin omisiune in absenta unui text legal – a consacrat de data recenta o reglementare legala acestei institutii (art.11 C. pen., in vigoare de la 1 ianuarie 2007). Reglementarea propusa de proiect este inspirata de art.11 C. pen. spaniol, si are in vedere cele doua principale ipoteze in care inactiunea poate fi asimilata actiunii: a) existenta unei obligatii legale sau contractuale de a actiona (spre exemplu, mama care refuza sa il mai alapteze pe noul-nascut in scopul de a-l ucide, iar victima decedeaza, sau functionarul dintr-un penitenciar care refuza sa ia masurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui detinut ce sufera de o afectiune grava, iar detinutul decedeaza, vor raspunde pentru o infractiune de omor sau omor calificat, dupa caz; la fel si persoana care are in intretinere contractuala o persoana imobilizata la pat si ii suprima viata prin neacordare de hrana); b) o actiune anterioara a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotita si lezata ulterior ca efect al inactiunii (proprietarul care lasa liber un animal periculos intr-un parc, comite o actiune prin care este pusa in pericol integritatea persoanelor aflate in acel spatiu public; daca ulterior animalul raneste o persoana, proprietarul acestuia va raspunde pentru o infractiune de vatamare corporala, in forma faptei comisive prin omisiune).

In ceea ce priveste vinovatia, s-a introdus dispozitia din alin.1 al art.17 in scopul de a se sublinia faptul ca intentia si culpa se analizeaza in contextul faptei prevazute de legea penala, ca elemente prin prisma carora se evalueaza concordanta intre fapta concreta si modelul descris de legiuitor in norma de incriminare. De asemenea, a fost consacrata explicit intentia depasita (praeterintentia) ca forma de vinovatie, ea fiind general acceptata de practica si de doctrina. In fine, a fost unificat regimul sanctionator prevazut pentru actiunea si inactiunea comisa cu aceeasi forma de vinovatie (alin.3 si 4).

9. Capitolul 2 este consacrat cauzelor justificative, imprejurari care inlatura cea de-a doua dintre trasaturile esentiale ale infractiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de imprejurari care opereaza in rem, efectele lor fiind extinse si asupra participantilor.

In privinta legitimei aparari, au fost avute in vedere atat opiniile exprimate in doctrina cat si experienta altor legislatii (art.15 C. pen. elvetian, art.20 C. pen. spaniol, art.122-5 C. pen. francez) si s-a renuntat la conditia pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia si a actiunilor comise pentru inlaturarea sa fiind apreciate pe terenul proportionalitatii.

Exercitarea unui drept si indeplinirea unei obligatii are aceeasi sfera de cuprindere ca si „ordinul sau autorizarea legii si comanda autoritatii legitime” consacrata de codul penal din 1936, reprezentand insa o formulare moderna a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislatiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.).

In fine, consimtamantul persoanei vatamate a fost prevazut ca o cauza justificativa, dupa modelul altor legislatii (art.50 C. pen. italian, art.38 C. pen. portughez etc.). Consimtamantul nu va opera insa ca o cauza justificativa in cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru ca nu ii apartin (spre exemplu, consimtamantul unui sot dat pentru ca celalalt sa incheie o noua casatorie nu este valabil, pentru ca valoarea lezata nu ii apartine), fie pentru ca ar duce la o pierdere totala si ireversibila a valorii sociale (spre exemplu, consimtamantul dat de victima ca autorul sa ii amputeze un picior, fara a exista o necesitate medicala in acest sens). De asemenea, consimtamantul nu va produce efecte in cazul infractiunilor contra vietii, atunci cand legea ii exclude valoarea justificativa (spre exemplu, in cazul traficului de persoane).

10. Capitolul 3 este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care inlatura cea de-a treia trasatura esentiala a infractiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale, care nu se rasfrang asupra participantilor, de ele urmand a beneficia doar persoana care a actionat sub imperiul lor. Principalele modificari in aceasta materie sunt:

a) Introducerea in aceasta categorie – si nu in cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitima aparare sau stare de necesitate. Aceasta abordare, acceptata de numeroase sisteme europene – § 33 si 35 C. pen. german, art. 16 alin.2 si art.18 alin.2 C. pen elvetian (forma in vigoare de la 1 ianuarie 2007), art.33 si 35 C. pen. portughez – se justifica prin aceea ca in respectivele situatii suntem in prezenta unor cauze cu caracter personal, care nu se rasfrang asupra participantilor, spre deosebire de cauzele justificative. Daca spre exemplu, doua persoane aflate impreuna comit o fapta in legitima aparare depasind limitele unei aparari proportionale, insa numai una a actionat sub imperiul unei stari de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu si cea care a depasit limitele apararii in deplina cunostinta de cauza.

b) inlocuirea termenului de „betie” utilizat in codul in vigoare cu cel de „intoxicatie”, acesta din urma redand mai fidel si mai corect din punct de vedere medico-legal continutul respectivei cauze. Termenul este folosit si de alte legislatii (art.20 pct.2 C. pen. spaniol).

c) reglementarea erorii, pe baza clasificarii moderne care distinge intre eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii si eroarea asupra caracterului interzis al actului. Aceasta abordare este astazi promovata de numeroase legislatii europene (§ 16-17 C. pen. german, art.14 C. pen. spaniol, art.16-17 C. pen. portughez, art.13 si 21 C. pen. elvetian, § 8 si 9 C. pen. austriac) si este in concordanta cu conceptia proiectului privind trasaturile esentiale ale infractiunii. Dispozitiile alin 1, 2 si 4 din art.30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii, eroare care inlatura intentia, ca sub-element al laturii subiective. Aceasta eroare inlatura si culpa daca este invincibila, respectiv lasa sa subziste raspunderea penala pentru o fapta din culpa daca eroarea este culpabila, iar fapta este incriminata si in modalitatea respectiva. Spre exemplu, daca o persoana, dorind sa faca o gluma, indreapta spre o alta persoana o arma pe care o stia neincarcata, desi in realitate nu era asa, si ucide victima, autorul nu va raspunde pentru o fapta intentionata de omor datorita erorii, dar va raspunde pentru o ucidere din culpa datorita faptului ca aceasta eroare ii este imputabila.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care inlatura imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede ca se afla in fata unui atac ce ar legitima o aparare, desi in realitate nu este asa (legitima aparare putativa), considerand astfel ca poate comite fapta in mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede ca o anumita norma din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate ii confera dreptul de a vinde un anumit bun, el comitand in realitate un abuz de incredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit inlatura imputabilitatea doar atunci cand este invincibila. In situatiile in care aceasta eroare este culpabila ea poate fi valorificata doar ca o circumstanta atenuanta judiciara.

Din aceste considerente, alin.1 al art.30 precizeaza ca „nu constituie infractiune fapta ”, nefiind folosita formularea „nu est imputabila fapta”,ca in cazul celorlalte cauze reglementate in acest capitol, caci eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii nu inlatura imputabilitatea, ci intentia (eventual si culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente legate de o mai buna sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor doua forme ale erorii in cuprinsul aceluiasi articol (dupa modelul art.14 C. pen. spaniol).

d) renuntarea la reglementarea cazului fortuit. Intr-adevar, reglementarea legala a cazului fortuit nu se justifica, in conditiile in care pentru a inlatura existenta infractiunii este suficienta imposibilitatea subiectiva de prevedere. Astfel, daca existenta infractiunii este exclusa in conditiile in care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce inseamna ca nu exista nici macar o culpa fara prevedere, lipsind deci vinovatia), ce importanta mai are sa constatam ca nici o alta persoana nu ar fi avut aceasta posibilitate? Este de semnalat si faptul ca nici dreptul francez, german, elvetian, portughez, sau olandez nu cunoaste o reglementare in materie, iar legiuitorul spaniol a renuntat in 1995 la dispozitiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.

11. Capitolul 4 este consacrat reglementarii tentativei ca forma atipica a infractiunii.

In aceasta materie proiectul propune mai multe modificari, dintre care unele se refera la definitia legala a tentativei, iar altele la pedepsirea acesteia.

In alin. (1) al art. 31 din proiectul noului Cod penal se defineste tentativa ca fiind „punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968 (art. 20 alin. 1), in conceptia caruia tentativa consta in „punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea”. Aceasta din urma solutie promovata de legiuitor a ridicat ample discutii in doctrina si practica judiciara, deoarece prin „hotararea de a savarsi infractiunea”, unii autori au inteles ca tentativa se poate savarsi numai cu intentie directa, pe cand altii au considerat ca tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta. Pe aceleasi pozitii contradictorii s-au situat si instantele de judecata in hotararile pe care le-au pronuntat.

Formularea propusa de proiect inlatura aceasta controversa si conduce la consacrarea fara echivoc a solutiei conform careia, in cazul tentativei, intentia poate fi directa sau indirecta.

A doua modificare vizeaza renuntarea la dispozitiile art. 20 alin. 2 Cod penal in vigoare. S-a considerat ca aceste prevederi nu se justifica atata vreme cat nu au relevanta motivele neproducerii rezultatului in cazul tentativei, ele putand fi de orice natura, dar independente de vointa faptuitorului pentru a angaja raspunderea penala a acestuia. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotita oportuna de catre redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluata ulterior in Codul penal in vigoare) pentru a pune capat discutiilor referitoare la sanctionarea sau nesanctionarea asa-numitei infractiuni imposibile. In prezent aceste chestiuni au fost definitiv transate, astfel incat nu se mai justifica mentinerea textului in discutie. Tentativa relativ improprie nu este reglementata expres nici in legislatiile penale straine (Codul penal francez, Codul penal italian, Codul penal suedez, Codul penal german, Codul penal spaniol etc.).

In privinta pedepsirii tentativei, limitele speciale se vor reduce doar cu 1/3, spre deosebire de prevederile Codului penal in vigoare care reduce aceste limite cu 1/2 fata de cele prevazute de lege pentru infractiunea consumata. Aceasta modificare are in vedere faptul ca in cazul tentativei producerea sau nu a rezultatului este in multe situatii independenta de comportamentul autorului, care a finalizat actul de executare, depinzand mai mult de hazard. Asa se face ca numeroase legislatii permit sanctionarea tentativei la fel ca infractiunea consumata (art.121-4 C. pen. francez, art.14 C. pen. polonez, art.22 C. pen. elvetian, acest din urma text prevazand ca atenuarea pedepsei pentru tentativa este facultativa). O reglementare similara cu cea propusa de proiect regasim in art.45 C. pen. olandez si in art.73 C. pen. portughez.

12. Capitolul 5, intitulat Unitatea si pluralitatea de infractiuni, contine mai multe modificari in raport cu reglementarile cuprinse in Codul penal in vigoare. O prima modificare vizeaza denumirea capitolului. In Codul penal in vigoare acest capitol este denumit „Pluralitatea de infractiuni”, in continutul caruia se reglementeaza formele pluralitatii de infractiuni, infractiunea continuata si cea complexa, in aceasta ordine. In proiect se modifica denumirea capitolului din „Pluralitatea de infractiuni” in „Unitatea si pluralitatea de infractiuni” pentru ca in realitate se reglementeaza ambele institutii, dandu-se prioritate infractiunii continuate si acelei complexe in raport cu pluralitatea de infractiuni.

13. In materia unitatii de infractiune o prima modificare se refera la definitia legala a infractiunii continuate in care a fost introdusa o noua conditie si anume unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat ofera trei solutii in privinta compatibilitatii unitatii infractiunii continuate cu pluralitatea de subiecti pasivi – incompatibilitate totala, compatibilitate totala si respectiv compatibilitate limitata la categoria infractiunilor contra patrimoniului. Este preferabila prima dintre aceste solutii, la care se raliaza si proiectul, caci infractiunea continuata a fost creata ca o exceptie de la aplicarea tratamentului sanctionator prevazut pentru concursul de infractiuni, si trebuie sa ramana o exceptie. Acceptarea compatibilitatii infractiunii continuate cu pluralitatea subiectilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenta al acesteia in cazuri in care este in mod vadit vorba despre un concurs de infractiuni, asa cum se intampla in prezent. O astfel de tentatie va fi cu atat mai mare in viitor, in conditiile inaspririi tratamentului sanctionator prevazut de lege pentru concursul de infractiuni, astfel ca solutia propusa de proiect isi gaseste pe deplin justificarea.

A treia modificare are in vedere definitia infractiunii complexe la care expresia „ca element sau circumstanta agravanta”, se inlocuieste cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravat”, modificare ceruta de doctrina penala.

A patra modificare vizeaza stabilirea pedepsei in cazul infractiunii continuate. Daca potrivit Codului penal in vigoare (art. 42 alin. 1) infractiunea continuata se sanctioneaza cu pedeapsa principala prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, la care se poate adauga un spor, in proiect se prevede ca pedeapsa pentru infractiunea continuata savarsita se majoreaza cu 1/3, dar nu mai mult de 3 ani in cazul inchisorii. Se justifica un asemenea mod de a rationa intrucat la infractiunea continuata chiar daca exista o pluralitate de acte similare, toate au la baza o rezolutie unica, pe cand la concurs de infractiuni identificam mai multe hotarari infractionale. In privinta pedepsei in cazul infractiunii complexe praeterintentionata, s-a instituit regula ca „daca s-a produs numai rezultatul mai grav al actiunii secundare, se aplica pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea consumata. Aceasta solutie legislativa vine sa confirme, ceea ce practica judiciara si doctrina penala au promovat, in urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte.

14. Referitor la formele pluralitatii de infractiuni, spre deosebire de Codul penal in vigoare, proiectul reglementeaza trei forme ale pluralitatii de infractiuni retinute in doctrina penala si confirmate de practica judiciara si anume: concursul, recidiva si pluralitatea intermediara de infractiuni.

In art. 37 din proiect se defineste concursul real de infractiuni facandu-se precizarea ca infractiunile concurente sunt savarsite „prin actiuni sau inactiuni distincte”, aceasta pentru a raspunde precizarilor facute in doctrina penala in materia concursului real de infractiuni.

In privinta pedepsei principale, in caz de concurs de infractiuni, s-a optat pentru sistemul absorbtiei in ipoteza in care pentru una dintre infractiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detentiunii pe viata, iar cumulul aritmetic in cazul cand pentru infractiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsa cu inchisoarea si alta cu amenda.

Daca s-au stabilit numai pedepse cu inchisoarea opereaza cumulul juridic, la fel ca in Codul penal in vigoare, cu deosebirea ca la pedeapsa cea mai grea se adauga obligatoriu un spor care nu poate fi mai mic de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu conditia ca pedeapsa astfel rezultata sa nu depaseasca totalul pedepselor pentru infractiunile concurente si nici maximul general al pedepsei inchisorii.

Se observa un tratament penal mai sever, dar in acelasi timp realist, al concursului de infractiuni comparativ cel consacrat de Codul penal in vigoare. Modificarea se justifica tinand seama de statisticile existente care demonstreaza fara dubiu ca in majoritatea covarsitoare a cazurilor instantele nu procedeaza la adaugarea sporului, astfel ca in realitate sistemul cumulului juridic cu spor facultativ a functionat in fapt ca un veritabil cumul prin absorbtie.

Nu in ultimul rand, in materia sanctionarii concursului a fost introdusa o dispozitie de exceptie, care permite ca in situatia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanta sa poata aplica pedeapsa detentiunii pe viata, chiar daca aceasta nu a fost stabilita pentru niciuna dintre infractiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau talharie urmate de moartea victimei si pentru fiecare instanta a stabilit cate o pedeapsa de 20 de ani. Aplicand sistemul clasic de sanctionare a concursului, s-ar putea adauga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate ca fata de numarul si gravitatea infractiunilor comise se justifica aplicarea detentiunii pe viata. De aceea, art.38 alin. 2 ofera judecatorului aceasta posibilitate, urmand a se aprecia de la caz la caz daca o asemenea optiune este sau nu justificata.

In reglementarea recidivei identificam, in proiect, elemente noi atat in ceea ce priveste definirea si termenii recidivei, cat si referitor la pedeapsa.

Caracterul temporar al recidivei este evidentiat chiar in definirea acestei forme a pluralitatii de infractiuni. Termenii recidivei au fost modificati (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acele persoane condamnate si care au savarsit noi infractiuni de un anumit grad de pericol social, in rest actionand regimul de sanctionare instituit pentru pluralitatea intermediara de infractiuni.

In materia tratamentului sanctionator reglementarea a fost simplificata, recurgandu-se la un cumul aritmetic in cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legala a limitelor speciale de pedeapsa cu jumatate in cazul recidivei postexecutorii.

Pentru ipoteza in care termenul al doilea al recidivei este alcatuit dintr-un concurs de infractiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astazi, aplicandu-se mai intai dispozitiile referitoare la concurs si apoi cele incidente in cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar daca numai una dintre infractiunile concurente se afla in stare de recidiva, restul fiind in pluralitate intermediara, deoarece calitatea de recidivist trebuie sa atraga tratamentul specific acestei forme de pluralitate. In acelasi timp, tratamentul sanctionator propus este mai putin sever decat cel care ar rezulta din aplicarea mai intai a dispozitiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediara pentru fiecare infractiune in parte si apoi regulile referitoare la concursul de infractiuni.

A fost consacrata si in materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de exceptie, posibilitatea aplicarii detentiunii pe viata chiar daca pedepsele stabilite constau in inchisoare, atunci cand numarul si gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.

15. In Capitolul 6 – Autorul si participantii – proiectul corecteaza greseala din Codul penal in vigoare care enumara pe autor, alaturi de instigatori si complici, ca participant la infractiune, desi intre acestia exista o deosebire calitativa; autorul comite in mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala, iar instigatorii si complicii savarsesc fapta in mod mijlocit prin autor.

Proiectul, ca si Codul penal in vigoare, reglementeaza participatia penala prin referire la „fapta prevazuta de legea penala” si nu prin raportarea activitatii autorului, instigatorilor si complicilor la infractiune, asa cum apreciaza unii autori de drept penal.

Proiectul aduce o reglementare explicita a coautoratului, ceruta de doctrina si practica si intalnita si in alte legislatii (spre exemplu, art.28 C. pen. spaniol). De asemenea, proiectul pastreaza institutia participatiei improprii, devenita traditionala in dreptul nostru si care s-a dovedit functionala fara dificultati in practica, in detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participatiei improprii a fost insa completata cu prevederile referitoare la coautorat.

TITLUL III al partii generale reglementeaza pedepsele.

16. In reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate si diversitate, sa permita alegerea si aplicarea celor mai adecvate masuri, pentru a putea asigura in acest fel atat o constrangere proportionala in raport cu gravitate infractiunii savarsite si periculozitatea infractorului cat si o modalitate eficienta de recuperare sociala a infractorului.

O asemenea abordare este sustinuta pe de o parte de reglementarile similare din majoritatea codurilor penale europene (a se vedea noua parte generala a Codului penal elvetian, in vigoare de la 1 ianuarie 2007, Codul penal spaniol, Codul penal francez), care in ultimul deceniu au manifestat o preocupare constanta in acest sens, dar si de realitatile practicii judiciare care, desi a evidentiat in perioada postdecembrista o infractionalitate din ce in ce mai variata sub aspectul modalitatilor faptice de comitere, a motivelor ori a scopurilor urmarite, nu a avut la dispozitie un sistem sanctionator adaptat acestor noi realitati.

Sistemul pedepselor este reglementat in Titlul III si este structurat pe capitole si sectiuni:

a)     Capitolul 1 Categoriile pedepselor ( art.53-art.55);

b)     Capitolul 2 Pedepsele principale:

Sectiunea 1 Detentiunea pe viata ( art.56-art.59);

Sectiunea a 2-a Inchisoarea (art.60);

Sectiunea a 3-a Amenda (art.61-art.64);

c)      Capitolul 3 Pedeapsa accesorie si Pedepsele complementare:

Sectiunea 1 Pedeapsa accesorie (art.65),

Sectiunea a 2-a Pedepsele complementare (art.66-art.70);

d)     Capitolul 4 Calculul duratei pedepselor (art.71- art.73);

e)     Capitolul 5 Individualizarea pedepselor:

Sectiunea 1 Dispozitii generale (art.74);

Sectiunea a 2-a Circumstantele atenuante si agravante (art.75-art.80);

Sectiunea a 3-a Renuntarea la aplicarea pedepsei (art.81-art.83);

Sectiunea a 4-a Amanarea aplicarii pedepsei (art.84-art.91);

Sectiunea a 5-a Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere (art.92-art.99);

Sectiunea a 6-a Liberarea conditionata (art.100-art.107).

17. In ceea ce priveste categoriile pedepselor, proiectul le mentine pe cele din codul penal in vigoare insa procedeaza la o alta sistematizare folosind drept criteriu ordinea in care acestea, odata aplicate, urmeaza sa se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapsa incepe cu pedepsele principale, continua cu pedepsele accesorii si se incheie cu pedepsele complementare, iar ca elemente de noutate, in categoria pedepselor complementare a fost diversificat continutul pedepsei interzicerii unor drepturi si a fost introdusa o noua pedeapsa constand in afisarea sau publicarea hotararii definitive de condamnare.

18. In materia pedepselor principale, pentru consecventa, proiectul defineste fiecare dintre cele trei pedepse principale si nu doar pedeapsa amenzii asa cum se intampla in codul penal in vigoare.

De asemenea, s-a renuntat la dispozitiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al executarii pedepselor privative de libertate, la regimul de detentie si cele privitoare la regimul de munca, intrucat acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate.

Institutia liberarii conditionate nu mai este reglementata in capitolul privitor la pedepsele principale, ci in capitolul privind individualizarea pedepsei, ratiunea noii sistematizarii fiind aceea ca liberarea conditionata reprezinta o forma de individualizare a executarii pedepsei.

19. Reglementarea pedepsei detentiunii pe viata nu a suferit modificari semnificative fata de codul penal in vigoare, insa s-a renuntat la interdictia absoluta a neaplicarii acestei pedepse in cazul inculpatilor care au implinit varsta de 60 de ani pana la pronuntarea hotararii de condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei cat mai bune individualizari in raport de particularitatile diferitelor situatii concrete care pot aparea in practica s-a dat posibilitatea instantei de judecata sa aprecieze, tinand seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei - unul dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educatie, varsta si starea de sanatate - daca intr-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detentiunii pe viata. O modificare in acelasi sens si avand la baza aceleasi ratiuni priveste renuntarea la inlocuirea obligatorie a pedepsei detentiunii pe viata cu pedeapsa inchisorii cand condamnatul a implinit varsta de 60 de ani.

Obligativitatea inlocuirii detentiunii pe viata cu inchisoarea, din actuala reglementare, conditionata exclusiv de varsta condamnatului este criticabila intrucat nu se tine seama in nici un fel de conduita condamnatului in timpul executarii pedepsei si in plus, daca partea din detentiune executata este cel putin egala cu durata inchisorii cu care s-a facut inlocuirea, este obligatorie eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei inchisorii la termen, desi este evident ca nu aceasta a fost intentia legiuitorului. Potrivit Codului penal in vigoare, o persoana in varsta de 35 de ani condamnata la pedeapsa detentiunii pe viata ar trebui eliberata in mod obligatoriu in momentul implinirii varstei de 60 de ani intrucat pedeapsa inchisorii de 25 de ani, cu care s-a inlocuit detentiunea pe viata, se constata ca fiind executata.

20. In proiectul codului penal pedeapsa amenzii cunoaste o noua reglementare dar si o sfera de aplicare semnificativ largita fata de codul penal in vigoare, prin cresterea numarului infractiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicata ca pedeapsa unica dar mai cu seama ca pedeapsa alternativa la pedeapsa inchisorii (aproximativ 60 in codul actual – aproximativ 175 in proiect).

Un prim element de noutate consta in calcularea amenzii prin sistemul zilelor amenda, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigura o mai buna individualizare a pedepsei concret aplicate atat sub aspectul proportionalitatii, exprimat in numarul zilelor-amenda, cat si al eficientei, prin determinarea valorii unei zile-amenda tinand seama de situatia patrimoniala a condamnatului. Acest sistem foloseste doua elemente esentiale pentru determinarea cuantumului amenzii si anume: numarul zilelor-amenda, care exprima gravitatea infractiunii savarsite si periculozitatea infractorului, considerent pentru care numarul acestora se stabileste pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, si valoarea unei zile-amenda, care reprezinta suma de bani corespunzatoare unei zile-amenda ce se determina tinand seama de situatia materiala a condamnatului si de obligatiile legale ale acestuia fata de persoanele aflate in grija sa. Odata stabilite, numarul zilelor-amenda se inmulteste cu valoarea unei zile-amenda iar rezultatul obtinut reprezinta suma pe care condamnatul a fost obligat sa o plateasca cu titlul de amenda. Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este intalnit in codurile penale din Germania (§ 40), Spania (art.50), Franta (art.131-5), Portugalia (art.47), Elvetia (art.34, in vigoare de la 1 ianuarie 2007), Suedia (cap. 25, sectiunea 1), Finlanda (cap.2 sectiunea 4) si a fost preluat si de Legea 301/2004.

Proiectul stabileste limitele generale ale numarului zilelor-amenda intre 15 zile si 400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amenda intre 10 lei si 500 lei. In privinta limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numarului zilelor-amenda care, ca si in actualul cod penal, se determina in raport de modul in care norma de incriminare prevede amenda ca pedeapsa unica ori alternativ cu pedeapsa inchisorii de o anumita durata.

Al doilea element de noutate consta in posibilitatea fie de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa inchisorii, atunci cand prin infractiunea savarsita s-a urmarit obtinerea unui folos patrimonial. Ratiunea introducerii acestei reglementari este explicata de necesitatea de a consacra mijloace de constrangere penala eficiente care sa nu presupuna majorarea duratei pedepsei inchisorii. In ultimul deceniu si jumatate fenomenul infractional s-a amplificat datorita cresterii considerabile a numarului infractiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor iar in fata acestei realitati pana acum, in planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportuna si suficienta majorarea semnificativa a pedepsei inchisorii pentru aceste infractiuni insa efectul nu a fost nici pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordari a dus la aparitia unor pedepse cu inchisoarea disproportionate in raport cu importanta valorii sociale protejate de legea penala si locul acesteia in cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, astfel ajungandu-se la cazuri in care pedeapsa pentru anumite infractiuni contra patrimoniului sa fie egala cu cea prevazuta pentru unele infractiuni contra vietii.

Pentru a asigura mijloacele juridice necesare si eficiente in prevenirea si sanctionarea acestei categorii de infractiuni prin care s-a urmarit obtinerea unui folos patrimonial, pe fondul diminuarii semnificative a duratei pedepsei cu inchisoarea asa cum se observa in partea speciala a proiectului, s-a optat pentru solutia introducerii posibilitatii aplicarii si a unei constrangeri de ordin patrimonial, atunci cand instanta apreciaza ca o asemenea sanctiune este necesara si contribuie la o mai buna individualizare a pedepsei. Astfel, in cazul in care pentru infractiunea savarsita, prin care s-a urmarit obtinerea unui folos patrimonial, legea prevede numai pedeapsa amenzii, sau pedeapsa amenzii este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii dar instanta opteaza pentru aplicarea amenzii, limitele speciale ale acesteia se pot majora cu o treime. Daca in schimb legea prevede pentru infractiunea comisa numai pedeapsa cu inchisoarea, sau pedeapsa inchisorii alternativ cu pedeapsa amenzii dar instanta opteaza pentru aplicarea pedepsei cu inchisoarea, instanta va putea aplica pe langa pedeapsa inchisorii, atunci cand va considera necesar, si pedeapsa amenzii care va insoti astfel pedeapsa inchisorii. Durata pedepsei inchisorii si cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor de individualizare a celor doua pedepse intre limitele speciale prevazute de lege pentru infractiunea savarsita.

Posibilitatea aplicarii unei amenzi alaturi de pedeapsa inchisorii pentru aceeasi fapta nu reprezinta o premiera pentru legislatia noastra penala, fiind intalnita in Codul penal din 1936 (art.25 pct.5 si art.52 alin.1) iar in prezent este consacrata si in dreptul francez (art.131-2, 131-5 C. pen.), olandez (art.9 alin.3 C. pen.), italian (art.24 alin.2), elvetian (art.50), german (§ 41), reglementarea propusa fiind inspirata de prevederile codului german.

Un alt element de noutate apare in reglementarea inlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa inchisorii ori a executarii pedepsei amenzii prin prestarea unei munci in folosul comunitatii. Reglementarea in vigoare prevede ca sustragerea cu rea-credinta a condamnatului de la plata amenzii conduce la inlocuirea pedepsei amenzii cu inchisoarea, dar acest lucru este posibil numai daca infractiunea pentru care s-a pronuntat condamnarea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa inchisorii. In cazul in care infractiunea savarsita este sanctionata numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu rea-credinta de la plata amenzii la care a fost condamnat, institutia inlocuirii amenzii devine inoperabila. De asemenea, daca cel condamnat, desi de buna-credinta, nu poate executa pedeapsa amenzii si nici nu are bunuri care sa poata fi executate silit nu va suporta in final nici un fel de constrangere ca efect al infractiunii comise.

Pentru a inlatura aceste neajunsuri ale reglementarii actuale, in cazul neexecutarii amenzii cu rea-credinta, se trece mai intai la executare silita a condamnatului si daca nici in acest fel nu se poate obtine contravaloarea amenzii, datorita relei credinte a condamnatului, care si-a diminuat ori instrainat bunurile care puteau fi executate silit, instanta procedeaza la inlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa inchisorii prin transformarea zilelor de amenda stabilite prin hotararea initiala de condamnare in zile de inchisoare. In acest fel dispare inconvenientul din reglementarea actuala care permitea inlocuirea amenzii cu inchisoarea numai daca aceasta din urma era prevazuta de norma de incriminare. O dispozitie similara regasim, spre exemplu, in art.36 alin.1 C. pen. elvetian (forma in vigoare de la 1 ianuarie 2007) sau art.49 C. pen. portughez.

In ipoteza in care condamnatul este de buna credinta insa se afla in imposibilitatea de a executa in tot sau in parte pedeapsa amenzii si nici nu poate fi executat silit din motive neimputabile, instanta, cu consimtamantul prealabil al condamnatului, inlocuieste zilele de amenda cu un numar corespunzator de zile de munca in folosul comunitatii. Reglementata in acest fel munca in folosul comunitatii apare, sub aspectul naturii juridice, ca o forma substitutiva de executare a pedepsei amenzii in cazul persoanelor de buna credinta insolvabile care consimt la executarea pedepsei amenzii in aceasta modalitate. Pana la executarea integrala a obligatiei de munca in folosul comunitatii aceasta poate inceta, daca persoana condamnata achita suma de bani corespunzatoare zilelor de amenda ramase neexecutate, ori poate fi transformata in privare de libertate prin inlocuirea zilelor de amenda neexecutate in zile de inchisoare, daca persoana condamnata fie nu executa munca in folosul comunitatii in conditiile stabilite de instanta fie savarseste o noua infractiune. Dispozitii similare contin art. 36 alin.3 lit. c) C. pen. elvetian, art. 53 C. pen. spaniol, art. 48 C. pen. portughez.

21. In materia pedepsei accesorii si a pedepselor complementare, proiectul codului penal urmareste sa asigure judecatorului o paleta larga de masuri care, prin flexibilitate si diversitate, sa permit o cat mai buna individualizare judiciara. In acest sens, in legatura cu interzicerea exercitarii unor drepturi, noua reglementare, pe de o parte, extinde considerabil libertatea judecatorului in alegerea acestora, iar pe de alta parte, largeste sfera drepturilor a caror exercitare poate fi interzisa cu titlu de pedeapsa accesorie sau complementara.

In plus, in categoria pedepselor complementare este introdusa o noua specie de pedeapsa, respectiv afisarea sau publicarea hotararii definitive de condamnare.

22. Pedeapsa accesorie cunoaste o reglementare diferita fata cea actuala, atat sub aspectul modului de aplicare cat si sub aspectul continutului, dupa cum aceasta insoteste pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii.

Pedeapsa accesorie in cazul pedepsei detentiunii pe viata este reglementata similar cu dispozitiile in vigoare, se aplica de drept, prin efectul legii, iar sub aspectul continutului poarta asupra a 6 drepturi expres prevazute (dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice; dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat; dreptul strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei; dreptul de a alege; drepturile parintesti; dreptul de a fi tutore sau curator).

Pedeapsa accesorie in cazul pedepsei inchisorii isi pastreaza caracteristicile esentiale din reglementarea in vigoare insa sfera pedepsei accesorii obligatorii, constand in interzicerea exercitarii unor drepturi ca urmare a aplicarii unei pedepse privative de libertate, a fost redusa, in timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constand in interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand instanta considera necesar, a fost semnificativ extinsa.

23. Pedeapsa accesorie obligatorie consta in interzicerea exercitarii drepturilor de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice, ori de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat, iar ratiunea pentru care s-a mentinut ingradirea acestora prin efectul legii se explica prin vadita incompatibilitate dintre starea de persoana condamnata aflata in executarea unei pedepse privative de libertate si exigentele cerute pentru reprezentarea sau slujirea interesului public.

Acest temei nu mai este la fel de convingator in cazul dreptului de a alege, drepturilor parintesti ori a dreptului de a fi tutore sau curator, fapt pentru care acestea au fost excluse din continutul pedepsei accesorii obligatorii ramanand instantei posibilitatea de a interzice exercitarea acestora ca pedeapsa accesorie facultativa.

Un argument in plus a reprezentat si practica Curtii Europene a Drepturilor Omului care, prin decizii de speta, a subliniat anumite exigente privitoare la conditiile de restrangere a exercitarii drepturilor parintesti ori a dreptului de a alege, drepturi aflate sub protectia Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.

In legatura cu interzicerea exercitarii drepturilor parintesti legiuitorul, in urma hotararii pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Sabou si Pircalab contra Romania, a intervenit operand modificarile necesare in materie prin Legea 278/2006, stabilind ca interzicerea nu mai opereaza de drept ci ramane instantei sarcina de a aprecia necesitatea acestei sanctiuni, reglementari ce au fost preluate, sub o alta forma si de proiect.

In ceea ce priveste insa interzicerea exercitarii dreptului de a alege, care in prezent se aplica de drept cu titlu de pedeapsa accesorie pe durata executarii oricarei pedepse privative de libertate, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis, prin hotararea pronuntata de Marea Camera la 6 octombrie 2005 in cauza Hirst impotriva Marii Britanii (nr. 2), ca interzicerea generala si nediferentiata a dreptului de vot al detinutilor, daca este aplicabila de drept tuturor detinutilor condamnati ce se afla in executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei principale si independent de natura sau de gravitatea infractiunii pe care au comis-o si de situatia lor personala, este incompatibila cu articolul 3 din Protocolul 1 la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale. Tinand seama de argumentele Curtii, ca si in cazul interzicerii drepturilor parintesti, reglementarea din proiect introduce dreptul de a alege in sfera pedepsei accesorii facultative lasand astfel instantei libertatea de a aprecia daca, fata de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana infractorului, aceasta pedeapsa este necesara.

24. Pedeapsa accesorie facultativa consta in interzicerea exercitarii, pe durata executarii unei pedepse privative de libertate, a acelor drepturi pe care judecatorul a considerat necesar sa le interzica persoanei condamnate cu titlu de pedeapsa complementara. De la aceasta regula sunt exceptate: dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice; dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat, care intra in continutul pedepsei accesorii obligatorii si care se executa chiar daca nu au fost interzise cu titlul de pedeapsa complementara; dreptul strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei, intrucat aceasta sanctiune, prin natura sa, poate fi pusa in executare numai dupa executarea pedepsei principale si nu concomitent cu aceasta. O reglementare similara intalnim in art.131-29 C. pen. francez.

Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitarii unor drepturi se executa, din momentul ramanerii definitive a hotararii de condamnare si pana cand pedeapsa principala a fost executata sau considerata ca executata. O situatie particulara, care reprezinta o exceptie de la regula, se intalneste in cazul interzicerii exercitarii dreptului de a se afla pe teritoriul Romaniei unui strain, condamnat la pedeapsa detentiunii pe viata, caz in care pedeapsa accesorie se va executa sub acest aspect de la data liberarii conditionate sau dupa ce pedeapsa a fost considerata ca executata.

25. Pedeapsa complementara a interzicerii exercitarii unor drepturi a suferit modificari atat sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5 ani, cat si sub aspectul continutului, prin cresterea numarului drepturilor care intra in continutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei interzicerii exercitarii unor drepturi se urmareste o motivare suplimentara a condamnatului pentru respectarea legalitatii prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la implinirea caruia vor inceta aceste restrictii.

Sub aspectul continutului, pedeapsa complementara da posibilitatea interzicerii exercitarii urmatoarelor drepturi:

a) dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice;

b) dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat;

c) dreptul strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei;

d) dreptul de a alege;

e) drepturile parintesti;

f) dreptul de a fi tutore sau curator;

g) dreptul de a ocupa functia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfasura activitatea de care s-a folosit pentru savarsirea infractiunii;

h) dreptul de a detine, purta si folosi orice categorie de arme;

i) dreptul de a conduce vehicule sau anumite categorii de vehicule, stabilite de instanta;

j) dreptul de a parasi teritoriul Romaniei;

k) dreptul de a ocupa o functie de conducere in cadrul unei persoane juridice de drept public;

l) dreptul de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta;

m) dreptul de a se afla in anumite locuri sau la anumite manifestari sportive, culturale ori la alte adunari publice, stabilite de instanta;

n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a comis infractiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanta ori de a se apropia de acestea.

Prin diversificarea continutului acestei pedepse se realizeaza o mai buna adecvare a sanctiunii in raport cu imprejurarile concrete ale cauzei sporindu-i in acest fel considerabil eficienta. Totodata, au fost introduse in continutul pedepsei complementare o parte din sanctiunile care in prezent se regasesc in materia masurilor de siguranta, respectiv interzicerea de a se afla in anumite localitati, expulzarea strainilor si interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata, intrucat prin natura lor acestea au un pronuntat caracter punitiv urmarind in principal restrangerea libertatii de miscare si numai indirect, datorita acestui efect, se realizeaza inlaturarea starii de pericol si prevenirea comiterii de noi infractiuni. Reglementarea propusa este in acord si cu viziunea majoritatii sistemelor europene asupra acestor sanctiuni (art.131-30 C. pen. francez, art.39 C. pen. spaniol, art.39 C. pen. polonez).

Un alt element de noutate priveste largirea domeniului de aplicare a acestei pedepse realizata prin extinderea sferei pedepselor principale pe langa care aceasta poate fi dispusa, astfel, interzicerea exercitarii unor drepturi fiind posibila atat pe langa pedeapsa inchisorii, indiferent de durata acesteia, cat si pe langa pedeapsa amenzii. Conceptia codului penal in vigoare, care conditioneaza posibilitatea aplicarii pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi de savarsirea unei infractiuni de o anumita gravitate exprimata in aplicarea pedepsei inchisorii de cel putin 2 ani, a fost abandonata in favoarea unei reglementari mai flexibile, care permite evaluarea necesitatii aplicarii pedepsei complementare tinand seama de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana infractorului, fara a mai interesa natura sau durata pedepsei principale aplicate. O reglementare similara contine si art.131-7 C. pen. francez.

Modificari au fost aduse si in legatura cu momentul inceperii executarii pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi, prin instituirea a doua exceptii de la regula executarii acestei pedepse dupa ce pedeapsa inchisorii a fost executata sau considerata ca executata. Aceste exceptii sunt intalnite in cazul condamnarii la pedeapsa amenzii sau al suspendarii conditionate a executarii pedepsei sub supraveghere, situatii in care executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi incepe de la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.

In materia pedepselor complementare a fost introdusa o noua pedeapsa, afisarea sau publicarea hotararii definitive de condamnare, cu scopul de a creste eficienta mesajului actului de justitie dar si pentru a asigura o reparatie de ordin moral persoanei vatamate. Aceasta pedeapsa, ce a fost reglementata anterior in Codul Penal din 1936 (art.61-62), se regaseste in prezent in categoria pedepselor aplicabile persoanei juridice, iar in legislatiile penale europene este intalnita in Olanda (art.36 C. pen.), Italia (art.19 C. pen.), Franta (art.131-35 C. pen.) si Polonia (art.39 C. pen.).

26. Individualizarea pedepsei reprezinta una dintre cele mai importante si sensibile operatiuni juridice de a carei acuratete depinde in mod direct reusita procesului de indreptare si recuperare a condamnatului intrucat aceasta presupune, prin evaluarea gravitatii infractiunii comise si a periculozitatii infractorului, determinarea gradului de raspundere penala a inculpatului in raport cu care urmeaza sa se stabileasca pedeapsa si modul de executare a acesteia.

In scopul realizarii unei cat mai bune evaluari a gravitatii infractiunii comise si a periculozitatii infractorului, pornind de la reglementarile in aceeasi materie ale codurilor penale italian (art.133), german (art.46 alin.2) si portughez (art.71), au fost reglementate un numar de 8 criterii generale de individualizare a pedepsei pe baza carora judecatorul sa poata obtine o imagine clara asupra semnificatiei sociale a infractiunii comise si a persoanei infractorului. In plus, se instituie obligativitatea prezentarii motivelor de fapt avute in vedere in procesul de individualizare pentru a se putea observa modul in care acestea se reflecta in rezultatul evaluarii.

In proiect s-a renuntat la mentionarea explicita ca si criterii de individualizare a dispozitiilor partii generale si ale partii speciale a codului, respectiv la cauzele care atenueaza si agraveaza raspunderea penala, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor intre care se va face individualizarea judiciara si cunosc reglementari specifice. Ceea ce intereseaza in acest context, sunt doar elementele ce urmeaza a fi avute in vedere la stabilirea pedepsei intre limitele speciale asa cum au fost ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente.

27. In materia circumstantelor atenuante elementele de noutate privesc continutul circumstantelor atenuante judiciare si efectele circumstantelor atenuante. Sub aspectul continutului, a fost inlaturata circumstanta privitoare la conduita buna a infractorului anterior savarsirii infractiunii, ramanand ca o asemenea imprejurare sa fie avuta in vedere in cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De asemenea a fost eliminata circumstanta atenuanta motivata de conduita ulterioara comiterii faptei, constand in prezentarea infractorului in fata autoritatii, comportarea sincera in cursul procesului, inlesnirea descoperirii ori arestarii participantilor, deoarece prin continutul lor asemenea imprejurari nu influenteaza in mod semnificativ evaluarea periculozitatii infractorului ca sa justifice o circumstanta atenuanta insa pot conduce la o atenuare a raspunderii datorita ajutorului pe care infractorul il acorda autoritatilor pe parcursul procesului penal ori reglementarea raporturilor dintre infractor si autoritati in cursul procesului penal este in sarcina legii de procedura penala.

De asemenea, a fost regandita reglementarea efectelor circumstantelor atenuante, in primul rand sub aspectul intinderii si a modului de determinare al acestor efecte dar si sub aspectul diferentierii gradului de atenuare in raport de natura circumstantelor atenuante retinute. Existenta circumstantelor atenuante conduce, in cazul celor legale, la reducerea la jumatate a limitei speciale maxime si minime ale pedepsei prevazute de lege, iar in cazul celor judiciare reducerea acelorasi limite se face cu o treime. Reducerea atat a limitei speciale minime dar si a celei maxime a pedepsei confera judecatorului o mai mare libertate de apreciere in stabilirea concreta a pedepsei prin aceea nu mai este obligat sa aplice, de drept, o pedeapsa sub minimul special al pedepsei dar pastreaza aceasta posibilitate in masura in care operatiunea de individualizare conduce la o asemenea concluzie. In acelasi timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fractie (1/2 sau 1/3) se realizeaza o determinare proportionala a efectului atenuant tinand cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumita infractiune.

Diferentierea intinderii efectelor circumstantelor atenuante, dupa cum acestea au caracter legal sau judiciar, este justificata prin semnificatia diferita pe care acestea o au in procesul de individualizare. Astfel, circumstantele atenuante legale, prevazute expres si evaluate de legiuitor, sunt intotdeauna concomitente momentului savarsirii faptei si releva existenta anumitor imprejurari ce influenteaza direct conduita infractorului prin aducerea acestuia intr-o stare care, desi nu justifica savarsirea infractiuni, scuza intr-o anumita masura comportamentul sau, fapt ce diminueaza gravitatea infractiunii si influenteaza forma si intinderea raspunderii penale. Circumstantele atenuante judiciare sunt fie ulterioare momentului comiterii infractiunii, fie concomitente dar determinate numai generic sub aspectul continutului, astfel ca aceste circumstante nu au o semnificatie evidenta in aprecierea gravitatii infractiunii ori a periculozitatii infractorului. Ele insa pot avea un efect atenuant in procesul de evaluare a periculozitatii infractorului (daca acesta isi manifesta regretul fata de infractiunea comisa prin contributia adusa pentru inlaturarea ori diminuarea consecintelor faptei), ori a periculozitatii infractiunii (daca exista imprejurari legate de fapta comisa, altele decat cele prevazute ca circumstante atenuante legale, care diminueaza gravitatea infractiunii sau periculozitatea infractorului).

28. In privinta circumstantelor agravante, principala modificare consta in renuntarea la categoria circumstantelor agravante judiciare intrucat, tinand seama de modul imprecis al reglementarii si de efectul asupra raspunderii penale, textul se situeaza la limita principiului previzibilitatii legii, lasand posibilitatea agravarii raspunderii penale a unei persoane, careia i se reproseaza adoptarea unei conduite periculoase, in conditiile in care fapta ce atrage acest efect nu este descrisa de lege cu claritate pentru se putea intelege fara echivoc in ce consta imprejurarea care imprima faptei un caracter mai grav. Modul in care aceste circumstante functioneaza astazi in practica judiciara ofera adeseori exemple tipice de analogie in defavoarea inculpatului, procedeu prohibit in dreptul penal si sanctionat de jurisprudenta CEDO pe terenul art.7 din Conventie. Mai trebuie mentionat si faptul ca niciunul dintre sistemele legislative de referinta (german, italian, spaniol, portughez, olandez, elvetian, belgian, francez etc.) nu contine o reglementare a unor circumstante agravante judiciare.

Sub aspectul continutului circumstantelor agravante s-a procedat la o reevaluare a imprejurarilor care au aptitudinea de a evidentia un grad de pericol ridicat astfel incat sa justifice retinerea acestora ca circumstante legale.

In acest sens s-a extins sfera de aplicare a circumstantei privind contributia a trei sau mai multe persoane la comiterea unei fapte prin eliminarea sintagmei „impreuna”, deoarece contributia unui asemenea numar de persoane reprezinta intotdeauna o forma mai sigura si mai usoara de atingere a scopului urmarit, fara a interesa in mod deosebit natura contributiilor si momentul la care acestea au survenit. Eventuala contributie survenita efectiv si concomitent in momentul comiterii faptei, in masura in care in concret evidentiaza un grad ridicat de periculozitate, poate fi valorificata cu ocazia individualizarii pedepsei.

De asemenea, s-a extins si sfera de aplicare a circumstantei privind comiterea infractiunii de catre o persoana in stare de intoxicatie preordinata, la cauzele care determina aceasta stare fiind adaugate, pe langa alcool, si alte substante psihoactive, a caror consumare reprezinta o incalcare a unei interdictii legale sau medicale. Introducea acestei circumstante este determinata de constatarile practicii judiciare din ultimii ani conform carora numeroase infractiuni contra persoanei si contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substante interzise ori cu regim special.

S-a renuntat la agravarea raspunderii in cazul comiterii infractiunii din motive josnice deoarece, prin forta lucrurilor, in majoritatea covarsitoare a cazurilor comiterea infractiunilor nu este animata de resorturi care pot starni admiratie sau pot reprezenta repere morale. In masura in care, intr-un caz concret, mobilul comiterii infractiunii evidentiaza in mod flagrant nivelul scazut de constiinta al infractorului, aceasta imprejurare poate fi avuta in vedere in procesul de individualizare al pedepsei. In plus, continutul acestei circumstante nu a fost niciodata delimitat cu precizie de doctrina si jurisprudenta.

Totodata a fost introdusa o noua circumstanta agravanta, constand in savarsirea infractiunii profitand de starea de vadita vulnerabilitate a persoanei vatamate, datorata varstei, starii de sanatate, infirmitatii sau altor cauze, intrucat o asemenea imprejurare evidentiaza o periculozitate ridicata a infractiunii dar si a infractorului.

In privinta efectelor circumstantelor agravante acestea sunt obligatorii si se determina prin aplicarea unei fractii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea comisa, fara insa ca aceasta majorare adusa limitei minime si maxime sa poata depasi 2 ani in cazul pedepsei inchisorii.

29. Tot in materia individualizarii judiciare au fost reglementate si solutiile in cazul existentei unui concurs de cauze de atenuare si/sau de agravare a pedepsei aplicabile aceleiasi infractiuni, cauze ale caror efecte se determina fara exceptie prin aplicarea unor fractii asupra limitelor speciale ale pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea savarsita.

In cazul cauzelor de atenuare, intelegand aici tentativa, circumstantele atenuante si cazurile speciale de reducere a pedepsei prevazute in partea speciala a codului ori in legile speciale, acestea isi produc efectele succesiv asupra limitelor speciale ale aceleiasi infractiuni, fiind valorificate fara exceptie in procesul de individualizare.

Existenta mai multor cauze de agravare in cazul aceleiasi infractiuni, respectiv circumstante agravante, infractiune continuata sau recidiva, va avea ca efect majorarea limitelor speciale de pedeapsa o singura data prin aplicarea unei singure cauze de agravare si anume aceea careia ii corespunde fractia cea mai mare.

Cand in cazul aceleiasi infractiuni sunt incidente atat cauze de atenuare cat si de agravare, dupa regulile deja aratate, se va da efect mai intai cauzelor de atenuare si apoi cauzelor de agravare, in acest fel fiind valorificate corespunzator ambele categorii in procesul de individualizare a pedepsei.

30. Individualizarea judiciara a sanctiunilor reprezinta, la randul ei, una dintre institutiile fundamental revizuite prin prevederile proiectului.

In scopul de a realiza mecanisme juridice care sa permita instantei alegerea celei mai potrivite forme de tragere la raspundere penala, proiectul codului penal propune o noua reglementare in aceasta materie. Aceasta forma de individualizare are ca principala preocupare stabilirea modului in care condamnatul va suporta coercitia aplicata ca urmare a infractiunii savarsite, operatiune de asemenea sensibila deoarece are aptitudinea de a influenta direct si intr-o proportie semnificativa procesul de recuperare sociala a infractorului. Caracterul proportional al pedepsei in raport cu gravitatea infractiunii si periculozitatea infractorului nu trebuie sa se reflecte doar in natura, durata sau cuantumul acesteia ci si in modul de executare, pentru ca altfel exista riscul ca efortul depus pentru reintegrarea infractorului sa produca efecte contrare scopului urmarit.

Reintegrarea sociala a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei este conditionata in acelasi timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului penal si de atitudinea fata de actul de justitie. Astfel, infractorul care s-a sustras de la urmarire penala ori judecata sau a incercat zadarnicirea aflarii adevarului ori a identificarii si tragerii la raspundere penala a autorului sau a participantilor, nu poate beneficia de renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei ori de suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, intrucat intre conduita acestuia pe parcursul procesului penal si natura si scopul acestor masuri exista o vadita incompatibilitate.

Pentru aceste considerente au fost reglementate doua institutii noi, respectiv renuntarea la pedeapsa si amanarea aplicarii pedepsei, si a fost regandita institutia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, care sunt concepute intr-o succesiune progresiva determinata de gravitatea infractiunii comise, periculozitatea infractorului, gradul de interventie pentru indreptarea condamnatului si consecintele asupra acestuia.

31. Renuntarea la aplicarea pedepsei consta in dreptul recunoscut instantei de judecata de a renunta definitiv la stabilirea si aplicarea unei pedepse pentru o persoana gasita vinovata de comiterea unei infractiuni, pentru indreptarea careia, tinand seama de infractiunea savarsita, de persoana infractorului si de conduita avuta de acesta anterior si ulterior comiterii faptei, este suficienta aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca sa produca mai mult rau decat sa ajute la recuperarea inculpatului. Institutia este reglementata si in legislatia germana (§ 60 C. pen.), portugheza (art.60 si 74 C. pen.), franceza (art.132-58 C. pen.), elvetiana (art.53-54).

32. Amanarea aplicarii pedepsei consta in stabilirea unei pedepse pentru o persoana gasita vinovata de savarsirea unei infractiuni si amanarea temporara a aplicarii acesteia, atunci cand pedeapsa concret stabilita este amenda sau inchisoarea de cel mult 2 ani iar instanta apreciaza, tinand seama de persoana infractorului si de conduita avuta de acesta anterior si ulterior comiterii infractiunii, ca in raport cu situatia personala a inculpatului, aplicarea imediata a unei pedepse nu este necesara, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioada fixa de 2 ani.

Pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana fata de care s-a dispus amanarea aplicarii pedepsei este supusa unui proces de supraveghere, cu un continut flexibil si variat, care sa permita atat verificarea conduitei persoanei (putand fi obligata sa nu-si schimbe locuinta avuta fara acordul serviciului de probatiune, sa nu se deplaseze in anumite locuri, la anumite manifestari sportive ori culturale, sau la alte adunari publice, stabilite de instanta, sa nu comunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a comis infractiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanta, sau sa nu se apropie de acestea etc.) cat si sprijinirea acesteia pentru a constientiza riscurile la care se expune prin comiterea de infractiuni ori de a-i inlesni integrarea sociala (putand fi obligat sa urmeze un curs de pregatire scolara ori de calificare profesionala, sa presteze o munca neremunerata in folosul comunitatii pe o perioada cuprinsa intre 30 si 60 de zile in conditiile stabilite de instanta, sa frecventeze un program de consiliere psihologica, sa frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare sociala, sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire medicala etc.)

Sistemul de obligatii pe durata termenului de supraveghere este de asemenea unul flexibil, permitand instantei de judecata sa-l adapteze in raport de conduita persoanei supravegheate fie prin impunerea unor noi obligatii, fie prin sporirea sau diminuarea conditiilor de executare a celor existente, ori chiar prin incetarea executarii unora din obligatiile pe care le-a impus initial, pentru a asigura persoanei supravegheate sanse sporite de indreptare.

Pentru a avea mai multe sanse de reusita in procesul de recuperare a persoanei aflata in termenul de supraveghere s-a acordat o atentie sporita rolului consilierilor de probatiune, persoane specializate tocmai in acest gen de activitati, pentru a contribui intr-un mod calificat la procesul de reintegrare sociala. In acest sens, pe durata termenului de supraveghere serviciul de probatiune are obligatia sa sesizeze instanta daca: a) au intervenit motive care justifica fie modificarea obligatiilor impuse de instanta, fie incetarea executarii unora dintre acestea; b) persoana supravegheata nu respecta masurile de supraveghere sau nu executa, in conditiile stabilite, obligatiile care ii revin; c) persoana supravegheata nu a indeplinit obligatiile civile stabilite prin hotarare, cel mai tarziu cu trei luni inainte de expirarea termenului de supraveghere.

Sub aspectul efectelor, la implinirea termenului de supraveghere persoanei fata de care s-a dispus amanarea nu i se mai aplica pedeapsa si pe cale de consecinta nu este supusa nici unei decaderi, interdictii sau incapacitati ce ar putea decurge din infractiunea savarsita daca aceasta a avut o conduita care sa justifice optiunea instantei de a nu-i aplica o pedeapsa. Pentru a spori eficienta mijloacelor de protectie a intereselor victimei, producerea efectelor este conditionata, printre altele, de indeplinirea integrala a obligatiilor stabilite prin hotarare, in ipoteza neexecutarii acestora fiind obligatorie revocarea amanarii si dispunerea executarii pedepsei, afara de cazul cand infractorul dovedeste ca nu a avut nici o posibilitate sa le indeplineasca.

Amanarea aplicarii pedepsei se regaseste intr-o reglementare similara in dreptul german (§ 59 si urm. C. pen.), si intr-o reglementare partial diferita in dreptul francez (art.132-60 C. pen.).

33. Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere consta in stabilirea si aplicarea unei pedepse cu inchisoarea de cel mult 3 ani, sau cel mult 4 ani in caz de concurs de infractiuni ori pluralitate intermediara, daca instanta apreciaza ca, tinand seama de persoana infractorului si de conduita avuta de acesta anterior si ulterior comiterii infractiunii, aplicarea pedepsei este suficienta, si chiar fara executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infractiuni, insa este necesara supravegherea conduitei sale pentru o perioada determinata.

Termenul de supraveghere in cazul suspendarii este unul variabil, fiind cuprins intre 2 si 4 ani, dar nu mai mic decat durata pedepsei aplicate, iar sistemul de supraveghere la care este supus condamnatul este asemanator cu cel prevazut in cazul amanarii aplicarii pedepsei. Sub aspectul continutului, sistemul de supraveghere in cazul suspendarii este mai redus intrucat o parte din obligatiile intalnite in cazul amanarii aplicarii pedepsei sunt executate in cazul suspendarii cu titlu de pedeapsa complementara.

In reglementarea proiectului, prestarea unei munci neremunerate in folosul comunitatii este o caracteristica ce tine de esenta acestei institutii, intrucat prin suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere se instituie in sarcina condamnatului, cu acordul acestuia, obligatia executarii unei asemenea activitati.

Un alt element de noutate costa in faptul ca executarea pedepsei amenzii, aplicata fie ca pedeapsa principala unica fie ca pedeapsa principala pe langa pedeapsa inchisorii atunci cand prin infractiunea comisa s-a urmarit obtinerea unui folos patrimonial iar instanta opteaza pentru o pedeapsa cumulativa, nu este susceptibila de suspendare.

In privinta efectelor, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitarii de drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi susceptibila de reabilitare conform dreptului comun, al carei termen va curge de la implinirea termenului de supraveghere. Ca si in cazul amanarii aplicarii pedepsei, producerea efectelor suspendarii este conditionata de executarea integrala a obligatiilor civile stabilite prin hotararea de condamnare, afara de cazul cand persoana dovedeste ca nu a avut nici o posibilitate sa le indeplineasca.

Institutia suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere este cunoscuta in majoritatea legislatiilor penale europene, reglementarea din proiect fiind rezultatul analizei dispozitiilor similare din legislatiile germana (§56 - §56g C. pen.), italiana ( art.163 – art.168), spaniola (art.80-art.87), portugheza (art.50-art.57) si franceza ( art.132-40 – art.132-53).

34. Institutia liberarii conditionate cunoaste modificari semnificative atat sub aspectul conditiilor de acordare cat si al procesului de reintegrare sociala a condamnatului prin implicarea activa si calificata a statului, in acest sens un rol esential revenind consilierilor de probatiune.

In privinta conditiilor de acordare, nu s-au mentinut dispozitiile care creau regimuri diferentiate de acordare a liberarii intre condamnatii femei si barbati ori intre condamnatii pentru infractiuni comise cu intentie sau din culpa. In primul caz, ratiunea modificarii urmareste reglementarea unui regim unic in care criteriul relevant sa-l reprezinte durata pedepsei executate. In al doilea caz, forma de vinovatie cu care s-a savarsit infractiunea nu mai poate constitui un temei pentru fundamentarea unor regimuri diferentiate de acordare a liberarii conditionate deoarece forma de vinovatie, a fost valorificata in operatiunea de individualizare a pedepsei, care se reflecta in natura, durata si modul de executare a pedepsei asa cum au fost aplicate prin hotararea de condamnare. Orientarea europeana in aceasta materie dar si a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, pe deplin justificata, este de a reglementa acordarea liberarii conditionate tinand cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executarii pedepsei, pentru ca numai in acest fel poate fi influentata si modelata mai eficient conduita condamnatului care dobandeste astfel o motivare in plus cunoscand ca o buna conduita il aduce mai aproape punerea in libertate. Acordarea liberarii tinand seama de stari de fapt anterioare inceperii executarii, precum natura sau gravitatea infractiunii comise, forma de vinovatie, conduita pe parcursul procesului, constituie o cauza de descurajare a condamnatului in procesul de reintegrare deoarece acesta realizeaza ca liberarea nu depinde de conduita sa pe durata executarii, ci de faptele sale anterioare, pe care oricum nu le mai poate influenta in nici un fel.

In acelasi timp, prin modul de reglementare a conditiilor de acordare se evidentiaza mai clar rolul si ratiunile liberarii conditionate. Practica judiciara din ultimul deceniu a transformat liberarea conditionata, este adevarat si din cauza majorarii drastice a limitelor de pedeapsa, intr-un drept al condamnatului de a fi liberat dupa executarea fractiei de pedeapsa prevazuta de lege. De asemenea, s-a observat ca in ceea ce priveste conditia existentei dovezilor temeinice de indreptare, aceasta a fost socotita ca fiind indeplinita atata timp cat condamnatul nu a fost sanctionat disciplinar pentru abateri comise in perioada incarcerarii.

Liberarea conditionata nu reprezinta un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa pana la termen ci un instrument juridic prin care instanta de judecata constata ca nu mai este necesara continuarea executarii pedepsei in regim de detentie pana la implinirea integrala a duratei stabilite cu ocazia condamnarii intrucat condamnatul, prin conduita avuta pe toata durata executarii, dovedeste ca a facut progrese constante si evidente in vederea reintegrarii sociale si convinge astfel instanta ca nu va mai comite infractiuni iar liberarea sa anticipata nu prezinta nici un pericol pentru colectivitate. Pornind de la aceste considerente proiectul reglementeaza urmatoarele conditii in raport cu care este evaluata conduita condamnatului pentru acordarea liberarii conditionate:

a) a avut o buna conduita pe toata durata executarii pedepsei, a dovedit interes constant in cadrul programelor de recuperare si a facut progrese evidente in vederea reintegrarii sociale;

b) a indeplinit integral obligatiile civile stabilite prin hotararea de condamnare, afara de cazul cand dovedeste ca nu a avut nici o posibilitate sa le indeplineasca;

c) instanta are convingerea ca acesta s-a indreptat si ca nu va mai savarsi alte infractiuni.

Referitor la procesul de recuperare dupa liberare, pe parcursul termenului de supraveghere condamnatului ii revine nu numai obligatia generala negativa de a nu mai comite alte infractiuni, verificarea respectarii acestei obligatii fiind supusa unui regim de supraveghere, dar si o serie de obligatii prin care se urmareste reacomodarea acestuia cu viata in colectivitate pentru inlesnirea reintegrarii sale sociale.

In acest sens, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul este obligat sa respecte anumite masuri de supraveghere (sa se prezinte la serviciul de probatiune, la datele fixate de acesta; sa primeasca vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa; sa anunte, in prealabil, orice schimbare a locuintei si orice deplasare care depaseste 5 zile, precum si intoarcerea etc.) ori poate fi obligat sa indeplineasca anumite activitati utile procesului de reintegrare (sa urmeze un curs de pregatire scolara ori de calificare profesionala; sa frecventeze un program de consiliere psihologica pe cheltuiala sa, atunci cand este posibil, sub coordonarea serviciului de probatiune; sa frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare sociala organizate sau coordonate de serviciul de probatiune, sa nu se afle in anumite locuri sau la anumite manifestari sportive, culturale ori la alte adunari publice, stabilite de instanta etc.)

In legatura cu obligatiile ce pot fi impuse condamnatului pe durata liberarii conditionate se observa ca acestea sunt similare sub aspectul continutului cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitarii unor drepturi, care de asemenea se executa pe durata liberarii, insa acestea nu se vor suprapune deoarece legea interzice impunea unor obligatii ce au acelasi continut cu o interdictie aplicata deja cu titlu de pedeapsa accesorie. Numai in masura in care anumite interdictii nu au fost stabilite cu titlu de pedeapsa accesorie iar la data liberarii instanta apreciaza ca utila aplicarea unora dintre acestea, o poate face numai in masura in care aceste interdictii sunt prevazute in cadrul obligatiilor ce pot fi impuse condamnatului liberat si numai cu acest titlu.

Noua reglementare a institutiei liberarii conditionate, prin care condamnatul este supus pe durata termenului de supraveghere unui proces de supraveghere si reacomodare cu viata in colectivitate, a fost inspirata de dispozitiile similare din legislatia penala germana (§ 57-§ 58), spaniola (art. 90) si portugheza (art. 61- art. 63).

TITLUL IV reglementeaza masurile de siguranta.

35. Prin aceasta s-a urmarit consolidarea caracterului preponderent preventiv al acestor sanctiuni de drept penal care pot fi luate numai daca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si nejustificata, ce releva existenta unei stari de pericol. Nu este insa necesar ca aceasta fapta sa fie si imputabila, astfel ca masurile de siguranta pot fi dispuse in prezenta unei cauze de neimputabilitate (spre exemplu iresponsabilitate), dar nu si in prezenta unei cauze justificative.

Avand in vedere caracterul si scopul masurilor de siguranta s-a apreciat oportuna trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla in anumite localitati; interzicerea de a reveni in locuinta familiei si expulzarea strainilor, in categoria pedepselor complementare, intr-o formulare relativ modificata. Aceasta intrucat, asemenea sanctiuni de drept penal devin incidente in cazul savarsirii unor fapte prevazute de legea penala iar datorita naturii specifice a acestora este necesara completarea represiunii directe, exprimata prin pedeapsa principala, cu represiunea secundara diferita, exprimata in aceste pedepse complementare.

36. Continutul masurilor de siguranta cu caracter medical (obligarea la tratament medical si internarea medicala) a fost modificat si completat.

Daca in Codul penal in vigoare cauza generarii starii de pericol, in cazul obligarii la tratament medical (art. 113), o constituie “o boala ori intoxicarea cronica prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substante”, in proiect aceasta cauza are la baza “o boala sau o tulburare psihica, inclusiv cea produsa de consumul cronic de alcool sau de alte substante psihoactive”. In cazul internarii medicale, cauza generatoare a starii de pericol pentru societate in legea penala in vigoare o reprezinta toxicomania sau boala mintala, insa in proiect aceasta masura poate fi luata numai daca faptuitorul este “bolnav mintal sau consumator cronic de substante psihoactive”. Aceste modificari au fost operate si in urma consultarii Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”.

De asemenea, din reglementarea acestor masuri de siguranta cu caracter medical, au fost inlaturate dispozitiile care prevedeau ca ele pot fi luate in mod provizoriu in cursul urmaririi penale sau al judecatii, rezolvarea acestor situatii fiind de domeniul procedurii penale.

37. In privinta confiscarii speciale, in proiect sunt mentinute dispozitiile cuprinse in art. 118 C. pen. in vigoare, asa cum acest text a fost modificat si completat prin Legea nr. 278/2006, cu unele imbunatatiri.

In primul rand, la lit. b) a art. 113 din proiect, s-a prevazut ca sunt supuse confiscarii speciale si bunurile care “au fost destinate a fi folosite la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, daca sunt ale faptuitorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. Distinctia poate fi relevata “obiectiv” atunci cand bunul a fost anume “produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la savarsirea infractiunii, dar poate fi relevata si “subiectiv” in sensul ca faptuitorul si-a procurat un anumit lucru care intr-adevar, i-ar fi putut fi, eventual, util la savarsirea faptei, dar la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a servi de acel bun.

In legatura cu ipoteza in care bunul ar apartine altei persoane, daca aceasta a cunoscut scopul folosirii lui, s-ar putea sustine ca nu si-ar gasi justificarea intrucat o asemenea persoana ar avea calitatea de complice la savarsirea faptei prevazute de legea penala, situatie acoperita de prima ipoteza. Credem ca nu se justifica o astfel de sustinere atata timp cat pot fi situatii in care proprietarul, din diferite motive, mai ales de ordin subiectiv sa nu raspunda penal.

Potrivit dispozitiilor art. 113 lit. c) din proiect sunt supuse confiscarii speciale “bunurile folosite, imediat dupa savarsirea faptei, pentru a asigura scaparea faptuitorului sau pastrarea folosului obtinut daca sunt ale infractorului sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. Includerea acestei categorii de bunuri in sfera celor supuse confiscarii speciale este reclamata de practica judiciara si de necesitatea combaterii fenomenului criminalitatii prin largirea sferei bunurilor supuse confiscarii speciale cu referire speciala la cele care au fost folosite pentru impiedicarea sau ingreunarea descoperirii infractiunilor si a asigurarii folosului infractiunii. Astfel se pune capat practicii neunitare in ceea ce priveste folosirea vehiculului pentru transportul bunurilor sustrase si ascunse in afara unitatii sau a vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul faptuitorului bunurile sustrase.

TITLUL V este rezervat reglementarilor privind minoritatea.

38. Aceste reglementari constituie unul dintre punctele centrale ale reformei propuse de proiectul noului Cod penal.

In primul rand, proiectul propune reducerea limitei de varsta de la care este posibila angajarea raspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani. Modificarea propusa se inscrie intr-o tendinta generala in dreptul european al minorilor, caci limita de varsta de la care minorul raspunde penal este de 10 ani in Franta (art.2 din Ordonanta din 2 februarie 1945, modificata in 2002), Marea Britanie (art.34 Crime and Disorder Act 1998) si Elvetia (art.3 din Legea din 20 iunie 2003, in vigoare de la 1 ianuarie 2007), de 12 ani in Grecia (art.126 C. pen.) si Olanda (art.77b C. pen.), iar in Spania varsta este stabilita in prezent la 14 ani dar un proiect de lege aflat in curs de dezbatere parlamentara prevede coborarea acestei varste la 12 ani. Dincolo de convergenta cu aceasta tendinta, modificarea are la baza doua elemente importante: a) cresterea continua in ultimii ani a numarului faptelor penale savarsite de minori cu varsta sub 14 ani, acestia ajungand nu de putine ori sa comita fapte foarte grave sau sa fie atrasi in activitatea grupurilor de criminalitate organizata tocmai in considerarea imposibilitatii tragerii lor la raspundere penala; b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existenta discernamantului in cazul minorilor cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, arata ca in peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existenta acestui discernamant, ceea ce inseamna ca, de regula, discernamantul exista anterior varstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic si mediul social contemporan favorizand o maturizare mai rapida a adolescentilor in raport cu perioada de acum patru decenii.

A doua modificare majora adusa de proiect in aceasta privinta, este renuntarea completa la pedepsele aplicabile minorilor care raspund penal, in favoarea masurilor educative. Modelul care a inspirat reglementarea actuala este Legea Organica nr.5/2000 privind reglementarea raspunderii penale a minorilor in Spania (modificata prin Legea Organica nr.8/2006), dar s-au avut in vedere si reglementari din dreptul francez (Ordonanta din 2 februarie 1945 cu modificarile ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu modificarile ulterioare) si dreptul austriac (Legea privind justitia juvenila din 1988).

Proiectul stabileste ca regula aplicarea in cazul minorilor a masurilor educative neprivative de libertate (art.115 alin.1), masurile privative de libertate constituind exceptia si fiind rezervate ipotezelor de infractiuni grave sau de minori care au comis multiple infractiuni (art.115 alin.2).

39. Masurile educative neprivative de libertate sunt, in ordinea crescatoare a gravitatii lor: stagiul de formare civica (intr-o reglementare apropiata de cea a art.15-1 alin.1 pct.6 din Ordonanta franceza din 2 februarie 1945); supravegherea; consemnarea la sfarsit de saptamana; asistarea zilnica. Ultimele trei masuri cunosc o reglementare apropiata de cea data de art.7 lit. g), h) din Legea spaniola nr. 5/2000. Sub aspectul continutului acestor masuri, se impune o explicatie legata de supraveghere si respectiv asistarea zilnica. Prima dintre aceste masuri nu presupune o implicare directa a serviciului de probatiune in realizarea activitatilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul in care minorul isi respecta programul obisnuit (frecventarea cursurilor, activitati sportive, recreative etc.). In schimb, asistarea zilnica, presupune o interventie activa a serviciului de probatiune, care intocmeste programul zilnic al minorului, incluzand in acest program – alaturi de elementele obisnuite in raport de varsta si situatia scolara sau profesionala a minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor scolare) si pe cele impuse de instanta potrivit art. 122 – orice activitate necesara realizarii scopului masurii educative (spre exemplu, participarea la actiuni social-educative, menite a facilita integrarea sociala a minorului).

Obligatiile pe care instanta le poate impune minorului concomitent cu una dintre masurile educative neprivative de libertate (art.122) acopera, in linii generale o arie similara cu cea a obligatiilor impuse majorului infractor ce beneficiaza de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativa de libertate, dar continutul lor va fi adaptat in functie de persoana si conduita minorului si de specificul infractiunii comise.

40. Proiectul propune doua masuri educative privative de libertate – internarea intr-un centru educativ pe o durata de la unu la 3 ani si respectiv internarea intr-un centru de detentie, pe o durata de la 2 la 5 ani sau, in mod exceptional, de la 5 la 15 ani. Masura internarii intr-un centru de detentie se dispune pe o perioada de la 5 la 15 ani doar in ipoteza comiterii unor infractiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii de cel putin 20 de ani. Durata masurii este compatibila cu reglementarile si practicile internationale ( spre exemplu, Rezolutia Congresului Asociatiei Internationale de Drept Penal adoptata la Beijing in 2004 recomanda statelor sa nu prevada in cazul minorilor sanctiuni privative de libertate care sa depaseasca 15 ani).

Renuntarea la pedepse in cazul minorilor si executarea – in cele mai multe cazuri – a acestor masuri privative de libertate in institutii specializate, ofera premisele obtinerii unor rezultate optime in activitatea educativa si de reintegrare sociala a minorilor. Intr-adevar, existenta unor institutii specializate permite organizarea unor programe educative si de formare profesionala adecvate varstei acestor infractori, permite incadrarea centrului cu personal avand o formatie speciala pentru a lucra cu minori, evita contactul minorilor cu infractorii majori in timpul executarii etc.

Regimul prevazut pentru executarea acestor masuri este astfel conceput incat sa ofere largi posibilitati de individualizare, permitand adaptarea sa in functie de conduita fiecarui minor pe durata executarii. Astfel, atunci cand minorul dovedeste ca a facut progrese semnificative in directia reintegrarii sociale, dupa executarea a cel putin jumatate din durata masurii, se poate dispune, fie inlocuirea acestei masuri cu masura asistarii zilnice, daca nu a implinit varsta de 18 ani, fie liberarea, atunci cand a implinit aceasta varsta. In ambele ipoteze, instanta va impune respectarea uneia sau mai multor obligatii, dintre cele prevazute la art.122. Se asigura astfel o supraveghere minorului in perioada imediat consecutiva repunerii in libertate, stiut fiind ca riscul comiterii de noi infractiuni este mai mare in aceasta perioada. In cazul in care minorul nu are un comportament care sa permita repunerea sa in libertate inainte de implinirea duratei masurii, el va ramane in centrul specializat pana la executarea integrala a acesteia. In fine, atunci cand cel internat a implinit varsta de 18 ani si are un comportament prin care influenteaza negativ sau impiedica procesul de recuperare si reintegrare a celorlalte persoane internate, instanta poate dispune continuarea executarii masurii educative intr-un penitenciar. O dispozitie asemanatoare contine, in dreptul spaniol, art.15 alin.2 din Legea nr.5/2000 (art.14 alin.3 in urma modificarii prin L.O. nr.8/2006). In acest caz, sanctiunea initiala nu se transforma intr-o pedeapsa, ea isi pastreaza aceeasi natura juridica – de masura educativa – modificandu-se doar institutia de executare. Pe cale de consecinta, regimul de executare al masurii educative in penitenciar va fi diferit de regimul de executare al pedepsei inchisorii, el urmand a fi detaliat de legea privind executarea masurilor educative.

Sunt, de asemenea, reglementate ipotezele de pluralitate de infractiuni comise in timpul minoritatii, precum si cele in care pentru unele dintre infractiuni s-a stabilit o masura educativa, iar pentru altele s-au aplicat pedepse (art.130). In aceasta din urma situatie, s-a renuntat la fictiunea consacrata de codul penal in vigoare, potrivit careia o masura educativa este intotdeauna mai usoara decat o pedeapsa si care conducea la a considera ca o internare de cativa ani intr-un centru de reeducare este mai usoara decat o amenda cu suspendarea executarii. In consecinta, in reglementarea cumulului juridic s-a avut in vedere in principal natura privativa sau neprivativa de libertate a sanctiunilor aplicate. Avand in vedere ca masurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile de amanarea pronuntarii sau de suspendarea executarii, sunt excluse de la aceste modalitati de individualizare si pedepsele cu inchisoarea rezultate din aplicarea cumulului juridic al unei pedepse cu o masura educativa privativa de libertate (art.130 alin.5).

In fine, au fost prevazute termene speciale de prescriptie a executarii masurilor educative (art.133), fiind, in acelasi timp, mentinuta reglementarea actuala in ceea ce priveste calculul termenelor de prescriptie a raspunderii penale (art.132).

TITLUL VI este consacrat raspunderii penale a persoanei juridice.

41. Avand in vedere ca este vorba de o institutie recent introdusa in dreptul penal roman, s-a optat pentru consacrarea unui titlu special acesteia (dupa modelul Codului penal finlandez – capitolul 9). Cu toate acestea, unele prevederi referitoare la raspunderea penala a persoanei juridice raman in mod necesar in afara acestui titlu, asa cum este cazul dispozitiei privind aplicarea legii penale romane in baza principiului personalitatii si cu referire la persoanele juridice (art.9).

In reglementarea raspunderii penale a persoanei juridice au fost pastrate principiile pe care se fundamenteaza aceasta raspundere in conceptia legii nr.278/2006. Astfel, s-a mentinut optiunea pentru modelul de raspundere directa a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian si olandez. In consecinta, raspunderea penala a persoanei juridice poate fi antrenata de orice persoana fizica ce actioneaza in conditiile prevazute de lege (art.136) si nu doar de actiunile organelor sau reprezentantilor acesteia. In acelasi timp, antrenarea raspunderii penale a persoanei fizice este conditionata de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia si care poate fi diferit de cel constatat in cazul autorului material persoana fizica. De asemenea, a fost mentinuta cerinta existentei personalitatii juridice ca premisa pentru angajarea raspunderii penale a entitatilor colective.

Au intervenit cateva modificari in privinta individualizarii sanctiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificarile aduse prin proiect sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica si in cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amenda. In acelasi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legala a pedepsei amenzii (art.138 alin.4), in functie de limitele pedepsei inchisorii prevazute de lege pentru persoana fizica.

In privinta termenelor de prescriptie speciale pentru raspunderea penala in cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevazute de lege pentru persoana fizica.

Nu in ultimul rand, avand in vedere faptul ca datorita naturii dar si modului lor specific de organizare si functionare persoanele juridice sunt susceptibile de a disparea din punct de vedere juridic fara insa a-si inceta existenta reala, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbtie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operatiuni juridice in planul raspunderii penale (art.151). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin.8 C. pen. portughez in forma propusa de proiectul de modificare adoptat de guvern in noiembrie 2006, dar si de art. 29-32 din reglementarea italiana (Decretul-lege nr.231/2001) privind raspunderea administrativ-penala a persoanelor juridice.

TITLUL VII regrupeaza cauzele care inlatura raspunderea penala.

42. Titlul VII din Codul penal in vigoare, cu denumirea “Cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii”, a fost reorganizat de proiect in cadrul a trei titluri: Titlul VII “Cauzele care inlatura raspunderea penala”; Titlul VIII “Cauzele care inlatura sau modifica executarea pedepsei” si Titlul IX “Cauzele care inlatura consecintele condamnarii”. Aceasta noua sistematizare raspunde, pe de o parte opiniilor exprimate in doctrina penala, iar pe de alta parte, naturii diferite a acestor cauze, cat si a temeiurilor care stau la baza incidentei lor.

In principiu, in proiect sunt mentinute reglementarile in vigoare privind cauzele care inlatura raspunderea penala, cu urmatoarele modificari:

a)     in textul amnistiei (art. 152 alin. 1), expresia “inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita” este inlocuita cu expresia “inlatura raspunderea penala pentru infractiunea savarsita”. Intr-adevar, pentru a inlatura raspunderea penala este necesar ca fapta sa fie infractiune, in caz contrar, amnistia nu poate opera, nu poate avea obiect;

b)     termenele prescriptiei raspunderii penale sunt aceleasi ca in Codul penal in vigoare cu deosebirea ca termenul este de “15 ani”, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 20 de ani – si nu mai mare de 15 ani –, motivatia este determinata de faptul ca limita maxima generala a inchisorii este de 30 de ani – nu de 25 de ani, cum era la adoptarea Codului penal in vigoare;

c)      s-a prevazut data la care curge termenul de prescriptie a raspunderii penale in cazul infractiunii de obicei si al celei progresive. In cazul infractiunilor progresive, termenul de prescriptie a raspunderii penale incepe sa curga de la data savarsirii actiunii sau inactiunii si se calculeaza in raport cu pedeapsa corespunzatoare rezultatului definitive produs. In acest fel se consacra legal solutia propusa de doctrina majoritara si se asigura premisele pentru o practica judiciara unitara in materie ( a se vedea si art.119 C. pen. portughez). In acelasi timp s-a prevazut ca in cazul infractiunilor contra libertatii si integritatii sexuale, savarsite fata de un minor, termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care acesta a devenit major, pentru a se crea astfel posibilitatea urmaririi acestor infractiuni chiar daca au fost descoperite la un interval de timp mai mare de la comiterea lor (in acelasi sens, art.71 alin.3 C. pen. olandez, art.132 C. pen. spaniol);

d)     s-a renuntat la paralelismul intre cauzele de inlaturare a raspunderii penale determinat astazi de existenta retragerii plangerii prealabile, respectiv a impacarii partilor. De aceea, proiectul a optat pentru una dintre cele doua, respectiv pentru institutia impacarii;

e)     in proiect se propune ca in cazul in care actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu impacare partilor sa poata interveni numai pana la terminarea urmaririi penale, astfel incat, odata litigiul dedus judecatii, continuarea procedurile judiciare nu mai depinde de vointa persoanei vatamate. In cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile, dar actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu in conditiile legii (de exemplu daca cel vatamat este o persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa), impacarea produce efecte numai daca este insusita de procuror. Ratiunea consta in aceea ca este necesara verificarea exercitarii unei vointei libere de orice constrangeri a persoanei vatamate pentru protejarea intereselor acesteia.

TITLUL VIII reglementeaza cauzele care inlatura sau modifica executarea pedepselor.

43. In proiect, cauzele care inlatura sau modifica executarea pedepsei au acelasi continut ca in Codul penal in vigoare cu doua deosebiri. Prima deosebire vizeaza excluderea de la gratiere a pedepselor a caror executare este suspendata sub supraveghere, afara de cazul cand se dispune altfel prin actul de gratiere. Aceasta intrucat gratierea trebuie, in principiu, sa opereze asupra pedepselor care se executa efectiv si nu a acelora a caror executare este suspendata sub supraveghere.

A doua deosebire se refera la intreruperea prescriptiei executarii pedepsei amenzii in cazul in care obligatia de plata a amenzii se inlocuieste cu obligatia de a presta o munca neremunerata in folosul comunitatii.

TITLUL IX este consacrat cauzelor care inlatura consecintele condamnarii.

44. In proiect, reglementarea cauzelor care inlatura consecintele condamnarii au o alta structura decat cea cuprinsa in Codul penal in vigoare. Se incepe cu reabilitarea de drept, se continua cu reabilitarea judecatoreasca, efectele celor doua forme ale reabilitarii, conditiile in care se poate reinnoi cererea de reabilitare judecatoreasca si cele in care poate opera anularea reabilitarii judecatoresti.

Potrivit prevederilor proiectului, reabilitarea de drept opereaza, in cazul pedepsei amenzii, a pedepsei inchisorii care nu depaseste 2 ani sau a pedepsei inchisorii a carei executare a fost suspendata sub supraveghere, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit o alta infractiune.

Ratiunea de a mari limita pedepsei inchisorii la 2 ani este aceea de a stimula condamnatii la pedeapsa inchisorii de pana la 2 ani sa se reintegreze social intr-un timp cat mai scurt pentru a putea beneficia de inlaturarea consecintelor condamnarii.

Reabilitarea de drept nu mai opereaza in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere odata cu implinirea termenului de incercare deoarece, acesta, in proiectul Codului penal este mai mic decat in Codul penal in vigoare si, in plus, pe durata acestui termen cel condamnat este supravegheat de consilieri ai serviciului de probatiune, iar pentru a dovedi integrarea lui sociala este nevoie sa curga un termen de 3 ani de la implinirea termenului de incercare.

In proiect termenele de reabilitare judecatoreasca au fost reduse in raport cu cele prevazute in Codul penal in vigoare. Modul de a rationa a fost acela de a stimula reintegrarea sociala a condamnatilor si de a-i incuraja la aceasta, cunoscand ca buna conduita intr-o perioada rezonabila poate conduce la inlaturarea consecintelor condamnarii.

TITLUL X este consacrat intelesului unor termeni si expresii.

45. Fata de reglementarea in vigoare, proiectul aduce cateva modificari si completari. Astfel, in ceea ce priveste intelesul notiunii de lege penala, acesta a fost pus de acord cu reglementarile constitutionale in vigoare, incluzand legea organica si ordonanta de urgenta, dar si acte adoptate anterior actualei Constitutii, care la data intrarii in vigoare constituiau izvoare de drept penal (legi, decrete ale fostului Consiliu de Stat, Decrete-legi etc.).

De asemenea, continutul notiunii de consecinte deosebit de grave a fost amplificat prin includerea in sfera sa a situatiei unei perturbari deosebit de grave a activitatii sau a conditiilor de viata ale unei persoane fizice. Practica ultimilor ani a demonstrat ca uneori, desi valoarea prejudiciului cauzat printr-o infractiune se situeaza sub plafonul de 200.000 lei, urmarea produsa are consecinte devastatoare pentru viata uneia sau mai multor persoane fizice. Cazurile frecvente si intens mediatizate de inselaciuni, distrugeri etc. soldate cu pierderea locuintei de catre familii numeroase sau de persoane in varsta, lipsite de resurse financiare, si care ajung astfel pur si simplu oameni ai strazii sunt elocvente in acest sens.

O modificare importanta a fost adusa si in privinta continutului notiunilor de public, functionar public si respectiv functionar. Reflectand situatia constitutionala, administrativa si economica actuala, termenul public si cel de functionar public, vor privi persoanele juridice de drept public (autoritati publice, institutii publice etc.), nu insa si persoanele juridice private ce desfasoara activitati de interes public. In acelasi timp, proiectul a optat pentru asimilarea cu functionarii publici a persoanelor fizice care exercita o profesie de interes public, pentru care este necesara o abilitare speciala a autoritatilor publice si care este supusa controlului acestora (notari, executori judecatoresti etc.). Desi aceste persoane nu sunt propriu-zis functionari publici, ele exercita atribute de autoritate publica, ce le-au fost delegate printr-un act al autoritatii statale competente si sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifica asimilarea lor cu functionarii publici. Asa cum rezulta din cuprinsul partii speciale, atunci cand anumite incriminari nu sunt compatibile cu statutul acestor persoane, ori nu s-a dorit aducerea lor sub incidenta unui anumit text de incriminare, a fost prevazuta in mod expres neaplicarea textului cu privire la persoanele mentionate. Pentru definirea notiunii de functionar s-a renuntat la criteriul existentei unui contract de munca, propus de reglementarea in vigoare, in favoarea criteriului functional, legat de indeplinirea unei insarcinari in serviciul unei persoane juridice de drept privat ori a unei persoane fizice asimilate functionarului public, indiferent de titlul care sta la baza respectivei insarcinari (contract de munca, conventie civila etc.).

Notiunea de membru de familie a fost in egala masura vizata de o modificare, in conditiile renuntarii la paralelismul de reglementare din codul in vigoare, care opereaza atat cu notiunea de rude apropiate cat si cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect notiunii de membru de familie vine sa absoarba integral in continutul sau notiunea de rude apropiate, dar cuprinde in egala masura si persoanele care au stabilit legaturi asemanatoare acelora dinte soti sau dintre parinti si copii, cu conditia convietuirii. Solutia este pe deplin justificata in conditiile numarului mare de cupluri care traiesc astazi in uniune libera, neexistand niciun temei pentru a refuza acestora o protectie penala similara cu cea acordata cuplurilor casatorite. In acest fel, notiunea de membru de familie folosita de codul penal este armonizata cu cea deja consacrata de legea nr.217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, dar si cu reglementari existente in alte coduri penale europene (a se vedea art.173 alin.2 C. pen. spaniol, art.152 alin.2 C. pen. portughez).

In fine, reglementarea calculului timpului a fost completata cu cateva precizari suplimentare, cerute datorita faptului ca, atat in partea generala cat si in partea speciala, exista numeroase norme care prevad majorarea ori reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o anumita fractie. In absenta unei precizari legale referitoare la modul de calcul al termenelor in ipoteza in care prin aplicarea unei fractii de reducere sau majorare s-ar fi obtinut un rest, practica judiciara ar fi fost in mod cert confruntata cu solutii neunitare.

III. PARTEA SPECIALA

TITLUL I al partii speciale este consacrat infractiunilor contra persoanei, grupate in mai multe capitole.

46. Capitolul 1 cuprinde infractiunile contra vietii, aducand o serie de modificari fata de textele actualmente in vigoare.

In primul rand, dupa modelul majoritatii legislatiilor europene (§ 211 C. pen. german, § 75 C. pen. austriac, art.139 C. pen. spaniol, art.132 C. pen. portughez, art.112 C. pen. elvetian) s-a prevazut o singura forma agravata a infractiunii de omor – omorul calificat – care regrupeaza atat elementele circumstantiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, cat si o parte din cele ale omorului calificat. S-a renuntat insa la o parte a elementelor circumstantiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea actuala, fie datorita faptului ca ele se regasesc in continutul agravantelor generale (omorul asupra unei persoane in neputinta de a se apara), fie datorita reglementarii lor in alte texte (omorul asupra sotului sau a unei rude apropiate), fie pentru ca nu se justifica (omorul comis in public). In acest din urma caz s-a apreciat ca nu este in mod necesar mai periculos cel care ucide victima in public (spre exemplu, in cadrul unui conflict spontan intr-un bar) fata de cel care ucide victima in locuinta acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozitatii sa fie facuta de judecator cu ocazia individualizarii judiciare.

Au fost asadar pastrate in continutul art.186 doar acele imprejurari care justifica – cel putin in abstracto – posibilitatea de a aplica pedeapsa detentiunii pe viata. De asemenea, au fost reformulate unele dintre agravantele omorului calificat, astfel incat sfera de incidenta a acestora sa fie mai corect delimitata. Spre exemplu, va constitui antecedent al omorului calificat comis de o persoana ce a mai savarsit un omor, nu doar infractiunea propriu-zisa de omor, ci orice infractiune in continutul careia se absoarbe un omor (atentat, act de terorism etc.).

A fost de asemenea expres reglementata infractiunea de ucidere la cererea victimei, ca o forma atenuata a omorului, reinscriind astfel reglementarea nu doar pe linia traditiei existente in dreptul nostru (art.468 C. pen. din 1936), ci si in traditia majoritatii codurilor europene (§ 216 C. pen. german, § 77 C. pen. austriac, art.143 alin.4 C. pen. spaniol, art.134 C. pen. portughez, art.114 C. pen. elvetian, § 235 C. pen. norvegian). Reintroducerea acestui text se impunea insa, inainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstantelor atenuante consacrat de partea generala. Intr-adevar, daca in reglementarea actuala, imprejurarea avuta in vedere in art.187 poate fi valorificata ca o circumstanta atenuanta judiciara, ducand astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, in noua reglementare, chiar retinand o atenuanta judiciara, pedeapsa aplicata nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care sa corespunda gradului de pericol social al acestei fapte, era necesara o reglementare legala distincta. In fine, a fost preferata denumirea marginala de ucidere la cererea victimei si nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude aceasta fapta dintre antecedentele omorului calificat prevazut de art.186 lit. e).

In ceea ce priveste determinarea sau inlesnirea sinuciderii, au fost introduse o serie de diferentieri in planul reglementarii. Astfel, s-a consacrat o reglementare distincta intre fapta care a fost urmata doar de o incercare de sinucidere si cea care a condus la sinuciderea victimei. In egala masura, s-a prevazut un tratament sanctionator diferentiat dupa cum faptele au fost comise cu privire la o persoana cu discernamant nealterat, cu privire la o persoana cu discernamant diminuat sau la o persoana lipsita de discernamant, in acest ultim caz neputand fi vorba de o hotarare luata de cel in cauza, iar fapta fiind sanctionata la fel ca si infractiunea de omor. Reglementarea este apropiata de cea intalnita in (art.580 C. pen. italian, art.135 C. pen. portughez, § 235 C. pen. norvegian).

Reglementarea uciderii din culpa a fost simplificata, renuntandu-se la o parte dintre formele agravate care pot fi suplinite fara probleme prin aplicarea regulilor de sanctionare a concursului de infractiuni. Ca urmare, in cazul comiterii unei ucideri din culpa de catre un conducator de vehicul cu tractiune mecanica avand in sange o imbibatie alcoolica ce depaseste limita legala, se va retine in concurs uciderea din culpa si infractiunea la regimul circulatiei pe drumurile publice. O reglementare similara in cazul uciderii din culpa intalnim in art.589 C. pen. italian in vreme ce majoritatea legislatiilor europene nu consacra forme agravate ale acestei infractiuni (§ 222 C. pen. german, art.142 C. pen. spaniol, art.117 C. pen. elvetian, § 239 C. pen. norvegian).

47. Capitolul 2 este consacrat infractiunilor contra integritatii corporale sau sanatatii.

Si in acest context proiectul propune o simplificare a reglementarii, in sensul regruparii faptelor de violenta regasite in art.180-182 din legea in vigoare in continutul a doar doua articole (art. 190 si 191). Criteriul de distinctie intre diferitele forme ale infractiunii de violenta este in acest caz natura urmarilor produse. Astfel, daca fapta nu a produs decat suferinte fizice, se va incadra potrivit art.190 alin.1, daca a cauzat leziuni va fi incadrata potrivit art.190 alin.2, iar daca a avut o urmare mai grava, dintre cele aratate in art.191, se va incadra potrivit acestui text. Proiectul renunta la criteriul zilelor de ingrijiri medicale in delimitarea formelor infractiunii de violenta, dat fiind ca acest criteriu s-a dovedit imprecis si s-a pretat la interpretari diferite in doctrina si jurisprudenta. De asemenea, in privinta formelor agravate ale vatamarii corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuala (infirmitate – pierderea unui simt sau organ – incetarea functionarii acestora). Mai trebuie precizat ca forma intentionata a vatamarii corporale face trimitere doar la primele doua ipoteze de agravare din alin.1, in celelalte cazuri violentele vor fi retinute in concurs cu infractiunea de avort (lit. c), respectiv vor intra in continutul tentativei de omor (lit. d). Reglementarea este similara cu cea regasita in art.143-144 C. pen. portughez, art.122-123 C. pen. elvetian, § 6 cap. 3 C. pen. suedez, § 226 C. pen. german.

Si in cazul infractiunii de vatamare corporala din culpa, s-a realizat o simplificare a reglementarii, corespunzator cu cea efectuata in cazul uciderii din culpa, si a fot introdusa o incriminare complexa, incidenta atunci cand doua sau mai multe persoane au fost vatamate. S-a inlaturat astfel incoerenta din legea in vigoare, care consacra o unitate de infractiune atunci cand au fost ucise din culpa doua sau mai multe persoane si o pluralitate de infractiuni atunci cand acestea au fost doar vatamate. In conditiile sistemului de sanctionare a concursului propus de proiect, mentinerea acestei inconsecvente ar fi putut conduce la sanctionarea mai severa a autorului vatamarii din culpa a mai multor persoane fata de situatia autorului unei ucideri din culpa comise in conditii similare.

In acelasi timp, infractiunile de rele tratamente aplicate minorului si incaierare au fost aduse in aceasta sectiune, deoarece ele pun in pericol in primul rand integritatea fizica sau sanatatea persoanei si abia in subsidiar relatiile de familie, respectiv convietuirea sociala. Dealtfel, in ceea ce priveste infractiunea de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodata una cu subiect activ special, ea putand fi savarsita nu doar de catre ori fata de un membru de familie, ci si fata de minorii internati in centre de plasament sau in alte forme de ocrotire. In plus, si in alte legislatii infractiunea mentionata apare, in aceeasi forma sau intr-o forma asemanatoare, in aceasta categorie de infractiuni (art.152 C. pen. portughez, § 225 C. pen. german, § 92-93 C. pen. austriac) La randul ei, incaierarea este reglementata de numeroase legislatii in categoria infractiunilor care aduc atingere sau pun in pericol integritatea corporala (§ 231 C. pen. german, § 91 C. pen. austriac, art.154 C. pen. spaniol, art.151 C. pen. portughez, art.133 C. pen. elvetian).

48. Capitolul 3 contine reglementarea unor infractiuni comise asupra membrilor de familie.

Reglementarea distincta a acestor infractiuni, care nu constituie altceva decat forme agravate sau atenuate ale unor infractiuni contra vietii sau integritatii corporale, s-a impus in vederea eliminarii lacunelor si incoerentelor datorate modificarilor succesive ale codului penal in vigoare.

Astfel, savarsirea unei infractiuni prin violenta asupra unui membru de familie apare in legea in vigoare ca o agravanta la infractiunile de loviri sau alte violente si vatamare corporala, se regaseste intr-o forma apropiata la omor, dar nu exista in cazul vatamarii corporale grave si al vatamarilor cauzatoare de moarte. De aceea, potrivit proiectului, comiterea infractiunii prin violenta asupra unui membru de familie atrage o agravare in cazul tuturor infractiunilor pentru care acest lucru se justifica.

La randul sau, starea de tulburare pricinuita de nastere este astazi valorificata doar in continutul infractiunii de pruncucidere, nu si in cazul altor infractiuni de violenta ce s-ar putea comite de mama aflata intr-o asemenea stare asupra copilului (spre exemplu, vatamarea corporala grava). In plus, existenta infractiunii de pruncucidere ca incriminare distincta a generat numeroase controverse si solutii neunitare in materia participatiei penale. Nu in ultimul rand, majoritatea legislatiilor europene au renuntat la consacrarea pruncuciderii ca incriminare distincta (dreptul francez, spaniol, iar de data relativ recenta si dreptul german prin abrogarea § 217 C. pen.).

De aceea, proiectul propune renuntarea la reglementarea actuala a infractiunii de pruncucidere, starea de tulburare provocata de nastere fiind insa valorificata ca un caz special de reducere a pedepsei in cazul infractiunilor de violenta comise cu intentie sau intentie depasita. Nu a fost prevazuta aceasta atenuare in cazul faptelor comise din culpa, intrucat potrivit conceptiei traditionale in dreptul nostru aceasta stare este asociata cu intentia spontana. Daca insa sub imperiul respectivei stari se comite o infractiune de ucidere sau vatamare din culpa, ea va putea fi valorificata ca o circumstanta atenuanta judiciara, in conditiile art.75 alin.2 lit. b).

49. Capitolul 4 cuprinde incriminarile prin care se protejeaza viata fatului, ca valoare sociala.

In privinta infractiunii de avort s-a precizat in mod explicit nepedepsirea femeii insarcinate care comite aceasta fapta, punandu-se astfel capat discutiilor din doctrina in jurul acestei probleme (a se vedea si § 245 C. pen. norvegian). Prin urmare, fapta comisa de femeia insarcinata constituie infractiune, cu toate consecintele ce decurg de aici in planul participatiei penale, renuntandu-se doar la sanctionarea acesteia.

Cadrul incriminarilor in aceasta materie a fost completat insa cu dispozitia din art.199, uciderea sau vatamarea fatului. Aceasta incriminare vine sa asigure protectia vietii in devenire, pe durata unei perioade ramasa neacoperita in reglementarea actuala. Este vorba despre intervalul cuprins intre momentul declansarii procesului nasterii, moment din care nu se mai poate discuta despre o infractiune de avort, si momentul incheierii acestui proces, moment de la care avem o persoana, ce poate fi subiect pasiv al infractiunilor din capitolele precedente. Practica a demonstrat ca in interiorul acestui interval se pot comite numeroase infractiuni impotriva fatului, de la cazuri de culpa medicala in asistarea nasterii, soldate cu moartea sau vatamarea fatului si pana la fapte intentionate.

In acelasi timp, au fost incriminate faptele de violenta comise asupra mamei pe durata sarcinii, care nu au fost comise cu intentia de a provoca avortul si nici nu au avut acest rezultat, dar au condus la lezarea fatului si in final la vatamarea corporala sau chiar moartea copilului dupa nastere.

Redactarea textului a fost inspirata de dispozitiile art.157-158 C. pen. spaniol.

50. In Capitolul 5, referitor la asistenta celor in primejdie, s-a renuntat la incriminarea din art.314 din Codul in vigoare, deoarece aceasta este acoperita de definitia infractiunii comisive prin omisiune, reglementata de art.16 din partea generala. Cadrul incriminarilor in materie a fost completat prin introducerea unui nou text – impiedicarea ajutorului – inspirat de prevederile art. 223-5 C. pen. francez, si care isi propune sa sanctioneze o serie de acte ce nu intra, la ora actuala, sub incidenta niciunui text legal, desi periculozitatea lor pentru viata sau integritatea corporala a unei persoane aflate in primejdie este evidenta.

51. Capitolul 6, consacrat infractiunilor contra libertatii persoanei, cuprinde doar incriminarile prin care se ocroteste in mod direct libertatea fizica si psihica a persoanei.

In privinta infractiunii de lipsire de libertate in mod ilegal a fost restructurata reglementarea, prin eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se justificau, si introducerea altora, menite a acoperi lacunele in reglementare. Astfel, spre exemplu, s-a renuntat la agravanta incidenta in cazul in care in schimbul eliberarii se cere un folos, in acest caz urmand a opera regulile concursului de infractiuni intre lipsirea de libertate si santaj. Tot astfel, atunci cand viata persoanei este pusa in pericol va exista un concurs de infractiuni, fara a fi necesara mentinerea unei agravante cu acest continut. A fost in schimb introdusa agravanta de la alin.3 – rapirea unei persoane aflata in imposibilitatea de a-si exprima vointa ori de a se apara, caci in cazul acestor persoane doar printr-o analogie in defavoarea inculpatului se putea vorbi pana acum de lipsire de libertate (spre exemplu, rapirea unui nou-nascut dintr-o maternitate).

In cazul infractiunii de amenintare, s-a optat pentru o sfera deschisa a persoanelor vizate de fapta cu care se ameninta, astfel incat instanta sa aiba posibilitatea de a aprecia in fiecare caz concret daca fapta era de natura sa alarmeze persoana amenintata. Realitatea a demonstrat ca aceasta stare de alarmare poate fi cauzata nu doar de un rau ce vizeaza sotul sau o ruda apropiata a celui amenintat, ci si de o eventuala fapta indreptata impotriva unui prieten, ori a altei persoane de care cel amenintat este legat afectiv.

De asemenea, proiectul propune introducerea in acest capitol a unei incriminari noi - hartuirea - pentru a raspunde unor cazuri aparute in practica in care diferite persoane – in special femei – sunt asteptate si urmarite pe strada sau in alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natura a crea o stare de temere sau de ingrijorare persoanei in cauza. Incriminari similare exista si in alte legislatii europene, textul din proiect fiind inspirat de dispozitiile art.222-16 C. pen. francez, art.179^septies C. pen. elvetian, § 390a C. pen. norvegian si de cele din legislatia engleza (in special Public Order Act 1986 si Protection from Harasment Act 1997).

52. Capitolul 7, consacrat infractiunilor impotriva libertatii si integritatii sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi conceptii in acord cu solutiile diferitelor coduri europene in materie, privind relatiile dintre infractiunile inscrise in aceasta categorie.

In primul rand, violul a fost reglementat pornind de la ideea de act de penetrare, astfel incat in continutul acestei infractiuni se va include raportul sexual – in intelesul pe care aceasta sintagma l-a cunoscut in mod traditional in dreptul nostru, acela de conjunctie a organului sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral si respectiv actul sexual anal, indiferent daca in aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ in continutul infractiunii de viol si actele de penetrare vaginala sau anala, realizate in alte modalitati (prin introducere de obiecte, degete etc.). Astfel definit, violul acopera toate actele de penetrare, indiferent daca au fost comise de agresor asupra victimei sau daca victima a fost obligata sa faca acest lucru. Definitia infractiunii de viol a fost in acest mod conceputa avand in vedere reglementarile din Codul penal spaniol (art.179), portughez (art.164), german (§ 177), austriac (§ 201), francez (art.222-23), precum si aspectele evidentiate de doctrina si jurisprudenta din aceste state in aplicarea textelor citate.

In privinta formelor agravate s-a realizat si de aceasta data o simplificare a reglementarii, renuntandu-se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzator in cadrul individualizarii judiciare. De asemenea, unele dintre agravante au fost reformulate, asa cum s-a intamplat in cazul comiterii faptei asupra unei victime care este ruda in linie directa, frate sau sora cu faptuitorul, pentru a rezulta cu claritate ca aceasta fapta absoarbe incestul, punand astfel capat incertitudinilor din practica judiciara cu privire la acest aspect.

In ceea ce priveste infractiunea de agresiune sexuala, aceasta va fi incidenta in cazul altor acte de natura sexuala decat cele prevazute de art.208, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.), savarsite sub imperiul constrangerii sau al starilor asimilate acesteia. In cazul in care astfel de acte sunt comise in aceeasi imprejurare cu infractiunea de viol asa cum este ea reglementata de art.208, nu se va retine un concurs de infractiuni, ci o singura incadrare, aceea de viol.

Criteriul de distinctie intre viol si agresiunea sexuala sub aspectul elementului material se regaseste si in cazul urmatoarelor doua infractiuni – actul sexual cu un minor si respectiv coruperea sexuala de minori. Astfel, daca actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi in prezenta actului sexual cu un minor, iar daca este vorba de alte acte de natura sexuala fapta se va incadra ca si corupere de minori.

In privinta varstei minorului, s-a considerat, la fel ca in alte legislatii europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), ca trebuie diferentiata varsta subiectului pasiv dupa cum este vorba de protectia integritatii sexuale a minorului in raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, in privinta actului sexual comis de un major cu un minor s-a pastrat limita actuala de varsta (15 ani), fiind diferentiata si sanctiunea in raport de varsta minorului, dupa cum acesta a implinit sau nu 13 ani. In privinta actelor sexuale intre minori, s-a stabilit limita de 13 ani pentru incidenta legii penale – corelata cu varsta de la care se angajeaza raspunderea penala a minorului – evitandu-se solutiile incoerente din reglementarea in vigoare, potrivit carora, daca doi minori in varsta de 14 ani si jumatate intretin un raport sexual, fiecare va fi atat infractor cat si victima. De asemenea, noua reglementare este corelata si cu dispozitiile Codului familiei, care admit casatoria cu dispensa a femeii de la varsta de 15 ani. In ipoteza in care motivul acordarii dispensei este starea de graviditate – cum se intampla cel mai adesea in practica -, actul sexual a avut loc anterior varstei de 15 ani, si ar fi ilogic ca, pe de o parte, sa se recunoasca posibilitatea incheierii legale a casatoriei, iar pe de alta parte sa se ajunga la condamnarea viitorului sot.

Coruperea sexuala de minori a fost completata cu noi ipoteze (alin.4), prin preluarea, cu unele reformulari, a unei parti a textelor existente in Legea nr.196/2003.

La randul sau, hartuirea sexuala din legea in vigoare a cunoscut o noua sistematizare, prin crearea a doua texte. Primul, care cuprinde hartuirea propriu-zisa, comisa prin acte repetate si care creeaza pentru victima o situatie intimidanta sau umilitoare, a fost inclus in acest capitol (art.212). Celalalt text, referitor la faptele ce presupun asa-numita hartuire verticala, prin abuz de autoritate, a fost inclus in categoria infractiunilor de serviciu (art.293). In acest fel se pune capat disputelor din doctrina si practica referitoare la caracterul de obicei al infractiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, in cazul art.212 dar absent in cazul art.293), precum si necorelarilor dintre textul care incrimineaza hartuirea in legea in vigoare si alte infractiuni (santajul, spre exemplu).

53. Capitolul 8 regrupeaza infractiunile ce aduc atingere domiciliului, vietii private si corespondentei.

In aceasta categorie, pe langa incriminarile traditionale, au fost consacrate cateva infractiuni noi, menite sa acopere un vid de reglementare si sa ofere un raspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formeaza obiectul acestui capitol.

Astfel, a fost incriminata ca fapta distincta violarea sediului profesional, dat fiind ca, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, si sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiaza de protectia conferita de art. 8 din Conventie (a se vedea hotararea Niemietz c. Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea mentionata se regaseste in majoritatea legislatiilor (art.191 C. pen. portughez, art.203 C. pen spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez, § 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regaseste explicit, s-a ajuns la sanctionarea acestei fapte prin interpretarea extensiva a textului referitor la violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudenta Curtii de Casatie italiene – spre exemplu, dec. nr.5767 din 08.06.1981 – in aplicarea art.614 C. pen.).

O alta incriminare noua este violarea confidentialitatii datelor cu caracter personal, textul urmarind sa asigure protectia acestor date, a caror manipulare sau divulgare poate, potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, poate aduce atingere dreptului la viata privata, ocrotit de art.8 (a se vedea deciziile Z. c. Finlanda, Leander c. Suedia, Rotaru c. Romania etc.). Textul propus este similar cu reglementari regasite in § 9c cap. 4 C. pen. suedez, art. 197 alin.2 C. pen. spaniol, art.193 C. pen. portughez, art.226-16 si urm. C. pen. francez, art.179^novies C. pen. elvetian, § 202a C. pen. german, § 118a C. pen. austriac.

In fine, infractiunea de divulgare a secretului profesional a fost reformulata, ea avand pe viitor incidenta doar cu privire la elemente de care cel tinut sa pastreze secretul a luat cunostinta cu consimtamantul persoanei vizate de aceste date, fie ca i-au fost incredintare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea facuta preotului, datele incredintate avocatului de catre client etc.), fie ca le-a constatat in virtutea profesiei sau functiei, cu consimtamantul celui in cauza (asa cum se intampla in cazul medicului care efectueaza investigatii privind starea de sanatate a pacientului). Divulgarea datelor de alta natura (informatii nepublice, secrete de serviciu etc.) face obiectul unor incriminari distincte, in capitolul privitor la infractiunile de serviciu.

Titlul II Infractiuni contra patrimoniului

54. In proiect normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate pe 4 capitole, tinand seama de situatiile de fapt in care se pot gasi bunurile ca entitati patrimoniale, cat si de caracterul sau natura actiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situatii de fapt. De altfel aceasta sistematizare nu reprezinta o premiera pentru legislatia penala romana, ci o revenire la traditie: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele si delictele proprietatii pe 9 sectiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele si delictele contra patrimoniului in Titlul XIV care cuprindea 4 capitole.

Solutia clasificarii infractiunilor contra patrimoniului in mai multe categorii este promovata si in codurile penale ale unor tari membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a III-a – crime si delicte contra bunurilor – cuprinde doua titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infractiuni contra patrimoniului si ordinii socio-economice – cuprinde nu mai putin de 14 capitole), dar si al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.).

Patrimoniul ca valoare sociala este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse in Titlul II din proiect, deopotriva, indiferent de titular.

Asa cum s-a aratat deja in consideratiile generale, pedepsele prevazute in normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului, in proiect, sunt mult mai reduse decat in Codul penal in vigoare, reducere ce a avut in vedere: a) pedepsele aplicate in concret de instante pentru aceasta categorie de infractiuni; b) necesitatea corelarii cu dispozitiile din partea generala referitoare la mecanismele de sanctionare a pluralitatii de infractiuni dar si la limitele de pedeapsa prevazute pentru aplicarea modalitatilor alternative de individualizare a executarii sanctiunilor; c) necesitatea reflectarii in limitele legale de pedeapsa a ierarhiei firesti a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penala; d) necesitatea revenirii la traditia Codurilor penale in anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 si Codul penal in vigoare in forma avuta la adoptarea sa in 1968).

55. In Capitolul 1, reglementeaza faptele de furt prin descrierea continuturilor urmatoarelor infractiuni: furtul, furtul calificat, furtul unui vehicul in scop de folosinta, furtul cu consecinte deosebit de grave, furtul din casa si familie.

Furtul simplu are, in principal, acelasi continut ca in Codul penal in vigoare, la care s-a adaugat o ipoteza noua potrivit careia se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta pentru furt “folosirea fara drept a unui terminal de comunicatii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicatii racordat fara drept la retea”. Aceasta ipoteza asimilata furtului vine sa transeze in mod definitiv situatiile controversate inca in practica judiciara si doctrina referitoare la incadrarea juridica a faptei de racordare ilegala la o retea de telefonie sau la o alta retea de comunicatii. In plus, textul vine sa aduca in sfera ilicitului penal faptele de folosire fara drept a unui terminal de telecomunicatii al altuia, fapte considerate periculoase si al caror numar a crescut in prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care patrunde in locuinta alteia si efectueaza convorbiri telefonice la numere cu suprataxa, cauzand astfel uneori prejudicii importante). Redactarea textului a fost inspirata de dispozitiile art. 255-256 C. pen. spaniol.

Un element nou cuprins in norma de incriminare a furtului este conditionarea punerii in miscare a actiunii penale de plangere prealabila a persoanei vatamate. S-a avut in vedere multitudinea de furturi cu pericol social redus, chiar bagatelare, mai ales in mediul rural, dar si faptul ca drepturile patrimoniale sunt drepturi prin excelenta disponibile, asa incat este pe deplin justificata conditionarea punerii in miscare a actiunii penale in raport de optiunea persoanei vatamate.

La furtul calificat, in proiect, s-a renuntat la unele elemente circumstantiale de agravare prevazute in Codul penal in vigoare, referitoare la savarsirea furtului de doua sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate in imposibilitatea de a-si exprima vointa sau a se apara, intr-un loc public, in timpul unei calamitati, datorita faptului ca aceste imprejurari sunt prevazute, cu acelasi continut sau cu un continut apropiat, ca circumstante agravate legale, ducand la majorarea limitelor de pedeapsa in temeiul art. 78.

In acelasi timp, au fost introduse in continutul furtului calificat doua noi elemente circumstantiale de agravare si anume savarsirea furtului prin scoaterea din functiune a sistemului de alarma sau supraveghere si respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstantial isi gaseste justificarea in realitatea sociala actuala, cand tot mai multe proprietati sunt dotate cu sisteme de alarma sau supraveghere si nu de putine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infractiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situatia in care furtul este savarsit prin patrunderea fara drept intr-un domiciliu sau sediu profesional, situatie in care continua sa se exprime opinii contradictorii in literatura de specialitate si sa se dea solutii neunitare in practica judiciara.

Daca furtul unui vehicul in scop de folosinta, in Codul penal in vigoare, este sanctionat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, in proiect se propune incriminarea acestuia ca fapta distincta si sanctionarea unui asemenea furt cu o pedeapsa mai redusa tinand seama de diferenta evidenta existenta intre gradul de pericol social al celor doua fapte. Solutii similare regasim si in alte legislatii, cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen. norvegian, Cap.8 sectiunea 7 C. pen. suedez.

Furtul din casa si familie, prevazut in proiect, reia intr-o forma mai coerenta dispozitiile privind furtul intre soti sau rude apropiate din Codul penal in vigoare.

56. In Capitolul 2 sunt incriminate talharia in varianta tip, talharia calificata si pirateria, fiind pastrate in mare parte a dispozitiilor din Codul penal in vigoare, cu precizarea ca s-a renuntat la unele dintre elementele circumstantiale de agravare prevazute de legea in vigoare. Este vorba despre talharia savarsita de doua sau mai multe persoane impreuna, in timpul unei calamitati sau intr-o locuinta ori in dependinte ale acesteia. Ratiunea modificarii rezida in aceea ca primele doua imprejurari sunt prevazute, cu un continut apropiat, ca si circumstante agravate legale, iar ultima imprejurare a fost reformulata, din aceleasi motive aratate in cazul furtului calificat.

De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente in ipoteza in care fapta se savarseste “asupra unui mijloc de transport“ sau prin simularea de “calitati oficiale“, in conditiile in care practica judiciara a semnalat cazuri relativ frecvente in care infractorii recurg la asemenea procedee.

Urmarea praeterintentionata constand in moartea victimei si respectiv producerea de consecinte deosebit de grave ale talhariei si pirateriei au fost sanctionate intr-un text distinct si comun.

57. In Capitolul 3 sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se savarsesc prin nesocotirea increderii, categorie in care au fost incluse, in primul rand, faptele incriminate in Codul penal in vigoare cum sunt: abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, insusirea bunului gasit si inselaciunea. In acelasi timp, la acestea au fost adaugate si alte fapte impotriva patrimoniului ale caror actiuni ilicite se intemeiaza pe nesocotirea increderii si anume: abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor, inselaciunea privind asigurarile, inselaciunea la masuratoare, inselaciunea cu privire la calitatea marfurilor, deturnarea licitatiilor publice si exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile.

La prima categorie de fapte (cele prevazute si in Codul penal in vigoare), au fost operate si unele modificari, menite a pune textele in situatia de a raspunde mai bine necesitatii reprimarii unor modalitati de comitere a respectivelor fapte, evidentiate de practica judiciara. Astfel, in cazul abuzului de incredere a fost consacrata o noua modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fara drept a unui bun incredintat cu un anumit scop, de catre cel care l-a primit. Textul are in vedere atat situatia in care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un autovehicul este incredintat de catre proprietar mecanicului in vederea efectuarii unei reparatii, iar acesta din urma il foloseste pentru a face curse in interes personal ori al unor terti) dar si situatia in care cel ce a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar il utilizeaza in alt scop decat cel pentru care i-a fost incredintat ( de pilda, autorului ii este incredintat un autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta il foloseste pentru a transporta bunuri a caror greutate depaseste limita admisa pentru vehiculul respectiv).

De asemenea, a fost introdusa o noua incriminare, abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor. Infractiunea se poate comise in doua modalitati, fie prin fapta debitorului de a instraina, ascunde, deteriora sau distruge, in tot sau in parte, valori ori bunuri din patrimoniul sau ori de a invoca acte sau datorii fictive in scopul fraudarii creditorilor, fie prin achizitionarea de bunuri ori servicii, debitorul stiind cu certitudine la momentul incheierii tranzactiei ca nu va putea plati si producand astfel o paguba creditorului. Ambele modalitati de comitere a faptei au fost semnalate de practica ultimilor ani, organele judiciare nedispunand insa de un text legal care sa permita reprimarea acestor actiuni. Incriminari similare regasim si in art.150 si 164 C. pen. elvetian, art. 313-5 si 314-7 C. pen. francez, 227 C. pen. portughez, 257-258 C. pen. spaniol, § 282 C. pen. norvegian etc.

In acelasi timp, in cazul infractiunilor de insusire a bunului gasit, inselaciune si inselaciune prin cecuri s-a prevazut ca impacarea inlatura raspunderea penala.

Noile incriminari referitoare la inselaciunea privind asigurarile, deturnarea licitatiilor publice si exploatarea patrimoniala a unei persoane vulnerabile isi gasesc justificarea in realitatea sociala, caci ele vin sa sanctioneze fapte care au devenit din ce in ce mai frecvente in ultimii ani. Astfel, in conditiile dezvoltarii sustinute a pietei asigurarilor, a cresterii numarului si ponderii asigurarilor obligatorii, a crescut si tentatia unor persoane de a frauda asiguratorii in scopul obtinerii unor foloase patrimoniale injuste. Incriminari similare se gasesc si in art.642 C. pen. italian, art. 219 C. pen. portughez, § 272 C. pen. norvegian etc. In ceea ce priveste deturnarea licitatiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat ca, nu in putine cazuri, participantii la o licitatie publica au recurs a diferite manopere frauduloase, in scopul indepartarii de la licitatie a unor potentiali participanti, alterand astfel pretul de adjudecare. Faptele de aceasta natura sunt incriminate si de alte legislatii, cum este cazul art.313-6 C. pen. francez, art.230 C. pen. portughez, art.262 C. pen. spaniol. In fine, prin incriminarea exploatarii patrimoniale a unei persoane vulnerabile se doreste reprimarea unor fapte care au proliferat in ultimii ani si care au produs uneori consecinte sociale devastatoare pentru persoanele care le-au cazut victima, fiind aproape zilnic semnalate in presa cazuri ale unor persoane in varsta sau cu o stare de sanatate precara care au ajuns sa isi piarda locuintele in urma unor asemenea intelegeri patrimoniale disproportionate. Acest gen de fapte sunt incriminate in majoritate legislatiilor europene. A se vedea art.157 C. pen. elvetian, art.226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea textului din proiect, dar si art.644 C. pen. italian, art.313-4 C. pen. francez, § 295 C. pen. norvegian.

Tot in acest capitol au fost aduse si infractiunile de inselaciune la masuratoare, respectiv inselaciunea privind calitatea marfurilor care, in Codul penal in vigoare, sunt prevazute in Titlul VIII “Infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice“.

58. In Capitolul 4 “Distrugerea si tulburarea de posesie” sunt cuprinse infractiunile: distrugerea, distrugerea calificata, distrugerea din culpa si tulburarea de posesie.

Infractiunea de distrugere, in proiect, are in principiu, acelasi continut ca si Codul penal in vigoare, cu precizarea ca se introduce o noua varianta agravata in art. 243 alin (2) prin care se incrimineaza “distrugerea unui inscris sub semnatura privata, care apartine altei persoane si serveste la dovedirea unui drept de natura patrimoniala, daca prin aceasta s-a produs o paguba”. Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere isi gaseste justificarea in realitatea sociala, in conditiile in care un asemenea inscris poate fi unicul mijloc de proba pentru dovedirea unui drept de natura patrimoniala de o valoare considerabila (spre exemplu, un testament olograf). Obiectul material al acestei fapte de distrugere il constituie un inscris sub semnatura privata, nu si un act autentic, intrucat daca distrugerea priveste un act autentic aflat in pastrarea uneia dintre unitatile sau persoanele la care se refera art. 174, respectiv art.176 alin.2, fapta va constitui infractiune potrivit art. 250 (sustragerea sau distrugerea de inscrisuri oficiale) si va fi pedepsita mai aspru. Daca este distrus un inscris autentic aflat in posesia altei persoane, nu se justifica includerea faptei in cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obtine oricand o copie de la autoritatea care a emis actul.

Celelalte variante agravate ale infractiunii de distrugere prevazute in Codul penal in vigoare, sunt mentinute in proiect, cu anumite reformulari, necesare pentru a le pune de acord cu solicitarile doctrinei si ale practicii judiciare.

Pentru infractiunea de distrugere, varianta tip si prima varianta agravata (care constituie o incriminare noua) punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

In proiect nu a mai fost retinuta distrugerea din culpa in varianta descrisa in art. 217 alin. (4) din Codul penal in vigoare, deoarece o asemenea fapta constituie, in primul rand, o infractiune de serviciu pentru ca se savarseste prin incalcarea unei atributii de serviciu (parasirea postului sau a oricarei alte fapte de catre personalului de conducere al unui mijloc de transport in comun ori de catre personalul care asigura direct securitatea unor asemenea transporturi), iar in al doilea rand, este greu de acceptat ca o asemenea fapta sa fie savarsita din culpa. De altfel practica nu a inregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv.

Tulburarea de posesie este incriminata in proiect intr-o formulare simplificata, in acord cu traditiile legislatiei noastre penale dar si cu alte reglementari in materie.

Astfel, in primul rand, s-a renuntat la incriminarea tulburarii de posesie atunci cand aceasta nu s-a comis nici prin violente sau amenintari si nici prin stramutarea sau desfiintare semnelor de hotar. Pentru acest gen de fapte, remediul oferit de legislatia civila – actiunea posesorie – este suficient, nefiind justificata, potrivit principiului minimei interventii, o sanctionare penala a acestor fapte. Trebuie subliniat ca aceasta a fost solutia legala si in Codul penal din 1936 (art.556-558) dar si in Codul penal in vigoare, anterior modificarii sale prin Legea nr.140/1996 si se regaseste in prezent si in alte legislatii (a se vedea art.215 C. pen. portughez).

Diferitele variante agravate ale infractiunii de tulburare de posesie prevazute in Codul penal in vigoare nu se justifica, iar pedepsele prevazute in cazul savarsirii acestora sunt mult mai grave decat la furt sau distrugere, astfel incat s-a impus o reevaluare a acestora.

Titlul IIIInfractiuni contra autoritatii

59. In cazul infractiunilor contra autoritatii au fost mentinute in linii mari incriminarile din codul penal actual fara a fi aduse modificari semnificative continutului acestora, s-a renuntat la incriminarea infractiunii de ofensa adusa unor insemne si au fost aduse in cadrul acestui titlu doua infractiuni prevazute in Ordonanta de Urgenta 194/2002 privind regimul strainilor in Romania, respectiv trecerea frauduloasa a frontierei si sustragerea de la masurile de indepartare de pe teritoriul Romaniei.

Renuntarea la infractiunea de ofensa adusa unor insemne reprezinta concluzia la care s-a ajuns in urma analizarii necesitatii acestei incriminari dar si a proportionalitatii dintre natura si severitatea mijloacelor de constrangere pe de o parte, si importanta valorii sociale ocrotite prin aceste mijloace pe de alta parte. In ceea ce priveste necesitatea incriminarii unei asemenea fapte nu exista argumente care sa sustina in mod rezonabil mentinerea acesteia in sfera de protectie penala in conditiile in care practica judiciara este aproape inexistenta in aceasta materie. Sub aspectul proportionalitatii, in contextul reducerii semnificative a limitelor de pedeapsa pentru infractiunile prevazute in proiect, mentinerea sanctiunilor actuale (inchisoare de la 6 luni la 3 ani respectiv inchisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amenda) aparea ca excesiva insa chiar in cazul reducerii proportionale a acestora, consecintele ce decurg din pronuntarea unei condamnari apar ca fiind disproportionate in raport de gravitatea unei asemenea fapte.

In privinta infractiunii de ultraj au fost aduse unele modificari in ceea ce priveste sfera persoanelor protejate prin aceasta incriminare. Astfel, varianta agravata a actualei reglementari privitoare la magistrati nu se mai regaseste in continutul infractiunii de ultraj din cadrul infractiunilor contra autoritatii ci formeaza obiectul unei incriminari distincte in cadrul infractiunilor contra infaptuirii justitiei (ultrajul judiciar art. 269), optiunea acestei sistematizari fiind sustinuta de necesitatea gruparii infractiunilor indreptate impotriva justitiei in cadrul aceluiasi titlu din codul penal. In acelasi timp, actuala infractiune denumita „cazuri speciale de pedepsire”, prin care sunt sanctionate faptele de violenta psihica sau fizica indreptate impotriva sotului, copiilor sau parintilor anumitor categorii de functionari publici (politist, jandarm, etc.) in scop de intimidare sau razbunare, a fost introdusa in continutul infractiunii de ultraj intrucat aceasta nu reprezinta in fapt altceva decat o forma speciala de amenintare indreptata impotriva functionarului public pentru fapte indeplinite in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu acestea. In plus noua reglementare sanctioneaza violentele sau amenintarile indreptate nu numai impotriva sotului, parintilor sau copiilor unui politist, jandarm sau militar ci a celor indreptate impotriva unui membru de familie al oricarui functionar public care detine o functie ce implica exercitiul autoritatii stat, cand aceste fapte sunt comise in scop de intimidare sau razbunare.

Cat priveste infractiunea de uzurpare de calitati oficiale, aceasta a fost mentinuta in forma actuala insa a fost redusa sfera calitatilor oficiale a caror uzurpare este sanctionata penal prin excluderea acelor functii care, desi au caracter oficial, nu implica exercitarea autoritatii de stat, intrucat urmarile unor asemenea fapte nu justifica mentinerea lor in sfera ilicitului penal (de exemplu calitatea de purtator de cuvant al Ministerului Justitiei este, fara indoiala, o calitate oficiala in sensul legii penale, dar folosirea fara drept a unei asemenea calitati urmata de transmiterea unui comunicat de presa in acest fel, nu justifica, din perspectiva gravitatii, recurgerea la mijloace de coercitie de natura penala).

Titlul IV Infractiuni contra infaptuirii justitiei

60. Reglementarea infractiunilor contra infaptuirii justitiei cunoaste modificari importante, justificate si solicitate de noile realitati ale unei societati democratice in cadrul careia dreptatea este ridicata la rang de valoare suprema (art. 1 alin. 3 din Constitutie), si are ca obiectiv asigurarea legalitatii, independentei, impartialitatii si fermitatii in procesul de infaptuire a actului de justitie, prin sanctionarea penala a faptelor de natura sa influenteze grav, sa ignore ori sa submineze autoritatea justitiei.

Pornind de la aceste ratiuni au fost identificate si incriminate o serie de fapte evidentiate si in practica judiciara, care pot afecta semnificativ activitatea de infaptuire a justitiei precum: obstructionarea justitiei, influentarea declaratiilor, vendeta, presiuni asupra justitiei, compromiterea intereselor justitiei, sfidarea instantei, asistenta si reprezentarea neloiala precum sau neexecutarea sanctiunilor penale.

Sub aspectul sistematizarii, infractiunile contra infaptuirii justitiei sunt prevazute in Titlul IV al partii speciale, dupa titlul consacrat infractiunilor contra autoritatii. In primul rand se observa ca, spre deosebire de reglementarea in vigoare, unde aceasta categorie de infractiuni este prevazuta in capitolul II din titlul IV intitulat „Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor activitati reglementate de lege”, in noua reglementare infractiunile contra infaptuirii justitiei sunt prevazute intr-un titlu distinct pentru a acorda importanta cuvenita acestei autoritati, care reprezinta una dintre cele 3 puteri ale statului si nu doar o activitate de interes public.

In al doilea rand, sub aspect terminologic, a fost inlocuita denumirea de „Infractiuni care impiedica infaptuirea justitiei” cu cea de „Infractiuni contra infaptuirii justitiei” intrucat, asa cum pe drept cuvant s-a subliniat de altfel si in literatura de specialitate, prin aceste infractiuni nu este intotdeauna impiedicata efectiv infaptuirea justitiei, unele neavand nici macar aceasta aptitudine (denuntarea calomnioasa in forma de baza sau incercarea de a determina marturia mincinoasa), dar pot produce o stare de pericol pentru realizarea actului de justitie.

In continuare vor fi prezentate pe scurt principalele modificari aduse in reglementarea infractiunilor contra infaptuirii justitiei, ratiunile avute in vedere si, acolo unde este cazul, trimiteri la reglementarile similare din diferite coduri penale europene.

61. Nedenuntarea (art. 255). Aceasta infractiune cunoaste o noua reglementare in raport de continutul sau actual urmare modificarilor evidente ale ratiunilor avute in vedere de legiuitor la data incriminarii acestei fapte. Dupa cum se cunoaste, la aparitia codului penal in vigoare prin infractiunea de nedenuntare se urmarea determinarea oricarei persoane sa sesizeze autoritatile cu privire la savarsirea unor infractiuni considerate de mare gravitate pentru societatea din acea vreme, precum unele infractiuni contra avutului obstesc cum ar fi delapidarea, furtul, talharia, pirateria, inselaciunea sau distrugerea (art.223-art.226, art. 229, si art.231 alin. 2-4), care puteau atrage chiar pedeapsa cu moartea in cazul in care produceau consecinte deosebit de grave. Ulterior anului 1989, desi ratiunile ce justificau sanctionarea penala in cazul nedenuntarii unor infractiuni savarsite contra patrimoniului au disparut, legiuitorul, care prin Legea 140/1996 a abrogat integral infractiunile contra avutului obstesc, a inteles sa sanctioneze in continuare prin mijloace penale nedenuntarea unor infractiuni contra patrimoniului public sau privat, precum talharia, pirateria, delapidarea, distrugerea sau distrugerea calificata.

Sanctionarea penala a oricarei persoane pentru nedenuntarea unor infractiuni savarsite contra patrimoniului nu mai este necesara in prezent, mai cu seama in conditiile in care infractiunea a fost deja comisa, asa cum prevede textul in vigoare. In majoritatea legislatiilor penale de referinta ale statelor europene este incriminata nedenuntarea unei infractiuni dar numai cand cel care, avand cunostinta despre pregatirea comiterii acesteia, nu sesizeaza autoritatile pentru a putea impiedica savarsirea infractiunii. Totodata obligatia de denuntare nu subzista decat in cazul unor infractiuni de o gravitate deosebita pentru ca numai in aceste conditii poate fi justificata aplicarea unei sanctiuni penale.

In sensul celor aratate mai sus sunt dispozitii §138 din codul penal german (care sanctioneaza nedenuntarea unor infractiuni precum pregatire a unui razboi de agresiune, inalta tradare, falsificarea de bani, traficul agravat de persoane, omorul, genocidul etc.), art.450 alin. 2 din codul penal spaniol (care sanctioneaza nedenuntarea unor infractiuni contra vietii, integritatii sau sanatatii, libertatii ori libertatii sexuale), art. 364 din codul penal italian (care sanctioneaza nedenuntarea unor infractiuni privind securitatea statului), art. 434-1 – 434-3 din codul penal francez.

In reglementarea propusa de proiect infractiunea de nedenuntare sanctioneaza conduita persoanei care, luand cunostinta de pregatirea sau comiterea unei fapte de omor, lipsire de libertate in mod ilegal, viol sau agresiune sexuala, anterior sau concomitent comiterii acesteia, nu instiinteaza de indata autoritatile in vederea impiedicarii comiterii acestora ori pentru inlesnirea identificarii sau prinderii faptuitorilor. Din aceasta perspectiva se justifica sanctionarea penala a persoanei care, fara vreun risc propriu, refuza sesizarea imediata a autoritatilor pentru a se putea interveni inainte de consumarea sau epuizarea unor infractiuni grave in vederea impiedicarii sau diminuarii efectelor acestora ori pentru a-i putea prinde pe faptuitori.

In mod exceptional, a fost mentinuta dispozitia privitoare la sanctionarea persoanei care, luand cunostinta de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala contra vietii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, dupa savarsirea acesteia, nu instiinteaza de indata autoritatile. Se observa ca in noua reglementare exista obligatia de denuntare pentru toate faptele prevazute de legea penala contra vietii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane si nu doar pentru faptele intentionate contra vietii, asa cum prevede textul in vigoare.

Textul propus aduce si unele modificari de natura terminologica prin instituirea unei obligatii de denuntare a unei „fapte prevazute de legea penala” si nu a unei „infractiuni”, ratiunea fiind aceea ca pentru existenta infractiunii de nedenuntare intereseaza doar tinerea sub tacere fata de autoritati a pregatirii sau comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penala impotriva unei persoane, fiind fara relevanta ca fapta respectiva nu a fost inca pusa in executare, ca actele de executare deja comise se afla in faza actelor premergatoare ori a unei tentative nepedepsite de lege sau ca nu s-ar putea angaja raspunderea penala ca urmare a existentei unor cauze de neimputabilitate (de exemplu minoritatea sau iresponsabilitatea). Pentru aceste ratiuni a fost de asemenea modificata denumirea marginala a infractiunii din „Nedenuntarea unor infractiuni” in cea de „Nedenuntare”.

In acelasi timp textul instituie obligatia de denuntare atat atunci cand faptele mentionate imbraca forma autonoma a unor fapte prevazute de legea penala (de exemplu omor sau omor calificat), dar si cand acestea intra ca element constitutiv in continutul unei infractiuni complexe (de pilda atentatul care pune in pericol securitatea nationala in continutul careia intra o fapta de omor).

In privinta formei de vinovatie norma de incriminare prevede expres ca nedenuntarea constituie infractiune si atunci cand este comisa din culpa, mentiunea fiind necesara ca urmare a modificarii regulii generale de determinare a formei de vinovatie in raport de natura actului de conduita (actiune sau inactiune) din art. 19 alin. 3 si 4, potrivit careia fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand legea prevede aceasta. In acelasi timp se da efect formei de vinovatie in procesul de individualizare legala a pedepsei prin stabilirea unor limite de pedeapsa mai reduse in cazul faptei din culpa in raport cu cele prevazute in cazul faptei intentionate, inlaturandu-se astfel si criticile aduse actualei reglementari care prevedea limite de pedeapsa identice atat pentru fapta intentionata cat si pentru cea din culpa.

Cat priveste cauza de nepedepsire incidenta in cazul comiterii infractiunii de sot sau de o ruda apropiata din reglementarea actuala aceasta a fost mentinuta insa si aici au fost operate unele modificari. Astfel, nedenuntarea nu va fi pedepsita daca a fost comisa de un membru de familie (intelesul dat acestei expresii fiind cel aratat in art. 178), deoarece proiectul nu mai opereaza cu expresia „rude apropiate” iar persoanele care intrau in aceasta categorie sunt acum incluse in categoria membrilor de familie. Pe de alta parte extinderea cauzei de nepedepsire de la sot sau rudele apropiate la cea a membrilor de familie se explica prin insasi ratiunea care a determinat introducerea in legea penala a acestei categorii de persoane, respectiv recunoasterea de catre legiuitor a existentei unor legaturi speciale, (afective, de incredere, de sustinere etc.), intre anumite categorii de persoane care convietuiesc (concubini, parinte sau fiu vitreg etc.), legaturi la fel de importante cu cele determinate de rudenie sau casatorie. Din aceasta perspectiva, intrucat argumentele care justifica nepedepsirea sotului sunt la fel de valabile si in cazul concubinului cu care convietuieste faptuitorul, extinderea efectelor cauzei de nepedepsire este una logica. In acelasi sens este si art. 434-1 alin. 2 din codul penal francez.

62. Inducerea in eroare a organelor judiciare (art. 257). Infractiunea de inducere in eroare a organelor judiciare a fost reglementata pornind de la regandirea actualei infractiuni de denuntare calomnioasa, care nu se mai regaseste in cuprinsul proiectului. Ratiunea acestei modificari are in vedere faptul ca denuntarea calomnioasa in forma de baza, desi reglementata ca o infractiune contra infaptuirii justitiei, nu reprezinta altceva decat o forma speciala a infractiunii de calomnie, urmarea evidenta a acestei fapte fiind afectarea reputatiei unei persoane careia i se imputa, in mod nereal, savarsirea unei infractiuni. In plus in cuprinsul proiectului nu se mai regaseste incriminata infractiunea de calomnie astfel ca denumirea marginala nu mai putea fi mentinuta.

In realitate sesizarile mincinoase, fie ca invoca savarsirea unor fapte inexistente fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezinta mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate sa efectueze investigatii ori sa desfasoare anumite proceduri de verificare a veridicitatii acestora ceea ce presupune o risipa de timp, energie, personal si resurse in instrumentarea unor cauze sortite din start esecului (spre exemplu se reclama uciderea unei persoane aflate in viata, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. - fapte care in prezent nu sunt incriminate). Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrangerea exercitarii unor drepturi (de pilda o sesizare care reclama in mod neadevarat existenta unui cadavru intr-o locuinta, fara a imputa vreo fapta penala unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei perchezitii in acea locuinta - fapta de asemenea neincriminate in prezent).

Pornind de la aceste considerente, infractiunea de inducere in eroare a organelor judiciare reglementeaza atat sesizarea neadevarata cu privire la o fapta prevazuta de legea penala cat si atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.

O alta modificare adusa se refera la inlocuirea actualei cauze de reducere a pedepsei prevazuta in art. 259 alin. 3 cu o cauza de nepedepsire, in scopul de a incuraja persoanele care comit aceasta infractiune sa comunice organelor judiciare daca denuntul, plangerea sau probele produse sunt neadevarate pentru a nu mai continua investigatiile si a nu se produce vreo vatamare drepturilor ori intereselor unor persoane inocente, cauza de impunitate putand interveni numai pana la retinerea, arestarea sau punerea in miscare a actiunii penale impotriva celui fata de care s-a facut denuntul sau plangerea ori s-au produs probele.

63. Favorizarea faptuitorului (art.258). Aceasta infractiune pastreaza in linii generale reglementarea actuala insa au fost aduse unele modificari atat sub aspect terminologic dar si de continut. In primul rand, s-a renuntat la folosirea notiunilor de „infractiune” si „infractor” in favoarea celor de „fapta prevazuta de legea penala” si de „faptuitor” intrucat activitatea de infaptuire a justitiei este impiedicata inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o fapta interzisa de legea penala dar care ar putea in concret sa nu angajeze raspunderea penala datorita unor cauze care fac imposibila intrunirea trasaturilor esentiale ale infractiunii (de pilda minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea conditiilor de existenta sau inexistenta a responsabilitatii penale a unei persoane se face in cadrul unui proces penal si nu in raport de aprecierea facuta de favorizator. In acest sens sunt si art. 378 alin. 4 din codul penal italian si art. 453 din codul penal spaniol.

In al doilea rand, sub aspectul laturii subiective a fost reformulat scopul comiterii infractiunii. Astfel, textul nu mai vorbeste de impiedicarea sau ingreunarea urmariri penale, judecatii sau executarii pedepsei ci a tragerii la raspundere penala sau a executarii pedepsei, urmarind in acest fel sa aduca sub incidenta penala si ajutorul dat faptuitorului inainte de inceperea unei urmariri penale precum cel prin care se asigura scaparea de la locul savarsirii faptei. In acest sens sunt si § 258 alin. 1 si 2 din codul penal german si art. 367 alin. 1 si 2 din codul penal portughez.

64. Tainuirea (art. 259). In proiectul codului penal infractiunea de tainuire este reglementata in cadrul infractiunilor contra infaptuirii justitiei si nu in cel al infractiunilor contra patrimoniului intrucat prin continutul sau aceasta fapta afecteaza in primul rand desfasurarea actului de justitie prin ingreunarea sau impiedicarea identificarii ori a recuperarii bunurilor tainuite si, in plus, nu toate bunurile care formeaza obiectul tainuirii provin din comiterea unor infractiuni contra patrimoniului ceea ce face dificil de explicat cum poate fi considerata tainuirea infractiune contra patrimoniului in cazul in care aceasta ar privi de exemplu o suma de bani primita de tainuitor in schimbul ascunderii unor acte de identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane. In acest sens era si reglementarea din codul penal Carol al II-lea unde tainuirea era considerata un delict contra administrarii justitiei.

In privinta continutului, fara a opera modificari asupra conceptului, s-a subliniat in mod explicit ca fapta constituie infractiune nu numai in cazul in care tainuitorul a cunoscut provenienta ilicita a bunurilor dar si atunci cand din imprejurarile concrete acesta a putut in mod rezonabil sa prevada ca bunurile provin dintr-o fapta prevazuta de legea penala. De altfel doctrina este unanima in sustinerea acestei solutii insa practica judiciara a manifestat unele rezerve.   In acest sens este si art. 231 din codul penal portughez.

In plus, este suficienta reprezentarea ca bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea penala fara sa fie necesara cunoasterea naturii acesteia (furt, talharie, inselaciune etc.).

65. Spalarea de bani (art. 260). Pornind de la modul in care au fost transpuse in legislatia penala dispozitiile referitoare la spalarea banilor din Conventia europeana privind spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii incheiata la Strasbourg in 08.11.1990 dar si de la experienta practicii judiciare, s-a considerat necesara o interventie a legiuitorului pentru a clarifica atat continutul infractiunii de spalare de bani cat si delimitarea acestei fapte de continutul infractiunii de tainuire. Mai precis, s-a constatat ca dispozitiile conventiei europene in aceasta materie nu au fost transpuse ci doar traduse si adoptate, fara a se tine seama ca o parte a acestor dispozitii se regaseau deja in legislatia nationala sub o alta forma. Textul propus a fost inspirat de reglementarile similare ale unor legislatii europene precum art. 648 bis din codul penal italian, § 261 din codul penal german, art. 324-1din codul penal francez, art. 301 din codul penal spaniol si Capitolul 32-Sectiunea 6 din codul penal finlandez

In noua reglementare a infractiunii de spalare de bani, se subliniaza cu claritate distinctia dintre infractiunea de spalare de bani si cea de tainuire prin eliminarea din cuprinsul incriminarii a actualei lit. c) a art. 23 din Legea 656/2002 privind prevenirea spalarii banilor, care se suprapune cu continutul infractiunii de tainuire.

De asemenea este lamurita definitiv si o alta disputa privitoare la posibilitatea retinerii infractiunii de spalare de bani in sarcina autorului sau a participantului la comiterea infractiunii principale din care provine bunul, solutia propusa pledand pentru un raspuns afirmativ, aflat in deplina concordanta cu dispozitiile europene in materia spalarii banilor.

In acelasi timp s-a dat eficienta dispozitiilor art. 6 alin. 2 lit. c) din Conventia europeana privind spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor infractiunii, potrivit carora cunoasterea provenientei ilicite a bunului se poate deduce si din imprejurarile concrete ale comiterii faptei.

66. Obstructionarea justitiei (art. 261) Infractiunea de obstructionare a justitiei reprezinta o incriminare noua iar reglementarea este justificata de realitatile practicii judiciare care nu de putine ori s-a confruntat cu o lipsa de receptivitate din partea persoanelor chemate in fata autoritatilor judiciare, participare apreciata adesea ca un favor facut organelor judiciare. Realizarea actului de justitie in cele mai bune conditii, atat sub aspectul calitatii cat si al celeritatii, este conditionata de profesionalismul organelor judiciare dar si de responsabilizarea persoanelor solicitate de autoritatile judiciare pentru a contribui la procesul de infaptuire a justitiei.

Prin aceasta infractiune este sanctionata persoana care, in mod nejustificat si dupa ce a fost avertizata asupra consecintelor faptei sale, avand calitatea de martor, martor asistent, expert sau interpret, refuza sa indeplineasca obligatiile stabilite in sarcina sa prin lege in cadrul unui proces, impiedicand astfel atat aflarea adevarului cat si desfasurarea procedurilor. In acelasi timp vor fi sanctionate si manifestarile oricarei persoane care impiedica efectuarea unui act procedural ori refuzul de a pune la dispozitia autoritatilor judiciare datele, informatiile, inscrisurile sau bunurile detinute, care au fost solicitate in conditiile legii, in vederea solutionarii unei cauze. Prin aceasta reglementare se urmareste in primul rand prevenirea comiterii faptelor incriminate si numai in cazul in care mijloacele nepenale se dovedesc ineficiente sa se aprecieze asupra oportunitatii recurgerii la mijloace de natura penala.

Preocuparea pentru asigurarea autoritatii justitiei si a desfasurarii in cele mai bune conditii a procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este intalnita si in diferite legislatii penale europene precum art. 366 din codul penal italian, art. 463 din codul penal spaniol, art. 434-15-1 din codul penal francez, art. 192-193 din codul penal olandez si in Capitolul 17-Sectiunea 13 alin. 2 din codul penal suedez, care contin reglementari similare.

67. Influentarea declaratiilor (262). Reprezinta o incriminare noua ce porneste de la actuala reglementare a infractiunii de incercare de determinare a marturiei mincinoase pe care insa o dezvolta valorificand unele reglementari similare intalnite in codurile penale europene.

Reglementarea vizeaza atat incercarea de a determina cat si determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, nu numai sa dea declaratii mincinoase dar si sa nu sesizeze organele de urmarire penala, sa nu dea declaratii, sa isi retraga declaratiile ori sa nu prezinte probe, intr-o cauza penala, civila sau in orice alta procedura judiciara. Scopul urmarit prin aceasta incriminare este acela de a intarii garantarea accesului liber la justitie prin protejarea libertatii oricarei persoane de a se adresa justitiei si de a da declaratiile ori de a infatisa probele pe care le considera necesare in raport de interesele sale, independent de orice forma de presiune exercitata din partea vreunui tert, fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie.

Importanta si necesitatea incriminarii unor asemenea fapte sunt pe deplin justificate de fenomenul actual al criminalitatii si de presiunile asupra celor care pot contribui la infaptuirea justitiei, dreptul comparat subliniind ca legislatiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementari similare in codurile lor penale. Aici avem in vedere § 160 din codul penal german, art. 464 din codul penal spaniol, art. 377 bis din codul penal italian (introdus prin Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuala), art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 din codul penal francez (texte introduse prin Ordonanta nr. 2000-916 din 19 septembrie 2000 in vigoare de la 1 ianuarie 2002) si Capitolul 15-Sectiunea 9 din codul penal finlandez (introdus prin Legea 563 din 1998).

68. Razbunarea pentru ajutorul dat justitiei (art. 264). Prin aceasta noua reglementare, aflata in stransa corelare cu infractiunea de influentare a declaratiilor, se urmareste de asemenea protejarea libertatii de vointa a persoanelor care sprijina activitatea de infaptuire a justitiei prin sanctionarea mai severa a actelor de razbunare comise prin savarsirea unor infractiuni impotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia pe motiv ca a sesizat organele de urmarire penala, a dat declaratii ori a prezentat probe intr-o cauza penala, civila sau in orice alta procedura judiciara.

69. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de inscrisuri (art. 265). Pornind de la realitatile practicii judiciare infractiunea de retinere sau distrugere de inscrisuri a suferit unele completari prin adaugarea unor noi modalitati normative de comitere a infractiunii si extinderea obiectului material, in scopul asigurarii unei reglementari mai eficiente in ceea ce priveste securitatea si integritatea mijloacelor materiale de proba sau inscrisurilor prin a caror sustragere, distrugere, retinere, ascundere sau alterare este impiedicata aflarea adevarului intr-o cauza penala, ori a mijloacelor de proba sau a inscrisurilor aflate dintr-un dosar penal. Dispozitii similare contin art. 434-4 din codul penal francez si art. 189 alin. 1 pct. 2 din codul penal olandez.

In acelasi timp, tinand seama ca, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, la inscrisurile sau mijloacele de proba dintr-o cauza penala au acces in mod nemijlocit persoane cu atributii judiciare in realizarea actului de justitie, infractiunea contine o forma agravata cand este comisa de catre de un avocat, expert, interpret, politist, grefier, procuror sau judecator.

70. Presiuni asupra justitiei (art. 266). Introducerea acestei incriminari are drept principala ratiune asigurarea si protejarea impartialitatii si libertatii judecatorilor si procurorilor in exercitarea atributiilor judiciare conferite de lege fata de incercarile de intimidare sau influentare a acestora.

Faptele incriminate sunt inspirate din realitatile practicii judiciare dar mai ales de frecventa, intensitatea si modul de manifestarea a acestor fapte in ultimii ani, constand in incercarile de influentare sau intimidare din partea partilor sau a reprezentantilor acestora, sub forma defaimarilor publice pe durata desfasurarii unui proces, obtinandu-se astfel o atmosfera de natura sa vicieze grav impartialitatea judecatorilor sau procurorilor, atmosfera care poate fie sa profite celor ce recurg la asemenea mijloace in cazul obtinerii efectului scontat, fie sa-i dezavantajeze prin obtinerea unei atitudini ostile din partea magistratilor.

71. Compromiterea intereselor justitiei (art. 267). Reglementarea acestei noi infractiuni urmareste in primul rand cresterea gradului de exigenta fata de functionarii publici care isi desfasoara activitatea in domeniul administrarii justitiei in legatura cu modul de gestionare a unor date si informatii pe care le obtin in cursul unui proces penal, care pot influenta semnificativ aflarea adevarului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei cercetate sau judecate. Practica judiciara a dovedit fara echivoc ca reglementarile actuale nepenale sunt insuficiente si ineficiente astfel ca folosirea mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmarit este justificata si apare ca singura solutie viabila.

Astfel, incriminarea faptei de divulgare, fara drept, de informatii confidentiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmeaza sa se administreze o proba in cursul urmaririi penale, de catre un functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei, are drept scop impiedicarea scurgerilor de informatii, dar nu orice fel de informatii privitoare la urmarirea penala ci doar a acelora care pot impiedica sau ingreuna administrarea unei probe (de pilda divulgarea identitatii unui suspect ale carui mijloace de comunicatie sunt interceptate, dezvaluirea unei operatiuni sub acoperire preconizata ori aflata in desfasurare, divulgarea datelor din continutul unei autorizatii de perchezitie care nu a fost inca efectuata, dezvaluirea de informatii privind data si locul in care urmeaza sa se realizeze o prindere in flagrant etc.).

In acelasi timp, in scopul de a intari garantiile privind dreptul la un proces echitabil si in special prezumtia de nevinovatie, consacrate in art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, a fost incriminata fapta de dezvaluire, fara drept, de mijloace de proba sau de inscrisuri oficiale dintr-o cauza penala inainte de a se dispune o solutie de netrimitere in judecata ori de solutionarea definitiva a cauzei, de catre un functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei. Potrivit Conventiei, statele semnatare au, pe langa obligatia negativa de a se abtine de la orice incalcare a drepturilor in afara limitelor permise, si obligatia pozitiva de a lua masurile necesare sa asigure garantarea acestor drepturi impotriva incalcarii lor de catre orice alta persoana astfel ca incalcarea prezumtiei de nevinovatie angajeaza responsabilitatea statului in cazul incalcarii oricareia dintre cele doua obligatii aratate. Prin aceasta reglementare se urmareste impiedicarea functionarilor publici sa prezinte public mijloace de proba (declaratii de martori, expertize, inregistrari audio-video, procese verbale de redare a continutului unor convorbiri inregistrate etc.) dintr-un proces penal in curs de desfasurare in scopul de a nu transforma prezumtia de nevinovatie intr-o prezumtie provizorie de vinovatie pana la solutionarea cauzei. In plus, aprecierea unei probe, indiferent de continutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atata timp cat nu este evaluata in raport de intregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea, relevanta si forta probatorie (de pilda o interceptare telefonica din continutul careia rezulta cu certitudine comiterea unei infractiuni poate fi declarata nelegala daca pe parcursul procesului se dovedeste ca nu a fost autorizata sau ca este falsificata; o marturie care ulterior este dovedita ca fiind mincinoasa etc.) dar odata adusa la cunostinta publicului, o proba aparent incriminatoare, va induce in mod inevitabil ideea de vinovatie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbata nici macar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovatie constatat de autoritatile judiciare.

Pe de alta parte s-a urmarit ca reglementarea sa nu permita ascunderea sub motivarea protejarii intereselor justitiei a unor manifestari contrare acestor interese comise de autoritati, considerent pentru care a fost prevazuta o cauza justificativa potrivit careia divulgarea ori dezvaluirea de acte sau activitati ilegale comise de autoritati intr-o cauza penala nu intra in sfera ilicitului penal.

Preocuparea pentru protejarea prezumtiei de nevinovatie prin mijloace penale se observa si in legislatiile occidentale, reglementari similare fiind in art. 226-13 si 434-7-2 din codul penal francez, art. 379 bis din codul penal italian, art. 466 din codul penal spaniol, art. 371 din codul penal portughez, art. 293 din codul penal elvetian si Capitolul 20 din codul penal suedez.

72. Sfidarea instantei (art. 268). Reprezinta o infractiune noua prin care sunt incriminate manifestarile jignitoare, dispretuitoare ori cu efect intimidant exprimate in timpul unei proceduri ce se desfasoara in fata instantei in scopul de a proteja solemnitatea sedintelor de judecata si respectul datorat autoritatii judiciare, reglementarea fiind justificata avand in vedere renuntarea la incriminarea faptelor de insulta si calomnie. In acelasi timp scopul incriminarii este acela de a proteja solemnitatea si buna desfasurare a procedurilor judiciare in fata instantei de judecata si nu neaparat onoarea sau reputatia reprezentantilor autoritatii judiciare. Tocmai datorita acestei abordari sunt sanctionate manifestarile dispretuitoare ori jignitoare indreptate impotriva oricarei persoane aflate in sala de judecata, indiferent ca aceasta participa sau nu la desfasurarea procedurii (de pilda jignirile adresate publicului din sala) ori cand acestea sunt adresate judecatorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii. Infractiunea de sfidare a instantei nu poate fi comisa de catre judecatorul care prezideaza ori participa la sedinta de judecata intrucat acesta are calitatea de subiect pasiv secundar in raport de continutul faptelor incriminate insa in cazul comiterii unor asemenea fapte de catre judecator in timpul procedurii acesta va raspunde pentru savarsirea infractiunii de purtare abuziva (art. 288).

73. Ultrajul judiciar (art. 269). Infractiunea de ultraj judiciar reprezinta o forma agravata a infractiunii de ultraj (art. 247) si urmareste protejarea persoanelor cu atributii judiciare importante in realizarea actului de justitie impotriva manifestarilor de violenta psihica sau fizica pe durata exercitarii acestor atributii. Justificarea incriminarii distincte a infractiunii de ultraj judiciar fata de infractiunea de ultraj consta in aceea ca, prin vointa legii, judecatorul sau procurorul are in sarcinile sale de serviciu atributiile judiciare cele mai importante iar de modul de indeplinire a acestora depinde decisiv buna desfasurare a cursului unui proces si rezultatul acestuia, astfel ca asigurarea unei protectii sporite judecatorilor sau procurorilor in raport cu ceilalti functionari publici care exercita autoritatea de stat impotriva oricarei forme de violenta exercitata asupra lor este, din aceasta perspectiva, justificata. Aceasta distinctie este intalnita si in codul penal italian (art. 341 si art. 343).

74. Asistenta si reprezentarea neloiala (art. 275). Constituie de asemenea o reglementare noua si urmareste sanctionarea fraudelor judiciare provocate cu intentie de persoanele chemate sa reprezinte sau sa apere interesele unei persoane in cadrul unei proceduri judiciare, comise fie prin activitati indreptate impotriva intereselor clientilor lor, fie prin intelegeri oculte cu adversarii celor pe care ii reprezinta in cadrul unei procedurii judiciare. In asemenea cazuri interesele persoanelor reprezentate sunt adesea grav afectate iar uneori ireparabile (de exemplu avocatul care asista o persoana intr-o cauza civila o induce in eroare comunicandu-i ca nu poate ataca o hotarare cu apel desi legea prevedea acest drept, ori il sfatuieste pe adversarul din proces ce diligente poate depune pentru a avea castig de cauza in fata propriului client).

Textul incriminarii este inspirat de reglementarile similare ale art. 467 din codul penal spaniol, art. 371 din codul penal portughez, art. 380 din codul penal italian si art. § 356 din codul penal german.

75. Neexecutarea sanctiunilor penale (art. 279). Aceasta incriminare a fost introdusa pentru a sanctiona nerespectarea unei pedepse complementare ori accesorii (de pilda interdictia impusa condamnatului de a se afla in anumite locuri, de a intra in legatura cu anumite persoane etc.) ori a masurii de siguranta constand in interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta activitate, in masura in care incalcarea acestor interdictii impuse condamnatului nu constituie o infractiune mai grava (spre exemplu iesirea frauduloasa din tara a condamnatului caruia i s-a interzis exercitarea dreptului de a parasi acest teritoriu intra sub incidenta infractiunii de trecere frauduloasa a frontierei –art. 263– intrucat limitele de pedeapsa prevazute de lege in acest caz sunt mai mari).

Pe de alta parte a fost incriminata sustragerea de la executarea unei masuri educative privative de liberate (internarea intr-un centru educativ sau de detentie) intrucat s-a urmarit stabilirea unui regim sanctionator mai bland decat cel pentru infractiunea de evadare.

In fine, tot in cuprinsul acestei infractiuni este incriminata neexecutarea pedepselor complementare care pot fi aplicate (respectiv interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice sau obligatia de afisare sau publicare a hotararii de condamnare) acelor persoane juridice pe care legea penala le excepteaza de la dizolvare ori suspendare (partide politice, persoanele juridice din domeniul presei etc.) pentru ca aceasta este singura modalitate prin care categoria persoanelor juridice prevazute in art. 142 poate fi sanctionata pentru neexecutarea obligatiilor mentionate mai sus.

Titlul V Infractiuni de coruptie si de serviciu

Titlul V „Infractiuni de coruptie si de serviciu” este structurat in trei capitole: primul capitol cuprinde infractiunile de coruptie, al doilea capitol pe cele de serviciu, iar al treilea capitol este consacrat infractiunilor care aduc atingere intereselor financiare al Comunitatilor Europene.

76. In Capitolul 1, la stabilirea continuturilor infractiunilor de coruptie s-au avut in vedere, pe de o parte, reglementarea acestor fapte in Codul penal in vigoare, iar pe de alta parte, dispozitiile din Legea nr. 78/2000 cu modificarile si completarile ulterioare, inclusiv cele produse prin Legea nr. 161/2003, fara a fi aduse modificari semnificative de fond.

Luarea de mita, in proiect, este incriminata intr-o varianta tip, care are acelasi continut ca in Codul penal in vigoare, si o varianta agravata determinata de calitatea subiectului activ nemijlocit, respectiv aceea de functionar public care ocupa o functie de demnitate publica, indeplineste o functie de conducere sau cu atributii de control ori ocupa o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat. Ratiunea acestei reglementari este data de necesitatea sporirii exigentei fata de categoria acelor functionari publici care, prin natura atributiilor conferite de functie, detin si exercita prerogative de putere importante pentru societate iar coruperea acestora afecteaza grav increderea publica in autoritatile sau institutiile publice.

Intr-un alineat distinct este incriminata luarea de mita cand este savarsita de catre o persoana care exercita o profesie de interes public, dar numai in ipoteza comiterii acestei fapte in scopul de a nu indeplini, a intarzia indeplinirea unui act privitor la indatoririle sale legale sau in scopul de a nu face un act contrar acestor indatoriri. Prin aceasta dispozitie se rezolva mult controversata problema daca notarul public, executorul judecatoresc sau alte persoane care executa o functie de interes public, pentru care este necesara o abilitate speciala a autoritatilor publice, poate fi sau nu autor al luarii de mita.

Pentru realizarea in conditii mai bune a preventiei generale, in cazul normei de incriminare a luarii de mita, s-a prevazut ca pedeapsa complementara interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica sau de a exercita profesia sau activitatea in executarea careia a savarsit fapta, pe durata maxima.

Pornind de la ratiunile prezentate in cazul infractiunii de luare de mita, faptele de coruptie comise de functionarul public care ocupa o functie de demnitate publica, indeplineste o functie de conducere sau cu atributii de control ori ocupa o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, ori faptele de corupere a unor asemenea functionari, constituie variante agravate si in cazul infractiunilor de dare de mita, primire de foloase necuvenite, trafic de influenta si cumpararea de influenta.

In privinta infractiunii de primire de foloase necuvenite s-a prevazut ca aceasta reglementare nu este susceptibila a fi comisa de catre persoanele fizice care exercita o profesie de interes public in conditiile art. 176 alin. (2), intrucat acestea au dreptul conform legii la un onorariu negociabil ceea ce exclude prin ipoteza realizarea conditiilor prevazute in norma de incriminare.

Ca element comun in textele de incriminare pentru infractiunile de luare de mita, dare de mita si primire de foloase necuvenite, proiectul prevede aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica sau de a exercita profesia sau activitatea in executarea careia a savarsit fapta, pe durata maxima, functionarilor publici care au savarsit una dintre aceste infractiuni intrucat comiterea unei fapte de coruptie este incompatibila cu exigentele morale si profesionale cerute pentru ocuparea unei functii publice.

Infractiunea de cumparare de influenta a fost adusa in proiect prin preluarea ei din Legea nr. 78/2000, modificata si completata prin Legea nr. 161/2003, la care s-a prevazut aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi.

In sfarsit, acest capitol cuprinde un text general (art. 285) preluat din Legea nr. 78/2000 modificata si completata, in care se prevede ca dispozitiile cuprinse in capitolul „infractiuni de coruptie” se aplica in mod corespunzator faptelor de coruptie savarsite de catre functionarii straini ori in legatura cu activitatea acestora.

De asemenea, ca urmare a ratificarii de catre Romania a Protocolului aditional la Conventia penala a Consiliului Europei privind coruptia (Legea nr.260/2004) s-a impus completarea cadrului infractiunilor de coruptie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale respective in privinta faptelor de dare si luare de mita comise de persoanele implicate in solutionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau international (art.2-4 din Protocol).

77. Capitolul 2, cuprinde incriminari cu privire la faptele de serviciu, savarsite fie numai de functionari publici, fie de catre acestia si functionari sau si de catre persoane fizice care exercita o profesie de interes public. In aceasta subdiviziune a proiectului s-au pastrat toate infractiunile de serviciu prevazute in Codul penal in vigoare al caror continut insa a fost modificat sau completat, dar au fost aduse in cuprinsul acestui capitol si alte infractiuni prevazute in unele legi speciale sau in alte subdiviziuni ale Codului penal in vigoare. Nu in ultimul rand, au fost propuse mai multe incriminari noi, menite sa ofere solutii unor probleme evidentiate de practica ultimilor ani.

Din prima categorie fac parte: a purtarea abuziva; abuzul in serviciu contra persoanelor; abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi; abuzul in serviciu contra intereselor publice; neglijenta in serviciu; conflictul de interese si neglijenta in pastrarea informatiilor.

Ca element de noutate, in cazul infractiunilor de purtare abuziva si abuz in serviciu contra persoanelor, punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de plangerea prealabila a persoanei vatamate, ratiunea modificarii constand in aceea ca faptele descrise atrag intotdeauna raspunderea disciplinara a functionarului, care poate duce inclusiv la indepartarea din functie, iar recurgerea la mijloace de constrangere penala sa fie posibila numai in masura in care persoana care a suferit in mod nemijlocit consecintele conduitei abuzive a functionarului isi manifesta vointa in acest sens.

Abuzul in serviciu contra unor interese publice in proiect, are un continut mai larg, pentru a cuprinde si o serie de fapte care prezinta in mod indiscutabil un pericol social ridicat, dar care in prezent raman in afara dispozitiilor legale. Astfel, constituie abuz in serviciu contra intereselor publice si fapta functionarului public care in exercitarea atributiilor sale de serviciu numeste, cu titlul permanent sau temporar, intr-o functie publica o persoana care nu indeplineste conditiile prevazute de lege pentru ocuparea acesteia. (completarea a fost inspirata de prevederile art.405 alin.2 C. pen. spaniol).De asemenea, constituie abuz in serviciu contra intereselor publice fapta functionarului public care prevalandu-se sau folosindu-se de functia detinuta, incearca sa determine direct sau indirect, un alt functionar public sa nu-si indeplineasca sau sa-si indeplineasca in mod defectuos atributiunile de serviciu. In acelasi sens, a se vedea § 125 C. pen. norvegian.

Neglijenta in pastrarea informatiilor si-a pastrat continutul din Codul penal in vigoare cu unele modificari determinate de necesitatea corelarii acestui text cu legea speciala privind clasificarea informatiilor dar si cu alte texte care au fost introduse in grupul infractiunilor de serviciu.

78. In a doua categorie de infractiuni de serviciu incluse in capitolul II al Titlului V al partii speciale a proiectului Codului penal se includ: delapidarea, folosirea abuziva a functiei in scop sexual, uzurparea functiei, divulgarea informatiilor secrete de stat, divulgarea informatiilor secrete de serviciu sau nepublice, obtinerea ilegala de fonduri si deturnarea de fonduri.

Delapidarea, in Codul penal in vigoare face parte din infractiunile contra patrimoniului, in proiect aceasta fapta a fost adusa acolo unde ii era locul, in grupul infractiunilor de serviciu pentru ca prin comiterea ei, se vatama, mai intai relatia sociala de serviciu si in secundar se afecteaza patrimoniul unei persoane juridice. Pedeapsa inchisorii prevazuta in proiect pentru delapidare este mai redusa decat cea existenta in norma de incriminare din Codul penal in vigoare, iar in plus se prevede aplicarea obligatorie a interzicerii exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica, pe durata maxima, ca pedeapsa complementara. Solutia includerii infractiunii de delapidare in aceasta categorie este traditionala in dreptul nostru, ea fiind consacrata si de Codul penal din 1936 (art.236). Aceeasi este situatia si in alte legislatii, cum este cazul art.432 C. pen. spaniol, art. 314 C. pen. italian, 432-15 C. pen. francez.

Folosirea abuziva a functiei in scop sexual este o incriminare noua, creata pornind de la infractiunea de hartuire sexuala din reglementarea actuala, cuprinzand atat asa-numita hartuire verticala, prin abuz de autoritate, cat si ipoteze noi de incriminare. Incriminarea se justifica prin aceea ca faptele de acest gen sunt de natura sa afecteze indeplinirea corecta de catre functionarul public a atributiilor sale de serviciu. Aceasta fapta se deosebeste de hartuirea sexuala din categoria infractiunilor contra libertatii sexuale prin obiectul juridic special si elementul material, desi la ambele fapte subiectul activ nemijlocit poate fi si un functionar public. In redactarea textului au fost avute in vedere si dispozitiile art. 443 C. pen. spaniol.

Uzurparea functiei este o incriminare noua si se apropie, prin continut, de uzurparea de calitati oficiale, dar prezinta, in raport cu aceasta, deosebiri esentiale care justifica incriminarea. Daca uzurparea de calitati oficiale aduce atingeri autoritatii de stat, uzurparea functiei, afecteaza relatiile de serviciu, pentru ca autorul este un functionar public care indeplineste un act ce excede atributiunilor de serviciu sau continua sa exercite functia publica dar alta decat cea care implica exercitiul autoritatii de stat. Pentru incriminari partial similare, a se vedea art.432-3 C. pen. francez, art.347 alin. 2 C. pen. italian, art.358 lit. c) C. pen portughez.

Divulgarea informatiilor secrete de stat, desi are unele elemente comune cu divulgarea secretului care pericliteaza securitatea nationala (obiectul material, subiectul activ nemijlocit) se deosebeste de aceasta din urma pentru ca prin comiterea actiunii incriminate se afecteaza interesele sau activitatea unei persoane juridice de drept public, ceea ce justifica incriminarea in grupul infractiunilor de serviciu.

Divulgarea informatiilor secrete de serviciu sau nepublice constituie o incriminare noua numai sub aspectul caracterului autonom al reglementarii intrucat in privinta continutului aceasta reuneste in linii mari actualele reglementari prevazute in art. 298 (divulgarea secretului economic) si art. 20 din Legea nr. 682/2002 privind protectia martorilor. Avand in vedere ca faptele pot fi comise numai de

Deturnarea de fonduri, in Codul penal in vigoare, face parte din grupul de infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice. In proiect aceasta fapta a fost transferata in Capitolul II al titlului V intrucat are toate caracteristicile unei infractiuni de serviciu: autorul este un functionar public, iar prin comiterea acesteia sunt aduse atingeri activitatii autoritatilor publice sau institutiilor publice, prin tulburarea activitatii normale a acestora.

79. Capitolul 3 cuprinde infractiunile prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Comunitatilor Europene. Textele propuse de proiect reiau incriminarile in materie introduse in legislatia noastra prin dispozitiile Legii nr.161/2003, incriminari preluate din Conventia privind protectia intereselor financiare ale Comunitatilor Europene.

Textele propuse nu contin modificari de fond, ci doar unele reformulari menite sa inlature cateva imperfectiuni ale traducerii initiale a respectivelor texte, regasite in cuprinsul Legii nr.161/2003.

TITLUL VI este consacrat infractiunilor de fals, in continutul sau regasindu-se cu unele modificari si completari incriminarile din Titlul VII al codului penal in vigoare.

80. In Capitolul 1, privind falsificarea de monede si alte valori, au fost separate in doua texte distincte prevederile referitoare la falsul de moneda si respectiv falsificarea titlurilor de credit si altor instrumente de plata. Solutia, promovata si de alte legislatii, se justifica prin pericolul diferit al celor doua fapte, reflectat si in pedepsele asociate acestora.

De asemenea, in cazul infractiunii de punere in circulatie a valorilor falsificate s-a prevazut explicit ca si autorul infractiunii de falsificare poate fi subiect activ al acestei fapte (nu insa si al faptei de detinere in vederea punerii in circulatie sau al celorlalte modalitati introduse in text) si, de asemenea, s-a revenit la solutia traditionala in dreptul nostru (art.389 C. pen din 1936) si consacrata si de alte legislatii (art.442-7 C. pen. francez, art.242 C. pen. elvetian, art.386 alin.2 si 389 alin.2 C. pen. spaniol, art.457 C. pen. italian, art.265 alin.2 C. pen. portughez), potrivit careia repunerea in circulatie a unei valori falsificate de catre o persoana care a primit-o fara sa stie initial acest lucru, constituie infractiune, dar se sanctioneaza mai putin sever decat prima punere in circulatie.

In cazul infractiunii de detinere de instrumente in vederea falsificarii de valori a fost consacrata o cauza de nepedepsire, incidenta atunci cand autorul faptei preda aceste instrumente autoritatilor sau incunostinteaza autoritatile de existenta lor, inainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare. Dispozitia se impune din considerente de politica penala, fiind in interesul general ca aceste instrumente, fabricate sau detinute, sa fie anihilate inainte de a fi fost efectiv folosite in vederea comiterii unei infractiuni (a se vedea in acelasi sens, art.271 alin.3 C. pen. portughez, § 149 alin. 2 C. pen. german, § 240 C. pen. austriac, cu referire la § 239 C. pen. austriac).

De asemenea, pentru a asigura transpunerea in dreptul intern a dispozitiilor Deciziei-cadru 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene, privind intarirea, prin sanctiuni penale, a prevenirii falsificarii de moneda, textele din acest capitol au fost completate cu noi modalitati normative si au fost introdusa o noua incriminare. Astfel, in cuprinsul infractiunii de falsificare, a fost inclusa si modalitatea falsificarii unei monede deja emise, inainte de punerea efectiva in circulatie (art. 5 din Decizia-cadru). Tot astfel, in cazul infractiunilor de punere in circulatie de moneda falsificata si al detinerii de instrumente in vederea falsificarii au fost introduse noi modalitati de comitere (art. 3 din Decizia-cadru). In fine, a fost prevazuta o noua incriminare, emiterea frauduloasa de moneda, ce va opera atunci cand emiterea s-a facut chiar prin folosirea instalatiilor sau materialelor in mod legal pentru emitere de moneda, dar fara acordul autoritatile competente ori cu incalcarea conditiilor stabilite de acestea. Incriminarea este ceruta de art. 4 din Decizia-cadru.

81. In capitolul 2, privind falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, textele legale au fost restructurate. Astfel, in art. 317 alin.1 a ramas incriminata doar falsificarea unor instrumente de marcare sau a unor sigilii, falsificarea unor stampile fiind inclusa intr-un alt text. Textul referitor la falsificarea stampilelor priveste deopotriva stampilele folosite de persoane juridice de drept public sau de drept privat. Completarea se impunea avand in vedere, pe de o parte restrangerea domeniului de incidenta al termenului „public” definit de art.174, iar pe de alta parte cresterea numarului acestui gen de fapte. Dispozitii similare erau prevazute si de art.395 al Codului penal din 1936. In ceea ce priveste incriminarea folosirii obiectelor rezultate din infractiunea de falsificare, ea priveste doar folosirea sigiliilor sau a instrumentelor de marcare. Folosirea unei stampile falsificate se va analiza in domeniul infractiunilor de fals in inscrisuri.

82. Capitolul 3 - falsuri in inscrisuri - cuprinde, la randul sau, o serie de modificari fata de legea in vigoare. Astfel, infractiunea de fals intelectual a fost completata cu o noua dispozitie, incidenta atunci cand fapta a fost savarsita de un functionar, care insa nu este functionar public. In acest caz, bineinteles, nu mai este vorba de un inscris oficial, ci de un inscris sub semnatura privata. Incriminarea se impunea, datorita faptului ca, pe baza textelor existente in legea in vigoare, era dificila incadrarea juridica a unor fapte, devenite din ce in ce mai frecvente, comise in sfera raporturilor comerciale (spre exemplu, facturi care consemneaza date neconforme realitatii). A se vedea in acelasi sens, art.441-1 C. pen. francez, art.256 alin.1 lit. b) C. pen. portughez, art.392 C. pen. spaniol, art.251 C. pen. elvetian, § 267 alin. 3 pct. 4 C. pen. german.

O alta incriminare nou introdusa este falsificarea unei inregistrari tehnice. In conditiile in care in viata sociala contemporana tot mai multe documente atestand o anumita imprejurare si care pot produce efecte juridice sunt eliberate automat, fara interventia nemijlocita a unui functionar, se impune o protectie penala a veridicitatii acestor atestari, in conditiile in care falsificarea lor nu poate fi incadrata pe baza textelor existente. Astfel, fie prin interventii frauduloase asupra aparatelor de masura sau inregistrare, fie prin folosirea lor frauduloasa, se pot obtine atestari neconforme cu realitatea privind viteza cu care circula un vehicul, concentratia de alcool in aerul expirat, concentratia diferitelor componente in gazele de esapament, greutatea unui bagaj inregistrat automat intr-un aeroport etc. De aceea, textul propus de proiect, similar cu incriminari regasite si in alte legislatii (§ 268 C. pen. german, art.258 C. pen. portughez), propune incriminarea atat a falsificarii unei asemenea inregistrari, cat si a folosirii atestarii astfel obtinute, aceasta din urma varianta fiind o norma speciala in raport cu uzul de fals.

O alta modificare propusa de proiect priveste falsul privind identitatea. Prin noua reglementare s-a transat disputa privind necesitatea utilizarii unor documente de identitate pentru comiterea acestei infractiuni, pornindu-se de la premisa ca functionarul public in fata caruia autorul se prevaleaza de o identitate falsa nu trebuie sa dea crezare simplelor afirmatii ale acestuia, el dispunand de mijloacele necesare identificarii persoanei. De asemenea, s-a introdus o diferentiere sub aspectul regimului sanctionator intre ipoteza recurgerii la o identitate fictiva si cea a utilizarii frauduloase a identitatii apartinand altei persoane, in acest din urma caz existand riscul angajarii unor consecinte juridice in sarcina persoanei respective. A se vedea in dreptul comparat, art.261 C. pen. portughez, art.401 C. pen. spaniol, § 273 alin. 1 pct. 2 C. pen. german, cap. 15 § 11 C. pen. suedez.

Titlul VII reglementeaza infractiunile contra sigurantei publice si este structurat pe 3 capitole.

83. Capitolul 1 are ca obiect de reglementare infractiunile contra sigurantei pe caile ferate, cu retinerea, in mare parte, a denumirilor marginale si a continuturilor existente in Codul penal in vigoare la care, insa, au fost operate unele modificari.

Prima modificare a avut in vedere sistematizarea incriminarilor si imbunatatirea continutului unora dintre acestea. In proiect, diferit de Codul penal in vigoare, s-a dat prioritate in reglementare infractiunilor intentionate savarsite de angajatii cailor ferate in raport cu cele din culpa. Totodata la infractiunile: neindeplinirea indatoririlor de serviciu sau indeplinirea lor defectuoasa; parasirea postului si prezenta la serviciu sub influenta alcoolului sau a altor substante; distrugerea sau semnalizarea falsa, in ipoteza in care prin savarsirea acestora s-a produs o catastrofa de cale ferata, nu mai constituie o varianta agravata, ci se aplica regulile concursului de infractiuni intre aceste fapte si cele privitoare la persoana sau patrimoniu, dupa caz. Aceasta este si ratiunea pentru care nu s-a mai definit “catastrofa de cale ferata“.

A doua modificare vizeaza transformarea urmarii imediate la infractiunile prevazute in art.327-330, dintr-o urmare “de pericol“ intr-o urmare de “de rezultat“ prin inlocuirea sintagmei “ar fi putut pune in pericol“ sau “ar fi putut expune“ cu “pune in pericol“ sau “se creeaza un pericol“. S-a considerat ca justificata o asemenea modificare pentru a da faptei caracter penal numai daca a avut un astfel de rezultat.

84. Capitolul 2 este consacrat reglementarii infractiunii contra circulatiei pe drumurile publice. La formularea continuturilor acestor infractiuni s-au avut in vedere prevederile O.U.G. nr.195/2002 aprobata cu modificari prin Legea nr. 49/2006 care in capitolul VI “Infractiuni si pedepse“ incrimineaza faptele savarsite prin incalcarea regimului circulatiei pe drumurile publice si prevede si pedepsele corespunzatoare. Acestor incriminari, in proiect, li s-au adus mai multe modificari sau completari.

S-au stabilit titlurile marginale la toate infractiunile la regimul circulatiei pe drumurile publice; la unele variante tip sau atenuate ale acestor fapte s-a prevazut pedeapsa amenzii ca pedeapsa alternativa. Continutul legal al infractiunilor de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului, refuzul sau sustragerea de la recoltarea probelor biologice si consumul de alcool sau alte substante dupa producerea accidentului, au fost imbunatatite tinand seama si de observatiile Institutului National de Medicina Legala, cat si de alte modificari determinate, mai ales, de realizarea unor corelari cu alte incriminari cuprinse in proiectul Codului penal.

85. Capitolul 3 - “Nerespectarea regimului armelor, munitiilor, materialelor nucleare si al materialelor explozive“- este rezervat incriminarii faptelor care se savarsesc prin incalcarea regimului juridic al acestor domenii si care pun in pericol alte valori sociale fundamentale dintre cele mai importante.

Codul penal in vigoare incrimineaza aceste fapte intr-o subdiviziune distincta dar alaturi de alte fapte care privesc nerespectarea unor regimuri juridice stabilite de lege. Proiectul, in capitolul pe care il comentam, cuprinde infractiunile la cele trei regimuri (arme, munitii, materiale nucleare, materii explozive) al caror continut are mai multe elemente de noutate.

Un prim element de noutate se refera la reformularea continutului infractiunii de nerespectare a regimului armelor si al munitiilor. Daca aceasta fapta, in Codul penal in vigoare, este incriminata intr-o varianta tip, una asimilata si doua agravate si are ca obiect material armele si munitiile asa cum acestea au fost clasificate prin Legea nr. 17/1996, fara sa se tina seama de faptul ca regimul armelor si al munitiilor reglementat de Legea nr. 295/2004, da o alta clasificare armelor si munitiilor (arme si munitii interzise; arme si munitii letale; arme si munitii neletale), in proiect, la stabilirea incriminarilor la regimul armelor si al munitiilor, s-a avut in vedere aceasta noua reglementare promovata de legea speciala in vigoare. De aceea nerespectarea regimului armelor si munitiilor, in varianta tip, propusa in proiect, vizeaza incriminarea anumitor actiuni care au ca obiect, arme si munitii letale, mecanisme sau dispozitive ale acestora, iar varianta asimilata presupune nepredarea armei sau munitiilor letale pentru ca numai acestea sunt supuse autorizarii. In sfarsit, fapta realizeaza continutul variantei agravate daca are ca obiect arme interzise sau munitii, mecanisme ori dispozitive ale acestora.

De asemenea, s-a apreciat ca se impune incriminarea, ca o varianta distincta, a nerespectarii regimului armelor si al munitiilor, fapta de sustragere a armelor sau munitiilor letale, pentru ca prin savarsirea acestora se vatama, in principal, relatiile sociale privitoare la regimul armelor si munitiilor si numai in secundar, pe cele cu caracter patrimonial.

Prin noul continut al normelor de incriminare a faptelor la regimul armelor si al munitiilor s-a urmarit armonizarea acestora cu Directiva 91/477 C.E.E., Conventia Drepturilor Omului, Conventia Schengen si Conventia Europeana cu privire la controlul achizitionarii armelor de foc de catre particulari.

Un alt element de noutate priveste continutul infractiunii “nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive“.

Daca in continutul variantei tip cat si al sustragerii sau distrugerii materialelor nucleare sau a altor materii radioactive nu s-au operat modificari, in celelalte variante au avut loc modificari. Au fost aduse intr-o varianta distincta de incriminare imprejurarile prin care savarsirea faptei de nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, ori sustragerea sau distrugerea acestora, au avut ca urmare punerea in pericol a altor persoane sau bunuri, o vatamare corporala a uneia sau a mai multor persoane ori consecinte deosebit de grave, iar intr-o alta, cand faptele au avut ca urmare moartea uneia sau a mai multor persoane. Aceasta pentru a pastra ierarhia valorilor sociale dand prioritate celor privitoare la integritatea corporala sau viata persoanei.

Faptele prevazute in art.279 alin (6) si (7) din Codul penal in vigoare, nu au mai fost retinute in continutul art. 344 din proiect pentru ca acestea au fost cuprinse deja in continutul incriminarilor din art.47 din Legea nr. 111/1996 cu modificarile si completarile ulterioare, putand constitui fapte de terorism nuclear.

Unele elemente de noutate distingem si la infractiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive in ceea ce priveste, pe de o parte, limitele pedepselor, care in proiect sunt mai reduse, iar pe de alta parte, variantele agravate ale acestei infractiuni au fost mai bine formulate tinand seama de ierarhia valorilor sociale care pot fi vatamate prin savarsirea acestor fapte.

Faptele prevazute in alin. (6) si (7) ale art.280 Cod penal in vigoare nu au mai fost retinute in proiect intrucat acestea pot constitui, cand sunt savarsite in anumite conditii, infractiuni de terorism.

86. Capitolul 4 - “Infractiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activitati reglementate de lege“- include acele fapte care se comit prin incalcarea altor regimuri juridice decat cele la care ne-am referit in capitolele 1-3. Unele dintre aceste infractiuni sunt prevazute si in Codul penal in vigoare; altele sunt prevazute in Legea nr. 90/1996 privind protectia muncii, iar camata constituie o incriminare noua.

Din prima categorie fac parte: nerespectarea dispozitiilor privind operatiunile de import si export; exercitarea fara drept a unei profesii sau a oricarei activitati si nerespectarea regimului transportului rutier public. Toate aceste infractiuni isi pastreaza continutul legal existent in Codul penal in vigoare cu mici deosebiri in ceea ce priveste limitele speciale ale pedepsei.

In a doua categorie sunt cuprinse incriminarile care in prezent sunt prevazute in Legea nr. 90/1996. In proiect, acestor incriminari li s-a dat un continut relativ nou, cu denumiri marginale, urmarindu-se o corelare a acestora cu celelalte incriminari.

Camata, sub o formulare noua, este adusa din nou in sfera ilicitului penal. Codul in vigoare, la adoptare, avea incriminata camata sub denumirea marginala “specula“, constand in fapta de a da bani cu dobanda ca indeletnicire. Prin Legea nr. 12/1990 aceasta fapta a fost dezincriminata. Se considera justificata incriminarea cametei intrucat aceasta prezinta pericol specific infractiunii iar realitatea a demonstrat ca prin savarsirea acestui gen de fapte, ce pot aduce mari venituri, se eludeaza legislatia fiscala dar se pot produce si consecinte, uneori grave, pentru interesele unei persoane.

87. Capitolul 5 - “Infractiuni contra sanatatii publice“. S-a considerat ca acest grup de infractiuni, care in Codul penal in vigoare face parte din Titlul IX “Infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala“, sa fie aduse in categoria infractiunilor care vizeaza siguranta publica, cu pastrarea, in principal, a continutului acestora insa cu unele modificari.

O prima modificare se refera la fapta de contaminare venerica si transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit. Daca aceasta fapta in Codul penal in vigoare este incriminata in acelasi articol, in proiect, se incrimineaza contaminarea venerica distinct de transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit. Aceasta solutie este ceruta atat in doctrina penala cat si de practica judiciara pentru ca trebuie facuta distinctia intre transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobandit - SIDA- de catre o persoana care stie ca sufera de aceasta boala, de transmiterea acestui sindrom, prin orice mijloace, de o alta persoana decat cea care sufera de aceasta boala. Aceasta din urma imprejurare este mult mai grava decat prima prin prisma pericolului social evident mai ridicat.

De asemenea, s-a instituit o varianta agravata a faptei de transmitere a sindromului imunodeficitar dobandit in oricare din modalitatile normative, daca s-a produs moartea victimei.

A doua modificare se refera la introducerea, ca o varianta agravata la infractiunea de falsificare sau substituire de alimente ori alte produse, a faptei de preparare, oferire sau expunere spre vanzare de medicamente falsificate sau substituite care sunt vatamatoare sanatatii ori si-au pierdut in tot sau in parte eficienta terapeutica. Aceasta incriminare este justificata de realitatea sociala care a scos in evidenta, mai ales, oferirea sau expunerea spre vanzarea de medicamente vatamatoare sanatatii.

A treia modificare are in vedere incriminarea distincta a faptei de comercializare de produse alterate, respectiv alimente, bauturi, carne sau produse din carne, medicamente, cunoscand ca sunt alterate si vatamatoare sanatatii.

De precizat ca, in ipoteza in care, prin falsificarea de alimente sau produse ori comercializarea de produse alterate, s-au produs vatamari ori aceste fapte au avut ca urmare moartea unei persoane, s-a adoptat solutia concursului de infractiuni si nu a unor infractiuni complexe praeterintentionate.

TITLUL VIII este consacrat infractiunilor privitoare la convietuirea sociala. In continutul acestui titlu au fost regrupate, in mai multe capitole, incriminari existente in codul penal in vigoare, incriminari care in prezent se aflau dispersate in diverse legi speciale, dar si incriminari noi, ce vin sa raspunda unor necesitati evidentiate de practica ultimilor ani.

88. Capitolul 1, cuprinde infractiunile de trafic si exploatare a unor persoane vulnerabile, fiind aduse in acest capitol incriminari cuprinse in prezent in Legea 678/2001, O.U.G. nr.194/2002 cu modificarile si completarile ulterioare. Textele de incriminare a traficului de persoane, de minori si de migrati au fost sistematizate pentru o mai usoara intelegere si o mai buna corelare cu alte texte de incriminare, fara a li se aduce insa modificari substantiale. A fost introdusa o noua forma agravata – savarsirea infractiunilor asupra a doua sau mai multe persoane in aceeasi imprejurare – incidenta in ipoteza in care faptele au fost savarsite intr-o unitate spatio-temporala, evitandu-se astfel incertitudinile cu privire la existenta unitatii sau pluralitatii de infractiuni in cazul pluralitatii de victime. In redactarea textului au fost avute in vedere si dispozitiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/629/JAI privind lupta impotriva traficului de fiinte umane. Textele referitoare la traficul de persoane si de minori sunt similare celor existente in art.169 si 176 C. pen. portughez, si apropiate de dispozitiile § 217 C. pen. austriac, in privinta traficului de persoane.

In urma ratificarii de catre Romania a Conventiei Consiliului Europei privind lupta impotriva traficului de fiinte umane (prin Legea nr.300/2006), a fost introdusa si o incriminare noua, folosirea serviciilor care fac obiectul exploatarii unei persoane traficate (incriminare ceruta de art.19 din Conventie). Spre exemplu, textul va fi aplicabil in cazul persoanei care accepta sa primeasca prin transplant un organ, stiind ca este prelevat ilegal de la o victima a traficului de persoane, sau al celui care accepta sa foloseasca munca fortata impusa acestor victime.

Proiectul renunta la incriminarea infractiunii de cersetorie in forma consacrata de codul penal in vigoare, dar propune doua incriminari noi, conexe cersetoriei, menite sa raspunda unor situatii frecvente in ultimii ani. Este vorba de exploatarea cersetoriei practicate de un minor sau o persoana cu dizabilitati (determinarea la practicarea cersetoriei sau obtinerea de foloase de pe urma acestei activitati) si respectiv de folosirea unui minor, de catre majorul care are capacitatea de a munci, in scopul de a obtine astfel ajutor material din partea publicului. Aceasta din urma situatie - spre exemplu, o femeie care merge la cersit, iar pentru a inspira mila publicului tine un copil, cu varsta de cateva luni, in brate – prezinta un evident pericol, nu doar prin aceea ca lezeaza grav demnitatea umana, copilul ajungand sa fie folosit ca un obiect de recuzita, dar pericliteaza sanatatea sau chiar viata minorului, date fiind conditiile in care acesta este tinut in timpul cersitului (temperaturi foarte scazute sau foarte ridicate, ploaie etc.). Cele doua incriminari au fost propuse si de Legea nr.301/2004 intr-o forma asemanatoare. In dreptul comparat, exploatarea minorilor sau altor persoane vulnerabile in scopul practicarii cersetoriei este incriminata de art.671 C. pen. italian, art.296 C. pen. portughez, art.232 C. pen. spaniol, § 236 C. pen. german.

89. Capitolul 2 cuprinde infractiunile contra ordinii si linistii publice.

In privinta gruparilor infractionale, proiectul propune renuntarea la paralelismul existent astazi intre textele care incrimineaza acest gen de fapte (grup infractional organizat, asociere in vederea savarsirii de infractiuni, complot, grupare terorista) in favoarea instituirii unei incriminari cadru – constituirea unui grup infractional organizat – cu posibilitatea mentinerii ca incriminare distincta a asociatiei teroriste, dat fiind specificul acesteia.

In categoria incriminarilor noi din acest capitol, trebuie mentionata incercarea de a determina comiterea unei infractiuni, incriminare necesara in conditiile renuntarii la reglementarea, in partea generala, a instigarii neurmate de executare. Fiind o ipoteza de exceptie, aceasta incriminare nu priveste decat faptele grave, sanctionate cu pedeapsa detentiunii pe viata sau cu inchisoarea mai mare de 10 ani.

Totodata au fost aduse in sectiunea de fata textele de incriminare aflate in prezent in legislatia speciala ( Legea nr.61/1991 si respectiv Legea nr.60/1991) si care prin obiectul lor juridic se incadreaza in aceasta categorie. De asemenea, au fost introduse unele incriminari noi, legate in special de libertatea de intrunire, menite fie sa contribuie la respectarea obligatiei pozitive a statului in privinta asigurarii conditiilor de exercitare a acestei libertati – fiind astfel incriminata impiedicarea desfasurarii unei adunari publice – fie sa protejeze ordinea publica in cazurile de exercitare abuziva a libertatii in cauza (tulburarea ordinii publice prin adunari neautorizate). Incriminari similare contine art.513-514 C. pen. spaniol, art.431-3 si urm. C. pen. francez, art.302-304 C. pen. portughez, art.260 C. pen. elvetian, § 125-126 C. pen. german, § 284-285 C. pen. austriac, cap. 16 § 4 C. pen. suedez. De asemenea, a fost introdusa ca incriminare distincta alarmarea falsa, in conditiile multiplicarii continue in ultimii ani a numarului acestor fapte, fiind evident ca sanctiunile contraventionale sunt insuficiente. Incriminari similare contine art.306 C. pen. portughez, art.258 C. pen. elvetian, § 349 C. pen. norvegian, § 145 C. pen. german, cap. 16 § 15 C. pen. suedez.

90. In Capitolul 3, consacrat infractiunilor contra familiei, au fost incluse, in plus fata de incriminarile existente astazi, incestul si o incriminare noua – impiedicarea accesului la invatamantul general obligatoriu.

In ceea ce priveste incestul, fiind conceput ca o infractiune contra familiei, nu mai este limitat la raporturile heterosexuale, ci cuprinde orice act sexual consimtit intre rude in linie dreapta sau frati si surori. In prezent, daca se mai poate justifica o ratiune a mentinerii textului in discutie, aceasta nu mai este legata de eventualele alterari genetice, ci de morala familiala, fiind deci firesc sa intre sub incidenta textului orice acte sexuale (raport sexual, act sexual oral, anal etc.).

In fine, incriminarea impiedicarii accesului la invatamantul general obligatoriu reprezinta o necesitate, in conditiile cresterii alarmante a ratei abandonului scolar de catre elevi de varsta tot mai mica. Bineinteles, textul nu vizeaza situatiile in care acest abandon este determinat de o situatie materiala precara, caz in care statul trebuie sa intervina prin alte mijloace, ci situatiile in care parintele actioneaza in mod abuziv, retragandu-l pe minor de la studii sau impiedicandu-l sa le urmeze, desi ar fi avut toate conditiile pentru aceasta. O reglementare similara, care a inspirat textul propus, se regaseste in § 195 C. pen. austriac.

91. Capitolul 4, este consacrat infractiunilor contra moralei.

Prin reglementarea infractiunii de pornografie infantila s-a urmarit eliminarea suprapunerilor in reglementare determinate in prezent de existenta a trei acte normative care contin incriminari in materie ( Legea nr.678/2001, Legea nr.161/2003 si Legea nr.196/2003). Elementele constitutive ale incriminarilor din aceste texte au fost sintetizate in textul propus de proiect, text care a avut in vedere si dispozitiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/68/JAI din 22 decembrie 2003 privind lupta impotriva exploatarii sexuale a copiilor si pedo-pornografiei. Dispozitii similare se regasesc in art.197 C. pen. elvetian, art.189 alin.1 lit. b) C. pen. spaniol, § 184 alin. 3 C. pen. german, § 207a C. pen. austriac, cap. 16 §10a C. pen. suedez, § 211 alin. final C. pen. norvegian.

Infractiunea de ultraj contra bunelor moravuri a fost, la randul ei reformulata, prin separare de infractiunea de tulburare a ordinii si linistii publice, inclusa in Capitolul 2 al acestui titlu. Astfel, infractiunea de ultraj contra bunelor moravuri urmeaza a acoperi situatiile de expunere in public a unor imagini ce prezinta o activitate sexuala explicita, dar si cele de comitere in public a unor acte de exhibitionism sau acte sexuale explicite, indiferent de natura acestora (raporturi sexuale, acte sexuale orale sau anale, acte cu caracter zoofil etc.). Dispozitii similare se regasesc si in alte legislatii, ca § 183-183a C. pen. german, § 218-220 C. pen. austriac, cap. 16 § 11 C. pen. suedez, § 376-377 C. pen. norvegian.

In fine, si cu privire la textul de incriminare al infractiunii de prostitutie au fost operate cateva modificari de formulare, in ideea de a raspunde mai bine unor ipoteze de aplicare evidentiate in practica. Astfel s-a renuntat la conditia ca prostituata sa isi procure mijloacele de existenta (totalitatea lor) sau majoritatea acestor mijloace din practicarea prostitutiei, fiind suficient ca ea sa obtina foloase patrimoniale. In acest fel dispare riscul eludarii legii in cazul in care persoana care practica prostitutia are in mod formal un contract de munca sau asimilat (dansatoare, etc.), ce creeaza aparenta obtinerii majoritatii veniturilor in mod licit. De asemenea, s-a introdus precizarea ca folosul material poate fi obtinut pentru sine sau pentru altul, dat fiind ca, mai ales atunci cand persoana este obligata la practicarea prostitutiei, foloasele materiale realizate revin de regula celui care o obliga.

92. Capitolul 5 cuprinde incriminarea faptelor prin care se aduce atingere libertatii cultelor si respectului datorat mortilor.

Fata de textele astazi in vigoare, incriminarile existente au fost completate cu noi ipoteze si au fost incriminate noi fapte a caror comitere a fost semnalata in ultima perioada. Astfel, s-a prevazut, ca ipoteza distincta, obligarea unei persoane, prin violenta sau amenintare, la efectuarea unui act interzis de cultul careia ii apartine (spre exemplu, obligarea unei persoane sa consume alimente interzise de religia sa). De asemenea, a fost incriminata distinct fapta de profanare a lacasurilor si obiectelor de cult. Reglementari similare regasim si in alte legislatii, cum ar fi § 166-167 C. pen. german, § 188-189 C. pen. austriac, art.522-524 C. pen. spaniol, art. 251-252 C. pen. portughez, art. 261 C. pen. elvetian, § 142 C. pen. norvegian.

In privinta infractiunii de profanare de morminte, au fost separate ipotezele de profanare a unui cadavru de cele referitoare la profanarea unui mormant sau monument funerar, intensitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite si ecoul social al faptei fiind in mod evident diferite in cele doua situatii. Reglementarile in materie propuse de proiect, sunt asemanatoare celor consacrate de § 190-191 C. pen. austriac, § 167a-168 C. pen. german, art.225-17 si 225-18 C. pen. francez, art.526 C. pen. spaniol, art. 254 C. pen. portughez, art. 262 C. pen. elvetian, cap. 16 § 10 C. pen. suedez, § 143 C. pen. norvegian.

Titlul IX – Infractiuni electorale

93. Titlul IX a fost consacrat infractiunilor electorale, fapte regasite in prezent in mai multe legi speciale. Astfel, la ora actuala infractiuni electorale se regasesc in Legea nr. 3/2000 privind organizarea referendumului, in Legea nr.67/2004 privind alegerea autoritatilor publice locale si in Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei deputatilor si Senatului. La randul sau, art.27 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei face trimitere la textele de incriminare din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si Senatului.

In aceste conditii, s-a considerat preferabila regruparea infractiunilor electorale intr-un titlu distinct al Codului penal, pentru a asigura o mai mare stabilitate acestor texte dar si pentru a elimina paralelismele existente in prezent in reglementare.

In legislatia in vigoare, desi faptele incriminate de diferitele legi sunt in mare masura similare, s-au strecurat si necorelari sau diferente in reglementare, care nu isi gasesc ratiunea de a exista. Asa de pilda, infractiunea de impiedicare a liberului exercitiu al drepturilor electorale are, potrivit art.103 din Lege 67/2004 si o forma agravata, dar in art.100 din legea nr.373/2004 aceasta nu se mai regaseste.

Textele propuse de proiect aduc si o mai buna sistematizare a incriminarilor in aceasta materie, avand in vedere obiectul juridic al acestora. In acelasi timp, au fost restructurate unele dintre incriminari, in scopul unei mai corecte individualizari legale. Astfel, in cazul infractiunii de violare a confidentialitatii votului au fost create doua forme, cu sanctiuni distincte, in considerarea diferentei evidente de periculozitate intre situatia in care violarea se face de catre un membru al biroului sectiei de votare ori de catre o alta persoana. In prezent ambele variante se regasesc in cuprinsul aceluiasi text de incriminare si atrag aceeasi sanctiune.

De asemenea, au fost inlaturate cateva erori de reglementare strecurate in textele din legislatia speciala. Spre exemplu, art.102 alin.3 din Legea nr.373 prevedea sanctionarea tentativei in cazul infractiunii de corupere a alegatorilor, constand in „promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase in scopul”. Aceasta este insa o infractiune cu consumare anticipata, astfel incat ea nu este susceptibila de tentativa.

Titlul X - Infractiuni contra securitatii nationale

94. In cazul acestui titlu au fost mentinute in linii generale incriminarile din actuala reglementare fiind insa operate unele modificari de natura terminologica dar si prin redefinirea continutului anumitor infractiuni.

Privitor la modificarile de ordin terminologic, s-a renuntat la expresia „siguranta nationala” in favoarea celei de „securitate nationala”, aceasta din urma fiind consacrata expres in diferite texte constitutionale (art. 31 alin. 3 si art. 119).

Intre elementele de noutate aduse de proiect in aceasta materie se afla modificarea continutului infractiunii de atentat care pune in pericol securitatea nationala (art. 406) prin care s-a urmarit asigurarea unei mai bune individualizari a pedepsei in raport de gravitatea faptelor incriminate. In acest sens textul propus sanctioneaza numai atentatul contra vietii unei persoane care detine o functie de demnitate publica cu pedeapsa detentiunii pe viata sau cu inchisoarea de la 15 la 25 de ani, in vreme ce atentatul contra integritatii corporale sau sanatatii unei asemenea persoane va fi sanctionat cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita ale carei limite speciale se majoreaza cu jumatate, spre deosebire de reglementarea actuala (art. 160) care, atat pentru atentatul conta vietii dar si pentru cel contra integritatii corporale sau sanatatii, prevede aceeasi sanctiune respectiv detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani, fara a tine cont de diferenta evidenta existenta intre periculozitatea celor doua fapte.

De asemenea, infractiunea de actiuni impotriva ordinii constitutionale a fost regandita astfel incat noul sau continut reuneste atat infractiunea de subminare a puterii de stat cat si pe cea de actiuni impotriva ordinii constitutionale din actuala reglementare care, luate separat, in anumite cazuri creeaza paralelisme nedorite iar in alte cazuri cele doua texte apar ca fiind incomplete. Astfel, o actiune armata cu manifestari de violenta prin care se urmareste schimbarea ordinii constitutionale dar care, prin durata, este si de natura sa slabeasca puterea de stat, va face discutabila incadrarea acesteia in oricare dintre cele doua texte in cauza avand in vedere ca realizeaza deopotriva conditiile ambelor infractiuni. Pe de alta parte, o actiune armata fara manifestari de violenta prin care se urmareste schimbarea ordinii constitutionale, dar prin care nu este slabita puterea de stat, nu constituie infractiunea de subminare a puterii de stat intrucat lipseste urmarea ceruta de norma de incriminare dar nici infractiunea de actiuni impotriva ordinii constitutionale pentru ca fapta nu a fost comisa prin violenta. Prin noua reglementare aceste neajunsuri sunt evitate.

Un alt element de noutate priveste introducerea infractiunii de propaganda pentru razboi (art. 411) in cadrul infractiunilor contra securitatii nationale, renuntandu-se la mentinerea acesteia in randul infractiunilor contra pacii si omenirii din actuala reglementare, intrucat acestea din urma au fost modificate substantial prin punerea de acord cu Statutul Curtii Penale Internationale (CPI), ratificat de catre Romania prin Legea nr. 111/2002, in cuprinsul caruia nu este reglementata infractiunea de propaganda pentru razboi.

In fine, a fost adusa in codul penal, ca infractiune contra securitatii nationale, infractiunea de constituire de structuri informative ilegale, reglementata in prezent in Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, pentru a asigura un cadru unitar reglementarilor in aceasta materie tinand seama de legatura evidenta a acestei incriminari cu anumite infractiuni reglementate in prezentul titlu.

Titlul XI - Infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei -, in proiect este structurat pe doua capitole.

95. Primul capitol cuprinde infractiunile care pot fi savarsite numai de militari fara a mai face deosebirea daca acestea se comit contra ordinii sau disciplinei militare, pe campul de lupta ori sunt specifice aviatiei si marinei militare.

In capitolul 2 sunt incluse infractiunile care pot fi savarsite de militari sau de civili.

In stabilirea continutului normelor de incriminare a faptelor contra capacitatii de aparare s-a tinut cont de prevederile art. 55 si art. 73 alin. (3) lit. f) din Constitutia Romaniei revizuita, de cele ale Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu si trecerea la serviciul militar pe baza de voluntariat, cat si de propunerile Ministerului Apararii.

In principiu, s-au pastrat denumirile marginale ale normelor de incriminare a faptelor contra capacitatii de aparare, precum si continutul acestora cuprinse in Codul penal in vigoare, dar s-au operat modificari.

Unele infractiuni,precum sustragerea de la rechizitii militare, neprezentarea la incorporare sau concentrare si sustragerea de la recrutare in timp de pace, nu au mai fost retinute in proiect fie pentru faptul ca isi gasesc locul in alte incriminari, fie ca nu mai constituie infractiuni datorita noilor reglementari in materia serviciului militar.

De asemenea, in toate textele de incriminare expresia „in timp de razboi”, a fost inlocuita cu expresia „in timp de razboi, pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta”, iar expresia „impotriva dusmanului” cu expresia „impotriva inamicului”.

In continutul textelor de incriminare a faptelor savarsite de militari, in proiect, s-au operat mai multe modificari pe care le mentionam in continuare.

„Absenta nejustificata”, in proiect, constituie infractiune daca este savarsita de orice militar, dar numai in timp de razboi, pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta, nu si in timp de pace, ca in Codul penal in vigoare.

La „incalcarea de consemn”, varianta tip, au fost scoase din sfera ilicitului penal situatiile in care sunt incalcate regulile serviciului de garda ori cele de insotire, lasand sa opereze raspunderea disciplinara, insa, va constitui infractiune daca s-au incalcat regulile serviciului de interventie. La varianta agravata a acestei infractiuni care viza incalcarea de catre santinela de la frontiera a consemnului, nu a mai fost retinuta ca infractiune contra capacitatii de aparare.

La infractiunea de insubordonare expresiile „de un militar angajat”, si „in fata trupei adunate”, au fost inlocuite cu expresiile „de un soldat sau un gradat voluntar” si „in fata formatiei adunate”.

Sub denumirea marginala „lovirea superiorului ori a inferiorului” au fost incriminate doua fapte prevazute distinct in Codul penal in vigoare: lovirea superiorului si lovirea inferiorului, dar numai cand faptele sunt comise in exercitarea atributiunilor de serviciu ori pentru acte indeplinite in legatura cu aceste atributii.

In cazul infractiunii de „neluarea masurilor necesare in operatiunile navale”s-au operat unele modificari, mai ales, in ceea ce priveste reformularea textului si inlocuirea termenului „dusman” cu „inamic” si limitele speciale ale pedepsei au fost reduse.

Infractiunea de „coborare a pavilionului” isi mentine continutul avut in Codul penal in vigoare, dar s-a procedat la reevaluarea pericolului social abstract, renuntandu-se la pedeapsa detentiunii pe viata, ca pedeapsa alternativa iar limitele speciale ale pedepsei inchisorii au fost reduse.

Textul de incriminare al faptei „Coliziunea” a fost modificat. Daca in Codul penal in vigoare este incriminata, mai intai, coliziunea cand este savarsita din culpa si apoi cand este comisa cu intentie, in proiect, s-a inversat aceasta ordine pentru a pastra o unitate in privinta tehnicii legislative in materie penala si s-a renuntat la modalitatea normativa „daca fapta a avut alte urmari grave”, considerandu-se neclara, prea generala, putand opera, daca este cazul, regulile concursului de infractiuni.

„Sustragerea de la serviciul militar in timp de razboi”, constituie o reglementare noua prin care este incriminata fapta persoanei care, in timp de razboi sau pe durata starii de asediu, isi provoaca vatamari integritatii corporale sau sanatatii, simuleaza o boala sau o infirmitate, foloseste inscrisuri false sau orice alte mijloace, in scopul de a se sustrage de la serviciul militar.

De asemenea „sustragerea de la luarea in evidenta militara”, potrivit proiectului, constituie o noua infractiune in cadrul celor care pot fi comise de civili. Aceasta fapta este pedepsita diferit dupa cum este comisa in timp de pace sau in timp de razboi, sau pe durata starii de asediu.

„Neprezentarea la incorporare sau concentrare”, in proiect, are un continut modificat, mai ales, in cazul variantei tip care consta in „Neprezentarea la incorporare, concentrare sau mobilizare, in timp de razboi sau pe durata starii de asediu, in termenul prevazut in ordinul de chemare”. Aceasta infractiune are si o varianta asimilata care presupune „neprezentarea celui incorporat sau concentrat la unitatea la care a fost repartizat, precum si a celui care, exercitand potrivit legii, serviciul alternativ, nu se prezinta in termen la angajator”.

TITLUL XII reglementeaza intr-o forma complet revizuita, infractiunile de genocid, contra umanitatii si de razboi.

96. Conform art. 17 din Statutul Curtii Penale Internationale (CPI), jurisdictia Curtii este una complementara fata de cea a instantelor nationale ale statelor ce au ratificat Statutul. In consecinta, ca urmare a ratificarii Statutului de catre Romania prin Legea nr. 111/2002, este necesara alinierea legislatiei penale romane la standardele Statutului CPI, in scopul facilitarii exercitarii propriei competente.

Acesta este de altfel, principalul scop al prezentului titlu – asigurarea unei compatibilitati depline intre prevederile Statutului de la Roma si cele ale noului Cod penal roman. Acest imperativ a fost dealtfel recunoscut si de alte state ce au ratificat Statutul si care, fie au recurs la modificarea codurilor penale, fie au creat un Cod al infractiunilor internationale, asa cum s-a intamplat in dreptul german (a se vedea Gesetz zur Einfuhrüng des Völkerstrafgesetzbuches (VStG), publicat in Bundesgesetzblatt nr. 42/29.06.2002). Aceasta din urma reglementare a servit ca model pentru sistematizarea dispozitiilor din prezentul titlu.

Textele in materie propuse de proiect nu se limiteaza la o traducere a dispozitiilor Statutului, operandu-se, dupa modelul reglementarii germane, unele modificari de fond si forma. Astfel, precizam ca, in plus fata de textul Statutului Curtii, au fost avute in vedere si alte elemente:

(1)   incorporarea suplimentara a prevederilor unor acte normative de drept international (in special Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva si a Protocolului II din 1999 la Conventia pentru protectia bunurilor culturale in caz de conflict armat din 1954);

(2)   raportarea la Elementele infractiunilor (conform art. 9 din Statut), act aprobat de Comisia Preparatorie la data de 30 iunie 2000;

(3)   raportarea la jurisprudenta instantelor internationale ulterioara anului 1998, ce nu a putut fi incorporata in Statut.

97. Capitolul 1 cuprinde infractiunea de genocid si infractiunile contra umanitatii, optandu-se pentru includerea acestora in acelasi capitol datorita legaturii stranse existente intre elementele lor constitutive.

In privinta infractiunii de genocid, in considerarea obligatiilor asumate de Romania prin ratificarea Conventiei cu privire la prevenirea si combaterea genocidului din 9 decembrie 1948, textul propus reia practic, fara modificari de substanta, textul actualului art. 356 C. pen. Modificarile propuse vizeaza doar forma, pentru o mai buna corelare cu art. 6 din Statutul CPI. Astfel, a fost inlocuita notiunea de „colectivitate” cu cea de „grup”, preferata in actele normative internationale recente, si s-a precizat in cazul lit. c) posibilitatea ca distrugerea grupului sa fie totala sau partiala. Forma actuala a textului – „() de natura sa conduca la distrugerea fizica” – este echivoca, putand sugera ca doar distrugerea totala determina retinerea infractiunii.

In plus fata de prevederile Statutului, conform proiectului sunt incriminate intelegerea (alin. 3) si incitarea (alin. 4) la savarsirea infractiunii de genocid, incriminari cerute de prevederile art. 3 lit. b) si c) din Conventia din 1948.

98. Referitor la infractiunile contra umanitatii, textul propus reia, intr-o forma adaptata, prevederile art. 7 din Statutul CPI, valorificand, astfel, definitiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nuremberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal International pentru Orientul Indepartat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie si art. 3 din Statutul Tribunalului Penal International pentru Ruanda.

Infractiunile contra umanitatii formeaza un grup distinct de acte infractionale, ce pot fi comise atat in timp de pace, cat si de razboi. In cadrul textului, au fost sistematizate – dupa modelul german –12 modalitati normative. Urmand acelasi model, s-a renuntat la definirea termenilor in finalul articolului, fara a aduce astfel atingere principiului lex certa, notiunile fiind explicate in mod suficient in cadrul fiecarei sectiuni.

Fata de forma art. 8 din Statut, s-a renuntat la precizarea ca faptele sa fie comise „() in cunostinta de acest atac”. Necesitatea ca atacul sa fie lansat contra unei populatii civile implica automat existenta cel putin a intentiei eventuale, facand, astfel, inutila ultima teza care relua doar aceasta. Mai mult, daca este necesar sa existe o intentie directa in privinta initierii atacului, este in schimb suficienta intentia eventuala in raport de integrarea actelor ulterioare in atacul in curs de desfasurare.

Cele 12 ipoteze reglementate reiau, fara modificari de fond, prevederile similare din Statut. In ceea ce priveste ipoteza de la lit. b) - supunerea unei populatii sau parti a acesteia, in scopul de a o distruge in tot sau in parte, la conditii de viata menite sa determine distrugerea fizica, totala sau partiala, a acesteia sau exterminarea cum este denumita in Statut – ea pare, la o prima analiza, a se suprapune cu continutul infractiunii de genocid. Concursul de norme este, insa, doar unul aparent, caci, desi sub aspectul laturii obiective, cele doua infractiuni sunt asemanatoare, conduita incriminata in ipoteza genocidului, priveste doar anumite grupuri, individualizate pe baza unor criterii expres prevazute (rasial, etnic, religios etc.). In schimb, in cazul infractiunilor contra umanitatii, grupul sau grupurile vor fi, de regula, individualizate pe baza unor criterii politice sau sociale.

In cazul lit. d) – transferul fortat -, urmand modelul german, nu s-a prevazut conditia ca transferul sa vizeze o populatie. Astfel, fapta se va putea retine si in cazul unor persoane individuale, respectandu-se astfel Elementele crimelor, care prevad posibilitatea retinerii faptei si chiar in cazul unei singure persoane. In evaluarea faptului daca persoana in cauza se afla legal pe teritoriul respectiv, nu va fi luata in considerare norma de drept intern care contravine regulilor de drept international.

In cadrul lit. f), textul este modificat formal fata de corespondentul sau din Statut, fiind introdusa notiunea de agresiune sexuala. Aceasta deoarece, in capitolul infractiunilor privind inviolabilitatea sexuala, alaturi de viol este reglementata expres si agresiunea sexuala. Nu s-a preluat din textul Statutul sintagma „sclavaj sexual”, ce nu are un sens clar in contextul legislatiei noastre.

In cadrul lit. g), tot dupa modelul reglementarii germane, a fost inclusa o modalitate de comitere a faptei ce nu se regaseste enumerata expres in Statut, si anume, vatamarea integritatii fizice sau psihice. Astfel, vor fi evitate controversele legate de a sti daca distrugerea grupului include si simpla vatamare a indivizilor membri, definitia oferita de Statut (art. 7 par. 2 lit. b) nefiind suficient de explicita.           

99. Capitolul 2 contine, in principal, infractiunile reglementate, sub denumirea „infractiuni de razboi”, de art. 8 din Statutul CPI. Au fost insa incluse aici si anumite dispozitii de drept international ce decurg din Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva, respectiv din Protocolul II din 1999 al Conventiei pentru protectia proprietatii culturale in situatii de conflict armat din 1954. In orice caz, dispozitiile suplimentare reprezinta consacrarea legislativa a unor norme din dreptul international cutumiar, fiind pe deplin acceptate in practica internationala si in literatura de specialitate.

Fata de dispozitiile art. 8 Statutul CPI, capitolul este sistematizat intr-o maniera diferita, operandu-se cu distinctia intre infractiuni de razboi contra persoanelor (art. 442), contra proprietatii si altor drepturi (art. 443), infractiuni de razboi contra operatiunilor umanitare si emblemelor (art. 444), utilizare de metode interzise in operatiunile de lupta (art. 445) si respectiv utilizare de mijloace interzise in operatiunile de lupta (art. 446). Avantajul acestei metode de sistematizare este crearea unor texte mai accesibile, atat pe fond – fiind scoasa in evidenta valoarea protejata, respectiv conduita incriminata – cat si sub aspectul formei, normele fiind de o intindere mult mai restransa. De asemenea, se evita o repetitie inutila in text a acelor fapte care pot fi comise atat in cadrul unui conflict armat fara caracter international, cat si cu caracter international si care sunt enumerate in Statut atat la art. 8 par. 2 lit. a), cat si la lit. b) sau c), dupa caz.

Inspirata de modelul german, metoda de sistematizare aleasa ia in considerare tendinta actuala a instantelor penale internationale de a pune semnul egalitatii intre infractiunile de razboi comise intr-un conflict, indiferent daca are sau nu caracter international. Distinctia dupa caracterul conflictului armat este totusi facuta acolo unde ea se dovedeste necesara, in sensul ca exista particularitati ale uneia sau alteia dintre categoriile de conflicte mentionate.

100. Textul referitor la infractiunile de razboi contra persoanelor cuprinde in alin. 1 in principal acele fapte care sunt prevazute de art. 3 comun Conventiilor de la Geneva si regasite in Statut in cadrul art. 8 par. 2 lit. a). In mod firesc, persoana protejata nu mai este acum prizonierul de razboi sau populatia civila, ci persoana protejata de dreptul international umanitar, ce include toate Conventiile de la Geneva, conform alin. 5 lit. a) – c).

Suplimentar fata de textul corespondent din Statut – ce face referire doar la experiente medicale neconsimtite si nemotivate de un tratament medical -, alin. 1 lit. g) detaliaza aceste aspecte si adauga elemente de protectie suplimentara a persoanei si anume: prelevarea de tesuturi sau organe (pct. 2), respectiv supunerea la metode de tratament nerecunoscute medical (pct. 3). Aceste elemente sunt preluate din art. 11 par. 2 lit. b) si c) din Protocolul Aditional nr. I la Conventiile de la Geneva (ratificat de Romania prin Decretul nr. 224/1990). Desi acesta se refera doar la protectia victimelor conflictelor armate internationale, in considerarea evolutiei dreptului international cutumiar, sfera protectiei s-a extins si la victimele conflictelor internationale, fapt recunoscut de prevederile Statutului CPI - art. 8 par. 2 lit. e) pct. (xi).

Corespunzator prevederilor art. 8 par. 2 lit. b) pct. (vi), respectiv art. 85 par. 3 lit. e) din Protocolul Aditional nr. I, in cadrul alin. 2 s-a incriminat expres „ranirea, in cadrul unui conflict armat cu sau fara caracter international, a unui membru al fortelor armate inamice sau a unui combatant al partii inamice dupa ce acesta s-a predat fara conditii, sau care a fost scos din lupta in orice mod”. Protectia oferita este mai larga atat din perspectiva conflictului – nu doar cu caracter international cum prevede Statutul CPI – cat si a persoanei, care nu trebuie sa se fi predat obligatoriu neconditionat, poate chiar sa nu se fi predat, daca este scos din lupta.

In cadrul alin. 4 se face distinctia deja amintita in functie de caracterul international al conflictului, existand anumite masuri care nu isi au sensul in cazul unui conflict fara caracter international, ca de exemplu intarzierea repatrierii etc.

In cadrul incriminarii infractiunilor de razboi contra proprietatii si altor drepturi au fost integrate prevederile art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xvi) si (xiii), respectiv lit. e) pct. (v) si (xii) din Statut. Textul de lege are ca obiectiv protectia dreptului de proprietate (alin. 1), precum si a actiunilor in justitie (alin. 2).

Fapta prevazuta de la alin. 2 este posibila doar in cadrul unui conflict armat cu caracter international, vizand resortisantii partii inamice. Intra in aria de aplicare a normei orice masura sau restrictie legala cu caracter discriminatoriu privind exercitarea unui drept in justitie.

Incriminarea infractiunilor de razboi contra operatiunilor umanitare si emblemelor (art. 444) are ca obiectiv protejarea acestora si asigurarea desfasurarii unor astfel de operatiuni cu respectarea Cartei ONU.

Prevederile alin. 1 lit. a) isi gasesc corespondent in cuprinsul art. 8 par. 2 lit. b) pct. (iii) si lit. e) pct. (iii) din Statut, ce codifica astfel dreptul international cutumiar, precum si vointa Consiliului de Securitate, exprimata in numeroase rezolutii (a se vedea, cu titlu de exemplu, Rezolutia nr. 1258/1999). Daca atacul este indreptat contra unor obiective militare (determinate astfel potrivit art. 51-52 din Protocolul Aditional nr. I), fapta nu se va incadra in dispozitiile prezentului articol.

Ipoteza declansarii atacului asupra bunurilor enumerate la alin. 1 lit. b) corespunde dispozitiilor art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xxiv) si lit. e) pct. (ii) din Statutul CPI.

In cazul faptei de la alin. 2 este incriminata utilizarea fara drept a anumitor embleme (ca de exemplu, semnele distinctive prevazute de Conventiile de la Geneva), in conformitate cu dispozitiile art. 8 par. 2 lit. b) pct. (vii) din Statut, respectiv art. 85 par. 3 lit. f) din Protocolul Aditional nr. I. Fara recunoasterea si respectarea unanima a anumitor semne distinctive, operatiunile umanitare si protectia persoanelor care participa la ele ar fi imposibila, motiv pentru care se impune protejarea acestor embleme si sanctionarea faptei de a le utiliza fara drept, profitand de „scutul” oferit de ele.

Pentru toate faptele incriminate de acest articol, nu prezinta relevanta faptul ca este vorba de un conflict cu sau fara caracter international.

Fapta de utilizare de metode interzise in operatiunile de lupta reia in alin. 1 – aplicabil in cazul unui conflict cu sau fara caracter international – mai multe prevederi ale art. 8 par. 2 din Statut. Astfel, incriminarea de la lit. a) – declansarea atacului prin mijloace militare contra populatiei civile sau unor civili care nu participa direct la ostilitati – corespunde art. 8 par. 2 lit. b) pct. (i) si lit. e) pct. (i) Statutul CPI, precum si art. 85 par. 3 lit. a) din Protocolul Aditional nr. I. Fapta se va distinge de cea prevazuta la art. 442 alin. 1 lit. a) prin faptul ca atacul trebuie declansat prin mijloace militare.

Textul de la lit. b) – corespondent art. 8 par. 2 lit. b) pct. (ii), (v) si (ix), precum si lit. e) pct. (iv) si art. 85 par. 4 lit. d) din Protocolul Aditional nr. I - vizeaza protectia anumitor bunuri (in special cladiri consacrate cultului religios, invatamantului, artei, stiintei, actiunilor caritabile, a monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau ranitii sunt adunati, precum si a oraselor, satelor, locuintelor sau cladirilor neaparate ori a zonelor demilitarizate etc.), cuprinzand in sfera sa de aplicare bunurile prevazute de art. 359 C. pen. din codul in vigoare.

Prevederile de la lit. c) incrimineaza atacul prin mijloace militare, stiindu-se ca vor fi provocate pierderi umane in randul civililor, vadit disproportionate in raport cu avantajul militar previzibil in mod direct. Potrivit Statutului CPI - art. 8 par. 2 lit. b) pct. (iv) si art. 85 par. 3 lit. b) lit. c) din Protocolul Aditional nr. I, protectia vizeaza doar conflictele cu caracter international. Textul propus extinde insa aceasta protectie, dat fiind ca atat Curtea Internationala de Justitie (in raportul sau despre utilizarea si amenintarea cu utilizarea de arme nucleare, 1996), cat si Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie (decizia Kupreskic si altii, IT-95-16-T), au stabilit ca dreptul international cutumiar nu face distinctie intre tipul conflictului, protectia fiind necesara in ambele situatii.

Conform lit. d) este interzisa utilizarea unei persoane protejate pe post de „scut uman” pentru a asigura apararea anumitor zone militare, iar potrivit lit. e) se interzice purtarea razboiului prin infometarea deliberata a civililor, privandu-i de bunurile indispensabile supravietuirii, sau impiedicand, cu incalcarea dispozitiilor dreptului international umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora. Textul Statutului incrimineaza aceste fapte doar daca sunt comise in cadrul unui conflict cu caracter international – art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xxiii), respectiv pct. (xxv) – dar evolutia si interpretarea dreptului cutumiar international justifica acordarea acestei protectii suplimentare si civililor dintr-un conflict fara caracter international (in acelasi sens a se vedea reglementarea din dreptul german). Reglementarea propusa are in vedere atat practica Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie (raportat la prevederile lit. d), cat si numeroasele documente adoptate la nivelul ONU care solicita permiterea accesului populatiei civile la ajutoarele umanitare in conflictele fara caracter international (Rezolutia nr. 1265/1999 privind protectia populatiei civile in timp de conflict armat, precum si situatiile din Sudan, Congo si Afganistan).

Preluand prevederile art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xii) si lit. e) pct. (x) din Statut, in cadrul lit. f) este incriminata fapta de a declara sau a ordona ca nu va exista indurare pentru invinsi. Fata de forma prevazuta de Statut, unica modificare consta in adaugarea in text a verbului a ordona. Urmand precizarile Elementelor infractiunilor, cat si modelul german, elementele constitutive ale infractiunii vor fi indeplinite doar daca declararea sau ordonarea este realizata de o persoana cu o anumita autoritate, ce are printre atributiile sale cele de comanda.

In fine, potrivit lit. g) este incriminata fapta de a ucide sau rani, prin viclenie, un membru al fortelor armate inamice sau un combatant al fortelor inamice, corespondent prevederilor art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xxv) si lit. e) pct. (ix) din Statutul CPI. Fapta a fost incriminata inca din 1907, prin prevederile art. 23 al Conventiei de la Haga privind regulile si obiceiurile de purtare a razboiului.

Potrivit alin. 2 al art. 445, este incriminat atacul desfasurat in conditiile in care se cunoaste ca el va cauza mediului inconjurator daune extinse, de durata si grave, care ar fi vadit disproportionate in raport cu ansamblul avantajului militar concret si direct asteptat. Incriminarea vizeaza doar conflictul armat cu caracter international, dreptul international cutumiar nefiind inca suficient consolidat pentru a extinde sfera protectiei si la alte conflicte.

In cadrul incriminarii utilizarii de mijloace interzise in operatiunile de lupta, la lit. a) se regaseste utilizarea otravii sau armelor cu substante otravitoare. Fata de dispozitiile similare ale art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xvii) din Statut, interdictia este aplicabila si conflictelor fara caracter international. Aceasta deoarece utilizarea unor astfel de arme constituie o grava incalcare a dreptului international umanitar inca din 1907, momentul aparitiei Conventiei de la Haga privind regulile si obiceiurile de purtare a razboiului.

Potrivit lit. b) este interzisa utilizarea de gaze asfixiante, toxice sau asimilate, precum si de orice lichide, materii sau procedee similare. Spre deosebire de prevederile in materie ale Statutului CPI – art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xviii) – ce incrimineaza fapta doar daca a fost comisa in cadrul unui conflict cu caracter international, textul proiectului nu contine aceasta limitare. Extinderea domeniului de incidenta al incriminarii este justificata atat de numeroasele acte normative existente la nivel international (privind interzicerea armelor biologice, chimice etc.) ce incrimineaza fapta indiferent de caracterul conflictului, cat si de practica Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie, care a decis ca interdictia utilizarii armelor chimice este aplicabila conflictelor armate cu sau fara caracter international (decizia Tadic, IT-94-AR72).

Conform lit. c), este interzisa utilizarea asa-numitelor gloante dum-dum. Desi art. 8 par. 2 lit. b) pct. (xix) din Statut incrimineaza doar fapta comisa in cadrul unui conflict armat cu caracter international, extinderea incriminarii se justifica prin evolutia dreptului international cutumiar, fiind general recunoscuta interdictia inca din anul 1899 (prin a doua Declaratie de la Haga).

101. In privinta sistemului sanctionator prevazut de proiectul codului penal pentru incriminarile din acest titlu, se observa ca el este pe deplin compatibil cu prevederile art. 77 din Statut. Potrivit acestui articol atunci cand faptele sunt judecate de Curte, se poate aplica o pedeapsa cu inchisoarea de cel mult 30 de ani (alin. 1 lit. a), sau o pedeapsa cu detentiunea pe viata, daca gravitatea extrema a infractiunii si situatia personala a condamnatului o justifica (alin. 1 lit. b).

De asemenea, potrivit alin. 2, potrivit Statutului CPI este posibila si aplicarea cumulativa a unei amenzi, care poate fi stabilita (conform Regulamentului de procedura si de probe, Regula nr. 146), potrivit sistemului zilelor-amenda. Potrivit proiectului, o astfel de aplicare cumulativa a amenzii este posibila in conditiile art. 62 C. pen. (daca s-a urmarit un folos patrimonial prin comiterea infractiunii), iar ziua-amenda este modalitatea de stabilire a acesteia, conform art. 61 C. pen.