Din anumite evenimente sauj comportamente, denumite fapte juridice, dreptul na;te obligatii care nu au fost voite de obligati. Aceste obligatii tind sp restabileasca situatia de fapt anterioara pe care faptul juridic schimbat-o. dar dezechilibrul creat de faptul juridic poate probeni fie dintr-o alterare a patrimoniului , fie , dimpotriva, din aceea ca un patrimonmiu a primit o valoare care nu-i revenea . altfel spus, exista fapte juridice dpunatoare si fapte juridice preofitabile. Primele sunt sursa unei obligatii de repareare, in timp ce secundele sunt izvoare ale unei obligatii de restituire.
In conclutzie doua feluri de fapte juridice pot fi relevate ca izvoare de obligatii:
- daunele cauzate altuia care pot fi izvoare ale obligatiei de reparatie in conditiile pe care le stabileste normele responsabilitatii delictuale;
- avantajul primit de altul, care poate fi sursa a unei obligatii de restituire conform regulilor cvasi- contractelor.
Obligatiile care nasc din aceasta sursa, spre deosebire de oblligatiile care se nasc din contracte, nu rezulta din vointa debitorului.: ele nu-si gpsesc aici nici fundamentul nici limitele. Ele pot deci sp fie impuse persoanelor lipsite de discernamant.
Aceste obligatii, spre deosebire de obligatiile nascute dintr-o responsabilitate delictuala, nu impun autorului daunei obligatia de reparare. Ele impun celui care profita de o activitate sau de o prestatie a altuia, obligatia de a indemniza pe cel care, printr-o pierdere sau un sacrificiu, i-a procurat lui aceasta imbogatire.
Codul nu prevede decat doua cvasi- contracte: plata nedatorata, si gestiunea de afaceri. Jurisprudenta a adaugat o a treia: imbogatirea fporp justa cauta.
codul civil , prin art. precizeaza ca orice plata presupune o datorie si adauga ca ceea ce a fost platit fprp a fi datorat, este supus la repetitie. Este o regula a carei justificare este evidenta. Plata este andeplinirea unei prestatii in vederea stingerii unei datorii; daca datoria nu exista, cel care a platit denumit solvens, trebuie sa obsina de la cel care a primit-p , denumit accipiens, restituirea a ceea ce i-a fost dat fara cauta. Plata nedatorata, simpla fapta juridica, poate fi dovedita prin orice mijloc de proba. Textul art. C. civ. precizeaza regulile dreptului la repetisie.
plata nedatorata presupune existenta unei plati efectuata fie de o persoana care nu avea obligatia de a o face, fie sa fie facuta unei persoane care nu avea dreptul la o primi.
In primul caz, exista o plata nedatorata deoarece solvensa platit ceea ce el nu datora; va fi logic de a permite solvensului de a obtine reparatia. Exesta aici o dificultate, caci art. adimte valabilitatea platii facute pentru altul; in aceste conditii, solvens care a platit datoria altuia nu va putea cere repetitia decat dovedind ca el a platit din eroare cerzandu-se el insusi tinut. Accipiens a putut pe de alta parte considera plata ca ca valabila; daca deci el s-a desistat de titlul sau, ori l-a distrus, el va putea refuza restituirea . civ. este la fel daca el a lasat sa se prescrie creanta sa sau a abandonat garantia sa care insotea creanta.
Daca creditorul a primit ceea ce nu-i era datorat, fie ca datoria nu exista, fie ca ea ar fi fost nula sau deja platita, nu era suficient de a stabili absenta datoriei pentru a justifica repetitiunea ? Autorii si practica judecatoreasca subordoneaza totusi, aici obligatia de a restitui dobezii ca plata sa fi fost facuta prin eroare. Aceasta solutie este astazi abandonata: plata nedatorata nu mai este sobordonata existentei erorii lui solvens cand datoria nu exista sau nu mai exista, art. si art- C. cciv. Spre deosebire de art. nu formuleaza exigenta unei astfel de erori.
exista gestiune de afaceri cand o persoana se ocupa util de afacerile altuia fara a fi primit mandat. Este un caz de reprezentare fara putere. Daca cel ale carui afaceri au fost gereate retifica gesiunea, totul se va subordona regulilor mandatului. Daca nu ratifica el va fi totusi tinut de a indemniza pe gerant in masura in care profitului pe care el l-a tras din actul de gestiune.
A. Conditiile gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri presupune un act de imixtiune in afacerile altuia. ea se caracterizeaza prin doua elemente: un element material, actul de gestiune, si un element psihologic, initiativa spontana in interesul altuia.
a. Actul de gestiune
Acesta poate fi un act juridic: o plata facuta pentru altul, comanda unei prestatii utile, chemarea unui medic pentru a da ingrijiri, la un artizan pentru a face o reparatie. Actul de gestiune poate fi de asemenea un act material: oprirea unui cal , a face demersuri sau a indeplini el insusi reparatiile necesare unei intretineri a lucrului altuia. dar actul de gestiune nu trebuie sa aiba ca obiect conserbarea sau administrarea intereselor altuia. el nu poate modifica consistenta patrimoniului sau.
b. Initiativa spontana in interesul altuia
ea presupune ca gerantul a actionat din propria sa initiativa. Art. cere in plus ca actul de gestiune sa fie voluntar . gestiuinea de afaceri implilca vointa gerantului de a actiona in interesul stapanului afacerii.
B.Obligatiile nascute din gestiunea de afaceri
a. obligatia gerantului
Textul art. C. civ impune gerantului toate obligatiile care ar fi nascute din mandat. El trebuie sa continuie gestiiunea inceputa atata timp cat stapanul nu poate sa o faca, trebuie sa de socoteala de tgestiunea sa, si sa depuna diligentele buninlui proprietar
b. Obligatiile stapanului
stapanul ale caruii afaceri au fost util gerate trebuie sa ranburseze gerantului toate cheltuielile utile si necesare pe care el li-a facut, din ziua in care au fost avansate sau au fost facute. In plus el trebuie sa execute angajamentele utile pe care gerantul le-a luat fata de terti C. civ. utilitatea cheltuielilor si ale angajamentelor se se apreciaza in ziua in care actul a fost facut. Este diferenta care opune gestiunea de afaceri imbogatirii fara justa cauza care are ca masura imbogatirea in ziua in care actiunea este exercitata.
A. Conditiile repetitiunii in cazul imbogatirii fara justa cazta
a. Conditii economice
-imbohatirea debitorului este necesara deoarece aceasta fundamenteaza oblilgatia de restituire. Ea poate consta in orice avantaj susceptibil de o evaluare patrimoniala: transmisiunea unei valori , folosinta lucrului altuia, conservarea sau ameliorarea unui bun, o economie.
-saracirea creditorululi, este de asemenea necesaracaci ea este fundamentul si masura reclamatiei sale. Ea este larg inteleasa: poate consta nu numai in o deplasare de valoare, sau in cheltuieli, o pierdere suferita, dar si in pierderea unui castig, de exemplu, o prestatie a unui serviciu profesional nu remunerat.
Legatura de cauzalitate intre imbogatire si sprpcire astfel incat una sa fie consecinta celeilalte. Saracirea nu poate fi indemnizata decat de cel care s-a imbogatit.
b. conditii juridice
imbogatirea nu poate fi repetata decat daca ea nu are cauza legitima, adica ea nu-si gaseste, in nici o regula juridica, o cazra care sa o justifice.
Acesta cazza poate fi conventionala si sa rezulte ditr-un contract incheiat incheiat de imbogatit fie cu sprpcitul, fie cu un tert.
Cauza poate fi legala:
Caracterul subsidiar al actiunii in imbogatire fara justa cauza
Teoria responsabilitatii delictuale are ca obiect repararea daunelor: ele determina cazul in care o persoana este tinuta sa repare prejudiciul suferit de altul. Ea a suferit, dupa aparitia Codului civil o continua evolutie.
In redactarea actuala a Codului civil raspunderea delictuala a fost debarasata de conceptia dreptului anterioara Codului civil prin care se confunda pedeapsa pentru comportamentul delictual penal cu reparatia pentru prejudiciul cauzat din acel comportament. In actuala reglementare responsabilitatea civila are ca obiect repararea daunelor iar responsabilitatea penala organizeaza represaliile activitati considerate infractionala si aplicarea pedepselor. Aceasta distinctie este marcata prin existenta actiunilor distincte a celor doua responsabilitati: actiunea penala, exercitata de procuror, si actiunea civila exercitata de cel pagubit, pentru repararea daunelor suferite de ia. Aceasta din urma actiune poate fi exercitata cu succes chiar daca fapta pagubitoare nu intruneste elementele unei infractiuni prevazuta de legea penala.
Teoria responsabilitatii civile a ramas, in actuala reglementare dominata de ideile morale. In conceptia Codului civil, trebuie reparate daunele imputabile, rezultate dintr-un comportament culpabil, fara a facilita insa posibilitatea dovezii culpei, prin instituirea prezumtiilor de culpa. Aceasta conceptie era acomodata tehnicii industriala din perioada mijlocului secolului al XIX - lea, cand oamenii nu dispuneau decat de unelte de munca. Cand se producea o dauna era usor de dovedit comportamentul culpabil. Astazi, oameni manuiesc instrumente de munca complexe si puternice, din aceasta cauza multiplicandu-se accidentele de munca sau de circulatie. In acelasi timp este mult mai dificil pentru cel prejudiciat sa dovedeasca comportamentul culpabil al celui care manuieste masinile sau instrumentele caci in actiunea prejudiciabila intervin si aceste mecanisme. De aceea in timp a devenit tot mai evident ca este necesara modificarea regulilor Codului civil privind responsabilitatea prin inlaturarea elementului subiectiv- culpa, sau prin crearea prezumtiilor de culpa. De exemplu, este just ca o persoana sa fie obligata sa dovedeasca exestenta unei culpe daca ea a fost accidentata de un utilaj pe care-l manuia sau de un rezervor? Pentru victima va fi foarte greu sa dovedeasca existenta unei culpe. De aceea s-a sustinut ca ar fi mai bine ca elementul culpa sa fie inlocuit cu ideea de risc, sugerandu-se ca in acest caz va raspunde stapanul acestor instrumente, pe ideea ca ele au adus in mediul uman instrumente periculoase si ele sa suporte riscul producerii accidentelor, cu atat mai mult cu cat ele profita de pe urma acelor instrumente periculoase. S-a creat astfel o serii de incertitudini in jurisprudenta in aplicarea regulilor responsabilitatii civile. Aceste incertitudini au fost in parte inlaturate practic prin aparitia contractelor de asigurari, mai ales asigurarile de accidente si asigurarile de responsabilitate. Judecatorii acorda cu mai multa usurinta despagubiri victimelor accidentelor stiind ca persoana responsabila este asigurata. Din punct de vedere al probelor, noile reguli aparute pe calea interpretarii textelor Codului civil favorizeaza victimele.
70. Notiune. Terminologic, in doctrina, denumirile de "prejudiciu" si cea de "dauna" sau de "paguba" au acelasi referent fiind considerate sinonime[1].
Potrivit art. 998 C. civ., prejudiciul este un element obiectivesential al raspunderii delictuale, in lipsa caruia obligatia la reparare nu se poate constitui iar actiunea in daune nu poate fi promovata deoarece este lipsita de interes.
Prejudiciul semnifica o diminuare ori o pierdere patrimoniala, sau o consecinta negativa morala, suportata de o persoana ca urmare a comportamentului ilicit a altui subiect, ori ca o consecinta a unui fapt omenesc, a unui animal ori lucru sau de alta natura. Constituie astfel prejudiciu: pierderea unui bun patrimonial sau distrugerea lui ori neexecutarea unei obligatii sau intarzierea executarii; precum si atingerile aduse drepturilor sau intereselor personal nepatrimoniale: dreptul la viata, sanatate onoare la nume la reputatie etc.,
Simpla atingere adusa acestor drepturi, fara efectele nocive aratate nu da nastere la obligatia de despagubire.
Asa cum rezulta din definitia prejudiciului, in functie de natura dreptului sau interesului vatamat acesta poate fi material sau moral.
Este cel mai frecvent si presupune ca paguba pe care o reprezinta sa se produca asupra unui element patrimonial al celui daunat, adica sa constituie o pierdere evaluabila in bani.
Prejudiciul material este de doua feluri: prejudiciu material stricto sensu adica distrugerea sau deteriorarea unui bun; si prejudiciul pecuniar, constand intr-o pierdere baneasca cum ar fi cele rezultate din neexecutarea unei obligatii ori executarea ei tardive sau doar in parte.
Alaturi de prejudiciul patrimonial, dreptul civil inclusiv cel romanesc recunoaste si prejudiciul nepatrimonial sau moral, care constituie o atingere adusa unui drept sau unui interes personal nepatrimonial. Astfel, sunt avute in vedere atingerile aduse onoarei, prestigiului, libertatii, numelui, vietii sau integritatii corporale a persoanei, care creeaza o suferinta de ordin psihic pentru subiectul caruia i-au fost afectate asemenea drepturi sau interese. Dat fiind ca acest prejudiciu nu poate fi evaluat pecuniar deoarece durerea nu are pret, a existat si exista si in prezent discutii in doctrina asupra acordarii acestor daune, iar atunci cand se acorda nu exista o conceptie unitara asupra criteriilor de evaluare a lor.
Pana la instaurarea regimului totalitar au fost acordate fara rezerve reparatii pecuniare pentru prejudicii nepatrimoniale, existand chiar si dispozitii legale in acest sens, cum a fost cazul art. 92 alin. 2 din Codul penal de la 1936.
In perioada cuprinsa intre 1952-1989, in principiu, prejudiciul moral era considerat ca nefiind evaluabil in bani si de aceea nu se admitea pretentia in despagubire materiala a acestora. Mai mult printr-o decizie a plenului fostului Tribunal Suprem[2] s-a decis ca aceste prejudicii nu pot fi evaluate banesc si ca este imorala imbogatirea pe seama durerii. Mai mult prin art. 54 din D. nr. 31 /1954 a fost reglementat dreptul la repararea daunelor morale, stabilind ca satisfacerea acestora se face prin interzicerea de catre instanta a autorului daunei ca pe viitor sa vatame dreptul personal nepatrimonial, obligarea autorului faptei sa indeplineasca masurile socotite necesare de catre instanta pentru restabilirea dreptului atins, de exemplu publicarea hotararii si sanctionarea cu amenda a autorului prejudiciului pentru fiecare zi de intarziere in cazul in care nu executa masurile dispuse de instanta.
Cu toate acestea, incepand cu anii '70 instantele[3] au acordat despagubiri pentru acele prejudicii morale care aveau consecinte patrimoniale, cum ar fi prejudiciului de agrement sau cel estetic, apropiindu-se astfel de acordarea despagubirilor pentru vatamarile de natura morala.
In prezent, instantele acorda daunele morale insa criteriile de evaluare ale acesteia sunt neunitare.
In cazul producerii unui prejudiciu morale propriu-zise, generatoare de daune materiale, reparatia va fi realizata in conditiile specifice prejudiciului patrimonial. Este cazul vatamarilor aduse unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi cele privitoare la viata si integritatea fizica a persoanei, ca si cele care vizeaza structura psihica[4]. In aceste situatii, desi nu exista nici o posibilitatea de evaluare a prejudiciului, se considera ca reparatia materiala acordata ar avea virtutea de a compensa durerea psihica ori fizica
Prejudiciul moral propriu-zis, denumit de romani "pretium dolloris" este considerat de doctrina si practica actuala compatibil cu cererea de despagubiri banesti[6] iar orientarea pentru stabilirea criteriile de evaluare a acestui prejudiciu este facuta dupa recomandarile Consiliului europei emise cu ocazia Colocviului de la Londra din 1969.
In legislatia noastra de dupa 1990, a fost consacrata expres repararea daunei morale. Este astfel de exemplu D-L nr. 1180/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata incepand cu 6 martie 1945, precum si a celor deportate in strainatate ori luati prizonieri; L. nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ; L. nr 11/1990, privind combaterea concurentei neloiale; L. nr 8/1996, privind drepturile de autor, etc.
Prejudiciul trebuie sa fie: cert, direct, personal, sa afecteze un drept sau un interes legitim si sa nu fi fost reparat inca.
71.2. Caracterul cert al prejudiciului releva calitatea acestuia de a fi determinat ca existenta si ca intindere. In lipsa nu ar fi posibila evaluarea pagubei, conditie absolut necesara pentru stabilirea obiectului pretentiei si pentru obligarea la despagubire. In lipsa s-ar acorda o dauna eventuala sau ipotetica
Dauna eventuala . nu trebuie confundata cu dauna viitoare[9]. Astfel, prejudiciul poate fi: cert si actual, in sensul ca existenta lui este constatata in prezent; ori viitor, cand producerea lui este certa dar intinderea este doar previzibila. Cand prejudiciul viitor este cert atat ca existenta cat si ca intindere, el este de asemenea prejudiciu cert.
In aceasta ultima situatie, prin hotararea judecatoreasca ce solutioneaza litigiul se va acorda integral despagubirea deoarece nimic nu se opune realizarii creantei celui vatamat. Daca insa prejudiciul viitor este cert ca existenta, dar nu si ca intindere, cererea de dezdaunare este prematura, fiind necesar sa se contureze mai intai continutul efectiv al pagubei. Numai astfel creanta dobandeste caracter cert si poate fi acordata.
71.3. Caracterul direct al prejudiciului releva calitatea acestuia de a fi consecinta nemijlocita a faptului ilicit. Aceasta exigenta este reglementata de art. 1086 C.civ., care se refera la efectele obligatiilor cu aplicatie specifica si in raspunderea civila delictuala. Potrivit textului, chiar in cazul in care neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului[10], daunele interese nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei.
Pe cale de consecinta, nu se va considera paguba imputabila, supusa reparatiunii decat cea produsa nemijlocit prin fapta debitorului. Altfel, daca s-ar admite si repararea prejudiciului indirect, adica a intregului lant cauzal de prejudicii, s-ar ajunge la o extindere fara limita a cererilor de despagubire.
71.4. Caracterul personal al prejudiciului releva exigenta ca paguba sa intereseze pe cel care solicita repararea. Independent de natura persoanei, fizice sau juridice, aceasta nu va avea dreptul la dezdaunare decat daca a fost afectata personal prin actiunea ilicita.
Acest caracter al prejudiciului nu transforma dauna intr-un drept legat de persoana celui vatamat[11], astfel ca dreptul de a pretinde despagubirea se transmite mostenitorilor persoanei vatamate, putand fi exercitat in conditiile legii chiar si de creditorii acesteia prin actiunea oblica (art. 974 C. civ.,).
Caracterul personal al prejudiciului se justifica prin prisma regulilor procesuale care pretind ca orice actiune in justitie sa fie justificata de interesul actual si legitim al celui care o promoveaza, dar si prin argumentele de text, pe care ni le ofera articolele 15 si 19 din Codul de procedura penala. Conform acestor reglementari actiunea civila poate fi sustinuta in fata instantei penale sau civile de catre partea vatamata, adica de acela care a suferit o pierdere in patrimoniul sau in persoana sa.
71.5. Prejudiciul trebuie sa fie urmarea afectarii unui drept subiectiv sau a unui simplu interes..
Acest aspect presupune ca atingerea produsa prin fapta ilicita sa lezeze fie facultatea recunoscuta de lege unei persoane de a pretinde alteia, in interesul ei, o prestatie sau o abstentiune(dreptul subiectiv) , fie sa afecteze un avantaj sau o favoare de care se bucura cineva rezultata dintr-o stare de fapt (simplu interes).
Recunoasterea dreptului la reparare apare cert in cazul afectarii unui drept subiectiv civil, deoarece este evident in temeiul corelativitatii intre drepturi si obligatii, o pierdere materiala sau o lezare morala trebuie inlaturata pentru a se ajunge la situatia anterioara.
Evidenta nu mai exista insa in cazul incalcarii unor simple interese, astfel ca pentru a intelege acest lucru devine necesara cunoasterea continutului conceptului de "interes" comparativ cu acela de "drept subiectiv", respectiv de "interes legitim". Asadar, ultimele doua notiuni sunt apropiate, ambele implicand in esenta sanctionarea de catre lege a unor facultati posibilitati, prerogative, cum ar fi in cazul interesului legitim cazul prezazut de art. 88 C. fam., potrivit caruia cel care a luat un copil pentru a-l creste, fara a intocmi forme legale pentru infiere, are obligatia sa-l intretina cat timp copilul este minor. Simplul interes insa, apare numai ca o stare de fapt. El consta intr-un avantaj de care se bucura un subiect sau de care se foloseste acesta prin bunavointa unei alte persoane, sau datorita unui concurs de imprejurari din care o persoana trage anumite favoruri. Ceea ce deosebeste dreptul si interesul legitim, de simplul interes, este apararea primelor pe calea fortei statale, in caz de nevoie, pe cand simplul interes este oricand revocabil de catre cel care a binvoit sa-l acorde, fara a produce vreun efect juridic. Este astfel cazul aceluias copil minor care a beneficiat de intretinerea acordata de o persoana dar care nu intrunea conditiile prevazute de lege pentru a fi un interes legitim, sau
In doctrina, s-a considerat ca anumite situatii de fapt, prelungite in timp si cu caracter constant, cum ar fi cazul concubinilor care au trait toata viata impreuna, acorda subiectilor acestora un statut specific, care le permite sa se bucure de anumite avantaje ori favoruri si sa-si urmareasca sau sa-si apere o serie de finalitati si interese[12].
De aceea, doctrina si jurisprudenta au considerat ca in anumite situatii simplul interes poate sa devina obiect de protectie juridica. Astfel, lezarea unui avantaj oferit constant, folosit continuu si exercitat licit poate constitui un prejudiciu in sensul cerut de raspunderea civila delictuala. S-a ajuns astfel la concluzia ca in conditii de seriozitate, moralitate si statornicie, similare unei casatorii, concubinajul este o stare de fapt apta sa genereze un simplu interes, care insa poate dobandi valoare juridica[13].
71.6. Prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat inca.
Suportarea consecintelor unei fapte ilicite nu trebuie sa constituie o sursa de imbogatire pentru cel vatamat ci sa determine doar acoperirea cuantumului pagubei.
In regula generala acoperirea pagubei ii incumba autorului faptei ilicite.
Sunt insa si situatii in care paguba trebuie acoperita de alte persoane sau a fost facuta plata integrala a daunei de catre Casa judeteana de pensii[14], de catre asiguratorul victimei sau al autorului faptei ori de catre o terta persoana straina de raportul obligational.
In functie de fiecare situatie trebuie distins daca victima mai poate apela si la alte forme de despagubire.
Daca victima primeste pensie de la Casele judetene de pensie, pentru diferenta de prejudiciu se poate indrepta cu actiune impotriva autorului faptei.
Cand victima este asigurata la o societate de asigurare, incheind un contract de asigurare de persoane[15], ea poate cere de la autorul prejudiciului suma integrala reprezentand prejudiciul, pe considerentul ca asigurarea a fost incheiata ca o masura de prevedere pentru persoana a carei integritate fizica a fost atinsa prin savarsirea faptei, astfel ca plata facuta de societatea de asigurare se produce numai ca urmare a incheierii unui astfel de contract la care subiectele de drept nu sunt tinute.
Daca victima a incheiat un contract de asigurare de bunuri, ea va primi de la societatea de asigurare suma asigurata, care nu se poate cumula cu despagubire datorata de autorul faptei. De la acesta victima va putea obtine numai diferenta pana la acoperirea integrala a prejudiciului.
Daca autorul faptei este asigurat, victima va primi despagubirea, in limita sumei asigurate, de la societatea de asigurare, pentru diferenta putandu-se indrepta contra autorului.
In situatia in care despagubirea a fost platita de un tert, trebuie apreciat cu ce titlu s-a realizat aceasta plata. Cand tertul a dorit sa faca o liberalitate autorului, victima nu se mai poate indrepta impotriva acestuia, iar daca tertul a dorit sa ajute victima, fara a avea nici o legatura cu autorul faptei, victima se poate indrepta contra faptuitorului pentru plata integrala a despagubirilor, ajutorul dat de tert neconstituind cauza de stingere a obligatiei autorului.
Partile pot stabili de comun acord, pe calea unei tranzactii, existenta si intinderea prejudiciului precum si capitalul ce reprezinta reparatia. In cazul in care nu au stins litigiul pe cale amiabila instanta va stabili aceste elemente.
Determinarea intinderii despagubirii si a modalitatii de plata a daunei ridica o serie de probleme in functie de atingerea adusa victimei (cu privire la viata, sanatatea ori bunurile acesteia). In lipsa unor norme legale, doctrina si practica au conturat unele reguli privitoare la continutul si modul de stabilire a daunei.
a) Reparatia trebuie sa fie integrala: atat sub aspect calitativ, adica sa fie efectuata in primul rand in natura si numai in caz de imposibilitate prin echivalent; cat si din punct de vedere cantitativ, adica sa acopere in intregime prejudiciul.
a1) Ca regula generala, despagubirea trebuie sa se faca in natura[16], prin restituirea lucrului sau valorii sustrase, prin inlocuirea lucrurilor distruse sau deteriorate cu bunuri de aceeasi natura, ca substanta si utilitate, pentru ca doar in aceste conditii reparatia va putea sa restabileasca situatia anterioara survenirii consecintelor faptului ilicit.
a2) In subsidiar, in ipoteza imposibilitatii obtinerii unei reparatii in natura se va proceda la o despagubire prin echivalent.
b) Reparatia trebuie sa aiba drept criteriu al stabilirii sale prejudiciul efectiv suferit. Relatia dintre reparatie si paguba suferita nu trebuie sa fie afectata de gradul de vinovatie al autorului faptei delictuale, si nu trebuie stabilita in functie de starea materiala a celui care o datoreaza ori de starea de nevoie a victimei. Singurul criteriu de determinare a despagubirii fiind paguba efectiv cauzata
c) Reparatia trebuie sa cuprinda atat pierderea propriu-zisa cat si beneficiul nerealizat (art. 1084 C. civ.,). Acest text este reglementat in materia contractelor dar el are o aplicabilitate generala, inclusiv in materie delictuala. Astfel, despagubirea trebuie sa acopere: diminuarea activului patrimonial, cu valoarea bunurilor pierite, distruse sau deteriorate, damnum emergens; si pe cea a castigului sau sporului patrimonial nerealizat lucrum cessans, cum este cazul lipsirii victimei de folosirea lucrului distrus.
d) Reparatia nu poate duce la imbogatirea celui ce a suferit paguba
Fiind o consecinta a prejudiciului si urmarind exclusiv acoperirea pagubei suportata de victima, desdaunarea nu poate depasi limitele unei acoperiri integrale a pagubei.
Astfel, in caz de pluralitate de debitori, tinuti fata de unul sau mai multi creditori, prin cumul de raspundere, sa repare paguba provocata prin fapta ilicita a autorilor, creditorul sau creditorii nu pot obtine decat valoarea integrala a pagubei de la unul dintre debitori (art.1003 C. civ.,), urmand ca acestia din urma sa-si divida datoria, fie, daca prefera divizarea creantei, nu poate obtine de la fiecare debitor decat valoarea cu care au fost pagubiti. Orice depasire a acestui cuantum, indiferent cum s-ar produce[17], reprezinta o imbogatire fara justa cauza a creditorilor.
e) In cazul reparatia datorata pentru vatamarile aduse integritatii fizice, sanatatii sau vietii persoanei, sunt aplicabile reguli speciale.
Astfel, daca victima a suferit o vatamare a integritatii corporale, care ii diminueaza capacitatea de munca, despagubirea datorata se va limita la acoperirea venitului pe care persoana nu-l mai poate realiza efectiv[18].
In ipoteza in care persoana si-a pierdut integral capacitatea de munca, debitorul reparatiei va trebui sa acopere in intregime valoarea de care este lipsita victima. Se are in vedere salariul si orice venit pe care cel vatamat nu mai are posibilitatea sa-l produca. In cazul in care victima nu a fost incadrata in munca anterior producerii faptei ilicite care i-a cauzat un prejudiciu, se vor lua in considerare activitatile pe care le presta in gospodarie, neexistand un alt criteriu de apreciere a muncii pe care o putea presta aceasta.
Daca victima era incapabila de munca anterior suportarii consecintelor faptei ilicite, debitorul nu va fi indatorat sa suporte decat echivalentul prejudiciului rezultat efectiv prin fapta sa (eventualele cheltuieli de spitalizare, medicamente etc).
Daca victima a decedat in urma savarsirii faptei, urmasii acesteia vor putea pretinde atat paguba suferita direct de ei (cheltuieli cu inmormantarea autorului lor sau cu efectuarea obiceiurilor crestinesti), precum si paguba produsa "prin ricoseu" ca urmare a imposibilitatii de indeplinire a unor obligatii ale defunctului fata de ei (de exemplu obligatia de intretinere pe care debitorul nu o mai poate indeplini).
f) Paguba trebuie sa fie evaluata la momentul la care instanta de judecata pronunta hotararea prin care acorda despagubirea.
Aceasta regula asigura acoperirea integrala a prejudiciului suferit, deoarece, evaluarea anterioara ori posterioara acestui moment ar putea fi determinata de o serie de factori de natura sa-l prejudicieze pe cel ce a suferit paguba, cum ar fi devalorizarea monedei, sau sa creeze un castig nejustificat debitorului.
g) Revizuirea cuantumului reparatiei. Tot ca o consecinta a regulii repararii integrale a prejudiciului se admite posibilitatea recunoscuta celui daunat de a solicita revizuirea tranzactiei ori a hotararii judecatoresti care a stabilit cuantumul reparatiei, in cazul in care ulterior stabilirii, respectiv acordarii despagubiri au fost descoperite pagube cu o natura diferita de cea stabilita initial. Intrucat, acestea sunt consecinta directa si certa a aceluiasi fapt juridic ilicit, autorul trebuie tinut sa le repare. Hotararile judecatoresti ori tranzactiile prin care a fost stabilita despagubirea initiala au autoritate de lucru judecat (art. 1201 si art. 1711 C. civ.,) relativa in ceea ce priveste cuantumul sumei. Ceea ce intra in puterea de lucru judecat sunt faptele cunoscute si apreciate de instanta ori de parti ca producatoare de pagube. Consecintele ulterioare ale faptului ilicit, vor fi considerate imprejurari noi putand forma obiectul unui alt litigiu.
h) Reparatia va putea fi efectuata prin plata unei sume globale sau prin plati succesive, la intervale de timp prestabilite, in functie de nevoile celui pagubit.
73. Notiune.
Cuvantul ilicit semnifica o manifestare sau actiune contrara legii. Textul art. 998-1002 C.civ., reglementeaza insa delictul fara a face referire la acest sens, punand accentul pe elementul subiectiv - greseala - si pe cel al prejudiciului, rezultate din "orice fapta a omului". Din acest motiv o parte dintre autori nu analizeaza fapta ilicita ca fiind un element constitutiv autonom ci ca acesta intra in continutul celorlalte elemente. Astfel, se considera ca aceasta este un element al culpei[19] sau, dupa alti autori, un element al prejudiciului.
Este adevarat ca fapta ilicita trebuie analizata in stransa legatura cu atitudinea autorului fata de fapta sa. Cu toate acestea ele sunt distincte. Astfel, exista situatii in care raspunderea este obiectiva, caz in care, dupa teoria aratata, ar insemna ca lipsind culpa ar trebui sa lipseasca si fapta ilicita, dupa cum exista cazuri cand, desi a fost produs prejudiciul, nu exista raspundere, exemplu in cazul imprejurarilor ce constituie forta majora.
Alaturi de alti autori[20] apreciem ca "fapta ilicita" este un element constitutiv autonom al raspunderii delictuale, care apare de altfel in cadrul tuturor formelor de raspundere.. Reguli juridice ulterioare textului art. 998 C. civ., consacra fapta ilicita ca element distinct. Este cazul art. 35 din D. nr. 31/1954 care prevede ca faptele ilicite savarsite de organul persoanei juridice obliga pe cea din urma sa raspunda pentru aceste fapte[21]..
Prin fapta ilicita intelegem manifestarea de vointa obiectivata in modificarea pe care o produce in realitatea materiala sau sociala rezultata cel putin cauzal din conduita celui care raspunde delictual, modificare ce constituie o atingere adusa drepturilor sau intereselor altei persoane si odata cu ele o incalcare a normelor juridice.
Din definitie rezulta caracteristicile faptei ilicite ca element al raspunderii delictuale, putand astfel delimita sfera si continutul acestei notiuni.
Fapta trebuie sa fie o manifestare exterioara a persoanei pentru a produce consecinte negative. O manifestare psihica, oricat de intensa ar fi, nu influenteaza mediul inconjurator.
De asemenea, fapta trebuie sa fie pagubitoare si sa fie contrara dispozitiilor legale si normelor de convietuire sociala. Privita sub aspectul consecintelor pagubitoare, este necesar ca prin fapta sa se reduca activul patrimoniului unei alte persoane, iar sub aspect juridic ea trebuie sa constituie o nerespectare a normelor care disciplineaza relatiile intre membrii societatii. Aceste caracteristici trebuie sa existe cumulativ, in caz contrar fapta nu este ilicita.
Fapta ilicita poate fi pozitiva sau comisiva si negativa sau omisiva.
Faptele comisive presupun o actiune prin savarsirea careia se incalca dispozitiile unor norme prohibitive de conduita sociala[22], iar faptele omisive au in continut abstentiunea de la executarea unor conduite impuse prin norme imperative .
In ipoteza unei inactiuni, constand in neindeplinirea unei activitati ori neluarea unei masuri prevazute de lege, de catre cel obligat la acestea, se produce o manifestare in exterior, reprezentata de abtinerea subiectului atunci cand trebuia sa actioneze. Inactiunea este in acest caz un comportament, " o actiune" impotriva legii, de natura sa angajeze raspunderea autorului sau[24].
Nu ori ce fapta ilicita poate determina nasterea obligatiei delictuala de reparatie. In acest sens trebuie sa distingem sfera faptelor ilicite delictuale:
a) In cazul drepturilor reale oricarei terte persoane ii revine obligatia generala negativa de a se abtine sa aduca atingere acestor dreturi. Orice incalcare a proprietatii sau a altui drept real al unei alte persoane va constitui o fapta ilicita antrenand raspunderea civila delictuala.
b) In schimb, in cazul drepturilor de creanta, incalcarea obligatiilor rezultate din contract nu va constitui fapta ilicita in sensul aratat caci nerespectarea obligatiilor contractuale antreneaza raspunderea contractuala. Totusi din regula art. 1085 C. civ., rezulta ca incalcarea obligatiilor contractuale cu intentie (dol) echivaleaza cu fapta ilicita delictuala.
Fapta tertului care impiedica executarea obligatiilor de catre una din parti sau concura la incalcarea acestor obligatii de catre parti constituie de asemenea fapta ilicita antrenand raspunderea delictuala. Este astfel distrugerea bunurilor ce fac obiectul contractului sau cumpararea unui bun cu rea credinta, cunoscand ca acesta era deja instrainat unei alte persoane.
74. Cauze care inlatura caracterul ilicit al faptei.
Legea civila nu reglementeaza cauzele care exonereaza pe autorul faptei ilicite de raspundere, pe temeiul intervenirii unor imprejurari ce l-au determinat sa actioneze.
Orice forma de raspundere presupune existenta elementului subiectiv, reprezentat prin vinovatia autorului, iar aceasta la randul sau presupune pe de o parte, existenta discernamantului, constand in puterea de reflectare adecvata a realitatii si a consecintelor conduitei sale si posibilitatea de a fi stapan pe actele si faptele sale, iar pe de alta parte puterea de a-si conduce liber faptele fara a fi impiedicat de cauze exterioare carora nu le-a putut rezista.
In lipsa unor dispozitii speciale in Codul civil devine utila analogia cu regulile art 44-51 C. pen. care reglementeaza cauzele care inlatura caracterul penal al infractiunii.
74.2. Legitima aparare (art 44 C. pen.,) este acea situatie juridica care inlatura obligatia de reparatie ce revine persoanei care a savarsit o fapta prejudiciabila determinat de necesitatea de a inlatura un atac material, imediat, direct si injust, indreptat impotriva sa ori a altuia, sau impotriva unui interes public.
Pentru existenta legitimei aparari trebuie indeplinite conditiile:
-sa existe un atac sau o conduita agresiva, fizica indreptata impotriva autorului faptei, sau a altei persoane ori a unui interes public;
-atacul sa fie considerat pasibil de a aduce prejudicii grave celui asupra caruia este indreptat;
-atacul sa fie material (nu doar verbal), imediat (pe cale de a se produce), direct (nemijlocit) si injust (fara temei legal care sa justifice comportarea atacatorului);
-apararea facuta de autor sa constea intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii si sa fie proportionala cu atacul, nedepasind marginile impuse de gravitatea atacului produs.
Legitima aparare inlatura caracterul ilicit al faptei deoarece autorul sau a actionat in stare de constrangere pentru apararea unor valori protejate de lege, fara a putea urma o alta conduita.
74.3. Starea de necesitate.
Constituie actiunea prejudiciabila care a fost savarsita ca unica posibilitate pentru inlaturarea unui pericol iminent asupra vietii, integritatii fizice, sanatatii ori unui bun important al persoanei sau interesului public.
Desi prin acest comportament se produce o dauna, el constituie unicul mod de a reactiona pentru inlaturarea raului ce periclita valorile aparate de lege[25].
Conditiile starii de necesitate sunt: sa existe un pericol iminent; obiectul periclitat sa se incadreze in valorile aratate; fapta ilicita sa constituie unica modalitate de salvare. In czul in care prejudiciul este mai mare decat cel pe care l-a evitat, legea mai prevede ca cel ce invoca starea de necesitate sa nu fi fost constient in momentul savarsirii faptei ca prin actiunea sa se produc urmari vadit mai grave decat daca nu ar fi intervenit.
74.4. Consimtamantul victimei sau clauza de neresponsabilitate.
Potrivit unei jurisprudente, astazi depasite, o clauza de neresponsabilitate este inadmisibila in cazul raspunderii civile delictuale, indiferent de natura dreptului, deoarece se sustine ca normele ce reglementeaza consecintele faptei ilicite sunt imperative.
Acceptarea unei persoane de a fi victima unei fapte ilicite trebuie analizata insa altfel. Astfel, in principiu, contractele fiind legea partilor, conventia prin care, in mod anticipat, una din parti accepta producerea unui prejudiciu, ca risc normal al unei activitati, este legala si inlatura raspunderea pentru fapta ilicita. Ca si in raspunderea contractuala, in lipsa unui text expres, principiile de drept limiteaza insa obiectul clauzei de neresponsabilitate.
Astfel nu este admisa clauza care inlatura raspunderea debitorului pentru neexecutarea obligatiilor sale conventionale caci aceasta clauza are efectul unei clauze pur potestative, care ar consacra dreptul debitorului de a executa obligatia sa, numai daca vrea. In mod asemanator, nici in obligatiile delictuale nu se poate conveni ca o persoana sa-si respecte obligatia general negativa de a respecta dreptul real sau personal nepatrimonial al celeilalte parti, daca vrea.
Pe de alta parte, exista drepturi la care nimeni nu poate renunta, in nici un mod, deci nici printr-o clauza de neresponsabilitate.
Astfel, asupra drepturi personale nepatrimoniale clauzele de neresponsabilitate sunt intr-adevar nule, intrucat se incalca ordinea publica, aceste drepturi fiind scoase din circuitul civil, valoarea acestora interesand atat pe titularul lor cat si societatea.
Totusi de la aceasta regula se admite ca se poate deroga in anumite situatii, in care riscul unei activitati poate fi anticipat de catre parti. Este cazul unor operatii chirurgicale care datorita starii grave a sanatatii pacientului exista riscuri majore ale unor consecinte fatale, si pentru care pacientul accepta exonerarea de raspundere a medicului, in cazul survenirii lor. Tot astfel, in cazul practicarii unor sporturi violente, aceste clauze se subinteleg, persoana acceptand posibilitatea producerii unor vatamari corporale.
Cu privire la drepturile patrimoniale, acestea pot face obiectul actelor de dispozitie, astfel ca in principiu legat de obligatiile cu privire la ele se pot incheia conventii de inlaturare a raspunderii. Totusi pentru a nu se incalca regula inadmisibilitatii clauzei pur potestative( art. 1010 C. civ.,) se admite ca obiectul clauzei de neresponsabilitate legat de aceste drepturi poate fi doar cvasidelictul (art. 999C. civ.,) si mai exact culpa cea mai usoara, adica neglijenta sau imprudenta[26].
74.5. Executarea indatoriri de serviciu.
Sunt considerate ca facand parte din aceasta categorie faptele care constituie aplicarea unor dispozitii legale[27] ori a ordinului superiorului de serviciu .
In ambele situatii, deoarece fapta este urmare a respectarii unei norme sau unui ordin, dat de organul competent, caracterul ilicit al faptei este inlaturat.
Ordinul superiorului trebuie sa fie dat in conditii legale de competenta si forma, iar persoana careia ii este adresat trebuie sa fie la randul sau competenta sa execute. Daca ordinul prezinta un caracter vadit ilegal trebuie refuzata executarea acestuia, incunostiintand in scris. Daca si dupa aceasta sesizare se insista, ordinul trebuie executat, raspunderea transferandu-se insa la seful ierarhic.
74.6. Exercitarea unui drept.
Titularul unui drept isi poate exercita prerogativele conferite de acesta, cu conditia ca exercitiul sa nu constituie un abuz. In acest sens s-a spus ca exercitiul legal al unui drept inceteaza acolo unde incepe abuzul[29].
Este dicil de stabilit insa granita dintre exercitarea legala si cea abuziva. Incercand aceasta delimitare un autor a spus ca exercitarea unui drept trebuie sa fie conforma cu cu functia sociala si cu interesul economic la care corespunde acel drept. . Acesta ideea a fost ulterior transpusa in norma legala prin textul art. 1-3 din D. nr. 31/1954. ce stipuleaza ca un drept subiectiv este exercitat in mod abuziv, cand utilizarea lui este contrarie scopului sau economic si social.
Prin aplicarea teoriei abuzului de drept s-a constatat ca reprezinta exercitiu abuziv al dreptului, faptul de a otravi iarba de pe terenul propriu cauzand prin aceasta moartea animalelor ce au fost hranite cu aceasta iarba chiar daca propietarul animalelor s-a aflat la randul lui in culpa deoarece a sustras iarba de pe acel teren[31]. Finalitatea social-economica a dreptului proprietarului este depasita in acest caz.
Fapta pagubitoare este legata de prejudiciu prin relatia sau raportul de cauzalitate, care constituie cel de-al treilea element al raspunderii civile delictuale. Legiuitorul a consacrat aceasta conditie in textul art. 998 C. civ., stipuland, relativ la fapta omului care "cauzeaza altuia prejudiciu". Aceasta conditie ar fi existat si in lipsa consacrarii legale deoarece raportul cauzal exprima un adevar axiomatic[32], conceptualizat de mult timp in filozofie.
Din punct de vedere filosofic orice transformare in sfera elementelor reale este explicata prin intermediul conceptului "cauza-efect" si cel de "conditie". In acest sens, miscarea materiala si cea sociala este efectul unei cauze, insa raportul dintre cauza si efect se realizeaza numai in anumite conditii.
Cauza este imprejurarea care genereaza in mod determinant efectul, in lipsa ei transformarea nefiind posibila.
Conditiile si circumstantele care insotesc si influenteaza aparitia si transformarea unei realitati trebuie selectate pentru stabilirea importantei fiecarui element in cadrul lantului cauzal. Dintre conditii si circumstante unele pot fi mai apropiate de producerea modificarii, o pot determina integral sau numai favoriza ori chiar impiedica producerea sa.
Din punct de vedere juridic, orice obligatie are o cauza, si raportul cauzal in care ea s-a nascut este specific. De aceea, in cazul obligatiilor izvorate din fapte ilicite determinarea raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu presupune identificarea imprejurarilor specifice care au precedat acest efect si a rolului fiecarora dintre ele in lantul cauzal.
76. Continutul legaturii cauzale dintre fapta si prejudiciu.
De multe ori, in cazul pluralitatilor de fapte si imprejurari este dificil sa se determina cu certitudine care fapta sau imprejurare trebuie retinuta in raportul cauzal. In doctrina s-au conturat o serie de opinii in legatura cu identificarea cauzei producerii prejudiciului, insa solutiile oferite de acestea sunt contradictorii deoarece autorii reduc sau dimpotriva largesc sfera imprejurarilor considerate a intra in lantul cauzal. Aceste teorii au meritul de a fi incercat sa determine si sa justifice antrenarea responsabilitatii persoanelor care au o legatura mai indepartata cu rezultatul daunator sau dimpotriva sa fundamenteze inlaturarea raspunderii unor persoane ce au legatura directa cu efectul daunator.
Inainte de a analiza aceste teorii vom sublinia premisele si rationamentele ce trebuie avute in vedere la stabilirea criteriilor de determinare a legaturii cauzale.
a) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu este un element obiectiv al responsabilitatii civile delictuale, astfel ca in stabilirea acestui continut trebuie sa facem abstractie de elementul subiectiv, culpa faptuitorului. Cu toate acestea nu trebuie sa limitam responsabilitatea civila delictuala doar la acest raport, si sa facem abstractie de elementul subiectiv. De lege lata, nu orice fapta obiectiva care are legatura cu efectul daunator antreneaza responsabilitatea autorului acestei fapte ci doar cea care are legatura directa cu prejudiciul. In acest sens invocam textul art. 1085 C. civ., potrivit caruia raspunderea se intinde numai la daunele interese care au fost prevazute sau care erau previzibile. Acest text exprima o regula de principiu si are aplicabilitate si in raspunderea delictuala. Pe de alta parte el exprima nu doar intinderea prejudiciului ci si conceptia legiuitorului despre extensia legaturii dintre fapta si prejudiciu, criteriul includerii in aceasta sfera fiind cel al previzibilitatii, notiune care exprima de fapt imputabilitatea faptei.
b)Analiza acestei legaturi cauzale trebuie facuta din perspectiva conceptului filosofic de cauzalitate dar nu exclusiv, ci si potrivit criteriilor oferite de lege[33]. Notiunile de necesitate-intamplare, posibilitate-realitate sunt utile pentru a exprima legatura cauzala obiectiva dar nu este suficienta pentru a circumscrie sfera faptelor ce antreneaza responsabilitatea, aceasta limitand sfera legaturii obiective si dupa criterii subiective, care nu trebuie subestimate sau ignorate .
Doctrina si practica au oscilat intre a cuprinde in sfera faptelor cauzatoare una sau mai multe elemente generatoare ori numai favorizatoare producerii efectului, in functie de criteriul de determinare a raportului cauzal. Sub aspectul criteriilor si al sferei faptelor sau imprejurarilor considerate a face parte din conceptul de cauza, doctrina a avut o evolutie sinuoasa, plecand de la o sfera larga a acestor elemente, si reducand-o pana la elementele nemijlocit legate de efectul daunator, dupa care s-a reintors la vechea tendinta de largire a cercului elementelor ce au relevanta cauzala.
a)Sistemul echivalentei conditiilor, acorda valoare cauzala tuturor imprejurarilor care au precedat prejudiciul. Teza este nestiintifica insa deoarece in lantul cauzal exista elemente ce au rol de conditie, unele dintre ele impiedicand sau franand producerea prejudiciului.
b) Incercand sa inlature criticile teoriei anterioare, doctrina a construit sistemul cauzei eficiente, reducand astfel sfera faptelor circumscrise in raportul cauzal. Prin acesta se identifica a fi cauza conditia sine qua non, fara de care nu s-ar fi produs rezultatul pagubitor. Acest criteriu este folosit de practica judiciara franceza
c) Dimpotriva in alte conceptii este restransa sfera acestor imprejurari, incercandu-se a se gasi criteriul universal valabil care sa identifice imprejurarea determinanta in producerea cauzei. Astfel, potrivit sistemului cauzei proxime (in dreptul anglo-saxon) considera drept cauza elementul care a precedat imediat nasterii efectului. Se considera ca ultima conditie absoarbe pe cele anterioare[36]. Teza este insa eronata deoarece in antecedenta cauzala imediata a producerii efectului poate sa stea imprejurari lipsite de importanta. Ulterior aceasta teza este modificata, considerand ca este cauza proxima doar fapta sau imprejurarea care, potrivit criteriului subiectiv, previziunea unui om normal, acestea pot sa determine nasterea prejudiciului.
d)Sistemul cauzei adecvate sau al cauzei tipice(dreptul german) considera drept cauza imprejurarea care in mod normal ar fi dus la rezultatul respectiv, deoarece acea fapta este legata de prejudiciu printr-un raport de cauzalitate adecvat. Acest criteriu al adecvarii este natura faptei, care, in mod natural are efectul daunator. Aprecierea previzibilitatii rezultatului se face fie dupa criteriul subiectiv al celui care a produs paguba, fie dupa criteriul obiectiv al omului mediu.
d)Sistemul cauzei necesare (dreptul rusesc) considera ca elementul determinant care a stat in antecedenta cauzala este acea imprejurare care daca nu ar fi existat nu s-ar fi produs efectul. Aceasta teorie scoate in afara campului cauzal imprejurarile sau faptele cu rol de conditie. Ea a fost imbratisata de o mare parte a doctrinei noastre[37]
e)Acest sistem a fost ulterior modificat pentru a se inlatura criticile privind excluderea conditiilor din cercul faptelor care pot antrena raspunderea. Criteriul dupa care conditiile sunt incluse in cercul cauzal este cel al raportului posibilitate-realitate, de unde si denumirea. Sistemul cauzalitatii posibile identifica a fi cauza imprejurarea care a facut posibila producerea prejudiciului, in lipsa ei rezultatul daunator nu ar fi avut loc. Pentru a nu se suprapune cu sistemul cauzei adecvate se are in vedere in mod concret si nu doar abstract rolul faptei conditie in transformarea posibilitatii in realitate.
f)Sistemul cauzalitatii determinabile sau al indivizibilitatii cauzei cu conditiile. Potrivit acestui sistem impartasit de doctrina noastra[38], considera a fi cauza acele imprejurari care in mod concret a constituit conditie sine qua non in producerea efectului, indiferent ca ele au determinat sau doar au conditionat producerea pagubei. Aplicatii legale ale acestui sistem sunt regulile Codului penal care incrimineaza si faptele de: instigare (art. 25), complicitate(art. 26), tainuire(art. 221), sau favorizare (art. 264).
In practica, instantele determina faptele ce au dus la rezultatul prejudiciabil, prin aplicarea cu preponderenta a ultimului criteriu, fara a se consolida o conceptie unitara, deoarece sunt aplicate si celelalte sisteme.
In opinia noastra ultimul sistem tinde sa extinda aria faptelor cauzale doar pe criteriul obiectiv al existentei faptei in antecedenta efectului. In acest sens s-a spus ca a fost adoptat un sistem complex, care tine seama de toate imprejurarile cauzei. De aceea credem ca sistemul care este conform cu regulile Codului civil in delimitarea lantului de imprejurari sau fapte ce stau in antecedenta cauzala este cel al cauzalitatii adecvate. Asa cum am aratat Codul civil are ca si criteriu de delimitare a prejudiciului previzibilitatea, regula care delimiteaza campul cauzal si in sistemul aratat.
77. Conceptul de vinovatie.
Pentru anagjarea raspunderii unei persoane, langa cele trei elemente obiective analizate pana in prezent, mai este necesara si conditia imputabilitatii faptei. Nimeni nu poate fi angajat sa raspunda decat daca a fost liber sa actioneze atat din punct de vedere intelectiv, cat si volitiv, in caz contrar prejudiciul este rezultatul soartei[39]
Textul art. 998 C. civ., face aplicatia acestei reguli stabilind ca sarcina reparatiei revine celui din a carui greseala s-a produs. Asa cum am mai aratat legiuitorul gradeaza vinovatia, obligand la reparare nu doar pentru greseala ci si pentru neglijenta si chiar pentru imprudenta ( art. 999)
Element subiectiv al raspunderii civile delictuale este indicat de lege prin cuvintele: greseala, culpa (art. 1044 C. civ.,) sau vina, si in consecinta autorii utilizeaza cu aceeasi semnificatie termeni diferiti: greseala[40], culpa , vina . Termenul de culpa si cel de vina au insa in dreptul romanesc o semnificatie diferita, desi referentul este acelasi: atitudinea autorului faptei fata de consecintele acesteia. Astfel, in dreptul penal vina este conceptul care exprima imputabilitatea faptei penale, iar culpa este doar una din formele acestui concept, exprimand lipsa de intentie in savarsirea faptei. In schimb in dreptul civil, conceptul de imputabilitate a faptei ilicite este exprimat, inca din dreptul roman inclusiv prin cuvantul culpa, gradele imputabilitatii fiind exprimate prin adaugarea formei intentiei: culpa lata, sau dol, echivalenta formei intentionale; culpa cu prevedere, sau culpa fara prevedere. Cuvantul greseala este o influenta a dreptului canonic. Pentru a evita orice confuzie intre culpa civila si cea penala se foloseste frecvent notiunea de "vinovatie " sau de "vinovatie civila" .
Asa cum am mai aratat odata cu definirea ilicitului civil, unii autori includ iliceitatea faptei, alaturi de imputabilitate, in notiunea de vinovatie[45]. Astfel se considera ca elementul subiectiv al raspunderii civile delictuale consta in esenta in optiunea pe care o face subiectul, alegand o actiune contrara normelor morale sau celor juridice, desi puteau alge o conduita conforma lor.
Totusi legislatia unor state cum ar fi codul civil elvetian si in dreptul german, se facea distinctie intre ilicit si culpa, aratandu-se ca nedreptatea si ilicitul trebuie sa fie constiente[46].
Doctrina actuala realizeaza o neta deosebire intre ilicit si vinovatie, careia ii recunoaste statutul de element structural deosebit, de sine statator al raspunderii delictuale[47].
Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a autorului faptei pagubitoare fata de actiunea sa ilicita si de rezultatele acesteia, determinand masura in care actul prejudiciant poate fi imputat celui care l-a savarsit. In consecinta esentiala este atitudinea subiectiva imputabila, adica atitudinea negativa, de incalcarea regulilor sociale si juridice, desi isi da seama ca incalca aceste reguli
Structural vinovatiei este alcatuita dintr-o componenta intelectiva si o componenta volitiva.
Factorul cognitiv permite autorului sa reflecteze adecvat realitatea inconjuratoare si sa ia decizii conforme, cunoascand semnificatia logica a faptei sale, ca si sensul etic[48] al actiunii intreprinse. Asadar autorul va avea: a) reprezentarea corecta a actului infaptuit; precum si b) previziunea rezultatelor; si c) constiinta raului infaptuit. In lipsa acestui element actul este inconstient, fiind doar un raspuns impulsiv, mecanic, la un stimul extern.
Factorul volitiv, este decizia de a actiona in vederea obtinerii unui scop, dupa ce in prealabil agentul responsabil a intreprins o activitate psihica de cunoastere si reprezentare a urmarilor faptei si pe de alta parte constiinta raului. Asa cum am mai aratat, etapele sau fazele actului voluntar sunt: motivatia, deliberarea, hotararea si exteriorizarea. Raspunderea pentru fapta ilicita este antrenata tocmai pentru ca desi putea sa hotarasca conform regulilor morale si juridice, a preferat o decizie contrara.
In dreptul civil fapta se savarseste uneori din culpa, adica dintr-o gresita deliberare ca urmare a reflectarii gresite. Daca aceasta eroare in cunoastere este imputabila agentului, fapta antreneaza raspunderea pentru ca eroarea se datoreste imprudentei sau neglijentei lui. Totusi uneori legea consacra o diferentiere intre greseala cu intentie si cea din culpa tocmai pentru ca in acest ultim caz cunoasterea este atenuata. Aceasta alegere "vinovata" nu este tot una cu lipsa procesului psihic, atunci cand subiectul a actionat fara discernamant, ori dimpotriva nu a putut in mod obiectiv sa cunoasca ori sa prevada, pentru ca nici un om cu o diligenta medie nu putea sa o faca.
78. Formele culpei.
Legea civila nu defineste vinovatia si nici formele ei, de aceea doctrina face apel la termenii si gradele vinovatiei din dreptul penal( art 19 C. p.)
In consecinta, vinovatia, ca atitudine subiectiva fata de fapta si urmarile ei, se poate exprima fie printr-o forma intentionala, in care autorul are reprezentarea rezultatului pe care il urmareste, ori nu il urmareste dar accepta posibilitatea producerii lui, fie printr-o forma neintentionala, care presupune prevederea rezultatului urmata de speranta netemeinica a autorului ca nu se va produce ori neprevederea rezultatului desi persoana trebuia si putea sa-l prevada.
Din acest enunt rezulta ca suntem in prezenta vinovatie in forma: "intentie directa" daca autorul prevede si urmareste rezultatul; "intentie indirecta" daca doar prevede rezultatul pe care nu-l urmareste dar accepta posibilitatea producerii lui; "culpa cu prevedere" cand desi prevede rezultatul, nu-l urmareste si spera nejustificat ca nu se va produce si "culpa simpla" sau "fara prevedere" cand autorul nu prevede urmarea dar trebuia si putea sa o prevada.
Aceste calificari apartin dreptului penal. Codul civil nu consacra o diferentiere de sanctionare in functie de gradele vinei si de aceea nici nu reglementeaza gradele ei decat in unele situatii, si mai ales in raspunderea contractuala( art. 1085).
In cadrul raspunderii civile delictuale art. 998- 999 C. civ., distinge intre: greseala care echivaleaza cu vina in forma intentiei; si culpa, cu sensul de vina fara intentie. Prin aceasta distinctie nu se craza consecinte juridice, autorul fiind obligat la despagubire si pentru cea mai neinsemnata vina. Totusi, inca din dreptul roman, se admite distinctia intre culpa grava culpa lata corespondenta intentiei sau dolului -culpa lata dolo aequiparatur; culpa usoara culpa levis corespondenta vinei fara intentie; si culpa foarte usoara culpa levissima . Prima corespunde unei atitudini pe care nici cel mai marginit om nu s-ar fi facut vinovat; secunda corespunde imprudentei sau neglijentei pe care nu ar fi savarsit-o un om diligent; ultima corespunde imprudentei sau neglijentei pe care omul perfect nu ar fi facut-o[49]
Cu toate ca in dreptul roman gradele culpei raman ineficiente[50] atata vreme cat aplicarea lor nu este ceruta de un text de lege sunt situatii in care ele devin operante.
- Astfel in clauzele de neraspundere culpa grava nu inlatura raspunderea.
- In raspunderea contractuala intentia sau reaua credinta este sanctionata mai oneros(art. 1085 C. civ.,;
- Instantele sunt tentate sa aprecieze mai larg intinderea prejudiciului, si prin urmare si a reparatiei[51]
- Asiguratorul nu acorda indemnizatie de asigurare in cazul in care fapta este savarsita cu intentie de asigurat sau beneficiar[52]
- In cazul concursului faptelor ilicite ori al acestora cu fapta victimei reparatia sau impartirea sarcinilor reparatiilor se face in functie de gradul culpei[53].
- Reaua credinta este sanctionata mai grav, cum sar fi in accipiensului de rea credinta sau al vanzatorului care ascunde viciile lucrului .
In stabilirea gradului de vinovatie nu exista dificultate in stabilirea gradelor delictului. Existenta intentiei fie directe sau indirecte este usor de stabilit
Nu este la fel de usor in cazul cvasidelictului, acesta avand forma culpei din imprudenta sau din neglijenta. Pentru a stabili ca autorul ilicitului a fost imprudent sau neglijent trebuie sa cunoastem masura sau comportamentul tip pentru a compara conduita agentului.
In legatura cu premisele alegerii unui criteriu sau altul se are in vedere pe de o parte ca in raspunderea civila inca din dreptul roman s-a consacrat etalonul omului perfect, deoarece si culpa cea mai mica este considerata vina. Pe de alta parte regula art. 1080 pare sa consacre tipul omului cu diligenta medie, a bunului proprietar.
S-a propus un sistem subiectiv de apreciere[54], care are in vedere conduita celui care actioneaza in functie de caracteristicile personalitatii sale, de calitatile si defectele fizice si de ordin intelectual, care ii permit sau nu sa aiba reprezentarea fidela a urmarilor faptei sale.
Intr-o alta conceptie s-a propus un sistem de apreciere obiectiv, raportat la puterea de intelegere a individului capabil, apt sa isi reprezinte realitatea asa cum trebuie ea sa fie inteleasa.
A prevalat ultima conceptie deoarece intr-o societate cu un grad evoluat de patrundere a stiintei in viata sociala nimeni nu-si poate permite sa fie imprudent sau neglijent. Pe de alta parte, relatiile sociale actuale impun o exigenta sporita membrilor societatii.
79. Capacitatea delictuala a persoanei fizice.
Imputabilitatea persoanei presupune, asa cum am vazut, existenta posibilitatii si libertatii de reflectare a realitatii astfel incat actul volitiv sa se fundamenteze pe o cunoastere adecvata a scopurilor si posibilitatilor de realizare a lor. De aceea o prima conditie a cunoasterii este existenta discernamantului. Persoanele fizice vor fi trase la raspundere in situatia in care dispun de capacitate delictuala sau se gasesc in situatia de a le fi imputata greseala comisa.
Prin capacitate delictuala intelegem facultatea persoanei de a putea raspunde pentru paguba pricinuita altuia prin fapta sa ilicita.
Continutul capacitatii delictuale este dat de conceptul de discernamant, care reprezinta aptitudinea psiho-fizica a persoanei de a-si da seama de intelesul logic si de valoarea social-juridica si etica a faptei savarsite, ca si de consecintele pe care le poate produce actiunea sa. Conchidem deci ca exista o deosebire de continut intre capacitatea delictuala si cea de exercitiu, prima avand un cuprins mai redus decat capacitatea de exercitiu deoarece, spre deosebire de aceasta, capacitatea delictuala nu include si insusirile psihice necesare pentru emiterea unor manifestari voluntare cu finalitate juridica. De aceea capacitatea delictuala vizeaza numai savarsirea de fapte nu si de acte juridice[55].
Deosebirea de continut intre cele doua concepte apare fireasca deoarece infaptuirea unor acte juridice presupune prin complexitatea consecintelor un proces deliberativ mai amplu spre deosebire de cel caracteristic faptei ilicite, unde intereseaza posibilitatea concreta a autorului de a distinge intre fapte morale si cele imorale[56], valoarea morala a unei reguli fiind continuta si in norma de drept.
Textul art. 25 al. 3 din D. nr. 32/ 1954 prevede ca minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund pentru fapta lor ilicita, decat daca se face dovada ca au lucrat cu discernamant. In consecinta:
- orice persoana care a depasit varsta de 14 ani este prezumata ca are discernamant si ca atare ca dispune de capacitate delictuala. Prezumtia este relativa, astfel ca exonerarea de raspundere este admisibila daca se dovedeste lipsa de discernamant a autorului, in momentul savarsirii faptei;
- minorul sub 14 ani este prezumat a fi lipsit de discernamant si ca in consecinta nu are capacitate delictuala. Tragerea la raspundere a acestuia nu se va putea realiza decat daca reclamantul va dovedi ca el avea discernamant in momentul savarsirii faptei[57].
Legea nu prevede nimic pentru debilii sau alienatii mintali sub aspectul capacitatii delictuale. Din acest motiv sunt autori care considera ca regula aplicabila minorilor este de stricta interpretare si ca urmare debilii si alienatii raspund pentru faptele lor ilicite pana la proba contrara a lipsei de discernamant[58].Alaturi de alti autori consideram ca persoanele puse sub interdictie au aceeasi situatie juridica cu cea a minorilor sub 14 ani . In consecinta:
-debilii si alienatii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca sunt prezumati a fi lipsiti de discernamant[60];
- debilii si alienatii mintali care nu au fost pusi sub interdictie, si au depasit varsta de 14 ani, sunt asimilati sub aspectul prezumtiei de discernamant persoanelor normale de aceeasi varsta[61]. Ei vor fi exonerati de raspundere daca probeaza inaptitudinea lor psiho-fizica existenta in momentul savarsirii faptei;
80. Cauze exoneratoare de raspundere.
Aceste situatii intereseaza latura subiectiva, atitudinea psihica a persoanei, fata de fapta savarsita, care trebuie sa se formeze si sa se desfasoare liber pentru ca acesta sa-si poata decida conduita si sa raspunda pentru ea. Pe cale de consecinta, imprejurarile sau faptele, mai mult sau mai putin exterioare persoanei, care diminueaza sau impiedica libertatea de alegere a subiectului, inlatura imputabilitatea faptei.
Aceasta situatie poate fi analizata si altfel. Daca singura cauza a producerii prejudiciului o constituie aceste imprejurari, atunci fapta subiectului nu se mai afla in raport cauzal cu prejudiciul produs si prin urmare nu sunt intrunite elementele constitutive ale raspunderii civile delictuale.
In tratarea problemei imprejurarilor care inlatura vinovatia trebuie considerate situatiile in care fapta omului unita cu alte fapte sau evenimente exterioare a jucat un rol cauzal in producerea prejudiciului.
Legea nu reglementeaza aceste cauze in care autorul faptei este lipsit de vinovatie. Pe calea analogiei s-au dedus din regulile raspunderii contractuale(art. 1082-1083 C. civ.,): cazul fortuit si forta majora fapta tertului si faptqa victimei.
80.2. Cazul fortuit si forta majora.
In esenta vinovatia intemeindu-se pe previzibilitatea consecintelor faptei, cazul fortuit reprezinta situatia imprevizibila care a produs rezultatul pagubitor, pe cand forta majora consta intr-o imprejurare absolut imprevizibila si de nedepasit care a determinat efectul negativ.
In doctrina se discuta asupra existentei distinctiilor intre acestea[62]. si asupra criteriilor de distinctie intre cazul fortuit si forta majora. In acest sens s-au conturat doua teorii: cea subiectiva, potrivit careia distinctia dintre cele doua cauze de exonerare a raspunderii ar consta in caracterul relativ al invincibilitatii si imprevizibilitatii pentru cazul fortuit si caracterul absolut al acestor caracteristici in cazul fortei majore . In teoria obiectiva, distinctia intre cele doua ar consta in caracterul exterior in cazul fortei majore, respectiv, caracterul intern in cazul fortuit, al imprejurarii fata de cel chemat sa raspunda.
In doctrina noastra elementele celor doua teorii au fost preluate definind cazul fortuit si forta majora prin imbinarea criteriilor acestora.
80.2.1.Forta majora reprezinta in conceptia dreptului nostru o situatie faptica si juridica deosebita de cazul fortuit. Forta majora este definita ca fiind un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern, si care nu poate fi imputat unei greseli a celui chemat sa raspunda.
Suntem in prezenta acestei cauze de exonerare de raspundere ori de cate ori sunt indeplinite urmatoarele conditii:
- evenimentul ce a determinat producerea rezultatului sa fi fost imprevizibil absolut, autorul dar si orice persona diligenta fiind in imposibilitate sa-l anticipeze;
- evenimentul sa fi fost invincibil in mod absolut, in sensul unei imposibilitati totale de a-l evita, inlatura sau impiedica prin vreunul din mijloacele cunoscute la momentul producerii lui;
- evenimentul sa fi fost exterior faptei comisive ori negative a autorului.
- Evenimentul nu poate fi imputabil celui ce a savarsit fapta datorita caracterului exterior al imprejurarii care a determinat si a condus energia faptuitorului[64].
Efectele fortei majore. Trebuie distinsedoua situatii:
- forta majora a fost singura cuza a producerii prejudiciului.In acest caz nu exista legatura de cauzalitate dintre fapta celui chemat sa raspunda si prejudiciu.
- Forta majora a actionat impreuna cu fapta autorului sau impreuna cu alte cauze. In acest caz nu se inlatura raspunderea agentului decat daca fapta lui sau a lucrului ori animalului sau au fost elemente pasive in lantul cauzal.
80.2.2.Cazul fortuit. Spre deosebire de forta majora, cazul fortuit reprezinta evenimentul imprevizibil si invincibil pentru cel chemat sa raspunda
Domeniul cazului fortuit incepe unde inceteaza culpa[65], adica in momentul in care autorul faptei ilicite nu mai prevede rezultatul faptei sale dar nici nu era indatorat sa si-l reprezinte. Inlaturandu-se greseala faptuitorului, acesta nu mai poate fi facut raspunzator, pentru ca unul dintre elementele structurale ale faptei lipseste. Sunt asemenea situatii acelea in care energia autorul faptului ilicit a concurat cu alte imprejurari exterioare lui, pe care nu le-a putut prevede si nici depasi .
Sunt considerate a intra in sfera cazului fortuit in materie de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri:
- imprejurari exterioare lucrului, independente de vointa paznicului lucrului, fara caracter exceptional, si fara a fi imprevizibil si invincibil absolout. Ex. interventia unei ploi obisnuite care a impiedicat vizibilitatea, cutremure si inundatii in zone in care asemenea evenimente sunt curente[67].
- Imprejurari legate de lucruri ce au provocat dauna ori in relatie cu fapta autorului. Ex. viciile ascunse ale lucrului, sau defecte de fabricatie sau de insusirile sale naturale.
80.4.Fapta tertului pentru care autorul nu trebuie sa raspunda.
Are calitatea de tert orice persoana, in afara de autor, prin actiunea careia s-a produs efectul negativ.
In ceea ce priveste pe terti acestia se impart in doua categorii: persoane pentru care autorul nu este tinut sa raspunda si persoane pentru ale caror fapte se angajeaza raspunderea autorului. Cea din urma categorie nu face obiectul acestei analize, raspunderea celui ce a savarsit fapta fiind oricum angajata.
Daca autorul este chemat sa raspunda, aflandu-se intr-o situatie in care culpa sa este prezumata, el va trebui sa demonstreze ca a intervenit fapta unui tert de care nu e tinut si ca aceasta fapta a fost pentru el absolut imprevizibila si de nedepasit, constituind caz de forta majora.
Cand insa nu exista prezumtia de culpa, autorul va fi obligat sa dovedeasca faptul ca prejudiciul este provocat de tert neexistand legatura cauzala intre fapta sa si prejudiciul produs.
80.5. Fapta victimei.
Cand prejudiciul este rezultatul actiunii intreprinse de catre insesi victima, autorului nu i se mai poate retine raspunderea.
In aceleasi conditii considerate mai sus, daca se prezuma culpa autorului acesta va trebui sa probeze ca atitudinea victimei a constituit pentru el un eveniment imprevizibil, un adevarat caz de forta majora, inlaturand in totalitate vinovatia sa[68]. Daca autorul nu va avea succes in proba ne vom gasi in fata culpei comune a victimei si a autorului, prejudiciul produs nefiind acoperit in intregime de catre faptuitor ci numai in proportia determinata de culpa fiecaruia.
Daca paratul nu este prezumat a fi in culpa, fapt care trebuie dovedit de persoana interesata (victima), ii ramane doar sa probeze ca prejudiciul este urmare a faptei insesi a victimei.
81. Consideratii generale.
Asa cum s-a aratat anterior, raspunderea civila delictuala poate fi: directa, cand agentul, persoana fizica sau juridica, este chemat sa raspunda pentru fapta proprie(art. 998-999C. civ.,); si indirecta daca aceste persoane sunt chemate sa raspunda pentru faptele savarsite de alte subiecte de drept, ori de lucruri, de animale sau de edificii (art. 1000-1002 C. civ.,).
Persoana juridica este o fictiune, singura realitate a acesteia sunt persoanele fizice care a fondat acest subiect colectiv de drept. De aceea, ne putem intreba: persoana morala poate raspunde civil delictual avind in vedere ca faptele ilicite sunt savarsite de persoanele fizice si ca scopul persoanei fizice nu a fost acela de a incheia acte ilicite?; si daca da persoana juridica raspunde pentru fapta sa ori pentru fapta altei persoane?. Codul civil nu cuprinde o reglementare expresa a calitatii de subiect al raspunderii civile delictuale a persoanei juridice. Doctrina interbelica, intemeindu-se pe principii a admis insa aceasta calitatre persoanei juridice. Ulterior, prin decretul nr 31/1954 a fost reglementata expres aceasta situatie.
82. Raspunderea civiladelictuala a persoanei juridice.
Potrivit articolului 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 persoana juiridica va raspunde de faptele ilicite savarsite de organele sale cu prilejul exercitarii functiilor incredintate. In consecinta, conditiile specifice ale angajarii raspunderii juridice a persoanei juridice sunt:
a) fapta ilicita sa fie savarsita de organul persoanei juridice;
Prin organ al persoanei juridice se intelege persoana sau grupul de persoane, care actioneaza in cadrul respectivei persoane juridice indeplinind, in virtutea atributiilor ce le revin, una sau mai multe dintre functiile de conducere ale subiectului colectiv de drept.
Fundamentul angajarii raspunderii persoanei pentru fapta organului sau este faptul ca, prin natura sa, organul este parte integranta a persoanei juridice, facand corp comun cu aceasta. El este mijlocul de formare si de exprimare a vointei juridice, care trebuie sa caracterizeze orice subiect colectiv de drept. Din acest motiv prin al. 2 din acelasi articol al actului normativ aratat, se prevede ca actele juridice incheiate de organul persaonei juridice este actul persoanei juridice insasi.
Prin continutul sau organul persoanei juridice este alcatuit din una sau mai multe persoane fizice. Persoana juridica nu raspunde insa pentru faptele ilicite ale persoanei fizice care nu sunt membre ale organului sau, in aceleasi conditii ca pentru fatele ilicite ale persoanelor fizice, membre ale organului, deoarece potrivit alin 3 al art. 35 din D. nr. 35/1954, persoana juridica raspunde pentru fapta sa doar cand faptul ilicit a fost incheiat de persoanele fizice membre ale organului sau. Per a contrario pentru ceilalti angajati va raspunde pentru fapta altei persoane( art 1000 al. 3 C. civ.,)
b) Savarsirea ei sa fi avut loc cu prilejul exercitarii functiei lor
In calitatea sa de instrument de formare si exprimare a vointei persoanei juridice, organul realizeaza anumite actiuni care pot angaja, in cazul in care sunt ilicite, raspunderea acesteia. Vor fi considerate ca atare atat faptele ce reprezinta o realizare directa a atributiilor de serviciu, care prin nedibacia, neglijenta sau imprudenta autorului au produs prejudicii altor persoane; cat si activitatile desfasurate prin folosirea abuziva a atributiile organului ca instrument de realizare a faptelor ilicite; ori care au fost prilejuite de indeplinirea sarcinilor incredintate. Acestea din urma se caracterizeaza printr-o conexitate temporala cu functia incredintata, fara o relatie directa cu aceasta. Doctrina[69] si practica accepta insa ca acestea se ancadreaza in faptele exprimate de sintagma: "prilejul exercitarii functiilor".
c) Nu orice act de conducere al organului persoanei juridice angajeaza raspunderea delictuala civila a persoanei juridice, ci doar cele care in mod legal reprezinta o manifestare de voinia a acesteia.
Deoarece organele persoanei juridice pot fi unipersonale sau pluripersonale este necesar sa se determine in ce conditii fapta ilicita va fi considerata o manifestare a vointei subiectului colectiv. In ipoteza organului unipersonal, fiind vorba despre fapta unei persoane care singura exprima vointa persoanei juridice, aplicarea raspunderii delictuale a acesteia nu prezinta dificultate. In ipoteza organului colectiv sau colegial, stabilirea conditiilor in care organul angajeaza vointa persoanei se va face in functie de regulile stabilite in statutul persoanei juridice sau dupa caz de lege, cu privire la qvorumul necesar pentru valabilitatea hotararii luate[70] (unanim- majoritar sau sigular). In cazul hotararii luate cu majoritate sau unanimitate, fapta va fi imputata persoanei juridice, insa daca faptul ilicit a fost voit numai de un singur membru al organului colectiv de conducere (sau de minoritate), unitatea va fi exonerata de raspundere, repararea fiind datorata numai de persoanele care au decis actiunea cu efecte pagubitoare . In acest din urma caz vointa subiectului colectiv nu s-a constituit valabil, astfel ca este normal sa nu se angajeze raspunderea intregii unitati.
Pri art. 35 al ultim din Decretul nr. 31/1954 se prevede si raspunderea personala a membrilor organelor de conducere ale persoanei juridice, aratand ca fapta prejudiciabila angajeaza raspunderea membrilor care au savarsit-o atat fata de tertul pagubit cat si fata de persoana juridica.
In consecinta raspunderea persoanei juridice se angajeaza fata de victima urmand ca ulterior pe calesa actiunii in regres aceasta sa se intoarca impotriva subiectului direct raspunzator de dauna. S-ar putea considera ca persoana juridica raspunde in realitate pentru altul deoarece nu se poate vorbi propriu-zis de angajarea definitiva a raspunderii subiectului colectiv de drept. In final membrul organului care a decis actiunea este tinut sa repare prejudiciul.
83. Prezumtiile de raspundere.
Asa cum am vazut, raspunderea delictuala directa se fundamenteaza pe raportul cauzal intre fapta pagubitoare si prejudiciu, ca si pe culpa autorului faptei ilicite. Antrenarea raspunderii unei persoane pentru fapta altei persoane, este o exceptie, si reprezinta o limitare a libertatii omului. De aceea, obligatia de a raspunde pentru altul trebuie sa aiba ca fundament existenta unei relatii speciale a celui care are sarcina sa raspunda, cu cel pentru care raspunda, relatie care permite primei persoane sa conduca activitatea celui din urma, astfel incat sa poata evita producerea pagubei unei alte persoane si prin urmare nasterea obligatiei de reparare. Ca urmare raspunderea pentru fpta altei persoane este in ultima instania tot o raspundere pentru fapta proprie.
Raspunderea indirecta are ca premisa relatiile specifice care se stabilesc intre anumite persoane ori legatura subiectului de drept cu anumite bunuri in virtutea carora cel chemat sa raspunda pentru fapta altuia ori a lucrului are dreptul si obligatia de a veghea actiunea celui pentru care raspunde ori a lucrului astfel incit sa nu aduca prejudicii unei alte persoane. Legea prezuma ca in cazul in care o terta persoana a suferit un prejudiciu prin fapta persoanei sau a lucrului pentru care suntem obligati sa raspundem (art. 1000 C. civ.,) obligatiile aratate nu au fost executate, antrenand raspunderea.
Initial, dat fiind caracterului subiectiv al raspunderii delictuale, doctrina a considerat ca cel chemat sa raspunda pentru altul, este tinut la aceasta pe temeiul prezumtii de culpa care se naste in sarcina acestuia odata cu producerea prejudiciului in patrimoniul unei alte persoane. Se considera astfel ca toti cei obligati la reparare sunt prezumati vinovati de fapta pagubitoare, greseala lor fiind reprezentata prin modul necorespunzator in care si-au indeplinit obligatia aratata, circumstanta care a permis subiectului sa actioneze.
Odata cu dezvoltarea industriei si amplificarea relatiilor sociale, au aparut situatii care nu mai puteau fi explicate pe baza prezumtiei de culpa. Complexitatea raporturilor sociale determinata de explozia industriala nu mai permitea celui chemat sa raspunda pentru fapta altuia ori a lucrului previzionarea consecintelor pagubitoare, conditie a raspunderii, astfel ca, s-a resimtit din ce in ce mai acut nevoia unei explicatii de natura obiectiva. Astfel, patronul unei fabrici nu putea fi considerat in culpa pentru faptul ca unul din salariati a fost accidentat in procesul de productie, pentru ca acesta nu putea supraveghea intrega fabrica si sa prevada pagubele ce s-ar putea produce, iar pe de alta parte pentru viciile unei masini cel mult putea fi raspunzator furnizorul. Pentru a justifica totusi antrenarea raspunderii patronului pentru prejudiciul produs salariatilor prin pierderea singurei lor avutii - forta de munca, doctrina a consacrat prezumtie de cauzalitate. Simpla producere a pagubei unei alte persoane antrena raspunderea patronului, deoarece patrimoniul celui pagubit a fost lezat.
Prezumtia de cauzalitate a fost exprimata in mai multe variante: teoria riscului; cea a garantiei, etc. In timp raspunderea obictiva a fost consacrata legislativ in legile care reglementau accidentele de munca.
Nu trebuie deci inteles ca s-a abandonat definitiv conceptia subiectiva, aceasta regasindu-se inca in temeiul unor forme de raspundere indirecta.
Prezumtiile de raspundere se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi distincte:
- au o functie preventiva si educativa, fiind consacrate in art. 1000-1002 C.civ.;
- sunt aplicate in favoarea victimei faptei ilicite, ceea ce face pe de o parte ca invocarea lor sa constituie privilegiul exclusiv al celui pagubit iar pe de alta parte sa nu excluda raspunderea delictuala directa, victima putand opta pentru oricare dintre cele doua forme[72];
- au forta probatorie diferita, unele fiind absolute si deci nesusceptibile de a fi rasturnate prin proba contrara, altele putand fi combatute numai prin dovedirea interventiei unei fapte exoneratoare, iar altele avand caracter relativ, putand fi inlaturate prin probarea lipsei de culpa.
84. Forme.
Aceasta raspundere include: raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori, a artizanilor si institutorilor pentru elevi si ucenici si pe cea a comitentilor pentru prepusii lor.
85. Raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori.
Articolul 1000 alin 2 C.civ. arata ca parintii sunt tinuti de repararea prejudiciilor produse prin faptele copiilor lor minori care locuiesc cu dansii[73].
Fundamentul raspunderii parintilor este prezumtia de culpa instituita de cod in sarcina parintilor. Alaturi de alti autori[74] apreciem continutul prezumtiei de culpa in faptul presupus al parintilor de a nu fi crescut educat si supravegheat corespunzator pe minor. Atitudinea culpabila a parintilor consta in nerealizarea intentionata sau nepasatoare a indatoririlor ce incumba oricarui parinte de a veghea conduita minorului, si de a manifesta interes pentru cresterea si dezvoltarea lui psiho-sociala, fizica si intelectiva, de a se preocupa permanent de comportamentul copilului pentru a nu i se da ocazia sa primeasca exemple negative din partea altor persoane, ori sa incalce drepturile altora. Daca parintii ar fi crescut educat si supravegheat corespunzator copilul, legea prezuma ca acesta nu ar fi savarsit fapta.
Alaturi de aceasta prezumtie, legea instituie si o prezumtie de cauzalitate, constand in legatura ce exista intre carentele din atitudinea culpabila a parintilor in cresterea si supravegherea minorului, si producerea faptei pagubitoare.
Pentru existenta raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor minori trebuie indeplinite conditiile generale si cele speciale:
Conditii generale: prejudiciul; fapta ilicita; raportul de cauzalitate dintre acestea. Legea nu cere conditia vinovatiei deoarece aceasta presupune existenta discernamantului, presupus a lipsi minorilor. Odata dovedite aceste conditii de catre victima legea prezuma culpa parintilor in indeplinirea indatoririlor lor de crestere si supraveghere si prezumtia de cauzalitate intre aceasta culpa si fapta ilicita a minorilor.
Conditii speciale. Laturi de conditiile aratate, pentru angajarea raspunderii parintilor, legea cere conditii speciale relativ la:
a) calitatea de parinti, indiferent dupa cum aceasta calitate izvoraste din casatorie, din afara casatoriei ori din adoptie. Raspunderea parintilor fiind speciala nu poate fi extinsa si la persoanele care exercita drepturile si indatoririle parintesti[75]. De asemenea parintii trebuie sa aiba capacitate delictuala la data producerii prejudiciului de catre copil.
In cazul in care parintii nu au domiciliu comun, prezumtia instituita prin art. 1000 alin. 2 priveste in principiu pe parintele caruia i-a fost incredintat minorul. La fel in cazul in care celalalt parinte este decedat, pus sub interdictie, decazut din drepturile parintesti sau este in imposibilitatea de a-si exprima vointa, de exemplu fiind bolnav. Regula este aceeas in cazul in care parintii sunt divortati. Daca insa copilul s-a aflat in fapt la celalalt parinte, raspunderea apartine acestuia[76].
b) Conditii cerute privind persoana copilului:
- acesta trebuie sa fie minor, indifernt ca are sau nu dicernamant. In acest ultim caz insa copilul poate fi chemat sa raspunda pentru fapta sa, singur ori impreuna cu parintii. De regula insa minorii nu au un activ patrimomnial astfel ca nu intereseaza pe cel pagubit.
- Minorul trebuie sa locuiasca impreuna cu parintii. Potrivit art. 1000 al.2 C. civ., "parintii raspunde pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dansii". Aceasta conditie este necesar pentru ca material parintii sa-si poata exercita drepturile si indatoririle.
Regula este ca domiciliul legal este si locuinta minorului, aceasta aflandu-se la parinti (art. 100 C.fam. si art. 14 alin. 1 din D. 31/1954). Potrivit legii nu domiciliul legal intereseaza in acest caz ci locuinta de fapt[77]
- Locuinta trebuie sa fie unica si permanenta, altfel ratiunea textului nu se regaseste, pentru ca daca locuirea este sporadica, lipseste posibilitatea de supraveghere a minorului. Daca minorul se afla internat in spital in momentul savarsirii faptei, se aprecia in jurisprudenta ca nu se poate angaja raspunderea parintilor din cauza imposibilitatii de supraveghere [78]. La fel cand minorul este incredintat unei terte persoane sau daca au fost internati intr-un centru de reeducare. Daca minorul trebuia sa se afle la parinti dar in fapt nu se afla, de exemplu este fugit de acasa, raspunderea apartine parintilor . La fel daca minorul a fost incredintat temporarar de parinti in grija unei alte persoane
Efectele raspunderii parintilor. Daca sunt indeplinite toate conditiile generale si speciale parinti vor fi obligati la reparatia prejudiciului. Daca minorul avea discernamant la data savarsiri faptei poate fi chemat si acesta in judecata, indiferent de varsta. In acest caz acestea nu raspund nici in solidar si nici in solidum, pentru ca temeiul raspunderii este diferit pentru fiecare.
Rasturnarea prezumtiei de raspundere se poate face, de catre parinti, in conditiile art. 1000 alin 5 C.civ., care precizeaza ca tatal si mama sunt aparati de responsabilitate daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.
Din aceste prevederi legale, rezulta ca prezumtia de raspundere a parintilor este relativa, putand fi combatuta prin proba contrara. Asa cum am aratat doctrina nu este unanima in ceea ce priveste continutul prezumtiei de raspundere si si pe cale de consecinta nici cu privire la obiectul probei contrarii necesara pentru rasturnarea prezumtiei. Sub primul aspect, o parte dintre autori considera ca prezumtia priveste numai faptul nesupravegherii minorilor[80], altii opineaza in sensul ca este vorba atat despre nesupraveghere cat si despre needucare , iar in sfarsit intr-o opinie mai recenta se sustine ca prezumtia priveste atat nesupravegherea cat si cresterea minorului . Ca urmare si proba contrarie, priveste exclusiv fie dovada nesupravegherii fie numai pe cea a needucarii si nesupravegherii. Achiesam la cea de-a treia teza, considerand ca parintii trebuie sa aiba in vedere atat supravegherea cat si cresterea si educare minorului.
Asadar pentru rasturnarea prezumtiei, ei trebuie sa dovedeasca faptul ca au depus tot efortul, prin diligenta maxima in supravegherea si cresterea si educarea minorului si ca deci nu exista o legatura intre conduita lor in exercitarea sarcinilor si fapta prejudiciabila, aceasta datorandu-se unei cauze straine.
Caracterul acestei cauze straine este mult discutat in practica judecatoreasca si in doctrina, stabilindu-se ca este vorba despre cauze straine celui chemat sa-si probeze lipsa vinei, dar nu de natura a fi considerate forta majora.
Constituie simple dificultati, care nu exonereaza de raspundere, imprejurari ca: lipsa din locuinta a parintelui justificata de nevoi cotidiene, lipsa parintelui datorita nevoii de odihna etc. Dimpotriva, s-a considerat cauza straina, in sensul codului, situatia in care parintele trebuia sa execute anumite prestatii pentru a nu-si pierde locul de munca, faptul ca parintele se afla in executarea unei pedepse privative de libertate, ori era internat in spital.
86. Raspunderea institutorilor si a artizanilor pentru faptele prejudiciabile ale elevilor sau ucenicilor.
Potrivit articolului 1000 alin. 4 C.civ. institutorii si artizanii sunt raspunzatori pentru prejudiciul cauzat de elevii sau ucenicii lor, tot timpul cat s-au aflat sub a lor priveghere.
Fundamentul raspunderii. Similar cu prezumtia de raspundere a parintilor pentru copiii lor minori si in cazul prezumtiei de raspundere a institutorilor si mestesugarilor este vorba despre o prezumtie de culpa urmata de una de cauzalitate[83]. In conformitate cu prima, institutorii si artizanii sunt considerati culpabili de nesupravegherea elevilor si ucenicilor lor, iar potrivit celei de-a doua este in discutie nesupraveghere din cauza careia s-a produs fapta.
Spre deosebire de situatia parintilor, in cazul institutorilor si mestesugarilor prezumtia de culpa nu vizeaza decat lipsa de supraveghere, cea de crestere si educare nefiind cuprinsa.
Domeniul de aplicare al acestei raspunderi. Aplicarea dispozitiilor art. 1000 alin 4 C.civ. pretinde ca cei chemati sa raspunda, sa detina calitatea de mestesugari sau institutori, iar cei care au produs prejudiciul sa fie elevi sau ucenici.
Sunt considerate institutori, persoanele angajate ale institutiilor de stat si particulare, care au indatorirea sa instruiasca si sa supravegheze activitatea elevilor Fac parte din aceasta categorie: cadrele didactice din invatamantul primar, si cel liceal, din scoli profesionale ori tehnice, cele care isi desfasoara activitatea in tabere de vara, in institutii de reeducare morala ori pentru ocrotirea minorilor privati de ingrijirea parinteasca[84].
Nu vor face parte din categoria institutorilor, cadrele didactice din invatamantul universitar, deoarece acestea nu intrunesc dubla calitate de instructori si supraveghetori ai studentilor. Sunt exceptate cadrele didactic universitare, deoarece acestia nu instruiesc studentii.
Spre deosebire de acestia, mestesugarii si artizanii sunt aceia care transmit ucenicilor lor instructia teoretica si deprinderea practica necesara pentru insusirea unei meserii.
Au calitatea de elevi acele persoane care sunt supuse unui proces de invatamant si supraveghere din partea acelora care au calitatea de institutori. La randul lor ucenicii, sunt aceia care sub indrumarea unui meserias sau artizan, isi insusesc cunostintele necesare pentru practicarea unei meserii, indeplinind lucrari cu caracter practic, in scopul dobandirii deprinderii si indemanarii.
Fata de raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori, in cazul raspunderii mestesugarilor si institutorilor nu se cere comunitatea de locuinta[85], persoanele respective fiind raspunzatoare numai pentru faptele petrecute in perioada in care elevii si ucenicii se gasesc ori trebuie sa se gaseasca sub a lor supraveghere.
Conditiile raspunderii. Pentru a antrena raspunderea institutorilor si artizanilor, victima trebuie sa dovedeasca conditiile generale si cele speciale.
Conditiile generale sunt: fapta ilicita a elevului sau ucenicului; prejudiciul suferit; si raportul de cauzalitate dintre acestea. Ca si in cazul anterior, si pentru acelasi motiv, nu se cere dovada vinei minorului.
Conditiile speciale: minoritatea elevului sau ucenicului; fapta ilicita sa fi fost savarsita in patrimoniul unei terte persoane; fapta sa fi fost savarsita in timpul cat minorul se afla sub supravegherea institutorului sau mestesugarului.
- Asemanator cu raspunderii parintilor, meseriasii si institutorii vor fi tinuti numai pentru faptele ilicite savarsite de copii minori, deoarece numai acestea au nevoie de supraveghere.
- Prejudiciul trebuie sa fi fost provocat unei terte persoane si nu minorului insusi ori institutorului sau artizanului.
- Institutorii si artizanii raspund numai pentru prejudiciu produs de elevi sau ucenicii minori in timpul cat acestea se aflau ori trebuia sa se afle sub supravegherea primilor. Daca elevul sau ucenicul s-a sustras de la programul de invatamant sau instructie nu raspund institutorii sau artizanii. Dimpotriva daca neexercitarea supravegherii este imputbila institutorilor sau artizanior, acestia raspund.
Efectele raspunderii. Victima poate chema in judecata pe institutor su artizan pentru prejudiciul suferit. Daca elevul sau ucenicul au avut discernamant la data savarsirii faptei, victima poate sa-l cheme si pe acesta fie singur fie impreuna cu primii. In acest caz institutorii si artizanii actioneaza ca ca o garantie in favoarea victimei. Dupa reparatie, in acest caz cel care a platit poate sa se indrepte cu actiune in regres impotriva elevului sau ucenicului.
Prezumtia de raspundere este relativa putand fi combatuta prin dovada contrarie, trebuind sa se arate ca s-a exercitat in mod diligent supravegherea insa nu s-a putut impiedica faptul prejudiciabil.
87. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor lor.
Conform dispozitiilor articolului 1000 alin. 3 C.civ. "stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor". Aceasta categorie de persoane care raspund pentru fapta altor persoane nu pot insa rasturna prezumtia de raspundere, al. ultim din art 1000 nefiind aplicabil si comitentilor.
Fundamentul principal al acestei forme de raspundere indirecta a fost considerat a fi prezumtia de culpa, constand in modul defectuos in care s-a facut alegerea sau supravegherea prepusului de catre comitent. Aceasta prezumtie este insa incompatibila cu regula ca orice culpa poate fi rasturnata facand dovada lipsei culpei. Pe de alta parte era contrara si cu regula ce dadea dreptul comitentului sa se intoarca impotriva prepusului prin actiunea in regres pentru recuperarea platii facute pentru prejudiciul creat de cel din urma. Astfel, idee de cupa nu era conforma regulilor, trebuind sa fie parasita
Sa emis teoria de fundamentare a acestei raspunderi pe ideea de reprezentare a comitentului de catre prepus, acesta din urma prelungind persoana primului, extinzandu-i activitatea[86]..
Ulterior s-a admis ca raspunderea comitentului nu este fondata pe culpa ci pe ideea de garantie pe care comitentul trebuie sa o asigure tertelor persoane prin actiunea daunatoare a prepusului. Garantia presupune si notiune de risc. S-a aratat ca daca angajatorul trage foloasele din activitatea desfasurata de prepus, atuncii el trebuie sa-si asume si riscul producerii unor pagube in urma acestei activitati ubi emolumentum, ibi onus. Aceasta conceptie a fost abandonata, deoarece nu putea sa explice dreptul comitentului la regres impotriva prepusului. S-a ajuns astfel la ideea de garantie a tertului cu sensul de cautiune legala care ar asigura celui pagubit de catre prepus ca isi va recupera prejudiciul, urmand ca ulterior acesta din urma sa suporte paguba in urma actiunii in regres a comitentului. Protejarea intereselor tertilor impune ca angajatorul sa garanteze recuperarea pagubelor produse victimei, ca urmare a faptei prejudiciabile, pe care prepusul o savarseste in exercitarea indatoririlor ce-i revin, prin raportul de subordonare care il leaga de comitent.
Conditiile raspunderii. Victima va trebui sa dovedeasca atat conditiile generale ale raspunderii: prejudiciu, fapta ilicita, raport de cauzalitate, si vinovatia prepusului; cat si conditiile speciale: raportul de prepusenie cat si savarsirea faptei ilicite de catre prepus in cadrul functiei incredintate. Dispozitiile legale vizeaza atat persoanele juridice cat si persoanele fizice care isi desfasoara activitatea prin intermediul angajatilor lor.
Conditiile speciale:
a)Pentru aplicarea textului este necesar sa existe un raport de prepusenie
Raportul de prepusenie presupune relatia de subordonare ce se stabileste intre doua persoane, pe temeiul careia cel ce detine autoritatea impune subordonatului sau indeplinirea anumitor activitati determinate. In baza acestei relatii comitentul are puterea de indrumare, control si supraveghere a activitatii desfasurate de prepus. Acesta din urma este persoana care indeplineste dispozitiile comitentului, in limitele sarcinilor incredintate.
Raportul de prepusenie poate rezulta fie dintr-un contract in cazul in care una din parti accepta directivele celeilalte [87], ce poate fi conventie de drept civil sau de dreptul muncii, fie dintr-o relatie faptica. Sunt astfel cazurile in care sotul indeplineste un act la rugamintea celuilalt sot, ori elevul executa gratuit si benevol activitati in folosul scolii .
Caracteristic raportului de prepusenie, indiferent de izvorul acestuia este relatia de subordonare. Aceasta cerinta explica de ce este posibil ca un contract de munca sa nu creeze un raport de prepusenie, cum este cazul medicilor care nu sunt considerati, in ce priveste activitatea strict medicala, a fi subordonati unitatii spitalicesti unde lucreaza[89].
b)A doua conditie, ca fapta sa fie savarsita in cadrul functiilor incredintate, este indeplinita daca actiunea producatoare de dauna a fost realizata de cel subordonat in limitele indatoririlor impuse de catre comitent.
Functiile pot fi stabilite prin schema de organizare a unitatii unde lucreaza prepusul sau prin existenta unei dispozitii exprese a comitentului. Asadar va fi indiferent daca cel care a savarsit fapta era incadrat sau nu pe postul corespunzator functiei incredintate, fiind determinant numai faptul ca actiunea se incadra in sarcinile date de comitent. Astfel persoana juridica va raspunde cand cel care a produs prejudiciul lucra ca maistru zidar, insa in schema de personal figura ca portar.
Raspunderea comitentului exista atat atunci cand exercitarea functiei s-a facut in limita normala, dar si in caz de exercitiu abuziv, fie folosind functia in scopul realizarii propriilor interese, fie depasindu-si atributiile, daca fapta ilicita a fost savartita in interesul comitentului sau cel putin se creaza aparenta ca este realizata in interesul celui din urma[90].
In toate aceste din urma cazuri, intre functia exercitata de prepus si fapta prejudiciabila este necesar sa se stabileasca un raport de cauzalitate sau cel putin unul de conexitate. Intre fapta si prejudiciu trebuie sa existe o legatura cauzala iar comitentul va raspunde daca producerea accidentului s-a realizat cel putin cu prilejul functiilor incredintate. Astfel, comitentul va raspunde daca in pauza de masa o persoana a fost vatamata in urma incaierarii intre salariati.
Determinarea conexiunii dintre functia incredintata si fapta presupune stabilirea unei legaturi de timp[91] -fapta a fost savarsita in timpul de desfasurare a servicliului de catre angajat- ; ori de mijloace- de exemplu fapta a fost savarsita cu autoturismul comitentului-; sau de loc- de exemplu a savarsit o fapta ilicita in perimetru in care exercita calitatea de paznic. S-a decis astfel ca vor fi considerate ca savarsite in exercitarea functiilor incredintate, atat faptele produse in timpul serviciului cat si cele realizate cu ocazia indeplinirii indatoririlor, chiar daca exercitarea acestora se facea in afara orelor de program.
Daca, in relatia data, comitentul va reusi sa dovedeasca faptul ca nu a cunoscut actiunea pagubitoare, depasirea atributiilor de serviciu, si a luat toate masurile pentru prevenirea ei, raspunderea indirecta nu va functiona[92].
Prezumtia de raspunedere a comitentului are caracter obiectiv, astfel ca se considera a exista legatura intre actiunea prepusului si greseala comitentului.
Efectele raspunderii. Victima se poate indrepta atat impotriva comitentului, cat si impotriva prepusului (daca se dovedeste conditiile raspunderii pentru fapta proprie), dar si contra ambilor.
In prima situatie victima isi va intemeia pretentiile pe dispozitiile articolului 1000 alin. 3 C.civ., pe cand in cea de-a doua situatie va fi vorba despre aplicarea articolelor 998-999 C.civ.
In cazul in care comitentul va achita despagubirea datorata, fiind obligat la aceasta prin hotararea instantei judecatoresti, el se va putea intoarce impotriva prepusului prin actiune in regres, pentru acoperirea pagubei suferita de el prin plata unei sume determinata de fapta prejudiciabila a altuia, ramanandu-i sa probeze indeplinirea cerintelor articolelor 998-999 C.civ.
Aceasta actiune este recunoscuta solvensului comitent datorita faptului ca el se substituie in drepturile victimei, din momentul platii, dobandind de la aceasta toate indrituirile pe care le avea.
Daca sunt mai multi prepusi autori ai faptei prejudiciabile toti vor fi tinuti solidar fata de victima. In ceea ce priveste pastrarea solidaritatii si fata de comitent aceasta isi produce efectele si in favoarea lui.[93]. Incazul in care un comitent a platit daunele provocate de maim multi prepusi unii apartinind altor comitenti, solidaritatea se va pastra numai fata de propriii prepusi nu si fata de cei ai altor comitenti
88. Reglementarea raspunderii pentru fapta lucrului.
La data aparitiei Codului civil legiuitorul s-a preocupat mai putin de raspunderea pentru fapta lucrului, deoarece domeniul acestor fapte era foarte restrans.
Ulterior, datorita exploziei industriale, prejudiciile create tertelor persoane cu ocazia exploatarii industriilor a luat o amploare deosebita. Aceste prejudicii se produceau fara a se putea imputa savarsirea unei fapte ilicite de catre o persoana. Erau astfel exploziile, surparea unor galerii de mina, etc. Aceste prejudicii se produceau datorita faptei lucrului, care prin energia lor interna creau consecinte grave. In lipsa unui text expres al legii aceste prejudicii nu puteau antrena raspunderea unei persoane, cu exceptia cazului in care accidentul era produs de un edificiu. Ulterior doctrina a dat o noua interpretare ultimei parti a art. 1000 al. 1 care se referea la raspunderea pentru "lucrurilor aflate sub paza noastra" si care pana atunci era considerat doar un text cu caracter de principiu.
Potrivit articolului 1000 C.civ. suntem de asemenea responsabili de prejudiciul produs prin fapta lucrurilor care se afla sub paza noastra. Pe temeiul acestuia prejudiciul creat in legatura cu un lucru, altul decat edificiile (art. 1002 C. civ.,) si care nu putea fi imputabil unei persoane, antrena raspunderea celui care avea paza lucrului.
89. Fundamentul raspunderii pentru lucruri.
Fara a insista asupra diverselor teorii exprimate in legatura cu interpretarea acestui text legal, vom arata ca art. 1000 al 1 C.civ. instituie o prezumtie de raspundere pentru lucruri in general.
In teoria clasica s-a considerat ca paznicul lucrului raspunde in temeiul unei greseli in paza lucrului, instituind astfel o prezumtia de culpa cu caracter relativ. Ulterior, teoriile moderne au sustinut caracterul absolut al prezumtiei , vinei celui care avea paza bunului, pe temeiul unei obligatii de rezultat, anume al obligatiei de a pazi lucrul astfel incat sa nu prejudicieze pe altul.
S-a ajuns insa cu timpul la ideea ca explicatia juridica a raspunderi pentru fapta lucrului este justificata pe criterii de ordin obiectiv deoarece proprietarul nu era exonerat de raspundere decat in cazul fortei majore al faptei tertului sau victimei cand acestea aveau caracteristicile fortei majore. Prezumtia de culpa era deci irefragrabila astfel ca raspunderea nu pute sa aiba decat caracter obiectiv. Aceasta raspundere este fundamentata pe garantia pe care paznicul lucrului trebuie sa o asigure ca un risc al profitului sau, la fel ca si in cazul comitentului[95].
Conditiile raspunderii. Raspunderea pentru fapta lucrului presupune pe langa existenta faptei, a prejudiciului si a legaturii cauzale intre ele si determinarea persoanei responsabile de paza lucrului, si a lucrului care intra in domeniul acestei forme de radpunderi.
Paznicul lucrului, este acea persoana care exercita paza juridica a bunului respectiv, in virtutea careia poate dispune de lucru, il poate folosi, controla directiona si supraveghea.. Paza juridica implica atat drepturi cat si indatoriri, fiind diferita de paza materiala a bunului, care presupune numai o stare de fapt realizata prin detinerea efectiva a lucrului. Asadar, paza juridica[96] poate fi exercitata si in lipsa unei legaturi efective, directe cu bunul, pe cand paza materiala nu poate exista in lipsa unui contact direct, a unei detentii efective a lucrului. Este astfel situatia prepusilor care nu detin decat o paza materiala caci ei nu folosesc si nu directioneaza lucrul in folosul lor, ci al comitentilor care conduc si directioneaza lucrul prin prepusi.
Paza juridica care apartine in principiu propietarului poate fi insa transmisa prin acte juridice. Astfel, in cazul bunurilor apartinand statului si unitatilor administrativ teritoriale care sunt date in administrare regiilor autonome sau societatilor comerciale, paza juridica (folosinta, controlul si directionarea), trec asupra dobanditorului dreptului de administrare. Daca lucrul a fost sustras, paza juridica o va avea cel care a luat lucrul in puterea sa.
Proprietarul poate dovedi ca a transmis paza juridica a bunului, ori ca abandonat lucrul sau i-a fost sustras, situatii in care nu va mai raspunde pentru fapta lucrului.
Cel chemat sa acopere prejudiciul produs prin fapta lucrului nu trebuie sa aiba capacitate delictuala, deoarece raspunderea lui este obiectiva[97]
Conditii relative la lucrul aflat in paza. In sfera articolului 1000 alin. 1 C.civ. sunt cuprinse bunurile care se gasesc sub paza juridica a celui chemat sa raspunda. Prin excludere, aceste lucruri sunt: bunurile mobile, mai putin animalele, acestea facand obiectul art. 1001 C. civ., si lucrurile imobile, mai putin edificiile, aflate in conditiile prevazute de art. 1002 C. civ. De asemenea nu fac parte din aceasta categorie, lucrurile improprii apropriatiunii ( aerul lumina etc.,) corpul uman, bunurile abandonate, etc.
Prejudiciul trebuie sa fie produs de fapta lucrului. Fapta este a lucrului daca el acesta nu constituie o prelugire a persoanei sau nu este un instrument de activitate condus de om. Daca ar fi asa, "fapta lucrului" s-ar integra structural in fapta omului, situatie care ar atrage aplicarea raspunderii civile directe intemeiata pe dispozitiile articolelor 998 si 999 C.civ.
In consecinta, daca obiectul nu s-a aflat in contact fizic cu omul, in momentul producerii faptei, se va angaja raspunderea in baza art. 1000 alin. 1 C.civ.
Criteriul distinctiei dintre fapta lucrului si fapta omului a fost stabilit in doctrina dupa o serie de opinii, care au considerat ca trebuie apreciata fie autonomia proprie a bunului[98], fie existenta unui viciu al lucrului, iar alte pareri considera ca este in discutie scaparea obiectului de sub controlul si directionarea omului .
In ultima perioada criteriile oferite de doctrina au fost inlocuite cu acela care are in vedere cauzalitatea dintre lucru si prejudiciu[100]. Legea insasi stabileste aceasta conditie, prevazand ca, suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastra". ( art. 1000 alin. 1 C. civ.,)
Determinarea legaturii cauzale va defini si calitatea de fapta a lucrului, astfel ca devine necesara stabilirea interventiei obiectului in provocarea pagubei. Prezenta acestuia in antecedenta cauzala va fi indiscutabila in ipoteza descoperirii unui contact material intre lucru si persoana afectata sau bunul distrus ori deteriorat[101].
In concluzie, legatura cauzala dintre lucru si prejudiciu se stabileste ori de cate ori interventia determinanta-pasiva sau activa- a obiectului la producerea pagubei se dovedeste. Este astfel suficient sa se probeze ca lucrul a facut parte din antecedenta generatoare a prejudiciului pentru ca eficienta lui cauzala sa se prezume.
Exonerarea de raspundere. Raspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri neinsufletite poate fi inlaturata prin dovedirea interventiei unui caz de forta majora, a faptei victimei sau a unui tert, dat fiind caracterul obiectiv al prezumtiei de cauzalitate.
§4 Raspunderea pentru fapta animalelor.
Codul civil instituie in articolul 1001 o prezumtie de raspundere pentru fapta animalelor, aratand ca proprietarul acestuia sau acela care se serveste de el in timpul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal fie ca se afla in paza sa fie ca a scapat.
Fundamentul instituirii acestei forme de raspundere indirecte este identic cu cel avut in vedere la consacrarea raspunderii pentru fapta lucrului.
Raspunzator va fi paznicul juridic al animalului, adica acela care are puterea de a-l folosi, conduce sau directiona si supraveghea. Intra in aceasta categorie proprietarul ca si orice persoana care a dobandit dreptul de a dirija animalul, prin incheierea unui act juridic cu proprietarul. Aceeas obligatie revine si celui care a ajuns sa aiba directia si controlul animalului prin savarsirea unei fapte ilicite, cum este cazul hotului sau uzurpatorului.
Diferenta intre proprietar si acela care se serveste de animal in timpul serviciului este faptul ca raspunderea primului are un caracter general pe cand a secundului este subsidiara, restrangandu-se numai la perioada in care s-a folosit efectiv de bun.
Victimele faptei animaluluie sunt toate acele persoane care au fost prejudiciate prin actiunea acestuia cu exceptia paznicului si a celui care s-a servit de animal cu sau fara acordul paznicului juridic.
Animalele vizate de textul mentionat sunt toate animalele care pot fi apropriate, indiferent ca sunt domestice sau salbatice si independent de faptul ca se afla sub paza materiala efectiva a celui indatorat sau ca au scapat.
In principiu, animalele salbatice care apartin fondului cinegetic nu pot deveni obiecte ale proprietatii persoanelor fizice sau juridice de drept privat, cu exceptia menajeriilor sau gradinilor zoologice. Din acest motiv, fiind considerate a se afla in proprietatea statului, ca bunuri de interes general (bogatii naturale), legiuitorul a prevazut o serie de masuri pentru dezvoltarea si protejarea vanatului instituind asupra unor persoane juridice drepturi si obligatii, in virtutea carora se poate angaja raspunderea acestora .
§5 Raspunderea pentru ruina edificiului.
Proprietarul unei constructii este raspunzator de paguba cauzata prin daramarea acesteia, daca ruina a fost urmare a unui viciu de constructie sau a lipsei de intretinere.
Legea instituie o prezumtie de raspundere in sarcina titularului dreptului de proprietate, cu excluderea altor persoane. In aceasta forma de raspundere nu mai este necesara determinarea paznicului juridic sau a celui material al edificiului[103].
Este edificiu, in sensul articolului 1002 C.civ. orice constructie incorporata direct in sol prin interventia omului si care are caracter de durabilitate[104]. Este astfel orice constructie, realizata prin incorporarea ei definitiva in sol .
Ruina edificiului, considerata drept cauza a prejudiciului reprezinta prabusirea in totalitate sau in parte a constrctiei. Deterioararea sau distrugerea se poate produce de exemplu prin prabusirea tavanului sau a unor pereti datorita greutatii ori unei presiuni exercitate de o forta exterioara[106].
Cauzele ruinei trebuie sa decurga din lipsa de intretinere sau din existenta unui viciu de constructie, astfel ca un incendiu provocat prin comunicare de la o casa vecina nu duce la angajarea raspunderii proprietarului.
Exonerarea de raspundere. Raspunderea poate fi inlaturata prin interventia unui caz de forta majora, a faptei victimei sau faptei unui tert.
§6 Actiunea in despagubire.
Persoana vatamata poate solicita instantei competente sa oblige pe cel responsabil la acoperirea pagubei, prin intermediul actiunii denumite in raspundere civila delictuala.
Aceasta poate fi intentata de catre cel pagubit personal sau prin reprezentantii sai legali si este indreptata contra autorului faptei sau celui care trebuie sa raspunda pentru efectele produse (parinte, comitent, proprietar etc.).
In ipoteza in care fapta este opera comuna a mai multor persoane, actiunea se va indrepta impotriva tuturor, autorii fiind tinuti solidar la acoperirea prejudiciului (art. 1003 C.civ.).
Astfel, prin moartea unei persoane sunt afectati pecuniar urmasii acesteia pe care ii intretinea, prin vatamarea corporala poate fi lezata definitiv sau numai temporar capacitatea de munca a victimei, prin proferarea calomniei este afectat pe langa prestigiul persoanei si posibilitatea sa de a accede la o functie pentru care este necesar un profil moral intact, prin desfigurarea unei artiste se pune capat unei cariere prospere etc. Toate aceste situatii presupun un prejudiciu moral urmat de o dauna materiala certa.
Pentru incercarea determinarii unor criterii apte sa evalueze prejudiciul moral, realizata inca dinainte de 1989 a se vedea I. Albu, V. Ursa, Raspunderea civila pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 68 si urmatoarele.
Eventualitatea reprezinta numai o probabilitate, o posibilitatea abstracta de producere, cu totul intamplatoare, care nu poate fi considerata suficienta pentru conturarea prejudiciului, aspect care determina excluderea pagubei eventuale de la reparare.
A se vedea decizia nr. 971/1964 a Tribunalului Suprem, in L.P. nr. 12/1964, p. 80. Unde se statueaza ca trebuie acordate despagubiri si concubinei care fusese intretinuta in fapt de victima, pentru ca relatiile dintre cele doua persoane au fost de durata, s-au caracterizat prin moralitate si in speta fiecare dintre cei doi dobandise un statut asemanator cu cel rezultat dintr-o casatorie incheiata in mod valabil, in cinditiile legii.
De exemplu se incaseaza de la fiecare dintre debitori suma integrala a prejudiciului, astfel ca prin cumulul sumelor platite acesta este depasit cu mult.
Trib. Suprem, sectia civila, dec nr. 1132/1971, conform cu care victima are dreptul la repararea integrala a prejudiciului suportat, astfel ca ea va primi diferenta intre veniturile realizate anterior si cele actuale.
A se vedea L. Pop,op.cit., p. 206 cu privire la caracterul obiectiv al faptei care prezinta o existenta materiala.
Este vorba despre distrugerea unor bunuri, deteriorarea lor, vatamarea corporala prin loviri sau alte violente, utilizarea unor bunuri fara drept etc.
In categoria atitudinilor pasive vor intra: neluarea masurilor de conservare cu privire la bunurile aflate in gestiunea unei persoane si care constituie o indatorire de serviciu a acesteia, neacordarea de catre madic a ingrijirilor medicale fata de pacient, nesemnalarea pericolului de accident pe un drum unde exista caderi de stanci etc.A se vedea in acest sens: C. Statescu op. cit p. 60.
Se afla in stare de necesitate pompierul care trebuie sa distruga anumite bunuri pentru a salva viata unor persoane aflate in pericol.
A se vedea in acest sens: C Statescu si C. Barsan, op. cit., p. 164, autorii distingand intre clauzele de neraspundere pentru fapte savarsite din culpa usoara, cand se admite existenta lor, respectiv faptele intentionate, pentru care este imposibila acceptarea conventiei de neraspundere.
Executarea unei hotarari judecatoresti ce presupune indepartarea unor obstacole (zid, gard) nu va constitui fapta ilicita deoarece presupune indeplinirea de catre cel competent a dispozitiilor legale.
In cazul efectuarii unor perchezitii domiciliare de catre procuror si de organele de politie nu va constitui act ilicit prin care se prejudiciaza libertatea celui perchezitionat, intrucat actiunea reprezinta executarea unui ordin cu aplicarea corecta a legii.
Este conceptia unui numar mare de autori francezi si la a autorilor nostri din perioada anterioara anilor ultimuluirazboi.
Sensul etic presupune cunoasterea de catre faptuitor a urmarilor sociale, a aprecierii pozitive sau negative asupra realitatii, este deci vorba despre aptitudinea autorului de a-si da seama de felul in care constiinta sociala pretuieste ca buna sau rea acea actiune.
Liviu Pop, op.cit., p. 221- "Din moment ce culpa exista, alaturi de celelalte conditii ale raspunderii civile delictuale, se naste obligatia de reparare integrala a prejudiciului, indiferent de gravitatea culpei.
A se vedea P. Cosmovici, Contributii la studiul culpei civile cu privire speciala asupra culpei in contractele economice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1960, p. 96.
Dovada lipsei sau existentei discernamantului in momentul savarsirii faptei se poate realiza cu orice mijloc de proba.
Francisc Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligatiilor., p. I, Tipografia si litografia Invatamantului, Bucuresti, 1960, p. 216.
In ciuda distinctiei de continut, efectele celor doua imprejurari sunt aceleasi si anume exonereaza de raspundere pe autor, pentru fapta proprie. In acest sens C.Statescu si C. Barsan, op.cit., p. 186.
In aceasta categorie se incadreaza calamitatile naturale (inundatii, cutremure, furtuni) si cele provocate prin fapta omului (razboi, distrugeri extinse etc).
De exemplu forand pentru a face o fantana se atinge un proiectil ramas din timpul celui de-al doilea razboi mondial, care explodand produce moartea unei persoane aflate in apropiere.
Uneori aceasta situatie se poate suprapune legitimei aparari respectiv starii de necesitate, astfel ca de fiecare data va trebui observata intrunirea conditiilor cerute pentru existenta acestora.
A se vedea cu privire la materia societatilor comerciale Stanciu D. Carpenaru, op.cit., p. 202-207, pentru determinarea modalitatii de luare a deciziilor de catre organele colective.
Textul codului atribuia mamei un rol subsidiar in aducatia minorilor (dupa moartea barbatului), insa aceasta dispozitie a devenit contrara Constitutiei din 1948, care consfintea egalitatea femeii cu barbatul. In aceste conditii ambii parinti au rol egal in cresterea si educarea minorului.
V. Loghin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, in L. P., nr. 6/1956, p. 677
. In acest sens a se vedea Trib. Suprem, sectia civila, dec. nr. 40/1974, In Culegere de decizii/ 1974, p. 488.
V.Loghin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, in L.P. nr. 6/1956, p. 677.
Pentru raportul dintre raspunderea parintilor si cea a institutorilor si mestesugarilor a se vedea Liviu Pop, op.cit., p. 253-257, pentru prezentarea opiniilor coform cu care cele doua raspunderi se exclud, se pot angaja simultan respectiv sunt subsidiare.
Poate exista aceasta subordonare in contractul de mandat, de prestare servicii si orice conventie individuala de munca. A se vedea in acest sens: T. S. dec. nr. 886 /1957, in C. D. 1957, p.161
C. Statescu Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1984, p. 122-123
Astfel daca s-ar dovedi ca inculpatul a circulat cu un autocamion apartinand unitatii, scotandu-l din incinta acestuia, fara stirea si aprobarea organelor indreptatite, care au luat masuri pentru prevenirea oricarui incident de acest gen, raspunderea comitentului nu se va putea angaja, pentru ca a facut tot ce I-a stat in putinta pentru a evita fapta.
C.Statescu si C. Barsan, opcit., p. 237 cu privire la decizia plenului Tribunalului Suprem, nr. 2/30.01.1960, in Culegere de decizii, p. 11.
Tr. Ionascu, E.A.Barasch, Raspunderea pentru fapta lucrului- art. 100 alin. 1 C.civ., In S.C.J. p. 587.
Paza juridica poate decurge din dreptul de proprietate, din orice dezmembramant al acestuia, dar si dintr-un act juridic care da nastere unui drept personal cu privire la un anumit obiect (depozitarii, locatarii, antreprenorii).
In aceasta situatie determinanta pentru existenta faptei lucrului este lipsa de contact direct intre om si obiect.
Se considera ca fapta s-a produs datorita dinamismului propriu al bunului sau a unor evenimente independente de vointa umana.
Este posibil si ca legatura directa materiala intre obiect si cel vatamat sa lipseasca dar sa se angajeze raspunderea, cum este cazul in care o persoana se sperie de zgomotul produs de un anumit robot, expus spre vanzare, si suferind un soc cardiac decedeaza.
Este cazul in care un animal facand parte din fondul cinegetic, patrunde intr-un sat distrugand o serie de bunuri sau ranind anumiti locuitori. Astfel se poate angaja raspunderea persoanelor care trebuiau sa ia masurile prevazute de reglementarile in vigoare in scopul prevenirii unor asemenea cazuri, de exemplu padurarul.
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
